B A L T Ų I R S L A V Ų K A L B Ų R Y Š I A I L I E T U V O S T S R M O K S L Ų A K A D E M I J A

SIMAS KARALIŪNAS

UNELE PROBLEME PRIVIND CELE MAI VECHI RELAȚII DINTRE LIMBILE BALTICE ȘI SLAVE

Problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave a apărut în lingvistică cu mult timp în urmă. Timp de mulți ani, cercetătorii au analizat-o și au dezbătut-o, însă nu au ajuns la un punct de vedere comun, iar soluționarea problemei s-a complicat, s-ar putea spune, și mai mult. Discuțiile și controversele pe această temă se desfășoară astăzi cu aceeași pasiune ca și cu mulți ani în urmă. Actualitatea problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave este demonstrată nu numai de faptul că aceasta, ca una dintre cele mai importante probleme ale slavisticii, a fost dezbătută pe larg la cel de-al IV-lea Congres internațional al slaviștilor de la Moscova (pe această temă au fost prezentate patru comunicări), ci și de faptul că, prin hotărârea Comitetului internațional al slaviștilor, în 1962 a fost înființată Comisia internațională pentru studierea relațiilor baltico-slave, din care făceau parte câteva zeci de specialiști renumiți în slavistică și baltistică din unsprezece țări europene¹. Problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave constituie tocmai unul dintre domeniile de activitate ale acestei comisii. Problema este actuală și pentru că face parte, de asemenea, dintr-un cadru mai larg de chestiuni ale indo-europenisticii. De felul în care este soluționată problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave depinde, în parte, și soluționarea multor chestiuni privind istoria limbilor baltice și slave. Este de înțeles că problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave este legată și de anumite chestiuni ale istoriei limbii lituaniene.

Faptul că, în legătură cu problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, „au loc astăzi în știință discuții aprinse, care în anumite cazuri capătă chiar o semnificație ideologico-politică de actualitate”^², le impune și lingviștilor lituanieni sarcina de a-și exprima fără întârziere opinia în această privință.

Limbile baltice și slave, făcând parte din familia limbilor indo-europene, provin dintr-o comunitate lingvistică existentă cu câteva milenii în urmă, denumită în diverse feluri — indo-europeana proto-

¹ La cel de-al V-lea Congres internațional al slaviștilor de la Sofia a fost aprobată următoarea componență a acestei comisii: K. Korsakas (președintele comisiei, URSS), J. Safarevičius (vicepreședinte, Polonia), S. Bernšteinas (URSS), I. Duridanovas (Bulgaria), V. Falkenhanas (RDG), K. O. Falkas (Suedia), V. Georgijevas (Bulgaria), V. Holtumas (Anglia), Č. Kudz inovskis (Polonia), V. Kiparskis (Finlanda), B. Larinas (URSS), Chr. Stangas (Norvegia), R. Šmitelinas (Franța), V. Toporovas (URSS), P. Trostas (Cehoslovacia), A. Vračius (România).

² K. Korsakas, Lyginamoji kalbotyra ir tarybinės lietuvių filologijos uždaviniai, LKK, 6, 1963, p. 13.

7

limbă, limbaj, unitate lingvistică, comunitate lingvistică sau epocă comună³. Deoarece limbile baltice și slave provin din comunitatea lingvistică indo-europeană, ele au multe trăsături comune, moștenite din vechime, care se întâlnesc și în alte limbi indo-europene. Totuși, pe lângă acestea, limbile baltice și slave au și trăsături comune care nu pot fi explicate prin proveniența acestor limbi din comunitatea lingvistică indo-europeană. Problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave constă tocmai în a explica apariția inovațiilor comune limbilor baltice și slave, adică a unor trăsături comune de fonetică, morfologie și lexic, caracteristice limbilor baltice și slave și absente în afara arealului lor lingvistic.

Pentru a răspunde la întrebarea cum au apărut inovațiile limbilor baltice și slave și ce caracter au avut relațiile dintre acestea în primele secole după desprinderea lor din comunitatea lingvistică indo-europeană, au fost elaborate câteva teorii diferite. Primul capitol al acestei lucrări este consacrat istoriei cercetării problemei celor mai vechi relații baltico-slave și expunerii teoriilor formulate.

În al doilea capitol, din lipsă de spațiu, analiza se limitează la fenomenele fonetice; sunt prezentate istoricul cercetării lor și concepțiile privind originea și evoluția acestora.

În al treilea capitol se încearcă soluționarea unor chestiuni privind cronologia celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave (precum și dintre acestea și alte limbi indo-europene).

Pentru a evidenția cât mai clar posibil originea trăsăturilor comune limbilor baltice și slave și momentul apariției lor, autorul lucrării se bazează pe date din limbile baltice, slave și din alte limbi indo-europene. Dintre limbile baltice, sunt utilizate în principal datele limbii lituaniene, care sunt adesea arhaice și cărora nu li s-a acordat întotdeauna suficientă atenție în soluționarea acestei probleme.

În expunerea materialului, mai ales în prima parte a lucrării, s-a urmat principiul cronologic: lucrările cercetătorilor sunt prezentate succesiv, în ordinea apariției lor. Activitatea unui cercetător este încadrată într-o anumită perioadă — în principal în cea în care a apărut lucrarea sa cea mai importantă privind problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, chiar dacă unele dintre articolele sale pe această temă au fost publicate și în alte perioade. Astfel, concepțiile lui Chr. Stang sunt prezentate în capitolul despre lucrările din anii treizeci și patruzeci ai secolului XX, deși unul dintre articolele sale a apărut și în 1963, iar concepțiile lui J. Kurilowicz — în capitolul despre lucrările din anii postbelici, deși primul său articol privind chestiunea menționată a apărut încă din 1934.

Autorul acestei lucrări nu își propune în niciun caz să soluționeze în ansamblu problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave — deocamdată, ea rămâne prea complexă. Lucrarea urmărește în principal doar să prezinte stadiul actual al cercetării problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, să indice punctele forte și cele slabe ale teoriilor existente în această privință și să aducă argumente în favoarea teoriei pe care autorul o consideră cea mai fiabilă.

³ În lucrare sunt folosiți alternativ termenii „limbă-mamă” (праязык, Ursprache), „unitate lingvistică” (языковое единство, Spracheinheit) și „comunitate lingvistică” (языковая общность, Sprachgemeinschaft), însă fiecăruia i se atribuie un sens diferit. Pentru unitatea lingvistică din vremurile preistorice, cu o diferențiere dialectală redusă, este potrivit termenul „limbă-mamă”. Termenul „comunitate lingvistică” se aplică unei unități lingvistice preistorice cu o diferențiere dialectală mai accentuată. În discutarea concepției cercetătorilor care recunosc existența unei limbi baltico-slave după dezintegrarea comunității lingvistice indo-europene, se folosește termenul lor propriu, „unitate lingvistică baltico-slavă”.

8

ISTORIA CERCETĂRII CELOR MAI VECHI RELAȚII DINTRE LIMBILE BALTICE ȘI SLAVE

Istoria cercetării celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave a fost deja prezentată pe larg. Evoluției concepțiilor teoretice generale privind cele mai vechi relații dintre aceste limbi îi este dedicat un amplu articol de N. Bogoliubova și T. Jakubaitė¹. Istoria cercetării acestor relații este descrisă în detaliu de V. Toporov în trei articole ample². Aici ne oprim mai ales asupra momentelor mai importante, în special celor teoretice, ale cercetării acestor relații. Totuși, nici în această lucrare, nici în cea menționată mai sus nu s-a putut evita repetarea.

Problema relațiilor dintre limbile baltice și slave în lucrările creatorilor metodei istorico-comparative

Cercetarea științifică a relațiilor de înrudire dintre diferite limbi a început la începutul secolului al XIX-lea, când lucrările lui F. Bopp, R. Rask și J. Grimm¹ au pus bazele lingvisticii istorico-comparative indo-europene.

Primii comparatiști au privit în mod nou înrudirea dintre limbi, întemeindu-se pe studiile comparative ale limbilor.

Rasmus Rask (1787—1832) a consacrat în lucrările sale un spațiu considerabil analizei limbilor baltice și slave. El a subliniat pentru prima dată importanța limbilor baltice pentru știință, iar de atunci acestor limbi li s-a acordat un loc important în lingvistica comparativă. R. Rask a arătat că limbile baltice constituie o ramură indo-europeană independentă și că sunt înrudite cu limbile slave și germanice.

O opinie asemănătoare avea și Franz Bopp (1791—1867). În opinia sa², limbile prusacă, lituaniană și letonă formează un grup de limbi strâns înrudite, care se alătură limbilor slave. F. Bopp a remarcat că limbile baltice nu trebuie considerate parte integrantă a limbilor slave. El a încercat să stabilească o cronologie relativă a originii limbilor, al cărei principiu este următorul: gradul mai apropiat sau mai îndepărtat de înrudire dintre limbi depinde de separarea lor mai târzie sau mai timpurie. Pornind de la faptul că limbile baltice sunt mai înrudite cu cele slave decât cu celelalte limbi, F. Bopp considera că aceste limbi s-au separat, se pare, mult mai târziu. Limba balto-slavă s-a desprins de sora sa asiatică, pe care, se presupune, o putem numi sanscrită sau nu o putem numi în niciun fel, mai târziu decât limbile clasice, germanice și

¹ Н. Д. Боголюбова, Т. А. Якубайтис, История разработки вопроса о балто-славянских языковых отношениях, „Rakstu krājums (Veltījums akadēmikim profesoram Dr. Jānim Endzelīnam viņa 85 dzīves un 65 darba gadu atcerei)“, Rīga, 1959, p. 331—375.

² В. Н. Топоров, Новейшие работы в области изучения балто-славянских языковых отношений, ВСЯ, 3, 1958, p. 134—161; Очерк истории изучения древнейших балто-славянских языковых отношений, УЗИСл, 17, 1959, p. 248—274; Из истории изучения древнейших балто-славянских языковых отношений, УЗИСл, 23, 1962, p. 3—43; de asemenea, cf. O. Szemerényi, The Problem of Balto-Slav Unity—A Critical Survey, „Kratylos“, 2, 1957, p. 97—123; A. Vraciu, Slava si baltica. Problema vechilor raporturi dintre ele în lumina noilor cercetari, „Romanoslavica“, 12, 1965, p. 283—297, unde sunt trecute în revistă cele mai recente cercetări din acest domeniu.

¹ F. Bopp, Despre sistemul de conjugare al limbii sanscrite în comparație cu cel al limbilor greacă, latină, persană și germană, Frankfurt am Main, 1816; R. Rask, Cercetare asupra originii vechii limbi nordice sau islandeze, Kjöbenhavn, 1818; J. Grimm, Gramatică germană, Göttingen, 1819 (ed. a II-a, 1822).

² F. Bopp, Über die Sprache der alten Preussen, Berlin, 1853, p. 80.

9

limba celtică, dar înainte de scindarea ramurii asiatice în ramurile limbilor iraniene și indiene. Prin urmare, F. Bopp a fost primul care a avansat ideea unei protolimbi baltico-slave și a legăturilor strânse dintre limbile baltice și slave, pe de o parte, și limbile grupului indo-iranian, pe de altă parte.

Jakob Grimm (1785–1863) a recunoscut, de asemenea, limbilor baltice un statut egal cu cel al celorlalte limbi ide. În opinia sa, frecventele corespondențe lexicale indică o veche legătură între limbile slave și germanice. Limbile baltice și slave sunt mult mai apropiate între ele decât este fiecare dintre ele, luată separat, de limbile germanice. Limbile baltice ar fi, într-o anumită măsură, intermediare între limbile slave și germanice. Aceasta nu înseamnă însă că limbile baltice sunt un amestec al limbilor menționate. Tot astfel, în opinia lui J. Grimm, nu se poate considera că limbile slave și germanice și-ar fi împrumutat din limbile baltice cele mai vechi elemente ale sistemului lor. Potrivit lui J. Grimm, trăsăturile comune și asemănările dintre limbile germanice, slave și baltice au apărut deoarece între ele existase din vechime o comunitate (Gemeinschaft)⁴.

August Schleicher (1821–1868) a sintetizat și a dezvoltat mai departe concepțiile primilor comparatiști, acordând mult spațiu în cercetările sale problemelor înrudirii limbilor baltice. Înțelegerea de către A. Schleicher a raporturilor de înrudire dintre limbi este legată de concepția sa generală privind originea limbilor ide.

A. Schleicher a elaborat o ipoteză coerentă de clasificare genealogică a limbilor, numită teoria „arborelui genealogic al limbilor” (Stammbaumtheorie). Potrivit acestei teorii, protolimba ide. unitară (indogermanische Ursprache) s-a scindat mai întâi în două ramuri: ramura limbilor baltice, slave și germanice (Slawodeutsch) și ramura limbilor indiene și iraniene, greacă, italice și celtice. Marea ramură a limbilor baltice, slave și germanice s-a scindat ulterior în două ramuri mai mici — germanică (Deutsch) și baltico-slavă (Slawolitauisch). În același timp s-a scindat și a doua ramură a prot limbii ide. — mai întâi în indo-iraniană și greco-italo-celtică. După desprinderea grecilor, a rămas prot limba italico-celtică. Ramura limbilor baltice și slave, numită de A. Schleicher prot limba baltico-slavă (Slawolitauische Ursprache), s-a scindat ulterior în limbile slave și baltice de bază (Grundsprache), care, la rândul lor, urmau să se scindeze din nou în limbi distincte⁵.

Prin urmare, A. Schleicher a dezvoltat ideea avansată de F. Bopp privind prot limba baltico-slavă și a integrat-o într-o teorie coerentă a scindării prot limbii ide. El a indicat clar locul prot limbii baltico-slave în rândul limbilor ide. și i-a recunoscut legăturile genetice cu prot limba germanică. Prestigiul lui A. Schleicher era atât de mare, încât teoria prot limbii baltico-slave a fost susținută de majoritatea lingviștilor în a doua jumătate a secolului al XIX-lea și chiar la începutul secolului al XX-lea.

În perioada de formare a lingvisticii indo-europene comparativ-istorice, nu se disputa dacă a existat sau nu prot limba baltico-slavă — toți o recunoșteau fără excepție —, ci locul ei printre celelalte limbi ide. R. Rask considera limbile baltice și slave mai înrudite cu limbile grupului indo-iranian (arian), în timp ce F. Bopp, J. Grimm și A. Schleicher susțineau că limbile baltice și slave sunt înrudite genetic cu limbile germanice. Problema locului limbilor baltice și slave a rămas subiect de dezbatere și în a doua jumătate a secolului al XX-lea.

³ J. Grimm, Geschichte der deutschen Sprache, Aufl. III, Leipzig, 1868, I, p. 9–10, 119; II, p. 711–712, 715.

⁴ J. Grimm, op. cit., I, p. 119.

⁵ A. Schleicher, Compendium der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen, Aufl. III, Weimar, 1871, p. 6–7.

10

Baltų ir slavų kalbų seniausiųjų santykių tyrinėjimas XIX a. antrojoje pusėje

A. Schleicher a murit convins că reușise să construiască un edificiu perfect și desăvârșit al lingvisticii indo-europene. Însă, în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, acel edificiu a început să fie demolat. Iar cei care au început să-l demoleze au fost chiar elevii lui A. Schleicher. De pildă, Johannes Schmidt (1843–1901) a evaluat critic teoria „arborelui genealogic al limbilor”. În opinia sa, faptele arată că limbile baltice-slave (Lituslawische) sunt strâns înrudite atât cu limbile germanice, cât și cu cele indo-iraniene. De aceea, arată J. Schmidt, pot fi recunoscute pe picior de egalitate atât protolimba balto-slavo-germanică, cât și protolimba balto-slavo-ariană. Așadar, locul limbilor baltice și slave rămâne neclar. El s-ar lămuri atunci când, în opinia lui J. Schmidt, se va recunoaște nu numai că limbile baltice și slave nu s-au desprins nici de limbile germanice, nici de cele indo-iraniene, ci și că ele leagă organic aceste două din urmă grupuri de limbi. Așa cum, din punct de vedere geografic, nu există granițe între Europa și Asia, nici între limbile Europei și cele ale Asiei nu ar trebui trasate linii de demarcație stricte. J. Schmidt adaugă că pretutindeni se poate observa o trecere neîntreruptă (continuierlicher Übergang) de la o limbă la alta și că nu au existat niciodată limite stricte în spațiul lingvistic indo-european: două dialecte îndepărtate unul de celălalt, de pildă A și X, erau legate neîntrerupt prin dialectele B, C, D etc. aflate între ele.

Având toate acestea în vedere, J. Schmidt propune, în locul teoriei „arborelui genealogic al limbilor”, teoria „undelor” (Wellentheorie): „În locul ei aș dori să prezint imaginea unei unde care, îndepărtându-se de centrul său, se propagă în cercuri concentrice, slăbind continuu”². Așadar, potrivit lui, schimbările lingvistice se răspândeau dintr-o limbă în alta asemenea unor unde.

Noile idei ale lui J. Schmidt au reprezentat un pas relativ important înainte. Unele dintre ele (dialectele indo-europene, ideea continuității geografice etc.) au fost dezvoltate în secolul al XX-lea.

Este important de remarcat că teoria protolimbii balto-slave nu îi trezea lui J. Schmidt nicio îndoială. Obiectul cercetărilor sale era locul limbilor baltice și slave în familia limbilor indo-europene.

Kitas A. Šleicherio mokinys Augustas Leskynas (1840–1916) bandė suderinti „genealoginio kalbų medžio“ ir „bangų“ teorijas. Jis manė³, kad baltų, slavų ir germanų kalbos galėjusios pergyventi bendrą istorinį etapą nepriklausomai nuo kitų ide. kalbų, taigi ir skilimą, kaip jis suprantamas A. Šleicherio teorijoje. Be to, visai tikėtina, kad baltų ir slavų kalbos buvusios ta grandimi, kuri jungusi germanų ir indų-iranėnų kalbas. A. Leskyno nuomone, nesą būtino reikalo pripažinti baltų-slavų-germanų prokalbę, nes tų kalbų linksniavimo sistemos, išskyrus kai kuriuos linksnius su bendru formantu -m-, nesančios jau tokios panašios⁴. Taigi „Vadinamoji „genealoginio kalbų medžio“ teorija visai neprieštarauja „perėjimo“ teorijai, jei taip trumpai pavadintume J. Šmito hipotezę“⁵.

¹ L Schmidt, Die Verwandtschaftsverhältnisse der indogermanischen Sprachen, Weimar, 1872, p. 16–27.

² J. Schmidt, op. cit., p. 27.

³ A. Leskien, Die Declination im Slawisch-litauischen und Germanischen, Leipzig, 1876, p. XII.

⁴ A. Leskien, op. cit., p. 157–158.

⁵ A. Leskien, op. cit., p. XII.

11

Nici J. Šmit, nici A. Leskien nu erau interesați de relațiile reciproce dintre limbile baltice și slave. J. Hanuš a atras atenția asupra lor. Articolul lui Jan Hanuš (1858—1887)⁶, apărut în 1886, a fost primul consacrat în mod special problemei relațiilor celor mai vechi dintre limbile baltice și slave.

J. Hanuš a ridicat două întrebări: 1) ce permite recunoașterea unei perioade lingvistice comune baltico-slave? 2) cum poate fi definită cu mai multă precizie perioada în care balticii și slavii vorbeau o singură limbă? Răspunzând la prima întrebare, J. Hanuš a prezentat o serie de trăsături comune fonetice și morfologice ale limbilor baltice și slave: soarta sonantelor indo-europene, declinarea adjectivelor pronominale și altele. Al doilea argument al său în favoarea unei perioade lingvistice comune baltico-slave îl constituiau împrumuturile de origine baltică din limbile fino-ugrice din regiunea baltică, pe care le considera baltico-slave (în acea vreme, originea lor pur baltică nu le era încă cunoscută savanților). Răspunzând la a doua întrebare, J. Hanuš a presupus că tribul baltico-slav s-ar fi despărțit în baltici și slavi aproximativ între secolul al V-lea î.e.n. și secolul al II-lea e.n., întrucât neurii lui Herodot ar fi fost, în opinia sa, baltico-slavi. Cercetătorii ulteriori nu au confirmat această datare.

Articolul lui J. Hanuš a fost important prin faptul că a formulat în mod concret problema relațiilor reciproce dintre limbile baltice și slave și că, pentru prima dată, a reunit într-un singur loc toate trăsăturile comune ale limbilor baltice și slave cunoscute la acea vreme.

În scurt timp, chestiunile privind înrudirea nu doar a limbilor baltice și slave, ci a tuturor limbilor indo-europene, au trecut pe plan secund. Au apărut probleme complet noi (legi fonetice, analogie, împrumuturi), care au rămas în centrul atenției cercetătorilor vreme îndelungată⁷. A apărut articolul lui Karl Brugmann (1849—1919), unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai școlii neogramaticilor (Junggrammatiker)⁸, în care teoria limbilor protos a fost privită cu scepticism: inovațiile comune din limbi diferite nu pot constitui un argument în favoarea înrudirii apropiate a limbilor, deoarece aceste inovații ar fi putut apărea independent în fiecare limbă. K. Brugmann considera că singurul argument cu valoare probatorie pentru înrudirea limbilor era ansamblul inovațiilor din fonetică, flexiune, sintaxă și lexic⁹.

Deși K. Brugmann privea cu scepticism teoriile înrudirii limbilor, el considera totuși că limbile baltice și slave trecuseră odinioară printr-o epocă de comunitate (Zeit der baltisch-slawischen Urgemeinschaft)¹⁰. În „Schița gramaticii comparative a limbilor indo-europene”, K. Brugmann a prezentat șapte trăsături comune limbilor baltice și slave, care, în opinia sa, demonstrau legăturile strânse dintre aceste limbi¹¹:

1) transformarea sonantelor indo-europene n, r̥ în in, ir (cf. lituan. at-mintis și slav. veche mьnǫ, pa-mętь);

2) simplificarea geminatelor intervocalice;

3) formarea formelor adjectivelor pronominale cu pronumele *jo- (cf. lituan. gerasis și slav. veche dobrъjь);

⁶ J. Hanusz, O dobie litewsko-słowiańskiej w stosunku do pra języka indoeuropejskiego, „Rozprawy i sprawozdania z posiedzeń wydziału filologicznego Akademii Umiejętności“, 11, Kraków, 1886, p. 249—272.

⁷ Pentru mai multe detalii, vezi F. Specht, Știința lingvistică „indo-europeană” de la neogramatici până la Primul Război Mondial, „Lexis“, 1, 1948, p. 229—263.

⁸ K. Brugmann, Zur Frage nach den Verwandtschaftsverhältnissen der indogermanischen Sprachen, „Internationale Zeitschrift für allgemeine Sprachwissenschaft“, 1, 1884, p. 226—256.

⁹ K. Brugmann, op. cit., p. 253.

¹⁰ K. Brugmann Grundriss der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen, I, Strassburg, 1897, p. 146.

¹¹ K. Brugmann, op. cit., p. 20—21.

12

4) trecerea, în anumite cazuri, a participiilor cu tema în nt și a substantivelor cu temă consonantică la tema în i (cf. lit. vėžančio, sl. veche vezǫšta din *vezontio și lit. vežàs, sl. vezi din *vezonts; lit. akmenìmis, sl. kamenьmi și lit. akmuõ, sl. kamy din *akmōn¹²;

5) înlocuirea pronumelor ide. *so, *sā cu pronumele lit. tas, tā, sl. to, ta;

6) formarea dativului singular al pronumelor lit. mānie, prus. mennei, sl. veche mьnē după genitivul singular;

7) înlocuirea genitivului singular al substantivelor cu tema în o prin ablativ (cf. lit. vilko, sl. veche vlьka și ind. veche vṛkāt).

Aceste trăsături comune ale limbilor baltice și slave, prezentate de K. Brugmann, au fost suficiente pentru ca majoritatea lingviștilor de la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea să se convingă că a existat o protolimbă baltico-slavă.

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, ca și înainte, una dintre cele mai importante chestiuni privind limbile baltice și slave era locul lor în familia limbilor ide. Însă tocmai în această perioadă se atrage atenția asupra relațiilor dintre limbile baltice și slave: apare primul articol special consacrat, după cum am văzut, acestei probleme, cel al lui J. Hanuš, iar K. Brugmann prezintă trăsături comune care caracterizează relațiile dintre limbile baltice și slave.

Deși majoritatea cercetătorilor din această perioadă nu se îndoiau de existența unei protolimbe baltico-slave, tocmai în această perioadă, la sfârșitul secolului al XIX-lea, s-au făcut auzite voci sceptice cu privire la aceasta. Aceste voci s-au întețit mai ales la începutul secolului al XX-lea.

Discuția din 1908—1912 privind cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave

La începutul secolului al XX-lea, teoria protolimbei baltico-slave a început să fie pusă serios la îndoială. Toate trăsăturile comune ale limbilor baltice și slave, considerate de obicei argumente în favoarea teoriei protolimbei baltico-slave, au fost examinate critic.

Începând cu perioada neogramaticilor, toate protolimbile au fost privite cu scepticism. B. Delbrück considera îndoielnice toate clasificările dialectale ale limbilor ide., cu excepția protolimbei indo-iraniene. P. von Bradke vorbea cu îndoială despre protolimba baltico-slavă². Jan Baudouin de Courtenay (1845—1929) scria în 1903 că argumentele în favoarea „epocii lituaniano-slave” nu erau nici pe departe mai numeroase și, probabil, erau chiar mai puține decât cele împotriva ei și că, prin urmare, o putem considera o ficțiune științifică³. Kazimieras Jaunius (1848—1908) susținea că „nu este adevărat că limbile slavă și aistă sunt surori gemene: limba aistă este sora limbii slave, la fel cum este și sora celorlalte limbi indo-europene”⁴.

Cercetătorii menționați, fără a prezenta argumente, s-au limitat la considerații generale îndreptate împotriva teoriei protolimbei baltico-slave.

¹²În cartea lui K. Brugmann „Kurze vergleichende Grammatik der indogermanischen Sprachen” (Berlin—Leipzig, 1922, p. 18), participiile și tema consonantică sunt tratate separat și, de aceea, sunt indicate acolo opt trăsături.

¹ B. Delbrück, Einleitung in das Sprachstudium, 3. Aufl., Leipzig, 1893 (I leidimas 1880 m.).

² P. von Bradke, Beiträge zur Kenntnis der vorhistorischen Entwicklung unseres Sprachstamms, Giessen, 1880.

³ И. Бодуэн-де-Куртенэ, Лингвистические заметки и афоризмы, ЖМНП, 346, 1903, p. 330.

⁴ К. Явнис, Грамматика литовского языка, Петроград, 1908—1916, p. 27.

13

Primul care a susținut argumentat împotriva teoriei proto-balto-slave a fost Antoine Meillet (1866—1936).

Încă din 1905, A. Meillet scria că limbile baltice și slave nu au atâtea inovații câte li se atribuie și că nu există temei pentru a vorbi despre o epocă a unității balto-slave (d’une époque d’unité balto-slave)⁵. În cartea „Dialectele indo-europene”⁶, apărută în 1908, A. Meillet a dedicat un capitol amplu caracterizării celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave.

Înainte de a examina trăsăturile comune limbilor baltice și slave enumerate de K. Brugmann, A. Meillet a remarcat că asemănarea dintre limbile baltice și slave este evidentă. În opinia sa, caracterul asemănător al sistemelor limbilor baltice și slave a fost determinat de următorii factori: 1) limbile baltice și slave provin din dialecte identice (de parlers indo-européens sensiblement identiques) ale comunității lingvistice indo-europene (l’unité indo-européenne), pe care nu le despărțea nicio izoglosă mai importantă; 2) limbile baltice și slave nu au suferit rupturi radicale ale sistemului (aucune fracture brusque du système) în cursul dezvoltării lor, așadar sunt conservatoare și arhaice și, prin urmare, au păstrat multe trăsături străvechi; 3) balticii și slavii au locuit întotdeauna în regiuni geografice învecinate, în condiții de civilizație asemănătoare. În plus, A. Meillet a arătat că asemănarea dintre limbile baltice și slave a fost întărită de împrumuturi — mai ales de împrumuturile din limbile slave în cele baltice⁷.

În continuare, A. Meillet a examinat în detaliu trăsăturile comune limbilor baltice și slave enumerate de K. Brugmann.

1. Evoluția asemănătoare a sonantelor indo-europene l, m, n, r, pe lângă limbile baltice și slave, s-a întâlnit și în limbile germanice și celtice. În anumite poziții, u a apărut alături de sonantă și în limbile greacă, latină și armeană. Prin urmare, apariția unei vocale anaptictice i, u alături de sonante este un fenomen dialectal al comunității lingvistice indo-europene, nu o inovație a limbilor baltice și slave.

2. Simplificarea geminatelor este rezultatul tendinței generale a limbilor indo-europene către s și a început încă în cadrul comunității lingvistice indo-europene. În limbile baltice și slave, ca și în armeană, geminatele s-au simplificat, pe când în celelalte limbi acest lucru nu s-a întâmplat. Este discutabil dacă geminatele existau chiar în comunitatea lingvistică indo-europeană, unde ele apăreau mai ales în lexicul hipocoristic și în cel al limbajului infantil.

3. Tipurile de adjective pronominale diferă în detalii în cele două grupuri de limbi, iar sensurile lor nu coincid. Limba avestică folosește pronumele *jo- într-un mod foarte asemănător, pe lângă substantive și adjective (A. Meillet subliniază în special că atât în avestică, cât și în limbile baltice și slave, pronumele *jo- se acordă cu cuvintele alături de care este folosit).

4. Participiile active de genul masculin la timpul prezent au trecut la tema în jo după modelul participiilor de genul feminin (tema în jā), care exista deja în comunitatea lingvistică indo-europeană. A. Meillet a arătat că adjectivele tind să treacă la o temă vocalică mult mai repede decât substantivele (limba lituaniană are numai adjective cu tema în o și u, iar limbile slave — numai cu tema în o). Această trecere este expresia unei inovații comune limbilor indo-europene — căci un echivalent exact al limbilor baltice și slave se găsește în limbile germanice de vest (engleza veche, saxona veche și germana veche de sus).

5. Inserarea lui -i- în forme precum lituaniana akmen-i-mis, slavona veche kamen-b-mi nu este proprie doar limbilor baltice și slave, deoarece exact același fenomen este cunoscut și în latină (cf. ped-i-

⁵ A. Meillet, Etudes sur l’étymologie et le vocabulaire du vieux slave, II, Paris, 1905, p. 201.

⁶ A. Meillet, Les dialectes indo-européens, Paris, 1908.

⁷ A. Meillet, Les dialectes indo-européens, Nouveau tirage, Paris, 1922, p. 40—41.

14

bus), limbile armene (cf. ot-i-wkh) și altele. În plus, apropierea acestor două tipuri a fost facilitată de faptul că, din punct de vedere fonetic, coincideau atât acuzativele singularului ale temelor în i și ale temelor consonantice, cât și acuzativele lor de plural.

6. Nominativul vechi al pronumelui demonstrativ *so-, *sā- (cf. skr. sá, sā, gr. ὁ, ἡ, got. sa, so) a fost înlocuit cu tema *to-, *tā- nu numai în limbile baltice și slave, ci și în limbile germanice occidentale (cf. saxona veche thē, thia, germana veche de sus dēr, diu). A. Meillet a subliniat că aceasta este o inovație foarte simplă, deoarece toate formele paradigmei, cu excepția nominativului singular, începeau cu consoana t-, care, prin analogie, putea fi transferată cu multă ușurință la singurul caz cu consoana inițială s-.

7. Dativul pronumelui lituanian manie, man, prusac mennei nu corespunde celui slavon vechi mъně nici în ceea ce privește vocalele rădăcinii, nici terminația cuvântului. A. Meillet a adăugat că aceste forme din limbile baltice și slave sunt un exemplu excelent de inovații paralele, dar independente una de alta, care caracterizează ambele grupuri de limbi.

8. Genitivul-ablativul singular lituanian vilko, slavon vechi vlъka corespunde ablativului sanscrit vṛkāt. Genitivul și ablativul s-au contopit deoarece, la toate temele, cu excepția tipului în o, genitivul și ablativul singular aveau una și aceeași formă. Greaca folosea forma de genitiv cu sens ablativ, în vreme ce în limbile baltice și slave, dimpotrivă, ablativul a dobândit funcția genitivului. A. Meillet subliniază că nu pare ca acest fenomen să fi apărut în perioada unității balto-slave (à une période de communauté), deoarece prusaca are genitivul deiw as „al zeului”. Prin urmare, a adăugat el, generalizarea ablativului se explică ușor prin evoluția independentă a limbilor.

După ce a examinat aceste trăsături comune limbilor baltice și slave, A. Meillet a concluzionat că „evoluția limbilor baltice și slave s-a desfășurat în paralel; în mod firesc, acest paralelism a dat naștere unor forme identice, dar aceste inovații nu permit recunoașterea unei perioade comune în evoluția acestor limbi”⁸. Ca exemplu evident de inovație paralelă, A. Meillet a indicat legea lui de Saussure-Fortunatov, susținând pe deplin justificat că această lege a acționat independent în limbile lituaniană și slavă.

Prezentând fapte analoage din alte limbi indo-europene și evidențiind mai multe fenomene similare, A. Meillet a arătat că trăsăturile comune menționate ale limbilor baltice și slave sunt fie arhaisme moștenite din epoca proto-indo-europeană, fie inovații. Dacă un fenomen sau un fapt este arhaic, înseamnă că limbile baltice și slave, ca și celelalte limbi indo-europene, l-au păstrat. Nici inovațiile nu pot constitui un argument decisiv în favoarea unei protolimbi balto-slave sau a unei epoci comune, deoarece ele ar fi putut apărea fie independent în limbile baltice, slave și în alte limbi indo-europene, fie în epoca contactelor dintre aceste limbi. În plus, după părerea lui A. Meillet, inovațiile balto-slave sunt doar asemănătoare, nu identice (cf., de exemplu, dativul pronumelui personal).

Noile și îndrăznețele idei ale lui A. Meillet au zdruncinat temeliile teoriei protolimbii balto-slave. Critica sa a arătat că argumentele existente nu sunt suficiente pentru a demonstra existența unei protolimbi balto-slave. Prin urmare, susținătorii teoriei protolimbii au fost nevoiți să caute fapte noi pentru a-și apăra tezele.

Primul care a răspuns a fost Viktor Porzeziński (1870—1929). Concluzia lucrării sale dedicate problemei limbilor baltice și slave a fost următoarea: „limbile baltice și slave au traversat o perioadă comună, în cursul căreia au apărut numeroase inovații”⁹.

⁸ A. Meillet, op. cit., p. 45.

⁹ W. Porzeziński, Die baltisch-slavische Sprachgemeinschaft, RSI, 4, 1911, p. 2—3.

15

În lucrarea sa, V. Poržežinskis încearcă în continuare să scoată în evidență cât mai multe inovații apărute, după părerea lui, în proto-limba baltică-slavă, pe care o numește „perioada baltică-slavă”. Pentru a apăra trăsăturile comune limbilor baltice și slave de criticile lui A. Meillet, V. Poržežinskis a analizat în detaliu prima și ultima dintre trăsăturile comune enumerate de K. Brugmann. El consideră aceste trăsături comune foarte importante pentru soluționarea problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave. V. Poržežinskis a prezentat și fapte noi, considerându-le inovații baltoslavice. El a socotit astfel de inovații timpul trecut al verbelor (preteritul), cf. lituan. nešė, vedė și sl. veche nešė-acho, vedė-acho. Diferența dintre preteritul baltic și imperfectul slav, după părerea lui, ar consta în faptul că preteritul limbilor baltice s-a format pe baza aoristului asigmatic¹⁰.

V. Poržežinskis susținea existența unei perioade comune limbilor baltice și slave (eine baltisch-slavische Periode), iar Jan Rozwadowski (1867—1935), pentru a lămuri cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, a alcătuit o schemă destul de complexă¹¹. El a distins trei perioade în evoluția relațiilor reciproce dintre limbile baltice și slave:

1) perioada comunității (doba prawspólności), care a durat, cel mai probabil, în mileniul al III-lea î. e. n.;

2) perioada în care relațiile dintre limbile baltice și slave au fost întrerupte, iar evoluția lor s-a desfășurat independent (mileniile al II-lea și I î. e. n.);

3) perioada unei noi apropieri și a relațiilor de vecinătate, care a început în jurul începutului erei noastre și continuă până în zilele noastre¹².

Majoritatea cercetătorilor au privit cu indiferență teoria lui J. Rozwadowski. Numai lingvistul ceh O. Hujer o considera „pe deplin credibilă”¹³. De asemenea, B. Gornung este de părere că contactele dintre limbile baltice și slave au fost întrerupte pentru o perioadă îndelungată și s-au reluat în jurul începutului erei noastre¹⁴.

Teoria lui J. Rozwadowski ridică îndoieli serioase. Este îndoielnic ca, timp de două sau chiar o mie și jumătate de ani, limbile baltice și slave să nu fi avut niciun fel de contacte, care să se fi reluat abia în jurul începutului erei noastre. Atât toponimia, cât și cultura materială și fragmentele izvoarelor istorice permit să presupunem că balticii și slavii au fost, cel mai probabil, vecini din vremuri străvechi și, prin urmare, este de înțeles că au putut întreține anumite legături, reflectate și în limbile lor.

În plus, este puțin probabil ca relațiile dintre baltici și slavi să fi fost foarte strânse în mileniul al III-lea î. e. n., deoarece există temeiuri să credem că, în acea perioadă, dialectele baltice ar fi putut fi mai apropiate de dialectele germanice.

J. Rozwadowski susținea, într-adevăr, teoria proto-limbii baltice-slave, dar a fost nevoit să o modifice și să o plaseze într-un trecut foarte îndepărtat, deoarece vechea versiune, nemodificată, a acestei teorii devenise deja greu de susținut. Exemplul lui J. Rozwadowski arată câtă influență aveau în acea perioadă ideile lui A. Meillet.

După articolele lui V. Poržežinskis și J. Rozwadowski, soluționarea problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave a început să se complice.

¹⁰ W. Porzeziński, op. cit., p. 24–25.

¹¹ J. Rozwadowski, O pierwotnym stosunku wzajemnym języków bałtyckich i słowiańskich, RSI, 5, 1912, p. 1–36.

¹² J. Rozwadowski, op. cit., p. 24.

¹³ O. Гуйер, Введение в историю чешского языка, Москва, 1953, р. 42.

¹⁴ Б. В. Горнунг, Из предыстории образования общеславянского языкового единства, Москва, 1963, р. 95.

16

Janis Endzelīns (1873—1961) s-a ocupat de examinarea relațiilor cele mai vechi dintre limbile baltice și slave din multiple perspective, consacrând acestei probleme o întreagă monografie¹⁵.

Mai întâi, J. Endzelīns a formulat o întrebare de principiu: ce fapte și fenomene lingvistice indică legături de rudenie strânse între limbile baltice și slave? Este de înțeles că asemenea fapte și fenomene lingvistice trebuie să fie inovații ale acestor limbi. Totuși, în opinia lui J. Endzelīns, pentru ca inovațiile să aibă valoare probatorie, ele trebuie să fie numeroase¹⁶.

Călăuzindu-se după aceste principii, J. Endzelīns a examinat asemănările dintre limbile baltice și slave în fonetică, gramatică, sintaxă și lexic, precum și deosebirile dintre ele. A analizat fenomenele fonetice în mod deosebit de detaliat. J. Endzelīns a arătat clar că fenomene fonetice comune limbilor baltice și slave, precum simplificarea geminatelor, contopirea consoanelor sonore cu cele aspirate sonore, trecerea nazalei finale -m în -n, precum și căderea consoanelor -d, -t la sfârșitul cuvântului, sunt fie fenomene dialectale ale comunității lingvistice indo-europene, fie au apărut independent, deja în limbile indo-europene separate; prin urmare, nu au valoare probatorie.

J. Endzelīns a observat în morfologie și sintaxă nu puține fapte noi comune limbilor baltice și slave, precum și nu puține vechi deosebiri dintre aceste limbi. El a prezentat și o listă amplă de lexic comun limbilor baltice și slave (aproximativ 200 de cuvinte).

După ce a trecut în revistă cu o minuțiozitate extraordinară asemănările și deosebirile dintre limbile baltice și slave, J. Endzelīns a descris astfel relațiile lor cele mai vechi: „Încă în proto-limba indo-europeană comună, dialectul «slav» se deosebea într-o oarecare măsură de dialectul «baltic», situându-se aproximativ la mijloc între dialectele «ariene» și «baltice». Când indo-iranienii s-au separat teritorial de slavi, odată cu divizarea proto-limbii indo-europene, aceștia din urmă, fiind cei mai apropiați vecini ai triburilor baltice, au trecut împreună cu ele printr-o epocă în care limbile lor erau încă atât de apropiate, încât slavii înțelegeau limba baltică, iar balticii — limba slavă. În acea perioadă, limbile lor s-au îmbogățit cu multe cuvinte noi comune, iar în ele au apărut unele (puține!) schimbări comune de fonetică, morfologie și sintaxă. Așadar, se poate vorbi despre o «epocă slavo-baltică»¹⁶; este mai bine să nu se folosească termenul «protolimbă slavo-baltică», deoarece acesta sugerează ușor ideea unei unități lingvistice complete. Faptul că limba slavă se deosebea de limba baltică încă în proto-limba indo-europeană este dovedit și de împrejurarea că gradul de apropiere dintre limbile slave individuale și limbile baltice pare să fie același (deși unele dialecte baltice au dispărut fără să lase niciun monument scris). Cu greu se poate îndoi cineva că toate limbile slave sunt la fel de îndepărtate de limbile baltice. Limba prusacă se deosebește în anumite privințe de limbile lituaniană și letonă și se apropie de limbile slave. Cu excepția formelor pr. twais, swais (sl. veche tvoi, svoi), unde asemănarea este probabil întâmplătoare, în cazurile speciale de asemănare din domeniul gramaticii nu avem de-a face cu creații lexicale comune, ci cu păstrarea unor forme vechi (cf., de pildă, pr. noūson, tebbei, wans: sl. veche nasъ, tebě, vy și genul neutru), prin urmare, aceste asemănări nu indică o rudenie mai apropiată a limbii prusace cu limbile slave decât cea a limbilor lituaniană și letonă»¹⁷.

Bazându-se pe deosebirile foarte vechi dintre aceste limbi, după părerea sa (de exemplu, transformarea indo-europeanului s în š după r, k în baltică și ch după k, r, i, u în limbile slave; transformarea indo-europeanului kh în k în baltică și ch în limbile slave etc.), J. Endzelīns considera, spre deosebire de susținătorii teoriei unității lingvistice baltico-slave, că limbile baltice și slave provin din dialecte diferite ale comunității lingvistice indo-europene. Spre deosebire de teoria paralelismului a lui A. Meillet, J. Endzelīns susținea,

¹⁵ И. Эндзелин, Славяно-балтийские этюды, Харьков, 1911.

¹⁶ И. Эндзелин, op. cit., p. 3.

¹⁷ И. Эндзелин, op. cit., p. 200—201.

2. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

17

că, după destrămarea comunității lingvistice ide., limbile baltice și slave s-au apropiat și au traversat o epocă comună. La această ultimă concluzie J. Endzelynas a fost condus de următoarele inovații ale limbilor baltice și slave: transformarea lui ide. r̥, l̥, m̥, n̥ în ir, il, im, in și ur, ul, um, un; terminația dativului plural *-mus; transformarea lui ide. eu și ēu în baltică și slavă în jau, din care a apărut ulterior ju slav; formarea adjectivelor pronominale; înlocuirea vechiului genitiv singular al substantivelor cu tema în -o prin ablativ; apariția pronumelui *mun-; utilizarea instrumentalului predicativ; genitivul negării; în sfârșit, asemănarea unei mari părți a lexicului¹⁸.

Așadar, pentru a explica inovațiile comune limbilor baltice și slave, J. Endzelynas a elaborat teoria convergenței. J. Endzelynas era de părere că asemănările lingvistice nu presupun în mod necesar o proto-limbă comună, existentă după destrămarea comunității lingvistice ide.: unele dintre aceste asemănări pot fi condiționate de originea comună a limbilor din comunitatea lingvistică ide.; altele pot apărea atunci când limbile ajung în apropiere geografică și intră în contact.

Ideea lui J. Endzelynas, potrivit căreia contactul geografic, vecinătatea și contactele de diverse tipuri pot provoca apariția unor fenomene noi comune în limbi sau pot crea condițiile pentru ca neologismele dintr-o limbă să treacă în alta, era o noutate relativă în lingvistică. De fapt, aspectul geografic al concepției lui J. Endzelynas amintea de ideea continuității geografice a lui J. Schmidt. Această idee a lui J. Endzelynas era în acord cu faptele din evoluția firească a limbilor: prin contact geografic, în limbi diferite apar schimbări comune, iar limbile se apropie (cf. limbile Peninsulei Balcanice).

Noua teorie a lui J. Endzelynas a fost evaluată în mod contradictoriu. Susținătorii teoriei unității lingvistice baltico-slave (a proto-limbii) îl considerau pe J. Endzelynas de partea lor. J. Rozwadowski scria că, în opinia sa, teoria proto-limbii baltico-slave, recunoscută până atunci de toți, era dovedită și că J. Endzelynas o consolidase cu argumente noi¹⁹. A. Meillet, recenzând cartea lui J. Endzelynas, a afirmat că, exceptând nuanțele subtile, concluziile lui J. Endzelynas nu se deosebeau de concluziile sale²⁰.

Această evaluare contradictorie a fost provocată de insuficienta aprofundare a noii teorii de către recenzenți și, în plus, de o anumită lipsă de precizie a afirmațiilor lui J. Endzelynas. Formulând concluzii cu caracter generalizator, J. Endzelynas a fost foarte prudent. Ca și cum ar fi dorit să-și precizeze și să-și explice poziția, prea puțin înțeleasă de alții, J. Endzelynas a revenit în 1931 la problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave.

Într-un articol dedicat verbului din limbile baltice și slave²¹, J. Endzelynas a subliniat îndeosebi marea asemănare dintre dialectele ide. din care au provenit limbile baltice și slave. Chiar și după fragmentarea proto-limbii ide., strămoșii balticilor și slavilor au rămas probabil o vreme vecini și au menținut contacte lingvistice. În această perioadă de comunitate lingvistică (in dieser Periode der Sprachgemeinschaft) au apărut unele inovații lingvistice. Ele au fost însă foarte puține, deoarece limbile baltice și slave erau atunci foarte

¹⁸ И. Эндзелин, op. cit., p. 200. Pe lângă aceste trăsături comune limbilor baltice și slave, în 1938 J. Endzelīns mai menționează trei: cazuri frecvente de deplasare a accentului; genitivul plural al pronumelui de persoana I *nōs(s)ēm; infinitivul în *-et(e)i alături de formele cu tema în -i ale prezentului; vezi J. Endzelīns, Latviešu valodas skaņas un formas, Rīgā, 1938, p. 9–10; cf. J. Endzelynas, Baltų kalbų garsai ir formos, Vilnius, 1957, p. 7.

¹⁹ J. Rozwadowski, op. cit., p. 6–7. Cf. și recenziile lui A. Șahmatov și N. Jokl, vezi A. Шахматов, ЮРЯС, 17, 1912, p. 281–290; N. Jokl, AfslPh, 35, 1913, p. 307–317.

²⁰ A. Meillet, RSl, 5, 1912, p. 153.

²¹ J. Endzelin, Despre conjugarea slavă-baltică, APh, 2, 1931, p. 38–46.

18

conservatoare. J. Endzelynas consideră că în acest sens se poate vorbi despre comunitatea lingvistică baltico-slavă (slavisch-baltische Sprachgemeinschaft), iar, dacă se dorește, și despre o limbă proto (Ursprache)²².

Din acest articol reiese clar concepția lui J. Endzelynas cu privire la cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave: după dezintegrarea comunității lingvistice indo-europene, limbile baltice și slave ar fi constituit unități lingvistice distincte, între care relațiile aveau caracterul unor contacte.

În acest articol, formulând o concluzie cu privire la problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, J. Endzelynas s-a bazat pe trăsăturile comune ale verbelor din aceste limbi, întrucât în monografia „Studii despre limbile baltice și slave” verbul fusese aproape cu totul lăsat deoparte. Contrar opiniei lui A. Meje, potrivit căreia structurile verbale ale limbilor baltice și slave sunt foarte diferite, J. Endzelynas a încercat să arate că și în acest domeniu limbile baltice și slave au multe elemente comune. De pildă, în opinia lui J. Endzelynas, optativul indo-european a început să fie folosit în limbile slave cu valoare de imperativ. Aceeași soartă a avut-o și în limbile baltice: în prusacă exprimă imperativul, iar permisivul limbii lituaniene (de exemplu, tenesė) provine din optativul anterior.

Limbile baltice au un viitor sigmatic. Potrivit lui J. Endzelynas, faptul că și limbile slave l-ar fi avut este atestat de participiile byšęšt- sau byšąst- (cf. lituan. būsiančio) și altele.

J. Endzelynas și-a menținut până la sfârșitul vieții această opinie cu privire la cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave. O arată articolul său „Vechile legături lingvistice baltico-slave”²³, în care a repetat din nou afirmațiile sale anterioare.

Dezbaterea din 1908–1912²⁴ a jucat un rol important în istoria cercetării problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave. Ea a arătat că problema celor mai vechi relații dintre aceste limbi nu este atât de simplă și de ușor de rezolvat pe cât se credea în secolul al XIX-lea. Teoria limbii proto baltico-slave, unanim acceptată de cercetătorii secolului trecut, s-a dovedit a fi doar una dintre mai multe ipoteze, care, asemenea celorlalte, trebuie fundamentată și apărată.

Dezbaterea din 1908–1912 a arătat, de asemenea, punctul slab al lingvisticii din acea vreme și neajunsurile metodei sale. Pe baza analizei a aproape acelorași fapte lingvistice au fost formulate patru teorii care interpretau diferit originea și caracterul trăsăturilor comune (inovațiilor) ale limbilor baltice și slave. După această dezbatere, soluționarea problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave s-a complicat și mai mult și, probabil, de aceea interesul pentru cercetările teoretice s-a diminuat. Astfel devine de înțeles atitudinea sceptică a unor cercetători față de dezbaterea din 1908–1912. Aleksandras Briukneris (1856–1939) a numit-o „o chestiune fără rost”²⁵, întrucât A. Meje nu negase asemănarea structurilor limbilor baltice și slave, iar un reprezentant al teoriei unității baltico-slave (a limbii proto) indicase cu onestitate trăsăturile care deosebesc limbile baltice de cele slave. Însuși A. Briukneris susținea unitatea limbilor baltice și slave, bazându-se pe lexic. Limbile baltice și slave

²² J. Endzelin, op. cit., p. 45.

²³ Я. М. Эндзелин, Cele mai vechi legături lingvistice slavico-baltice, „Известия Академии наук Латвийской ССР“, 3 (56), 1952, p. 33—46; „Труды Института языка и литературы АН Латвийской ССР“, 2, 1953, p. 67—82.

²⁴ B. Gornung a descris-o pe larg; vezi Б. В. Горнунг, Din istoria studierii relațiilor lingvistice baltico-slave (polemică științifică din 1911—1912), „Rakstu krājums“, p. 109—132.

²⁵ A. Brückner, Die lituslavische Spracheinheit, KZ, 46, 1914, p. 217—239.

2*

19

Corespondențele de formare a temelor, în opinia sa, fiind mai importante decât toate punctele indicate de K. Brugmann²⁶.

Situația în care, pe baza acelorași fapte lingvistice, au fost formulate patru ipoteze diferite s-a creat, cel mai probabil, deoarece limbile slave și mai ales cele baltice erau insuficient cercetate la acea vreme, cronologia fenomenelor comparate nu era cunoscută, iar materialul factual era insuficient pentru generalizări teoretice mai mult sau mai puțin convingătoare. Prin urmare, K. Būga avea pe deplin dreptate când scria că „această problemă (adică problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave — S.K.) va putea fi rezolvată numai după cercetarea multilaterală a limbilor baltice și slave”²⁷.

Deși cercetarea limbilor baltice s-a intensificat considerabil în prezent, multe probleme ale istoriei limbilor baltice încă trebuie rezolvate prin metoda istorico-comparativă sau reexaminate în lumina celor mai recente realizări ale lingvisticii (nu ne referim deocamdată la cercetarea structurală a limbilor baltice, care trebuie lăsată pentru viitor). Împrejurările menționate aici, precum și apariția târzie a monumentelor scrise ale limbilor baltice, textele fragmentare ale limbii prusace, absența monumentelor scrise în celelalte limbi baltice — curoniană, selone și altele — împiedică, de asemenea, soluționarea cu succes a problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave.

Cercetarea celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave în al doilea deceniu al secolului XX

Kazimieras Būga (1879—1924) nu a participat la discuția din 1908—1912, însă și-a exprimat în repetate rânduri opinia cu privire la cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave.

Încă în „Aistiškuose studijuose”, influențat de învățătura lui K. Jaunius, K. Būga considera proto-limba aestiilor una dintre limbile-fiice ale proto-limbii ide., „care, asemenea unui copil adevărat, a păstrat foarte multe dintre însușirile și particularitățile mamei sale”². K. Būga nici măcar nu se gândea la o proto-limbă sau la o epocă comună limbilor baltice și slave.

Într-un articol despre limba lituaniană, scris în 1910 pentru o enciclopedie poloneză³, K. Būga a numit teoria unității balto-slave o dogmă, apărută din două motive: 1) vecinătatea apropiată a popoarelor baltice și slave; 2) numărul destul de mare de împrumuturi slave și, în general, de elemente străine din limba lituaniană, deoarece lingviștii secolului trecut nu știau să distingă ce era lituanian și ce nu. Aici K. Būga face o presupunere foarte interesantă: dacă aestiile ar trăi nu lângă Marea Baltică, ci undeva mai departe de slavi, de pildă în Iran sau în Peninsula Iberică, nimănui nici nu i-ar trece prin minte să caute o înrudire apropiată între baltici și slavi⁴.

În continuare, K. Būga scria că susținătorii actuali ai teoriei unității balto-slave nu aduseseră niciun argument convingător în sprijinul ei. Cele șapte puncte ale lui K. Brugmann,

²⁶ A. Brückner, op. cit., p. 236.

²⁷ K. Būga, RR, I, p. 433.

¹ Sunt folosiți termenii lui K. Būga.

² K. Būga, Aistiški studijai, I, Peterburgas, 1908, p. 10.

³ Aproximativ: Būga, Litewsk i język, „Wielka encyklopedja powszechna ilustrowana“, seria I, 43—44, Warszawa, 1910, p. 624.

⁴ Loc. cit.

20

În opinia lui K. Būga, [acestea] nu indică în niciun caz o înrudire mai strânsă între limbile baltice și slave (powinnowactwa). De aceea, subliniază K. Būga, grupul limbilor baltice trebuie separat de grupul limbilor slave și considerat un membru distinct al familiei ide. ⁵.

Straipsnyje „Kalbų mokslas bei mūsų senovė“ (1913) seniausiesiems baltų ir slavų kalbų santykiams charakterizuoti K. Būga pacituoja J. Endzelyno išvadą⁶, padarytą monografijoje „Baltų ir slavų kalbų etudai“. Iš to matyti, kad K. Būga buvo J. Endzelyno konvergencijos teorijos šalininkas.

Straipsnyje „Šis-tas iš lietuvių ir indoeuropiečių senovės“ (1924) K. Būga rašė: „Kiti kalbininkai tiki, kad kalbos bendrybės, kurių turi gana daug aisčių ir slavėnų kalba, rodančios aisčius ir slavėnus turėjus dar ir atskirą prokalbę po indoeuropiškosios. Tuo aš netikiu, nes nerandu nė vieno kalbos fakto, kuris būtinai verstų mus pripažinti tariamąją aisčių-slavėnų prokalbę.

Toate trăsăturile comune limbilor baltice și slave arată doar că balticii au locuit în vecinătate cu slavii (subliniat în citat – S.K.) din timpuri imemoriale, adică din epoca indo-europeană.

Limbile vecine, chiar dacă nu sunt înrudite între ele, au adesea trăsături fonetice comune: căci, pornind dintr-un singur centru, ele se pot răspândi precum valurile și pot acoperi întregul teritoriu al limbilor vecine sau o parte a acestuia⁷.

Deosebit de importante sunt afirmațiile lui K. Būga cu privire la lexicul comun baltic și slav.

Nu se poate afirma, în opinia lui K. Būga, numai pe baza faptului că în lexicul comun baltic și slav nu se găsesc corespondențe în alte limbi ide., că limbile baltice și slave ar fi avut și o proto-limbă distinctă. Întrucât balticii și slavii au fost vecini din vechime, nu este deloc surprinzător că limbile lor au numeroase cuvinte comune. Aceasta este una dintre cauzele apariției lexicului comun baltic și slav. K. Būga consideră a doua cauză originea limbilor baltice și slave din comunitatea lingvistică ide.: cuvintele comune limbilor baltice și slave ar fi putut fi „cuvinte ale grupului de dialecte slave și baltice din proto-limba indo-europeană”. Toate aceste cuvinte comune limbilor baltice și slave arată, în opinia lui K. Būga, doar „că, în vremuri străvechi, cele două dialecte indo-europene de nord-est (adică dialectele baltice și slave – S.K.) aveau pentru acele lucruri alte denumiri, diferite de denumirile dialectelor proto-limbii indo-europene occidentale și sudice”⁸.

De pildă, pentru corbă sau corb, balticii și slavii folosesc un singur cuvânt, în timp ce italicii și grecii aveau în acest scop cu totul alt cuvânt; cf. lituan. várna, let. vārna, prus. warne, sl. *varnā (rus. воро́на, pol. wrona, ceh. vrána, s.-croat. vrȁna); lituan. varnas, prus. warnis, sl. *varnъ (rus. во́рон, pol. wron, ceh. vran, s.-croat.vrȁn), iar lat. cornix „corbă”, gr. κορώνη „corbă”; lat. corvus „corb”, gr. κόραξ „corb”⁹. K. Būga subliniază în mod special ideea că „Cuvintele comune nu arată încă faptul că slavii și balticii nu provin nemijlocit din dialectele învecinate ale proto-limbii indo-europene, ci printr-un stadiu intermediar, așa-numita «proto-limbă comună slavo-baltică»”¹⁰.

⁵ K. Būga, loc. cit.

⁶ K. Būga, RR, I, p. 407–408.

⁷ K. Būga, RR, III, p. 595.

⁸ K. Būga, RR, II, p. 169.

⁹ Denumirile pentru corbă și corb nu sunt o trăsătură comună specifică limbilor baltice și slave, deoarece același cuvânt în acest sens există și în limba toharică; cf. toh. B wrauna (vezi E. Schwentner, IF, 63, 1958, p. 167).

¹⁰ K. Būga, loc. cit.

21

Prin urmare, în opinia lui K. Būga, lexicul comun al limbilor baltice și slave a apărut din următoarele motive:

a) limbile baltice și slave s-au desprins din comunitatea lingvistică indo-europeană, în care dialectele baltice și slave aveau deja cuvinte caracteristice numai lor;

b) de-a lungul istoriei, limbile baltice și slave s-au învecinat nemijlocit și au fost limbi vecine.

Această interpretare a originii lexicului comun al limbilor baltice și slave nu și-a pierdut valabilitatea nici astăzi. Contactul îndelungat dintre limbi înrudite poate într-adevăr să provoace nu numai fenomene fonetice și morfologice analoge, ci și apariția unui lexic comun.

Įga nu a găsit niciun fapt care să indice unitatea limbilor baltice și slave (în terminologia sa, protolimba) și, de aceea, i s-a opus categoric, în timp ce lingviștii ruși A. Șahmatov și A. Sobolevski, care activau în aceeași perioadă, nu se îndoiau de unitatea limbilor baltico-slave.

Aleksejus Šachmatovas (1864–1920), pažymėjęs, kad baltų ir slavų kalbų ypatingu artumu vargu ar galima abejoti, rašo: „Šis artumas negali būti atsitiktinis ir priklausyti tiktai nuo bendros jų kilmės iš indoeuropiečių prokalbės; ir baltų, ir slavų kalbos turi daug bendrų nukrypimų nuo senųjų santykių, ir šitie bendrieji nukrypimai liudija jų bendrą gyvenimą tuo metu, kada jos jau atsiskyrė nuo kitų indoeuropiečių kalbų. Vadinasi, reikia pripažinti baltus ir slavus kilus iš bendrų protėvių (от одного общего родоначальника), kurie jau buvo atsiskyrę nuo giminės, kalbėjusios indoeuropiečių prokalbe. Baltų ir slavų kalbų protėviu, kurį galima vadinti baltų-slavų prokalbe, buvo kalba tos indoeuropiečių giminės, kuri, išsiskyrusi iš indoeuropiečių šeimos, tik paskui suskilo į dvi — baltų ir slavų šakas“¹¹.

Din citat reiese concepția lui A. Șahmatov cu privire la cele mai vechi raporturi dintre limbile baltice și slave: el afirmă fără să se îndoiască existența unei unități baltico-slave, atât lingvistice, cât și etnice, care a dăinuit după destrămarea comunității lingvistice indo-europene.

Aleksei Sobolevski (1856–1929) a elaborat o ipoteză originală și interesantă despre geneza popoarelor și limbilor slave. În abordarea problemei formării protoslavicei, el a acordat o atenție deosebită reflexelor lui indo-european s în limbile slave. După i, u, r și k, indo-european s a devenit ch în limbile slave; în toate celelalte poziții a rămas neschimbat. A. Sobolevski a absolutizat această lege fonetică și a ajuns la concluzia că protoslavica este o îmbinare a două limbi: limba s și limba ch¹².

Limba ch aparținea ramurii limbilor iraniene și era, cel mai probabil, unul dintre dialectele unei limbi. Cuvintele provenite din acea limbă aveau ch în loc de s. Iar limba s, în opinia lui A. Sobolevski, era „înrudită cu limbile baltice, cu care alcătuise anterior o limbă unitară, slavo-baltică sau slavo-lituaniană”¹³. Ei îi aparțineau cuvintele și formele cu s în locul vechiului s; în limba baltico-slavă nu a avut loc niciodată această schimbare în ch.

Așadar, A. Sobolevski era convins că popoarele baltice și slave vorbiseră cândva aceeași limbă. În opinia sa, această limbă unitară baltico-slavă a existat până la începutul erei noastre, adică până în momentul în care sciții s-au întâlnit cu balticii-slavi pe țărmul Mării Baltice.

Despre balticii-slavi ipotetici și limba lor, A. Sobolevski nu a putut spune nimic mai mult: „De unde au ajuns pe țărmurile Mării Baltice strămoșii popoarelor cu limba s, balticii-slavi

¹¹ А. Шахматов, Очерк древнейшего периода истории русского языка, „Энциклопедия славянской филологии“, вып. II, Петроград, 1915, p. IX.

¹² А. Н. Соболевский, Русско-скифские этюды, ИОРЯС, 27, 1924, p. 334.

¹³ А. Н. Соболевский, op. cit., p. 334.

22

poporul, nu știm; este puțin probabil să fi venit dinspre vest, sud-vest sau est. Nu avem temei să-l căutăm nici printre popoarele menționate de Herodot.” Iar poporul cu limba ch, în opinia sa, este un vechi locuitor al litoralului baltic, care a dat numele și râului Nemunas¹⁴.

Ipoteza lui A. Sobolevskij a fost aspru criticată și respinsă¹⁵. Atât ipotezei lui A. Šachmatov, cât și celei a lui A. Sobolevskij le lipseau argumente întemeiate pe analiza materialului factual al limbilor baltice și slave. Exemplul lui A. Šachmatov și al lui A. Sobolevskij părea să confirme cuvintele lui K. Būga: atunci când se abordează chestiuni legate de geneza limbilor, este mai întâi necesar să se studieze temeinic limbile însele.

Problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave în al treilea și al patrulea deceniu al secolului al XX-lea

În al treilea și al patrulea deceniu al secolului al XX-lea, oamenii de știință au cercetat în principal limbile baltice și slave însele. Analizând chestiuni particulare de fonetică, accentologie, morfologie și lexicologie, cercetătorii formulau și concluzii mai generale, referitoare la cele mai vechi relații dintre aceste limbi. Această abordare inductivă a problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, întemeiată pe analiza unui bogat material factual, a fost de o importanță metodologică extraordinară.

Un rol important în cercetarea celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave l-au avut studiul lui N. van Wijk, consacrat originii sistemelor de accent și intonație ale acestor limbi¹, și dicționarul limbilor baltice și slave al lui R. Trautmann².

În introducerea cărții sale, Nikolaj van Wijk (1880—1941) a arătat că între teoriile lui A. Schleicher și J. Rozwadowski nu există nicio diferență de principiu: ambii cercetători recunosc „perioada balto-slavă”. În continuare, N. van Wijk a adăugat în mod deliberat că nici teoria lui A. Meillet nu se deosebește prea mult de teoria lui A. Schleicher, deși, la prima vedere, diferența dintre ele poate părea foarte mare. Căci dialectele baltice și slave (se poate spune că și „protolimba”), potrivit lui A. Meillet, au existat în comunitatea lingvistică indo-europeană până la dezintegrarea acesteia, pe când A. Schleicher, după cum arată schema sa a „arborelui genealogic al limbilor”, admite că ele au continuat să existe și după dezintegrarea comunității lingvistice indo-europene (în terminologia lui A. Schleicher, a protolimbii). Însuși N. van Wijk era de părere că dialectele comunității lingvistice indo-europene din care s-au format ulterior limbile baltice și slave alcătuiau un ansamblu destul de strâns (zusammenhängendes), deși diferențiat dialectal (Ganzes), chiar și atunci când alte grupuri de limbi indo-europene, de pildă cele indo-iraniene, se desprinseseră deja. Se pare că acest continuum nu a dăinuit mult, deoarece nu a lăsat urme mai evidente în limbile cunoscute. Prin urmare, spune N. van Wijk, unitatea lingvistică balto-slavă, posibilă din punct de vedere teoretic, o putem ignora în practică³.

După ce a reconstruit două intonații — circumflexul și acutul — pentru dialectele protobalte și prot slave, N. van Wijk a remarcat că „aceasta nu arată nicidecum

¹⁴ A. H. Соболевский, op. cit., p. 332.

¹⁵ O evaluare critică a ipotezei lui A. Sobolevskij a fost formulată de A. Pogodin, vezi А. Л. Погодин, Теория акад. А. Н. Соболевского о двояком происхождении славянского племени, „Slavia“, 9, 1930—1931.

¹ N. van Wijk, Sistemele de accent și intonație baltice și slave (O contribuție la cercetarea relațiilor de înrudire balto-slave), Amsterdam, 1923.

² R. Trautmann, Baltisch-slavisches Wörterbuch, Göttingen, 1923.

³ N. van Wijk, Sistemele de accent și intonație baltice și slave, ed. a 2-a, ’s—Gravenhage, 1958, p. 13.

23

o înrudire mai strânsă între cele două grupuri de limbi, deoarece: 1) calitatea intonațiilor protobalților și protoslavilor poate fi stabilită doar cu foarte multă aproximație; 2) raporturi intonaționale asemănătoare există și în limba greacă”⁴.

„Dicționarul limbilor baltice și slave” al lui Reinhold Trautmann (1883—1951) este cea mai amplă și mai completă colecție de lexic al limbilor baltice și slave. El cuprinde în cea mai mare parte cuvinte comune limbilor baltice și slave, deși include și cuvinte care există numai într-unul dintre cele două grupuri lingvistice sau chiar într-o singură limbă. Aceasta s-a întâmplat, se pare, deoarece R. Trautmann era convins de existența unei unități a limbilor baltice și slave (baltisch-slavische Sprachgemeinschaft)⁵: în opinia sa, cuvintele limbilor baltice care nu au astăzi corespondente în limbile slave ar fi putut exista odinioară și în limbile slave.

O mare parte din lexicul prezentat de R. Trautmann nu poate fi considerată balto-slavă: o parte dintre cuvintele comune celor două grupuri lingvistice au corespondente în alte limbi indo-europene și, prin urmare, sunt cel mai probabil moștenite din comunitatea lingvistică indo-europeană, iar o parte se găsește numai într-un singur grup lingvistic sau chiar într-o singură limbă.

Dicționarul lui R. Trautmann a fost important pentru studierea lexicului limbilor baltice și slave, precum și a celor mai vechi relații dintre aceste limbi. Totuși, pe lângă aceasta, el a avut și o anumită influență negativă asupra cercetării celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave. Cercetătorii au fost influențați de însuși faptul alcătuirii unui asemenea dicționar: dacă din lexicul limbilor baltice și slave se poate întocmi un dicționar atât de amplu, atunci nu poate exista nicio îndoială că aceste limbi au fost cândva unite! Un exemplu grăitor în acest sens îl constituie următoarele cuvinte ale lui F. Specht: „După apariția «Dicționarului limbilor baltice și slave» al lui R. Trautmann, nu ar mai trebui să existe nicio îndoială că limbile baltice și slave au cunoscut odinioară o evoluție comună, care poate fi explicată numai prin teoria unei limbi protobalto-slave”⁶.

Se pune întrebarea care este, de fapt, importanța lexicului în cercetarea relațiilor de înrudire dintre limbi. În această privință, merită amintite afirmațiile lui A. Meillet despre evoluția lexicului limbilor baltice și slave. Abordând chestiunile celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave și ale importanței lexicului și amintind în repetate rânduri dicționarul lui R. Trautmann, în articolul „Originea vocabularului limbilor slave: I. — Problema unității balto-slave”⁷, el a arătat:

1. Elementele pierdute caracterizează lexicul la fel ca cele păstrate. Limbile baltice și slave au pierdut multe cuvinte indo-europene vechi, înlocuindu-le cu unele noi. De pildă, limbile baltice și slave au pierdut denumirea veche pentru „tată” (s. ind. pitá, gr. πατήρ, lat. pater). În locul ei, limbile baltice au început să folosească o formație nouă: lit. tėvas, let. tēvs și prus. tāws, iar slavii — s.sl. ot-bьcь, de origine expresivă (pentru sufix, cf. adjectivul s. sl. ot-bьjь „al tatălui”). Faptul că limbile baltice și slave au pierdut cuvintele vechi și au creat în locul lor înlocuitori diferiți arată că balticii și slavii au avut condiții de viață asemănătoare, iar limbile lor au evoluat în paralel.

2. Corespondențele lexicale dintre limbile baltice și slave nu arată că acestea au avut o perioadă de conviețuire după epoca indo-europeană, deoarece lexicul comun limbilor baltice și slave este moștenit din dialectele comunității lingvistice indo-europene; cf., de exemplu, lit. miglà, s. sl. mbgla și gr. ο-μίχλη⁸.

⁴ N. van Wijk, op. cit., p. 46.

⁵ R. Trautmann, op. cit., p. V.

⁶ F. Specht, Zur baltisch-slavischen Spracheinheit, KZ, 62, 1934, p. 248.

⁷ A. Meillet, Les origines du vocabulaire slave: I. — Le problème de l’unité balto-slave, RÉSI, 5, 1925, p. 5—13.

⁸ A. Meillet, loc. cit.

24

3. Dezvoltarea paralelă a limbilor baltice și slave este indicată de formantele derivationale lexicale. Astfel, în derivatele de tipul nomina instrumenti, limbile baltice au sufixul *-tlo- (lit. -kla-), iar cele slave — sufixul *-dhlo, cf. lit. árklas și slavona veche ralo, cehă rádlo. Aceste sufixe sunt asemănătoare, dar nu identice, și ambele sunt vechi: primul corespunde lat. -culum (cf. lat. pōculum „cupă”), iar al doilea — lat. -bulum (cf. lat. pābulum „hrană”) și gr. -θλον (cf. gr. γένεθλον).

4. O diferență evidentă dintre limbile baltice și slave este aceea că limbile baltice au păstrat mai bine lexicul indo-european decât cele slave. De exemplu, limbile baltice au păstrat bine denumirile pentru om și bărbat (cf. lit. veche žmuo, pr. smoy și lat. hemō sau homō, got. guma; lit. vyras, letonă vīrs, pr. wijrs și sanscrită vīráḥ, lat. vir, irlandeză veche fer, got. wair), pe când limbile slave le-au pierdut.

Încheindu-și articolul, A. Meillet scrie: „Partea indo-europeană a vocabularului limbilor baltice și slave provine din unul și același grup de dialecte indo-europene. Totuși, este suficient să răsfoiești Baltisch-slavisches Wörterbuch al lui Trautmann pentru a te convinge că între comunitatea lingvistică indo-europeană și epoca istorică a limbilor baltice și slave nu a existat nicio perioadă în care să se fi format un fond lexical comun ambelor grupuri de limbi. Există paralelism, nu unitate”⁹.

Este interesant că opinia lui A. Meillet despre lexicul limbilor baltice și slave este foarte apropiată de opinia lui K. Būga — ambii cercetători consideră că lexicul comun al acestor limbi: 1) provine din dialectele comunității lingvistice indo-europene și 2) a apărut independent, în paralel, pe când cele două grupuri de limbi trăiau din vechime în vecinătate.

În realitate, pentru a explica lexicul comun al limbilor baltice și slave nu este deloc necesar să se admită unitatea lingvistică balto-slavă: pentru apariția acestui lexic au fost suficiente diferitele contacte pe care balticii și slavii le-au avut de-a lungul istoriei lor. În plus, când se discută problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, nu trebuie supraestimată importanța lexicului, deoarece vocabularul, după cum se știe, este partea cea mai schimbătoare a sistemului lingvistic.

Pentru a susține teoria unității limbilor baltice și slave, pe lângă argumentul lexical, Franz Specht (1888—1949) a invocat câteva trăsături gramaticale comune pe care le observase¹⁰, precum: înlocuirea locativului singular al pronumelor demonstrative cu acuzativul însoțit de o postpoziție (lit. tamē=slavonă veche tomb din *tamen), distincția strictă dintre temele în men și n, pierderea formantului *-tēr- în nomina agentis masculine (cf. indo-europeană *patēr și lit. tėvas, slavonă veche отbь) etc.

N. van Wijk, R. Trautmann și F. Specht au abordat problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave pornind de la concluziile cercetărilor lor concrete. Neolingviștii italieni au urmat o cale cu totul diferită. În conformitate cu principiile teoretice ale lingvisticii lor generale, ei au încercat mai ales să stabilească caracterul limbilor baltice și slave.

La început, Vittore Pisani a admis¹¹ că, după destrămarea comunității lingvistice indo-europene, limbile baltice și slave au traversat o perioadă comună de dezvoltare. Izoglosele limbilor baltice și slave, care intersectează teritoriul acestor limbi, îi permiteau, în opinia lui V. Pisani, să presupună că teritoriile baltice și slave au rămas unite o perioadă destul de îndelungată după destrămarea comunității lingvistice indo-europene. V. Pisani numea perioada comună de dezvoltare a acestor limbi comunitate

⁹ A. Meillet, op. cit., p. 13.

¹⁰ F. Specht, op. cit., p. 248—259.

¹¹ V. Pisani, Balto e slavo, StB, 2, 1932, p. 1—22 (= Linguistica generale e indoeuropea, Milano, 1947, p. 65—82).

25

epocă (dar nu protolimbă), pe care a datat-o aproximativ în secolul al V-lea î. e. n. și în secolul al IV-lea e. n. Totuși, mai târziu, concepțiile lui V. Pisani s-au schimbat: el considera că, pe baza sistemului de izoglose, cu greu se poate vorbi despre o comunitate baltico-slavă și, de asemenea, cu greu se poate vorbi despre o protolimbă baltică și slavă, deoarece se pare că aceasta nu a existat niciodată¹².

Un alt neolingvist italian, Matteo Bartoli (1874—1946), după ce a analizat câteva corespondențe dintre limbile baltice și slave, a ajuns la concluzia că poziția cronologică a limbilor baltice este determinată de faptul că acestea ar avea mai multe inovații preistorice decât limbile germanice și mult mai puține decât limba indo-veche¹³. Neîmpărtășind concluzia lui M. Bartoli, Giuliano Bonfante și-a exprimat opinia¹⁴ că limbile baltice, în special limba lituaniană, sunt atât arhaice, cât și conservatoare, în timp ce limbile slave sunt conservatoare, dar nu arhaice. G. Bonfante a indicat câteva arhaisme, adăugând totodată că nici limbile baltice nu au fost ferite de valurile de inovații venite din centru (din limbile greacă, armeană etc.)¹⁵.

Lingvistul norvegian Christian Stang nu numai că a analizat cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, ci a scris și lucrări ample în care a elucidat istoria verbului și a accentologiei limbilor baltice și slave.

Într-unul dintre articolele sale¹⁶, Chr. Stang a ridicat întrebarea: ce înseamnă, până la urmă, noțiunea de „unitate lingvistică”? În opinia sa, unitatea lingvistică poate fi înțeleasă în două feluri:

1) unitatea caracterizată prin abateri individuale (nu dialectale și nici sociale);

2) unitatea în care vorbitorii simt că limba lor este una și aceeași, deși este divizată în dialecte (conform acestei definiții, de exemplu, germana este o singură limbă, iar suedeza și norvegiana sunt două, deși diferența dintre acestea din urmă este mai mică decât cea dintre dialectele germane de nord și de sud; o asemenea unitate lingvistică, în opinia lui Chr. Stang, se bazează pe relații politice și culturale).

Nu putea exista o unitate de primul tip între limbile baltice și slave după destrămarea comunității lingvistice ide., deoarece, de exemplu, evoluția lui s ide. după k, r, i, u apropie limbile slave de cele indo-iraniene. Existența unei unități de al doilea tip între aceste limbi după destrămarea menționată nu poate fi dovedită pe baza datelor lingvisticii.

Chr. Stang descrie astfel cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave: se poate spune că limbile baltice și slave provin din același dialect ide. Totuși, între ele ar exista diferențe foarte vechi: evoluția diferită a lui s ide. după k, r, i, u (vezi această lucrare, p. 81 și urm.), detalii diferite ale fenomenului satəm (cf. lituaniana klausyti și slava slyšati, vezi această lucrare, p. 186 și urm.) etc. Mai târziu, după destrămarea comunității lingvistice ide., limbile baltice și slave ar fi trecut printr-o anumită perioadă, în care teritoriile lor au fost străbătute de câteva izoglose noi. Unele dintre acestea cuprindeau întregul teritoriu al acestor limbi, iar altele — doar o parte a lui. Astfel de izoglose ar fi transformarea lui r, l, m, n în ir, il, im, in și ur, ul, um, un (vezi această lucrare, p. 76), tipul verbal cu -auju: -ųja, nomina agentis lituanian artōjas, prusac artoys, slavon vechi ratajь etc. Atât timp cât, în opinia lui Chr. Stang, există posibilitatea apariției unor noi

¹² V. Pisani, Glottologia indoeuropea, Torino, 1949, p. 26.

¹³ M. Bartoli, Il carattere conservativo dei linguaggi baltici, StB, 3, 1933, p. 1—26.

¹⁴ G. Bonfante, „Arcaico“ e „conservativo“ nel gruppo baltico, StB, 5, 1935—1936, p. 30—37, plg. „Indogermanisches Jahrbuch“, 21, 1937, p. 326.

¹⁵ Plačiau apie tai žr. B. H. Топоров, Из истории изучения древнейших балто-славянских языковых отношений, p. 22—25.

¹⁶ Chr. Stang, Einige Bemerkungen über das Verhältnis zwischen den slavischen und baltischen Sprachen, NTS, 11, 1939, p. 85—98.

26

izoglose, se poate vorbi despre un teritoriu izoglosic viu (lebendiges Isoglossengebiet).

În 1963, Chr. Stang își detaliază și concretizează opiniile cu privire la cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave¹⁷. El exprimă opinia că evoluția diferită a ide. s după k, r, i, u și unele reflexe diferite ale satam-fenomenului (klaušyti: sly-šāti) în limbile baltice și slave nu datează din perioada comunității lingvistice ide.

După ce a discutat unele inovații ale limbilor baltice și slave, Chr. Stang ajunge la concluzia că, după destrămarea comunității lingvistice ide., aceste limbi au format o arie dialectală unitară (Dialektgebiet), în care au apărut formațiuni lexicale noi în aceste limbi și datorită căreia se poate folosi expresia „limbi balto-slave” („Baltisch-slavisch”). Pe de altă parte, în opinia sa, trebuie recunoscut și faptul că în această arie dialectală s-au intersectat anumite izoglose vechi, care separau dialectele baltice de cele slave. Destrămarea ariei dialectale balto-slave s-a desfășurat în etape, deoarece există izoglose dintre care unele cuprind arealul slav-baltic răsăritean, iar altele arealul slav-prusac.

În lucrările sale, Chr. Stang folosește adesea expresia „limbi balto-slave”. În cartea „Accentuația limbilor slave”¹⁸ se arată că el nu a folosit termenul „limbi balto-slave” („Balto-Slavonic”) cu sensul de limbă absolut omogenă. Prin acest termen el înțelegea „o arie dialectală atât de omogenă, încât schimbările lingvistice apărute în ea pot cuprinde întreaga arie sau o parte a ei”¹⁹. Această opinie a lui Chr. Stang cu privire la cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave a fost confirmată de concluziile principale ale cărții sale „Verbul slav și baltic”²⁰. În trecut, asemănările dintre sistemele verbale baltice și slave trebuie să fi fost mult mai mari, iar sistemele lor de timp prezent trebuie să fi fost foarte asemănătoare după destrămarea comunității lingvistice ide.²¹. Ulterior, ca urmare a unor tendințe de evoluție diferite, sistemele verbale ale acestor limbi s-au îndepărtat unele de altele.

Chr. Stang evidențiază și diferențe structurale majore între verbele limbilor baltice și slave. Limbile baltice, la fel ca cele germanice, nu au aorist sigmatic și, după toate aparențele, nu l-au avut niciodată. Aoristul sigmatic slav coincide în mare măsură cu cel indo-iranian: ambele au gradul vocalic al rădăcinii prelungit. În legătură cu aceasta, Chr. Stang constată că, în privința aoristului, limbile baltice și slave aparțineau, posibil, unor sfere geografice diferite. Limbile slave nu au preteritul cu rădăcină lungă, pe care îl au limbile baltice, germanice, celtice, italice și albaneza. În limbile baltice este răspândit viitorul sigmatic, absent din limbile slave. Aici, funcția viitorului a început să fie îndeplinită de prezentul perfectiv, astfel încât viitorul sigmatic nu mai era necesar.

Analiza lui Chr. Stang arată că unele tipuri structurale și categorii (de exemplu, verbele nazale și cele cu temă în i, optativul) sunt mai degrabă rezultatul unei evoluții convergente sau chiar paralele.

Din trecerea în revistă a cercetărilor privind cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave din anii douăzeci și treizeci ai secolului al XX-lea reiese că cercetătorii din această perioadă, cu excepția lui R. Trautmann și F. Specht, nu găsesc date care să permită recunoașterea unei unități mai strânse-

¹⁷ Chr. Stang, Über das Verhältnis zwischen slavischen und baltischen Sprachen, „Prace językoznawcze“, 5, 1963, p. 393–394.

¹⁸ Chr. S. Stang, Slavonic accentuation, Oslo, 1957.

¹⁹ Chr. S. Stang, op. cit., p. 174.

²⁰ Chr. S. Stang, Das slavische und baltische Verbum, Oslo, 1942.

²¹ Chr. S. Stang, loc. cit., p. 268, 271.

27

unitatea lingvistică baltico-slavă. Dimpotrivă, cercetarea fenomenelor concrete de accentologie și morfologie a permis formularea unor concluzii care arătau că cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave au avut un caracter de contact.

Cercetarea celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave în anii postbelici

Cercetarea problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave s-a intensificat după cel de-al Doilea Război Mondial. Au fost publicate câteva articole consacrate în mod special acestei probleme. Cele mai vechi relații dintre aceste limbi sunt caracterizate, de asemenea, în mai multe lucrări ample de istorie a limbilor baltice sau slave. Cartea lui E. Fraenkel „Limbile baltice”, apărută în 1950¹, a prilejuit apariția articolului lui J. Endzelin, la care, la rândul lor, au răspuns J. Otrębski, A. Zenas și alții (vezi mai jos). S-a iscat, se poate spune, o anumită discuție. Cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave au fost discutate în mod deosebit de activ în pregătirea celui de-al IV-lea Congres Internațional al Slaviștilor de la Moscova.

Cercetările celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave din anii postbelici se caracterizează prin analiza detaliată a asemănărilor cunoscute și a deosebirilor nou constatate dintre aceste limbi, precum și prin abordarea problemei cronologiei lor. În plus, în prezent se evită formularea unor ipoteze care să reinterpreteze în mod nou cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave; se preferă modificarea teoriilor enunțate în 1908–1912, argumentarea lor mai detaliată sau critica acestora.

În 1946 au apărut lucrările a doi lingviști polonezi consacrate problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave² — articolul lui J. Safarewicz „Despre problema comunității baltico-slave”³ și cartea lui T. Lehr-Splawiński „Despre originea și patria strămoșească a slavilor”⁴.

În articolul său, Jan Safarewicz a constatat că, pe de o parte, inovații baltice și slave precum formarea prezentului din rădăcini de aorist (cf. lituan. duomi, sl. veche damъ și ind. veche dādam, gr. ἔδομεν), derivarea de tipul minėti din rădăcina de perfect *men-, sunt foarte vechi și, prin urmare, nu ar fi putut apărea în urma unei apropieri ulterioare dintre limbile baltice și slave. Afirmând aceasta, J. Safarewicz avea, fără îndoială, în vedere teoria convergenței a lui J. Endzelin. Asemenea inovații și altele similare arătau, în opinia sa, că probabil a existat o epocă a comunității și că aceasta a urmat nemijlocit după comunitatea lingvistică indo-europeană, continuând-o⁵. Pe de altă parte, deosebiri atât de vechi dintre limbile baltice și slave precum folosirea sufixului de prezent *-do (cf. sl. veche idǫ și lituan. eimi, lituan. vėrda, care nu se întâlnește în limbile slave), arată, în opinia lui J. Safarewicz, că epoca comunității acestor limbi (okres wspólnoty) nu a fost de lungă durată. El consideră că comunitatea baltico-slavă s-a destrămat nu din cauza contactelor geografice, ci ca urmare a pătrunderii triburilor iraniene.

Mai târziu, observațiile lui J. Safarewicz cu privire la unitatea lingvistică baltică și slavă au devenit și mai critice⁶. În 1961, el scria că „existența unei epoci a comunității baltico-slave nu este deloc sigură”⁷. În continuare, J. Safarewicz arată că asemănările dintre limbile baltice și slave

¹ E. Fraenkel, Die baltischen Sprachen, Heidelberg, 1950.

²În anii războiului a apărut articolul lui H. Pedersen „Et baltoslavisk problem” (In memoriam Kr. Sandfeld, København, 1943), pe care, din păcate, autorul acestei lucrări nu a avut ocazia să-l consulte.

³ J. Safarewicz, Przyczynki do zagadnienia wspólnoty bałto-słowiańskiej, „Sprawozdania z czynności i posiedzeń Polskiej Akademii Umiejętności“, 46, 1946, p. 199–202.

⁴ T. Lehr-Splawiński, O pochodzeniu i praojczyźnie słowian, Poznań, 1946.

⁵ J. Safarewicz, op. cit., p. 200.

⁶ J. Safarewicz, Bałto-słowiańskie stosunki językowie, „Słownik starożytności słowiańskich“, I, 1 (A–B), Wrocław–Warszawa–Kraków, 1961, p. 79–80.

⁷ J. Safarewicz, op. cit., p. 79.

28

sunt mai degrabă inovații paralele, apărute independent (cf. desinența genitivului singular al substantivelor cu tema în -o — lituaniană -o, slavonă veche -a și prusacă veche -as). El consideră că până și cea mai frapantă asemănare dintre limbile baltice și slave, precum adjectivele pronominale, s-a format independent în fiecare dintre cele două grupuri lingvistice. În opinia lui J. Safarewicz, doar începuturile acestui fenomen datează din epoca comunității balto-slave. El consideră că limbile baltice și slave provin dintr-un singur dialect al comunității lingvistice ide. și că epoca comunității balto-slave, dacă, bineînțeles, a existat, ar fi putut dăinui în prima jumătate a mileniului al II-lea î. e. n.

Problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave a fost abordată dintr-o perspectivă oarecum diferită de un alt lingvist polonez, Tadeusz Lehr-Splawiński (1891–1965). În cartea „Despre originea și patria slavilor”, el și-a expus succint concepția: „strămoșii slavilor și ai balticilor au trecut cândva printr-o epocă de evoluție lingvistică comună, care a continuat și după ce legăturile cu grupurile altor dialecte ide. se întrerupseseră⁹. T. Lehr-Splawiński se călăuzește după principiul metodologic potrivit căruia inovațiile indică mult mai sigur evoluția comună a limbilor decât arhaismele protoindo-europene, care, în opinia sa, s-ar fi putut păstra cu ușurință și în evoluția independentă a acelor limbi. Pentru a-și susține teza, T. Lehr-Splawiński enumeră câteva schimbări fonetice, morfologice și lexicale comune, inovatoare, din limbile baltice și slave. Totuși, el consideră că argumentul cel mai important îl constituie asemănările lexicale, care, în opinia sa, sunt atât de numeroase, încât alcătuiesc un amplu dicționar etimologic al limbilor baltice și slave (cu nu mai puțin de 1600 de poziții; este vorba despre dicționarul lui R. Trautmann).

În opinia lui T. Lehr-Splawiński, vechile diferențe morfologice și, mai ales, lexicale nu confirmă teza unității primordiale a limbilor baltice și slave. În primul rând, aceste diferențe arată că dialectele ide. vorbite de strămoșii balticilor și slavilor în epoca comunității lingvistice ide. erau înrudite, dar se deosebeau considerabil atât prin structura gramaticală, cât și prin componența vocabularului. Acest fapt nu a împiedicat nicidecum formarea unor tendințe comune de evoluție, care au acționat și după destrămarea comunității lingvistice ide., apropiind ulterior cele două grupuri dialectale în epoca lor comună. În al doilea rând, vechile diferențe dintre limbile baltice și slave arată că epoca comună balto-slavă (doba wspólności językowej bałto-słowiańskiej) a existat într-un trecut foarte îndepărtat. Această epocă a fost urmată de o etapă destul de îndelungată de evoluție autonomă și independentă a dialectelor proto-baltice și proto-slave, în cursul căreia au apărut tendințe diferite în formarea structurii gramaticale și s-au accentuat diferențele lexicale, moștenite în parte încă din perioada comunității lingvistice ide. În acea perioadă, contactele dintre cele două grupuri dialectale s-au slăbit foarte mult, dar nu au încetat cu totul. După un timp, aceste contacte s-au intensificat din nou, iar reflectarea lor o constituie împrumuturile din limbile slave în cele baltice și din cele baltice în cele slave.

Această concepție a lui T. Lehr-Splawiński¹⁰, expusă în cartea „Despre originea și patria slavilor”, publicată în 1946, a fost dezvoltată în anii următori în numeroase articole¹¹, dar esența ei a rămas aceeași.

⁸ J. Safarewicz, op. cit., p. 80.

⁹ T. Lehr-Splawiński, op. cit., p. 23.

¹⁰ Jos kvintesencija žr. ВЯ, I, 1958, p. 37–41 ir „Сборник ответов на вопросы по языкознанию (К IV Международному съезду славистов)“, М., 1958, p. 152–157.

¹¹ Pentru bibliografia lucrărilor lui T. Ler-Splavinskio publicate în 1946–1955, vezi V. Falkenhahn, ZfSl, 2, 1956, p. 49–88; pentru bibliografia extraselor din lucrările sale (inclusiv cele privind problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave), apărute în 1951–1961, vezi „Studia linguistica in honorem Thaddaei Lehr-Splawiński“, Warszawa, 1963, p. 7–8.

29

Merită menționat articolul lui T. Lehr-Splawiński în care încearcă să caracterizeze dialectele ide. din care au provenit limbile baltice și slave¹².

În opinia lui T. Lehr-Splawiński, dialectele ide. din care s-au format ulterior limbile baltice și slave nu alcătuiau o unitate compactă în perioada comunității lingvistice ide., ci erau compuse din mai multe graiuri strâns înrudite, care prezentau diferențe destul de numeroase. Pentru a caracteriza baza dialectală ide. a limbilor baltice și slave, T. Lehr-Splawiński prezintă următoarele trăsături care indică eterogenitatea acestei baze:

I. Fenomene caracteristice limbilor baltice și necunoscute limbilor slave:

a) limbile baltice, asemenea tuturor limbilor vestice ide. (cu excepția celor germanice), disting ide. ō și ā, în timp ce în limbile slave, ca și în cele indo-iraniene și germanice, vocalele lungi ide. au fuzionat (vezi p. 61 și urm. din această lucrare);

b) grupul ide. sr- s-a păstrat intact în lituaniană (cf. lituaniana sraujà și indiana veche srá-vati), în timp ce în letonă, prusacă, slavă și în toate limbile vestice ide. s-a transformat în str- (cf. slavona veche struja¹³);

c) formarea diferită a numeralului „primul”, cf. lituaniana pìrmas, prusaca veche pirmas, engleza veche forma, saxona veche formo (sufixul *-mo-) și slavona veche prъvъ (sufixul *-uo-, ca în limbile indo-iraniene, toharice și, probabil, ilirice);

d) formarea diferită a numeralelor „unsprezece” și „doisprezece”; cf. al doilea element *-leig- (lituaniana vienúolika, dvýlika, gotica ainlif, twalif, germana veche de sus einlif, zwalif) și construcția sintactică din slavona veche (jedinъ na desęte, dъva na desęte);

e) prusaca a păstrat desinența medială ide. a persoanei I -mai (prusaca asmai „sunt”, cf. greaca -μαι).

II. Fenomene caracteristice limbilor slave și necunoscute limbilor baltice:

a) în limbile slave, ca și în cele indo-iraniene, indo-europeanul s după k, r, i, u a devenit (š>) ch, iar în limba lituaniană numai după r, k (cf. slavona veche mъchъ, ucho și lituan. músos, ausis; pentru detalii, vezi p. 81 și urm.);

b) nomina agentis cu sufixul -telb (cf. hit. -talla-);

c) sufixul *-es- în denumirile părților corpului, la fel ca în hitită (cf. slavona veche ucho ušese, oko očese);

d) sufixul abstractelor adjectivale -ostb (cf. hit. -ašti)¹⁴;

e) formarea adjectivelor deverbalice cu funcție participială prin sufixul *-lo- (cf. slavona veche bylъ și hit. dalugmūla din dalugnu- „a prelungi”)¹⁴;

f) folosirea sufixelor *-no- || *-io pentru formarea verbelor intranzitive și tranzitive de la aceeași rădăcină, comună cu limbile germanice (cf. slavona veche užasnąti: užasiti și got. usgeisnan: usgaisjan);

g) desinența -é a persoanei I singular a perfectului (slavona veche vedě=let. vidē) și păstrarea terminației mediale a persoanei a III-a -tъ < *-tor.

Aceste vechi deosebiri dintre limbile baltice și slave arată că, în momentul destrămării comunității lingvistice indo-europene, dialectele baltice și slave se deosebeau prin numeroase trăsături gramaticale. Întrucât teritoriile limbilor baltice și slave s-au învecinat nemijlocit timp de multe secole — împrejurare care, fără îndoială, a accelerat procesul de nivelare a diferențelor și de apariție a trăsăturilor comune —, deosebirile din momentul destrămării comunității lingvistice indo-europene ar fi putut fi, în opinia lui T. Ler-Slavinski, mult mai numeroase și mai mari.

¹² T. Lehr-Splawiński, Fundamentele indo-europene ale comunității lingvistice baltice-slave, „Din studiile poloneze de slavistică“, Warszawa, 1958, p. 125—136.

¹³ În limba lituaniană există exemple și cu str-, cf. lituan. strañjas „rapid (despre apă)“, strėbti, stragùs.

¹⁴ Aceste două sufixe par să existe și în limbile baltice, cf. lituan. bjaur-astis (: bjaurùs) și dęg-las (: dègti).

30

Din teoria lui T. Ler-Splavinskij reiese că 1) el derivă limbile baltice și slave din dialecte ale comunității lingvistice ide., care nu erau identice, și că 2) dialectele baltice și slave s-au apropiat abia mai târziu. Deși, la prima vedere, teoria lui T. Ler-Splavinskij amintește de concepția convergenței a lui J. Endzelin, în esență ele diferă considerabil: lingvistul polonez recunoștea nu numai înrudirea lingvistică, ci și pe cea etnică a balticilor și slavilor.

În mod asemănător abordează problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave și André Vaillant, care recunoaște fără ezitare o perioadă de unitate balto-slavă (une période d’unité balto-slave)¹⁵. În opinia sa, multitudinea trăsăturilor comune limbilor baltice și slave, mai ales a unora atât de surprinzătoare precum adjectivele pronominale, arată limpede că, după destrămarea comunității lingvistice ide., a existat o perioadă îndelungată de unitate lingvistică balto-slavă. Pe de o parte, slavistul francez recunoaște că limbile baltice diferă de cele slave nu mai mult decât suedeza de germană; pe de altă parte, este nevoit să constate că slavii percep fără dificultate înrudirea limbilor lor, în timp ce lituaniana le este cu totul străină.

A. Vaillant este înclinat să-i considere pe venetii baltici (Vénèdes de la Baltique) drept balto-slavi, ale căror limbi încă nu se deosebeau prea mult la începutul erei noastre. În opinia sa, limba comună balto-slavă trebuie imaginată ca un ansamblu de dialecte (un faisceau de parlers), ale căror dialecte centrale și periferice se deosebeau între ele mai mult sau mai puțin. Triburile balto-slave, afirmă în continuare slavistul francez, au fost împărțite în două grupuri de triburile germanice care au pătruns pe la începutul erei noastre, în special de goții veniți din Scandinavia, iar astfel unitatea limbilor balto-slave, deja fragmentată dialectal, a fost definitiv destrămată.

A. Vaillant își propune să reconstruiască limba balto-slavă. În acest caz, cercetătorii limbilor baltice și slave ar trebui să opereze cu trei modele lingvistice reconstruite — cel indo-european, cel balto-slav și cel protobaltic, respectiv protoslav.

În articolul „Unitatea lingvistică balto-slavă”¹⁶, A. Vaillant a analizat destul de detaliat asemănările și deosebirile dintre limbile baltice și slave, accentuând mai ales identitatea faptelor în care A. Meillet văzuse deosebiri între aceste limbi (de exemplu, la verb). La sfârșitul articolului, A. Vaillant își propune să găsească un fundament unic pentru fenomenele și faptele diferite din limbile baltice și slave¹⁷. Din articol reiese că A. Vaillant încearcă într-adevăr să găsească un asemenea fundament originar comun pentru mai multe fenomene ale limbilor baltice și slave. Unele fenomene ale limbilor slave, formate mai târziu, par într-adevăr interpretabile pe baza datelor din limbile baltice. De pildă, A. Vaillant arată pe bună dreptate că în flexiunea imperfectului din limbile slave se pot recunoaște teme extinse cu sufixele *-ėjā- și *-ājā- (cf. sl. veche vidēa- și iškaa-), care se găsesc numai în limbile baltice (cf. lituaniana mylėjo și ieškojo). Fundamentul originar comun pe care A. Vaillant îl propune însă pentru alte fenomene ridică îndoieli serioase. De exemplu, A. Vaillant consideră că lituaniana neša este rezultatul fuziunii formelor de persoana a 3-a singular *nešeti și de persoana a 3-a plural *nešanti. Este îndoielnic ca limbile baltice să fi avut cândva desinențele tematice ale verbului la singular și plural

¹⁵ A. Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, I, Lyon—Paris, 1950, p. 13—15; Le problème de l’unité balto-slave, BSL, 51, 1955, p. XIII—XV.

¹⁶ A. Vaillant, L’unité linguistique balto-slave, „Filologija“, I, Zagreb, 1957, p. 23—35.

¹⁷ „Trebuie să regăsim unitatea inițială acolo unde a încetat să mai fie evidentă“, – A. Vaillant, op. cit., p. 34.

31

desinențele persoanei a 3-a *-ti și *-nti. Pentru a demonstra acest lucru, datele sunt insuficiente. Este de la sine înțeles că formele menționate de persoana a 3-a singular și plural au fost reconstruite de A. V. Vaillant bazându-se numai pe formele corespunzătoare din limbile slave, cf. rus. veche nesetb și nesoutb.

În 1950, când a apărut „Gramatica comparată a limbilor slave” a lui A. V. Vaillant, a fost publicată și o lucrare de istorie a limbilor baltice — cartea lui E. Fraenkel „Limbile baltice”¹⁸. Autorii ambelor cărți au acordat o atenție considerabilă problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, însă au abordat-o în moduri cu totul opuse. A. V. Vaillant este un susținător fervent al teoriei unității lingvistice balto-slave, în timp ce E. Fraenkel este de părere că asemănările și inovațiile comune limbilor baltice și slave au apărut ca urmare a unei vecinătăți îndelungate.

Renumitul baltist german, autorul dicționarului etimologic al limbii lituaniene¹⁹, Ernst Fraenkel (1881—1957), a analizat în detaliu, în cartea sa „Limbile baltice”, fenomenele comune și distincte din fonetica, accentologia, morfologia, sintaxa și lexicul limbilor baltice și slave. Pentru multe dintre fenomenele analizate, a oferit paralele din alte limbi ide., arătând că acestea nu sunt caracteristice numai limbilor baltice și slave. De asemenea, a indicat și diferențele structurale majore dintre limbile baltice și slave.

E. Fraenkel recunoaște că numeroase izoglose leagă limbile baltice și slave, apărute, în opinia sa, deoarece 1) limbile baltice și slave, fiind îndepărtate de centrul relațiilor și schimburilor active dintre limbile ide., și-au păstrat forma veche și 2) au fost vecine vreme de secole²⁰. În plus, în limbile acestor grupuri se observă adesea schimbări paralele, apărute independent, care însă, prin ele însele, nu indică o legătură mai strânsă între limbile baltice și slave. Se întâlnesc și deosebiri importante, mai ales în vocabular și sintaxă. Uneori, limbile slave au mai puține trăsături arhaice decât cele baltice. Limbile baltice, slave și germanice formează o uniune în sensul Școlii lingvistice de la Praga²¹.

J. Endzelin a recenzat cartea lui E. Fraenkel²² (vezi p. 19 din această lucrare), polemizând cu E. Fraenkel pe anumite chestiuni, iar ceva mai târziu au apărut amplele articole ale lui J. Otrębski și A. Zenas. În soluțiile propuse pentru problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, aceste articole aminteau de lucrările apărute în 1950: ca și atunci, într-una dintre ele se argumenta în favoarea unității lingvistice baltice și slave, iar în cealaltă aceasta era negată.

În articolul „Unitatea lingvistică slavă-baltică”, Jan Otrębski²³ și-a revizuit poziția anterioară cu privire la problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave. În 1947 scria că „limba protobalto-slavă nu a existat niciodată”²⁴, deoarece soarta diferită a lui s ide. după k, r, i, u în limbile baltice și slave nu permite, în opinia sa, acceptarea existenței ei. În 1954, J. Otrębski considera deja că limbile baltice și slave provin din dialectele unui singur grup lingvistic balto-slav. Acest grup trebuie privit ca o unitate provenită dintr-o singură limbă, care, la rândul ei, s-a desprins din grupul lingvistic ide.²⁵ Vocabularul limbilor baltice și slave, potrivit lui J. Otrębski,

¹⁸ E. Fraenkel, Die baltischen Sprachen (Ihre Beziehungen zueinander und zu den indogermanischen Schwesteridiomen als Einführung in die baltische Sprachwissenschaft), Heidelberg, 1950.

¹⁹ E. Fraenkel, Litauisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg—Göttingen, 1955 tt.

²⁰ E. Fraenkel, op. cit., p. 75.

²¹ E. Fraenkel, op. cit., p. 75.

²² Я. М. Эндзелин, Древнейшие славяно-балтийские языковые связи, 1953, p. 67—82.

²³ Я. С. Отрембский, Славяно-балтийское языковое единство, ВЯ, 1954, 5, p. 27—42, 6, p. 28—46.

²⁴ J. Otrębski, „Slavia Occidentalis“, 18, 1947, p. 448.

²⁵ Я. С. Отрембский, ВЯ, 6, p. 43.

32

opinie, ar fi atât de asemănător, încât balticii și slavii, vorbind limbile lor, s-ar fi înțeles reciproc nu numai în epoca unității, ci și mult timp după destrămarea acesteia. În limbile baltice și slave, J. Otrębski vede pretutindeni existența unor fenomene identice și desfășurarea unor procese similare: limbile slave au aorist sigmatic — și limbile baltice l-ar fi avut, unde ulterior s-a contopit cu timpul viitor; în limbile slave, diftongii oi și ei s-au transformat în ē și ī — un proces asemănător s-a petrecut și în limbile baltice, unde diftongii oi și ei s-au transformat în ie etc. Punctul slab al argumentației lui J. Otrębski este că el consideră fenomene din epoci cronologice diferite ca petrecându-se simultan — atât contopirea vocalelor lungi ō și ā, cât și reflectarea sonantelor silabice indo-europene, monoftongizarea diftongilor oi și ei, asibilarea consoanelor velare palatale indo-europene și deplasarea accentului potrivit legii De Saussure–Fortunatov (despre unele dintre acestea, vezi mai pe larg în partea a doua a acestei lucrări). În plus, el analizează fenomenele din limbile baltice și slave fără a le corela cu fenomene similare din alte limbi indo-europene. De pildă, transformarea grupului tt în st nu poate fi considerată un fenomen caracteristic limbilor baltice și slave și, prin urmare, un argument în favoarea unității lingvistice baltico-slave, deoarece fenomenul este cunoscut și în alte limbi indo-europene (iraniene și greacă). Întrucât grupul tt s-a transformat în st destul de târziu (după formarea grupurilor lingvistice indo-europene separate) și, prin urmare, independent în limbile iraniene și greacă, el s-ar fi putut modifica independent și în limbile baltice și slave.

Pentru a demonstra identitatea completă a flexiunii nominale în limbile baltice și slave, J. Otrębski reconstruiește paradigma numeralului „trei” din limbile baltice și slave, dar nu observă că terminații de caz aproape identice se întâlnesc și în alte limbi indo-europene — germanice, în sanscrita veche etc.

Susținător fervent al teoriei unității lingvistice baltico-slave, A. Vaillant a subliniat în repetate rânduri că limba baltico-slavă trebuie imaginată ca fiind alcătuită din dialecte, în timp ce, în opinia lui J. Otrębski, limbile baltice și slave provin dintr-o singură limbă, care s-a desprins din grupul lingvistic indo-european și abia mai târziu s-a divizat în dialecte.

Împotriva teoriei unității lingvistice baltico-slave susținute de A. Vaillant, J. Otrębski și alții s-a pronunțat categoric Alfred Zenas²⁸. El consideră²⁹ că vechii baltici (Urb alten) trăiau la nord de mlaștinile Pripetului (Pripet- oder Rokitno-Sümpfe). Triburile baltice vechi erau înconjurate la vest, nord și est de ugro-finici, iar la sud-vest aveau drept vecini direcți pe vechii germanici (Urgermanen). Mlaștinile impracticabile ale Pripetului îi despărțeau pe baltici de slavi, împiedicau contactele dintre ei și îi izolau definitiv pe baltici și limba lor. A. Zenas scrie că, din cauza caracterului de netrecut al mlaștinilor Pripetului, nu ar fi putut exista legături directe între baltici și slavi³⁰.

Așezările baltice la nord de Pripet, susține mai departe A. Zenas, nu erau primordiale. Proto-balticii (Vorb alten) trăiau la vest sau la sud-vest de mlaștinile Pripetului, unde le erau vecini slavii, germanicii și, posibil, ilirii. Aici au format o unitate de tip statal (staatliche Einheit), dar nu o proto-limbă iliro-germanico-slavo-baltică (Ursprache). Pentru ca limba baltică să se dezvolte ca limbă independentă, cu alte cuvinte, pentru formarea comunității lor lingvistice (Urbaltisch), trebuia să se schimbe vecinii lor — proto-slavii

²⁶ W. Porzig, Die Gliederung des indogermanischen Sprachgebiets, Heidelberg, 1954, p. 76–78.

²⁷ Я. С. О тр ембский, ВЯ, 6, р. 28–29.

²⁸ A. Senn, On the Degree of Kinship between Slavic and Baltic, „The Slavonic and East European Review“, 20, 1941, p. 251–265; Die Beziehungen des Baltischen zum Slavischen und Germanischen, KZ, 71, 1954, p. 162–188.

²⁹ A. Senn, Die Beziehungen des Baltischen zum Slavischen und Germanischen, p. 162–188.

³⁰ A. Senn, op. cit., p. 164.

3. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

33

și protogermanilor (Vorslaven und Vorgermanen) – limbi, iar limba protobalților înșiși ar fi putut rămâne încă „protoindoeuropeană” („urindogermanisch”).

A. Zenas consideră că balticii și slavii au intrat în contact abia după expansiunea slavilor spre nord: balticii răsăriteni – cu slavii răsăriteni, iar prusacii – cu slavii apuseni.

A. Zenas indică următoarele trăsături comune ale limbilor baltice și slave: a) dispariția lui į postconsonantic înaintea vocalelor anterioare, b) trecerea participiilor în nt la tema în io, c) terminația -mus a dativului plural, d) formele de singular ale persoanei I ale pronumelor personale cu *mur, e) genitivul plural al pronumelor personale de persoana I *nō(s)sōm³¹.

Toate trăsăturile comune ale limbilor baltice și slave sunt, în opinia lui A. Zenas, fie arhaisme moștenite din epoca indo-europeană, fie inovații apărute independent în fiecare grup de limbi.

Din articolul „Relațiile limbilor baltice cu limbile slave și germanice” pare să reiasă că A. Zenas aderă la teoria paralelismului. Însă, în articolul ulterior „Relațiile dintre baltici și slavi³²”, A. Zenas declară că nu este adeptul teoriei paralelismului a lui A. Meje și adaugă că nu crede în dezvoltarea paralelă a două limbi învecinate, ai căror vorbitori au trăit într-o simbioză strânsă timp de peste o mie de ani. Numeroasele corespondențe și asemănări dintre limbile baltice și slave reflectă, în opinia lui A. Zenas, faptul că, în trecut, rușii și polonezii au exercitat influență politică și culturală asupra lituanienilor și letonilor.

Spre deosebire de J. Otrembskis și A. Zenas, Valteris Porcigas a abordat relațiile cele mai vechi dintre limbile baltice și slave dintr-o perspectivă metodologică cu totul diferită. Concluziile autorului din cartea „Destrămarea ariei lingvistice indo-europene”³³ cu privire la problema relațiilor cele mai vechi dintre limbile baltice și slave sunt deosebit de importante nu numai pentru că compararea relațiilor reciproce dintre aceste limbi cu relațiile dintre alte grupuri de limbi indo-europene (de exemplu, indo-iraniene sau celtico-italice) ne permite să înțelegem mai bine care sunt aceste relații cele mai vechi dintre limbile baltice și slave și ce teorie le explică cel mai bine originea. Concluziile sunt deosebit de importante și pentru că, pentru a caracteriza relațiile cele mai vechi dintre limbile baltice și slave, V. Porcigas folosește o metodă cu totul diferită. El scrie: „Cunoștințele noastre ne permit să deducem că cele două grupuri de limbi au fost vecine în permanență. Din această cauză au apărut numeroase inovații proprii numai lor, aproape toate fiind lexicale și de formare a cuvintelor. Limbile baltice și slave par să nu aibă inovații fonetice și flexionare. Este posibil ca vecine să fi fost deja și acele arii dialectale de la care limbile baltice și slave au moștenit o mare parte din sistemele lor. Există puține dovezi directe în acest sens. Reflexul sonantelor silabice din limbile baltice și slave, care s-a produs deja în limbile separate, este identic, dar, în sine, nu are nicio valoare probatorie. Presupunerea noastră privind vecinătatea ariilor inițiale ar fi confirmată sau infirmată dacă ambele grupuri de limbi ar avea, în raport cu alte limbi, relații identice sau adesea diferite”³⁴.

Din citat reiese că, pentru a caracteriza relațiile dintre ariile dialectale inițiale ale limbilor baltice și slave, cu alte cuvinte, relațiile cele mai vechi dintre limbile baltice și slave, V. Porcigas renunță la argumentul tradițional al asemănărilor și deosebirilor dintre limbile baltice și slave: aceste limbi

³¹ A. Senn, op. cit., p. 185.

³² A. Senn, The Relationships of Baltic and Slavic, „Ancient Indo-European Dialects“, Berkeley and Los Angeles, 1966, p. 139–151.

³³ W. Porzig, Die Gliederung des indogermanischen Sprachgebiets, Heidelberg, 1954.

³⁴ W. Porzig, op. cit., p. 140.

34

Inovațiile, în opinia sa, au apărut ca urmare a îndelungatei vecinătăți dintre limbile baltice și slave. De aceea, V. Porzig, dorind să caracterizeze mai bine cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, le compară cu relațiile dintre alte grupuri lingvistice indo-europene. După ce a trecut în revistă relațiile dintre limbile baltice și slave, pe de o parte, și limbile indo-iraniene, pe de alta, și a stabilit că aria acestor limbi este înconjurată de douăzeci și una de izoglose, V. Porzig a formulat următoarea concluzie: relația dintre limbile indo-iraniene și cele baltice este aproape echivalentă cu relația dintre limbile indo-iraniene și cele slave; așadar, în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n., legăturile dintre limbile baltice și slave trebuie să fi fost strânse³⁵.

Punctul de vedere al lui Antanas Salys este apropiat de cel al lui V. Porzig. A. Salys scrie: „Asemănarea evidentă și unanim recunoscută dintre cele două grupuri lingvistice se explică ușor prin faptul că ele au provenit din două dialecte indo-europene învecinate, care au menținut contacte chiar și în ultima etapă a dezagregării unității lingvistice indo-europene. Migrația proto-balticilor (pre-Balts) spre nord, aproximativ în jurul anului 2000 î.e.n., a întrerupt contactele cu proto-slavii (pre-Slavs), iar din acest motiv cele două grupuri lingvistice au început să se dezvolte independent. Ca urmare a expansiunii slavilor, au apărut contacte noi în nord, în jurul secolului al VI-lea e.n., iar în sud ceva mai devreme”³⁶.

Manus Loimann scrie despre legăturile foarte strânse dintre limbile baltice și slave. În articolul său „Limbile baltice și slave”³⁷, el a remarcat mai întâi că teoria unității lingvistice balto-slave (die baltoslavische Theorie) a devenit victima unei controverse de principiu: se discută principiile pe baza cărora trebuie interpretate trăsăturile comune limbilor baltice și slave. Apoi, după ce a enumerat câteva trăsături comune limbilor baltice și slave, autorul a consacrat cea mai mare parte a articolului analizei relațiilor dintre sistemele verbale ale acestor limbi. M. Loimann susține că preteritul baltic în -ā, -ē este, în esență, asemănător cu aoristul tematic și sigmatic slav. Trăsăturile comune ale verbului prezentate sunt, în opinia sa, fără excepție, inovații mai vechi, care indică o legătură strânsă între limbile baltice și slave.

Pe baza acestor inovații, M. Loimann consideră că, după destrămarea comunității lingvistice indo-europene, un mănunchi destul de mare de izoglose lega limbile baltice și slave, separând aceste două grupuri lingvistice de celelalte limbi. De aceea, în opinia sa, etapa comună primară balto-slavă, de același tip ca cea indo-iraniană, este singura interpretare adecvată a acelui mănunchi de izoglose³⁸.

M. Loimann a întemeiat afirmația privind unitatea lingvistică balto-slavă pe trăsăturile comune ale sistemelor verbale, în timp ce J. Kurylowicz s-a bazat mai ales pe relațiile prozodice.

Jerzy Kurylowicz consideră că principalele argumente în favoarea teoriei unității lingvistice balto-slave sunt următoarele fenomene³⁹: a) înlocuirea „gradului plin: gradului zero” al apofoniei; b) înlocuirea a două tipuri de opoziții eR: iR, eR: uR (unde R desemnează un sonan

³⁵ W. Porzig, op. cit., p. 169.

³⁶ A. Salys, Baltic Languages, „Encyclopaedia Britannica“, 3, 1964, p. 53.

³⁷ M. Leumann, Baltisch und Slavisch, „Corolla linguistica, Festschrift F. Sommer“, Wiesbaden, 1955, p. 154–162.

³⁸ M. Leumann, op. cit., p. 162.

³⁹ J. Kuryłowicz, Unitatea lingvistică balto-slavă, „Słownik starożytności słowiańskich (Zeszyt próbny)“, Warszawa, 1934, p. 4–7; L’apophonie en indo-européen, Wrocław, 1956, p. 209–243, 286–308; L’accentuation des langues indo-européennes, Wrocław–Kraków, II leid., 1958, p. 162–356; Despre unitatea lingvistică balto-slavă, BPTJ, 16, 1957, p. 71–113; О балто-славянском языковом единстве, ВСЯ, 3, 1958, p. 15–49.

3*

35

apariția lui l, r, m, n); c) modificări cantitative (apariția unor noi lungimi); d) modificări ale accentului și intonațiilor.

J. Kurilowicz consideră intonațiile limbilor baltice și slave o inovație deosebit de importantă, numindu-le trăsătura esențială și cea mai caracteristică a acestor limbi⁴⁰. În opinia sa, sistemul intonațiilor limbii grecești și cel al limbilor baltice și slave s-au format independent unul de celălalt și, prin urmare, nu pot fi considerate moștenite din comunitatea lingvistică ide. Kurilowicz consideră că intonațiile silabelor finale grecești au apărut deja în epoca istorică, iar acutul baltic și slav este rezultatul retragerii accentului pe o silabă lungă.

J. Kurilowicz, călăuzindu-se după principii prozodice, periodizează astfel istoria limbilor baltice și slave:

1) epoca baltico-slavă (de la apariția intonațiilor);

2) epoca limbii lituaniene (de la acțiunea legii lui de Saussure);

3) epoca comună slavă (de la slăbirea ierurilor și apariția neoacutului)⁴¹.

La fel ca M. Loiman sau J. Kurilowicz, și Peter Arumaa susține cu fermitate teoria unității lingvistice baltico-slave. Pentru a fundamenta această teorie, el încearcă să prezinte fapte noi. Într-un articol consacrat analizei derivatelor cu elementul b(h)⁴², P. Arumaa a constatat cu regret că relațiile de derivare dintre limbile baltice și slave sunt foarte puțin studiate, iar sufixele tind, de regulă, să se întărească și, prin urmare, oferă un teren propice apariției diferențelor lingvistice. Totuși, în opinia sa, în derivarea limbilor baltice și slave „se întâlnesc asemănări uimitoare la fiecare pas”⁴³. Prelungirea vocalelor scurte, mai ales i și u, și folosirea frecventă a vocalelor lungi ū și ī, precum și sistemul intonațional, sunt considerate de P. Arumaa fapte foarte importante pentru soluționarea problemei unității lingvistice baltico-slave⁴⁴.

În primul volum al „Gramaticii protoslave”, publicat în 1964⁴⁵, P. Arumaa susține că limbile baltice și slave provin dintr-o arie a comunității lingvistice ide. relativ unitară, deoarece, în comparație cu celelalte limbi indo-europene, aceste limbi au foarte multe izoglose comune. După destrămarea comunității lingvistice indo-europene, limbile baltice și slave ar fi alcătuit o unitate (sprachliche Einheit), care, este posibil, s-a divizat în două dialecte principale. În opinia lui P. Arumaa, limbile baltice și slave ar fi putut fi odinioară la fel de apropiate precum limbile indo-iraniene. Această teză ar fi greu de demonstrat, deoarece monumentele scrise ale limbilor baltice și slave au apărut foarte târziu, la un mileniu și jumătate — două milenii după apariția monumentelor limbilor indo-ariene și iraniene. Cercetările numeroase din perioada ulterioară (P. Arumaa se referă la lucrările apărute după dezbaterea din 1908–1912) prezintă teoria unității baltico-slave ca pe un fapt demonstrat⁴⁶. În continuare, P. Arumaa arată că nu există date pe baza cărora să putem stabili perioada unității baltico-slave. Totuși, el înclină să creadă că, în secolul al IV-lea î.e.n., unitatea baltico-slavă (limba, potrivit lui P. Arumaa) se destrămase deja.

⁴⁰ J. Kuryłowicz, L’accentuation des langues indo-européennes, p. 163.

⁴¹ J. Kuryłowicz, op. cit., p. 163.

⁴² P. Arumaa, Die Verwandtschaftsverhältnisse zwischen Baltisch und Slavisch, ZfsIPh, 24, 1955, p. 9–28.

⁴³ P. Arumaa, op. cit., p. 28.

⁴⁴ P. Arumaa, De l’unité balto-slave, „Scando-Slavica“, 9, 1963, p. 86.

⁴⁵ P. Arumaa, Urslavische Grammatik (Einführung in das vergleichende Studium der slavischen Sprachen), I. Band (Einleitung·Lautlehre), Heidelberg, 1964.

⁴⁶ P. Arumaa, op. cit., p. 19–20.

36

Osvaldas Semerenjis consideră, de asemenea, că în vechime a existat o perioadă a limbii comune baltico-slave (a period of common language). În amplul său articol „Problema unității baltico-slave — o trecere în revistă critică”⁴⁷, după ce a trecut în revistă numeroasele asemănări dintre limbile baltice și slave și a constatat caracterul arhaic al unora dintre ele (de exemplu, sufixul participiului pasiv al prezentului *-mo-, cf. lit. neša-mas, sl. veche neso-mъ și het. ašima-, „iubit”), a ajuns la concluzia că următoarele asemănări trebuie considerate inovații ale limbilor baltice și slave: 1) palatalizarea; 2) apariția vocalei i și, după consoanele velare, a lui u înaintea lui l, m, n, r indo-europene; 3) transformarea lui s indo-european în š după k, r, i și u; 4) inovații accentuale; 5) adjectivele pronominale; 6) declinarea participiilor în jo; 7) terminația genitivului singular al substantivelor cu temă în o *-ā(t); 8) sufixe noi pentru gradele de comparație ale adjectivelor; 9) rădăcina *men- (*mun-) a pronumelui de persoana întâi singular și genitivul plural *nōsōm; 10) pronumele *tos/*tā în locul celor indo-europene *so/*sā; 11) paradigma prezentului *dōmi, *dōsi, *dōst-, *dōdṇ-; 12) temele de trecut -ē și -ā; 13) verbe cu lit. -āuju = și sl. veche -uja; 14) vocabular comun⁴⁸.

Aceste inovații esențiale ale limbilor baltice și slave, în opinia lui O. Semerenjis, nu pot fi explicate prin hazard sau prin evoluție paralelă. Prin urmare, ele arată că între baltici și slavi a existat o perioadă comună a limbii și a vieții⁴⁹.

Trebuie însă adăugat că unele dintre asemănările limbilor baltice și slave menționate de O. Semerenjis nu pot fi, se pare, considerate inovații. De pildă, declinarea participiilor în jo se întâlnește în limba gotică; s indo-european după k, r, i, u s-a transformat în š și în limbile indo-iraniene și, în plus, există date care sugerează că acest proces s-a desfășurat independent în fiecare grup de limbi (vezi mai jos, p. 81 și urm.); pronumele indo-european *so/*sā a fost înlocuit și în limbile germanice de vest (cf. sax. veche thē, thia și germ. veche de sus der, diu); temele de trecut cu -ē și -ā se întâlnesc și în limbile italice (cf. lat. dice-bam, amā-bam)⁵⁰.

Palatalizarea consoanelor nu pare să fie un fenomen foarte vechi, care să fi existat încă din perioada proto-baltică. Opoziția, de exemplu, p – pʹ (cf. taupau – taupʹau), s-a format probabil pe terenul limbii lituaniene, odată cu dispariția lui j, deoarece în letonă realizarea ei fonetică era diferită — let. p – pl și p – pj. Afirmația că palatalizarea consoanelor este un fenomen recent este susținută și de evoluția diferită a grupului baltic sj, cf. lit. siūti, let. šūt și prus. schuwikis (= lit. siuvikis). Așadar, se poate presupune că unitatea lingvistică baltică avea grupuri de consoane intacte cu j.

Nici celelalte asemănări dintre aceste limbi menționate de O. Semerenjis nu demonstrează existența unității lingvistice baltico-slave. Apariția rădăcinii pronominale *mun- este prea neclară⁵¹ pentru a putea fi considerată o inovație a limbilor baltice și slave, apărută în perioada unității lingvistice baltico-

⁴⁷ O. Szemerényi, The Problem of Balto-Slav Unity—A Critical Survey, „Kratylos“, 2, 1957, p. 97—123. Articolul său publicat în 1948, „Sur l’unité linguistique balto-slave“ (Études slaves et roumaines, I, 1948), nu i-a fost accesibil autorului acestei lucrări.

⁴⁸ Pentru o caracterizare mai detaliată a unora dintre aceste asemănări, vezi partea a doua a lucrării.

⁴⁹ O. Szemerényi, op. cit., p. 120.

⁵⁰ Temele de trecut cu -ē și -ā pot fi arhaisme; vezi A. Vaillant, L’origine des présents thématiques en -e/o-, BSL, 38, 1937, p. 96.

⁵¹ Pronumele munie poate să fi apărut fonetic în dialectul samogițian, deoarece aici a (balt. o) se transformă în u între m și n; cf. samog. nūmas, kāmunos, kamunė în loc de lit. standard namas, kamanos, kamanė, — K. Būga, RR, II, p. 282; P. Jonikas, Pagramančio tarmė, Kaunas, 1939, p. 59; J. Aleksandravičius, Kretingos tarmės įvardis, „Kalbotyra“, 10, 1964, p. 121; Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, Vilnius, 1966, p. 299.

37

în perioada de apogeu. o-Flexiunea genitivului singular al substantivelor cu tema în -ā -ā indică existența unor relații strânse numai între limbile baltice orientale și limbile slave, deoarece limba prusacă a păstrat aici, se pare, desinența veche -as (cf. het. antuhšāš „al omului”). Opinia lui A. Vaillant⁵², susținută de O. Semerenji, potrivit căreia desinența prusacă -as ar proveni din vechiul *-ā (lituan. -o, lat. -a), la care -s s-ar fi adăugat după nominativ, este excesiv de ipotetică și, prin urmare, cu greu poate servi drept temei.

Argumentația lui O. Semerenji, ca și a altor susținători ai teoriei unității lingvistice baltico-slave, se caracterizează prin tendința de a căuta identitatea în fiecare fapt sau fenomen al acestor limbi, chiar și atunci când acestea diferă. De pildă, O. Semerenji derivă sufixul limbilor slave *-dlo-, pe care îl au nomina instrumenti, din *-tlo (nu din ide. *-dhlo-, cum procedează toți cercetătorii), probabil pentru că acesta există și în limbile baltice (lituan. -kla-s). Dar, în limbile slave, consoana t nu s-a transformat totuși în d.

Susținător al teoriei unității lingvistice baltico-slave este și lingvistul bulgar Vladimir Georgiev.

V. Georgiev⁵³ a pus problema unui criteriu care să permită stabilirea gradului de înrudire dintre grupurile lingvistice. El arată că un asemenea criteriu ar putea fi oferit de unitatea lingvistică indo-iraniană, a cărei existență nu este pusă la îndoială și despre care permit să se tragă concluzii datele celor mai vechi monumente scrise ale acestor limbi. În absența monumentelor vechilor limbi indo-iraniene (cele mai vechi pasaje din Rigveda sunt datate la sfârșitul mileniului al II-lea î. e. n., iar Avesta — cel târziu în secolul al VIII-lea î. e. n.), în opinia lui V. Georgiev, cu greu s-ar putea stabili înrudirea strânsă dintre cele două grupuri lingvistice și, astfel, ajunge la concluzia că a existat cândva o unitate lingvistică indo-iraniană, deoarece limbile indiene și iraniene actuale s-au schimbat considerabil. Monumentele scrise ale limbilor slave, afirmă el în continuare, au început să apară abia din secolele IX—X, iar cele ale limbii lituaniene — abia de la mijlocul secolului al XVI-lea; așadar, datele limbilor slave sunt atestate cu aproape 2000 de ani, iar cele ale limbii lituaniene cu 2500 de ani mai târziu decât cele indo-iraniene. Totuși, apropierea dintre limbile baltice și slave ar fi evidentă, în timp ce o asemenea apropiere este mult mai greu de observat între limbile indiene și iraniene din secolele X—XV. De aceea, V. Georgiev este convins că „limbile baltice și slave au constituit odinioară o unitate, care a durat o perioadă îndelungată și s-a destrămat probabil mai târziu decât unitatea indo-iraniană”⁵⁴.

Considerând că apropierea dintre morfologiile limbilor baltice și slave este atât de mare, încât morfologia protoslavă este aproape identică cu morfologia lituaniană, V. Georgiev consideră această apropiere morfologică principalul argument în favoarea unității lingvistice baltico-slave: morfemele flexionare identice (flexiunea nominală și verbală) nu pot fi împrumutate (mai exact: împrumutate!) și nici nu pot apărea ca urmare a apropierii dintre limbi — ele trebuie să fi fost moștenite dintr-o unitate lingvistică existentă cândva⁵⁵.

V. Georgiev prezintă următoarele etape ale evoluției relațiilor dintre limbile baltice și slave: perioada unității lingvistice baltico-slave — mileniul al III-lea î. e. n.; perioada de tranziție — sfârșitul mileniului al III-lea și începutul mileniului al II-lea î. e. n.;

⁵² A. Vaillant, BSL, 44, 1948, p. 129.

⁵³ В. Георгиев, Към въпроса за балто-славянската езикова общност, „Български език“, 8, 1958, р. 105—110; Балто-славянский, германский и индо-иранский, СФ, 1, 1958, р. 7—26; Исследования по сравнительно-историческому языкознанию, М., 1958, р. 218—238.

⁵⁴ В. Георгиев, Балто-славянский, германский и индо-иранский, р. 10.

⁵⁵ В. Георгиев, ор. cit. р. 11.

38

perioada proto-slavă — mileniile II și I î. e. n.⁵⁶

După cum se vede, V. Georgijev plasează unitatea lingvistică baltico-slavă într-o epocă foarte îndepărtată, în mileniul al III-lea î. e. n. (în opinia sa, comunitatea lingvistică indo-europeană a existat până în mileniul al IV-lea î. e. n.). Cu această ocazie, să ne amintim cum datează unitatea lingvistică baltico-slavă alți susținători ai teoriei unității.

A. Vaillant consideră⁵⁷ că unitatea lingvistică baltico-slavă s-a destrămat în jurul începutului erei noastre, când au năvălit triburile germanice și i-au separat pe baltici de slavi. J. Otrębski⁵⁸ susține o opinie asemănătoare. P. Arumaa presupune⁵⁹ că unitatea baltico-slavă se destrămase deja în secolul al IV-lea î. e. n. T. Ler-Splavinskis⁶⁰ datează destrămarea unității lingvistice baltico-slave, pe care o numește comunitate lingvistică baltico-slavă, între anii 1500 și 1300 î. e. n.

În perioada postbelică, teoria unității lingvistice baltico-slave a făcut obiectul a numeroase observații critice.

Anglų slavistas Viljamas Metjusas (? — 1958), straipsnyje „Baltų ir slavų kalbų tarpusavio santykiai“⁶¹ trumpai apžvelgęs ir kritiškai įvertinęs baltų ir slavų kalbų seniausiųjų santykių tyrinėjimo istoriją, konstatavo, kad šių kalbų bendrybių pilniausio inventoriaus sudarymas dar nepadeda spręsti jų seniausiųjų santykių problemos: bendrybės, kaip kalbos faktai, yra izoliuotos ir todėl argumentais negali būti laikomos, nes kalba yra ne izoliuotų duomenų inventorius, bet sistema, kurioje tie duomenys yra susiję ir vienas nuo kito priklauso. V. Metjusas mano, kad baltų ir slavų kalbų seniausiųjų santykių klausimas turi būti tyrinėjamas kita kryptimi: abi kalbų grupes reikėtų ištirti kaip sistemas. Detalūs sinchroniniai, pavyzdžiui, lietuvių ir rusų kalbų struktūrų aprašai esą būtini teisingam tyrinėjimui ir, galimas daiktas, seniausiųjų santykių problemos sprendimui. Jie leistų tyrinėtojui sulyginti visas abiejų sistemų detales, ir tuo būdu būtų galima prieiti labiau pagrįstų išvadų.

Cercetătorii problemelor celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave se bazează, de regulă, în elaborarea teoriilor lor, pe fapte reconstruite; totuși, se știe că aceste reconstrucții nu se întemeiază în toate cazurile pe compararea datelor unor limbi atestate în aceeași perioadă. De pildă, monumentele scrise ale limbii indiene vechi sunt cu multe secole mai vechi decât monumentele limbilor slave, iar acestea din urmă sunt cu aproximativ o jumătate de mileniu mai vechi decât monumentele limbii lituaniene. În plus, în comparațiile cu limbile vechi sunt citate de obicei nu forme din texte vechi, ci forme ale limbii lituaniene contemporane. Comparând limba indiană veche cu hindi, se observă cât de mult s-au schimbat limbile indiene. Limbile baltice și slave s-ar fi putut schimba în mod asemănător, însă nu știm nimic despre aceste schimbări. Formele preistorice reconstruite sunt nerealiste, deoarece nu există nicio dovadă că ar fi existat cândva.

V. Matthews remarcă faptul că subiectivismul ocupă un loc important în teoria unității lingvistice baltico-slave. El respinge categoric această teorie ca fiind antihistorică: deoarece balticii

⁵⁶ B. Георгиев, op. cit., p. 14.

⁵⁷ A. Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, I, p. 13—14.

⁵⁸ J. Otrębski, Rozwój wzajemnych stosunków między grupą językową bałtycką a słowiańską, „Z polskich studiów slawistycznych“, Warszawa, 1958, p. 146.

⁵⁹ P. Arumaa, Urslavische Grammatik, I, p. 19.

⁶⁰ T. Lehr-Spławiński, Wspólnota językowa bałto-słowiańska a problem etnogenezy słowian, „Slavia Antiqua“, 4, 1954, p. 21.

⁶¹ W. K. Matthews, The Interrelations of Baltic and Slavonic, „The Slavonic and East European Review“, 35, 1957, p. 409—427; В. К. Мэтьюс, О взаимоотношении славянских и балтийских языков, СФ, I, 1958, p. 27—44.

39

și problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave este diacronică; prin urmare, o putem formula ca pe o problemă de dialectologie istorică, „neutralizând” totodată și caracterul ei sincronic.

Teoria unității lingvistice baltico-slave este respinsă și de lingvistul ceh Adolf Erhart.

El consideră⁶² că asemănarea dintre sistemele morfologice ale limbilor baltice și slave se datorează caracterului conservator al ambelor grupuri de limbi. A. Erhart a remarcat că trăsăturile comune (Übereinstimmungen) ale acestor limbi sunt suficiente pentru a dovedi doar vecinătatea dialectelor ide. din care s-au dezvoltat ulterior limbile baltice și slave. În opinia sa, după dezintegrarea comunității lingvistice ide., limbile baltice și slave s-ar fi putut dezvolta independent.

Totuși, arată A. Erhart, nu avem niciun fapt prin care să putem infirma definitiv teoria unității lingvistice baltico-slave.

În continuare, A. Erhart a caracterizat pe scurt deosebirile și trăsăturile comune ale limbilor baltice și slave. A enumerat paisprezece deosebiri și douăzeci și cinci de trăsături comune.

A. Erhart a enumerat următoarele trăsături comune ale limbilor baltice și slave: transformarea ide. ḱ, gʰ în š, ž (slavă s, z), ca în dialectele ide. indo-iraniene, armene și altele; pierderea consoanelor aspirate sonore, ca și în alte dialecte ide.; confluența ide. a și o, ca și în alte limbi ide.; transformarea ide. eu în jau; schimbarea ide. s în š în anumite poziții, ca și în limbile indo-iraniene; transformarea ide. R în iR și uR (această trăsătură comună nu are valoare probatorie, deoarece nu este un fenomen fonetic tipic); terminația genitivului singular al substantivelor cu tema în o (A. Erhart înclină să recunoască aici influența slavă asupra limbilor baltice); terminația instrumentalului singular al substantivelor cu tema în ā (lit. -a < *-ān, sl. veche -ą, -oją; ind. veche -ā, -ayā fără m); trecerea temelor consonantice la tema în i, ca și în latină; adjectivele pronominale (rădăcina pronominală ide.; cf. datele iraniene și germanice); sufixul participiilor de prezent *-jo-, ca și în limbile germanice de vest; pronumele *mun- (cf. het. ammu); formarea dativului singular al pronumelor de persoana întâi pe baza formei genitivului singular (A. Erhart remarcă faptul că acesta ar fi un fenomen paralel); genitivul plural al pronumelor *nōssom, *vōssom; folosirea rădăcinii pronominale *i/j-o- ca pronume personal, ca în latină și în limbile germanice; nominativele pronumelor demonstrative *tos, *tā (în loc de ide. *sos, *sā); dativul (și locativul) pronumelor cu terminația m (cf. lit. tāmui, tamē), ca în limbile germanice de vest; numeralul „nouă” (d- din baltica orientală ar fi putut apărea sub influența limbilor slave); numeralele lit. ašmas, sl. veche osmь; formarea numeralelor distributive (cf. lit. penkeri, sl. veche petorъ); derivarea cuvintelor, cf. sufixele baltico-slave -ējas: -ējė; -ovas: -avъ; -lis, -lys: -lb; -uolis: alb; -ininkas: -bnikъ; -ytis: -ištъ; -tukas: -tъkъ; -tojas: -tajь; -yba: -ьba; formarea preteritului cu sufixele *-ē, *-ā, ca în latină; sufixul infinitivului *-ti (A. Erhart îl compară cu vedicul -tāye) și sufixul participiilor pasive de prezent *-mo-, ca în limbile armeană, luviană (și, trebuie adăugat, hitită).

După cum se poate vedea, printre trăsăturile comune ale limbilor baltice și slave, A. Erhart a inclus nu numai inovații ale limbilor baltice și slave (transformarea ide. eu în jau; trecerea ide. R la iR și uR; terminația genitivului singular al substantivelor cu tema în o; terminația substantivelor cu tema în ā

⁶² A. Erhart, Zum Problem der baltisch-slavischen Spracheinheit, „Sborník prací filosofické fakulty Brněnské University“, Ročník VII, Rady jazykovědné (A), Č. 6, 1958, p. 123–130.

40

terminația instrumentalului singular; pronumele *mun-; morfeme derivative etc.), ci și acele fenomene comune care se regăsesc și în alte limbi ide.

A. Erhart a indicat următoarele deosebiri dintre limbile baltice și slave:

1. Prima palatalizare a limbilor slave este destul de veche și este foarte posibil să fie legată de palatalizarea indo-iraniană. Acesta ar fi un argument important împotriva teoriei unității lingvistice baltico-slave.

2. Evoluția diferită a ide. ō și ā (pentru detalii, vezi p. 61 și urm. din această lucrare).

3. Declinarea adjectivelor din limbile baltice, ca și din cele germanice, diferă de cea a substantivelor (terminații de dativ singular pronominale etc.).

4. Sufixul gradului comparativ al adjectivelor -esnis amintește de sufixul corespunzător din limbile germanice (cf. got. -izan).

5. Formarea cuvintelor. Nomina agentis din limbile slave se formează cu sufixul -telb, care lipsește din limba lituaniană. Corespondentele slave ale sufixelor lituaniene -ėjas, -tojas sunt destul de rare. În sufixele diminutivale lituaniene predomină elementul -l-, străin limbilor slave, în timp ce elementul diminutival foarte frecvent în limbile slave -k- este folosit rar în lituaniană. Sufixul baltic al nomina instrumenti era *-tlo-, iar cel slav — *-dhlo. Limba lituaniană are un sufix adjectival foarte productiv, -ingas, care nu există în limbile slave.

6. Transformarea numeralelor cardinale primare invariabile „cinci” — „nouă”: în limbile baltice li s-a adăugat elementul de adjectivizare jo, iar în limba slavă — numeralele abstracte se formează cu sufixul *-ti-.

7. Modul de formare a numeralelor lituaniene „unsprezece” — „nouăsprezece” are paralele numai în limbile germanice.

8. Unele tipuri de formare a prezentului (infixul nazal, tema sta) nu au deloc analogii în limbile slave. Verbele *ne/no, răspândite pe scară largă în limbile slave, aproape că nu se întâlnesc în limbile baltice. Verbele intranzitive din limbile baltice au sufixul -i-, iar cele slave — -i- (<ei?).

9. În limbile baltice nu există urme ale aoristului sigmatic.

10. Persoana întâi singular din limbile baltice a păstrat flexiunea ide. *-ō. Originea terminației slave -ą este neclară.

11. Persoana a treia plural din limbile baltice nu are terminație.

12. Limbile baltice nu au participii cu sufixele -l- și -n-.

13. Categoria aspectului verbal este mai slab păstrată în limbile baltice.

14. Vocabularul.

Unele dintre diferențele dintre limbile baltice și slave indicate de A. Erhart pot fi foarte vechi, de exemplu, neconcordanța numeralelor, aoristul sigmatic și persoana a treia plural. Aceste diferențe privesc componentele cardinale ale sistemului limbilor baltice și slave, arătând că, în trecut, limbile baltice și slave nu erau identice. Altele (prima palatalizare a limbilor slave, evoluția diferită a vocalelor indo-europene ō și ā, verbele cu tema în -a, desinența persoanei întâi singular etc.) au apărut, cel mai probabil, mai târziu. Prin urmare, ele nu reflectă relațiile dintre limbile baltice și slave după dezintegrarea comunității lingvistice indo-europene. Astfel, A. Erhart a evidențiat diferențele majore și vechi dintre limbile baltice și slave.

41

Unul dintre cei mai consecvenți susținători ai teoriei convergenței, Samuel Bernstein, a ridicat, de asemenea, întrebarea de ce nu poate fi acceptată teoria unității lingvistice baltico-slave⁶⁴. În opinia sa:

1. Multe dintre cele mai vechi procese din limbile baltice și slave au fost diferite (de exemplu, indo-europenele o și a au devenit a în limbile baltice, iar în cele slave — o; limbile baltice au păstrat deosebirea dintre indo-europenele ē și ā, pe când limbile slave au pierdut-o; pentru detalii, vezi p. 52 și urm. din această lucrare).

2. Multe dintre cele mai importante procese ale limbii slave comune, desfășurate în perioada sa timpurie, erau necunoscute limbilor baltice, în întregime sau în parte (de exemplu, indo-europeanul s a devenit ch în limbile slave după k, r, i, u, iar în lituaniană — š după k, r; pentru detalii, vezi p. 81 și urm. din această lucrare).

3. Teoria unității baltico-slave neagă vechea dihotomie a limbii baltice comune.

4. Susținătorii teoriei unității baltico-slave nu pot reconstrui limba baltico-slavă comună; aceasta ar fi o dovadă evidentă a lipsei de temei a teoriei.

5. Datele arheologice nu susțin teoria unității baltico-slave. Arheologii, de exemplu J. Kostrzewski, nu găsesc o cultură care să poată fi considerată echivalentul unității lingvistice baltico-slave.

Pe baza acestor argumente, S. Bernstein consideră că nu a existat niciodată nici unitatea lingvistică baltico-slavă (limba comună), nici comunitatea etnică baltico-slavă.

În continuare, S. Bernstein a remarcat că faptul că limbile baltice și slave sunt apropiate și au numeroase trăsături comune este recunoscut de toți. Cercetătorii nu se contrazic din acest motiv. Disputa privește, de regulă, natura și originea trăsăturilor comune limbilor baltice și slave. S. Bernstein consideră că limbile baltice și slave sunt atât de apropiate nu pentru că ar proveni din comunitatea lingvistică indo-europeană, ci datorită contactelor îndelungate stabilite între ele, care au început nu imediat după dezintegrarea comunității lingvistice indo-europene și s-au încheiat cu mult înaintea erei noastre. Cu alte cuvinte, apropierea limbilor baltice și slave și trăsăturile lor comune s-au datorat comunității baltico-slave (сообщность, Verkehrsgemeinschaft)⁶⁵. Ipoteza contactelor îndelungate este suficientă pentru a explica originea trăsăturilor comune limbilor baltice și slave.

Boris Gornung nu recunoaște nici unitatea lingvistică baltico-slavă, nici dezintegrarea ei dihotomică. În opinia sa, odată cu dezintegrarea comunității lingvistice indo-europene, integrarea tipurilor dialectale diferite (intensificarea contactelor, interacțiunea și contopirea dialectelor) nu numai că a însoțit permanent procesele de diferențiere (dezintegrarea unității lingvistice), ci a predominat adesea; prin urmare, uneori diferențierea însăși a fost o consecință a proceselor integrative⁶⁶.

În opinia lui B. Gornung, zona „nord-vestică” a comunității lingvistice indo-europene s-a dezmembrat, la sfârșitul mileniului al III-lea și începutul mileniului al II-lea î.e.n., în zonele „vestică” (protoceltică-ilirică-italică-germanică) și „nord-estică” (protobaltică-slavă-toharică). După ce prototoharienii au emigrat dincolo de Volga, zona „nord-estică” rămasă a comunității lingvistice indo-europene trebuie considerată sursa comună din care, dintr-un mozaic de dialecte, s-au constituit comunitățile lingvistice protobaltică și protoslavă.

⁶⁴ С. Б. Бернштейн. Очерк сравнительной грамматики славянских языков (проспект), КСИСл, 18, 1956, р. 3—26; Балто-славянская языковая сообщность, СФ, I, 1958, р. 45—68; Очерк сравнительной грамматики славянских языков, М., 1961, р. 27—37; de asemenea, vezi ВЯ, I, 1958, р. 48—49; „Сборник ответов на вопросы по языкознанию (К IV Международному съезду славистов)“, М., 1958, р. 167—169.

⁶⁵ S. B. Bernstein, Comunitatea lingvistică balto-slavă, p. 45.

⁶⁶ B. V. Gornung, Despre discuția privind unitatea lingvistică și etnică balto-slavă, ВЯ, 4, 1958, p. 55—62; Din preistoria formării unității lingvistice comune slave, M., 1963.

42

Momentul cel mai discutabil al teoriei lui B. Gornung este acela că dialectele protprusace ar fi aparținut din vechime nu comunității lingvistice protobalte, ci celei prot slave. Caracterul baltic al limbii prusace este indubitabil. Nu pare ca acest caracter baltic să fi fost mai puțin pronunțat acum câteva milenii decât în prezent. Izoglosele prusaco-slave⁶⁷ nu sunt în mod clar suficiente pentru a trage o asemenea concluzie.

În jurul celui de-al doilea sfert al mileniului al II-lea î.e.n., dialectele protoslave, printre care, după cum s-a menționat deja, se aflau dialectele protprusace, și dialectele protobalte au început să se apropie — începea „epoca baltico-slavă”⁶⁸ (B. Gornung folosește termenul lui J. Endzelynas). Totuși, în opinia lui B. Gornung, aceasta nu a durat mult, întrucât, pe la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n., dialectele protprusace s-au alăturat celor protobalte (adică, potrivit lui B. Gornung, celor proto-lituaniene-letone), formându-se astfel comunitatea lingvistică baltică⁶⁹. B. Gornung consideră că atunci contactele dintre baltici și slavi s-au întrerupt pentru o perioadă îndelungată.

Abordarea de principiu a lui B. Gornung față de cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave amintește de concepțiile lui J. Endzelynas, Chr. Stang, E. Fraenkel și S. Bernstein.

Deosebit de demnă de atenție este ideea lui B. Gornung că relațiile genetice (respectiv, elementele comune) dintre limbile baltice și slave ar putea proveni din epoci diferite din punct de vedere cronologic. B. Gornung le derivă din cinci epoci⁷⁰: 1) epoca culturii amforelor globulare; 2) epoca expansiunii culturilor topoarelor de luptă și ceramicii cordate; 3) epoca contactelor dintre grupurile protobalte și protoslave și purtătorii culturii topoarelor de luptă cu barca; 4) epoca contactelor cu protoindo-iranienii, în cursul căreia s-a format izoglosa satem și 5) abia în cele din urmă, „epoca baltico-slavă”.

Proiectarea elementelor comune limbilor baltice și slave pe planuri cronologice diferite este extrem de importantă din punct de vedere metodologic, deoarece adepții teoriei unității limbilor baltice și slave ignoră, de regulă, dimensiunea cronologică: ei tind să proiecteze toate elementele comune limbilor baltice și slave pe un singur plan cronologic. Astfel se creează impresia că elementele comune limbilor baltice și slave sunt, într-adevăr, foarte numeroase și că — ceea ce este cel mai important — provin din aceeași epocă. În acest caz, ideea unității limbilor baltice și slave se impune de la sine. Analiza elementelor comune limbilor baltice și slave arată că acestea sunt, totuși, cel mai probabil produse ale unor epoci cronologice diferite.

Din trecerea în revistă de mai sus reiese că, în anii de după război, lingviștii din diferite țări care au participat la dezbaterile privind cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave nu au ajuns, ca și înainte, la o opinie unanimă. O parte dintre cercetători — T. Ler-Splavinskis, A. Vaillant, J. Otrębski, M. Loiman, J. Kurylowicz, P. Arumaa, O. Semerenyi, V. Georgiev — susțin teoria unității lingvistice baltico-slave. Cealaltă parte a cercetătorilor — J. Safarewicz, E. Fraenkel, A. Zenas, A. Salys, V. Porzig, V. Matthews, A. Erhart, S. Bernstein, B. Gornung — respinge această teorie și înclină să explice apropierea limbilor baltice și slave și elementele lor comune prin comunitatea acestor limbi (J. Safarewicz), vecinătatea lor de lungă durată (E. Fraenkel), relațiile strânse (V. Porzig), contactele îndelungate (S. Bernstein) sau vecinătatea dialectelor indo-europene din care au provenit (A. Erhart).

⁶⁷ J. Endzelīns, Par prūšu valodas radniecības sakariem, FBR, 11, 1931, p. 189—193; S. Stang, Einige Bemerkungen über das Verhältnis zwischen den slavischen und baltischen Sprachen, NTS, 11, 1939, p. 85—103.

⁶⁸ Б. В. Горнунг, Из предыстории образования общеславянского языкового единства, р. 96.

⁶⁹ Б. В. Горнунг, op. cit., p. 106, išnaša 9.

⁷⁰ Б. В. Горнунг, op. cit., p. 97.

43

Problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave și al IV-lea și al V-lea Congres Internațional al Slaviștilor

Cercetarea celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave a fost impulsionată considerabil de al IV-lea și al V-lea Congres Internațional al Slaviștilor. O atenție deosebită problemei relațiilor genetice dintre limbile baltice și slave i-a acordat al IV-lea Congres al Slaviștilor, desfășurat la Moscova între 1 și 10 septembrie 1958.

În pregătirea congresului, Comitetul Sovietic al Slaviștilor a publicat treizeci de întrebări destinate dezbaterii la congres, care cuprindeau principalele probleme ale lingvisticii slave. A douăzecea întrebare era: „A existat o unitate lingvistică și etnică baltico-slavă și cum trebuie înțeleasă aceasta?”¹ Răspunsurile la aceste întrebări au fost publicate într-un volum separat².

La congres au fost prezentate patru comunicări pe tema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave³. Aceste comunicări și, în general, însăși problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave au fost dezbătute aprins în timpul congresului⁴.

La întrebarea „A existat o unitate lingvistică și etnică baltico-slavă și cum trebuie înțeleasă aceasta?” au răspuns K. Janaček, V. Kiparsky, V. Ernits, E. Dikenman, L. Bulachovsky, I. Lekov și alții.

K. Janaček a remarcat⁵ că două obstacole principale nu permit un răspuns afirmativ la această întrebare: 1) atestările limbilor baltice și slave au apărut foarte târziu; 2) nu știm ce anume, dintre limbile indo-europene individuale, poate fi considerat limba indo-europeană comună și cum trebuie delimitată perioada baltico-slavă de perioada indo-europeanei comune.

V. Kiparsky și-a exprimat convingerea că a existat o unitate lingvistică baltico-slavă⁶. În opinia sa, altfel nu ar fi fost posibilă explicarea numeroaselor inovații lexicale din așa-numitul fond lexical de bază. V. Kiparsky înclină să asocieze complexul etnic baltico-slav cu neurii lui Herodot.

V. Ernits, la fel ca V. Kiparsky, recunoaște unitatea baltico-slavă. El a indicat⁷ că balticii-slavi, după ce s-au desprins de ceilalți reprezentanți ai grupului satem, și-au păstrat încă o anumită perioadă unitatea. Mai târziu, odată cu creșterea populației, extinderea teritoriului și apariția trăsăturilor dialectale, au început să se contureze diferențele lingvistice și teritoriale dintre baltici și slavi

¹ ВЯ, 1, 1958, p. 36.

² Сборник ответов на вопросы по языкознанию (К IV Международному съезду славистов), М., 1958.

³ R. Trost, „Stadiul actual al problemei relațiilor lingvistice și etnice baltico-slave”, V. Ivanov și V. Toporov, „Cum trebuie abordată problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave”, J. Otrębski, „Evoluția relațiilor dintre grupurile lingvistice baltic și slav” și V. Mažiulis, „Despre cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave”, vezi IV Международный съезд славистов (Материалы дискуссий), II, М., 1962, p. 422—426.

⁴ Despre cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave au vorbit, pe lângă referenți, T. Ler-Splavinsky (Polonia), M. Altbauer (Israel), K. O. Falk (Suedia), V. Georgiev (Bulgaria), J. Czekanowski (Polonia), V. Iličić-Svitić (URSS), M. Guchman (URSS), M. Vasmer (Republica Federală Germania), V. Machek (Cehoslovacia), E. Seidel (Republica Democrată Germană), A. Vraciu (România), B. Gornung (URSS), B. Larin (URSS), P. Ariste (URSS); vezi IV Международный съезд славистов (Материалы дискуссий), II, p. 429—450.

⁵ Сборник ответов на вопросы по языкознанию (К IV Международному съезду славистов), p. 162—166.

⁶ Op. cit., p. 170—171.

⁷ Op. cit., p. 173—174.

44

diferențe. Dar contactele au fost menținute și ulterior. Prin urmare, schimbările lingvistice apărute într-un grup s-ar fi putut transmite cu ușurință și la celălalt. Toate acestea, în opinia lui V. Ernits, trebuie să se fi petrecut înaintea contactelor dintre baltici și finicii ugrici de la Marea Baltică (aproximativ 2000 î. Hr.), deoarece în limbile slave aceste contacte nu s-ar mai fi reflectat.

E. Dikenman a remarcat⁸ că nu există suficiente date pentru a răspunde afirmativ la întrebarea dacă a existat o unitate etnică baltico-slavă, în timp ce unitatea lor lingvistică nu ridică nicio îndoială.

L. Bulachovskis (1888–1961), vienas stambiausių slavų akcentologijos specialistų, pabrėžė⁹, kad baltų kalbų kirtis iki šiol nepraradęs savo senosios morfologinės funkcijos (šokinėjimo paradigmoje). Tačiau to negalima esą pasakyti apie slavų kalbas. Svarbiausias baltų ir slavų kalbų ypatingo artimumo įrodymas — de Sosiūro-Fortunatovo dėsnis — gali būti paralelinės abiejų kalbų grupių raidos padarinys. Hirto dėsnio veikimas baltų ir slavų kalbose apskritai kelias abejonių. Ne įtikinamesni yra ir kiti šių kalbų bendri akcentologiniai reiškiniai (pavyzdžiui, metatonija supyno formose ir pan.).

Deosebirea limbilor baltice de cele slave ar fi atât de evidentă, încât nu ar necesita nicio demonstrație. Acestea sunt grupuri lingvistice „închise”, fără verigi de tranziție. Nu pare că, nici cu o mie de ani în urmă, situația relațiilor dintre limbile baltice și slave ar fi fost, în esență, alta. Se poate presupune că legăturile dintre limbile baltice și slave care existaseră în vechime au fost cândva întrerupte definitiv. Totuși, aceasta nu a împiedicat limbile baltice și slave nu numai să păstreze unele urme ale apropierii de odinioară, ci și să dezvolte separat noi trăsături comune.

L. Bulahovski consideră că majoritatea trăsăturilor comune limbilor baltice și slave au apărut în perioada în care aceste limbi încă aparțineau dialectului satem al comunității lingvistice indo-europene, în cadrul căruia ar fi putut exista unitatea lingvistică baltico-slavă.

J. Lekov¹⁰ nu a fost de acord nici el cu teoria unității lingvistice baltico-slave. În opinia sa, trăsăturile comune ale acestor limbi sunt: 1) moștenirea comunității lingvistice indo-europene; 2) fenomene din epocile ulterioare, apărute ca urmare a evoluției paralele; 3) împrumuturi din diverse perioade cronologice. I. Lekov a atras atenția asupra faptului că soluționarea problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave este îngreunată de confuzia terminologică, deoarece cercetătorii folosesc o mare varietate de termeni — comunitate, unitate, epocă sau perioadă comună, protolimbă, evoluție paralelă etc.

Atât în răspunsurile menționate, cât și în comunicările prezentate la congres, nu s-a ajuns la un punct de vedere unanim cu privire la cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave.

În comunicarea sa, P. Trost¹¹ a subliniat că argumentul principal care ar putea demonstra unitatea lingvistică baltico-slavă îl constituie corespondențele morfologice specifice, și anume trăsăturile morfologice minore, asemănătoare în ambele grupuri de limbi. În opinia sa, concordanțele numeroase dintre cele două limbi pot fi explicate în două moduri: prin relații genetice sau printr-o uniune lingvistică. Totuși, asemănarea trăsăturilor morfologice minore ale limbilor baltice și slave ar indica mai degrabă relații genetice decât o uniune lingvistică.

A fost menționată mai devreme cerința unor cercetători (de exemplu, V. Metjus) de a căuta noi modalități de soluționare a problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave

⁸ Op. cit., p. 175.

⁹ Op. cit., p. 157–162.

¹⁰ Op. cit., p. 172–173.

¹¹ P. Trost, K otázce baltoslovanských jazykových vztahů, „Československé přednášky pro IV. Mezinárodní sjezd slavistů v Moskvě“, Praha, 1958, p. 221–227.

45

în felul acesta, prin metode noi, întrucât întocmirea unui inventar al asemănărilor și deosebirilor dintre aceste limbi cu greu ajută la rezolvarea problemei.

Din punct de vedere metodologic, valoroasă a fost comunicarea lui V. Ivanov și V. Toporov¹², care a pus problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave într-o perspectivă cu totul nouă. Autorii au arătat că întrebarea dacă a existat sau nu o proto-limbă baltico-slavă nu poate fi pusă. Cercetările din ultimele decenii arată, de fapt, că stadiul cel mai vechi al limbilor baltice și slave, indo-iraniene, precum și al grupurilor de limbi italice și celtice trebuie înțeles nu ca o proto-limbă tradițională, ci ca un continuum dialectal în spațiu și timp. Din acest motiv, V. Ivanov și V. Toporov formulează astfel problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave: care este raportul dintre cele mai vechi modele structurale ale limbilor baltice și slave?

După ce au stabilit, prin metoda reconstrucției interne, cele mai vechi modele fonologice și morfologice, separat pentru limbile baltice și slave, și le-au comparat, V. Ivanov și V. Toporov au ajuns la concluzia că cele mai vechi modele structurale ale limbilor baltice și slave coincid și că diferă fundamental de modelul indo-european. În plus, modelele limbilor baltice și slave nu pot fi plasate, se pare, pe același plan cronologic: modelul limbilor slave a apărut mai târziu și este rezultatul unei modificări a modelului structural al limbilor baltice¹³. Esența acestei soluții a problemei relațiilor genetice dintre limbile baltice și slave a fost caracterizată astfel de V. Toporov: proto-limba slavă s-a format din dialecte periferice de tip baltic¹⁴.

Ipoteza lui V. Ivanov și V. Toporov se potrivește bine cu regularitatea spațio-temporală a faptelor lingvistice observată în viața reală a limbilor: limbile care prezintă o diferențiere dialectală redusă și ocupă un teritoriu întins au apărut mai târziu și s-au răspândit ulterior pe acel teritoriu. Limbile slave sunt tocmai de acest fel. Limbile baltice, dimpotrivă, ocupând un teritoriu restrâns, sunt puternic fragmentate în dialecte. O bună analogie pentru relația dintre limbile slave și baltice o oferă engleza, răspândită pe diferite continente, și limbile germanice occidentale din Europa, puternic diferențiate dialectal.

În comunicarea sa, J. Otrebski¹⁵ a subliniat că balticii și slavii au vorbit cândva o singură limbă. Unitatea lingvistică baltico-slavă (łączność bałtycko-słowiańska), moștenită din comunitatea lingvistică indo-europeană, s-ar fi destrămat foarte târziu, în opinia lui J. Otrebski, în jurul începutului erei noastre. Cauza destrămării ar fi fost faptul că o parte dintre baltici, sau dintre baltico-slavi, au început să vorbească limbi fino-ugrice și au devenit fino-ugrici.

V. Mažiulis¹⁶ s-a ocupat în principal de originea temelor de prezent ale lituanienei duomi, demi, slavonei vechi damь. Autorul, bazându-se pe datele limbii hitite, derivă aceste forme atematice din forme proto-indo-europene fără reduplicare. Elementul -d- al persoanei a treia plural-

¹² V. V. Ivanov și V. N. Toporov, Cu privire la formularea problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, M., 1958.

¹³ В. В. Иванов и В. Н. Топоров, op. cit., p. 39.

¹⁴ V. N. Toporov, Cu privire la problema relațiilor lingvistice balto-slave, KSISl., 33—34, 1961, p. 213.

¹⁵ J. Otrębski, Rozwój wzajemnych stosunków między grupą językową bałtycką a słowiańską, p. 146—148.

¹⁶ В. Мажюлис, Заметки к вопросу о древнейших отношениях балтийских и славянских языков, Вильнюс, 1958. Pentru varianta lituaniană a comunicării, vezi Pastabos baltų ir slavų kalbų seniausių santykių klausimu, LKK, 2, 1959, p. 5—16.

46

putând apărea la această persoană, în opinia lui V. Mažiulis, deja ca urmare a sistemelor flexionare baltice și slave formate.

Pe măsură ce limba se schimbă, numeralele sunt adesea cele mai stabile. De aceea, ele au o mare importanță în cercetarea relațiilor de înrudire dintre limbi. În această privință, sunt interesante concluziile la care a ajuns V. Mažiulis în cercetarea sistemului numeral baltic¹⁷: „În general, sistemul derivativ și morfologic al numeralelor baltice este, în multe cazuri, asemănător celui slav. Trebuie însă să atragem atenția asupra faptului că cele mai vechi numerale baltice, adică cele comune indo-europene, sunt relicte nemijlocite ale proto-limbii indo-europene, în timp ce numeralele mai recente, adică cele care nu sunt comune indo-europene, sunt asemănătoare, după caz, numeralelor slave, precum și celor germanice și ale unor alte limbi indo-europene”¹⁸. Cercetările lui V. Mažiulis arată că majoritatea trăsăturilor comune ale sistemelor numeralelor din limbile baltice și slave au fost moștenite din comunitatea lingvistică indo-europeană.

În comunicările celui de-al IV-lea Congres Internațional al Slaviștilor dedicate problemei relațiilor celor mai vechi dintre limbile baltice și slave, precum și în discuțiile pe marginea acestei chestiuni, au fost reprezentate două teorii — teoria unității lingvistice balto-slave și teoria dezvoltării convergente a limbilor baltice și slave. Ca și înainte, susținătorii teoriei unității lingvistice balto-slave au pus accentul pe inovațiile limbilor baltice și slave, în timp ce reprezentanții teoriei dezvoltării convergente a limbilor baltice și slave, fără a nega aceste inovații, au subliniat și deosebirile lor arhaice, nu mai puțin numeroase. Este de la sine înțeles că, pe baza trăsăturilor comune (inovațiilor) și a deosebirilor a căror cronologie nu este cunoscută, cu greu se poate rezolva problema relațiilor celor mai vechi dintre limbile baltice și slave. Discuțiile congresului au arătat că, pentru rezolvarea acestei probleme, trebuie să se recurgă la un ansamblu de metode lingvistice diverse, în care un loc important ar trebui să-l ocupe relațiile limbilor baltice și slave cu alte limbi și grupuri de limbi, împrumuturile limbilor baltice și slave din alte limbi și împrumuturile din acestea în alte limbi, etnonimia și toponimia, termenii de peisaj (biologici și geografici) etc. Soluționarea acestor probleme extralingvistice, împreună cu o analiză structurală aprofundată a fenomenelor din limbile baltice și slave, va permite să se ajungă la anumite concluzii de ordin geografic și cronologic și să se spună dacă dialectele baltice și slave au existat împreună sau separat¹⁹.

Este firesc ca, în evoluția științei, după cercetări febrile și intense să urmeze o perioadă de acalmie. O asemenea acalmie a început, într-adevăr, după cel de-al IV-lea Congres Internațional al Slaviștilor.

De pildă, în afară de rezumatul schiței lui T. Ler-Splavinskio privind etnogeneza slavilor, în care au fost atinse în treacăt și relațiile genetice dintre limbile baltice și slave, la cel de-al V-lea Congres Internațional al Slaviștilor, desfășurat la Sofia în perioada 17—23 septembrie 1963, nu a fost dedicată nicio comunicare problemei relațiilor celor mai vechi dintre aceste limbi²⁰. Este adevărat că și aici s-a

¹⁷ V. Mažiulis, Numeralele lituaniene și raportul numeralelor baltice cu numeralele altor limbi indo-europene (manuscris), M., 1955; Sistemul zecimal indo-european al numeralelor, VJ, 4, 1956, p. 53—59.

¹⁸ V. Mažiulis, Observații asupra chestiunii relațiilor celor mai vechi dintre limbile baltice și slave, p. 14.

¹⁹ V. M. Illich-Svitych, Problematica balto-slavă la cel de-al IV-lea Congres Internațional al Slaviștilor, VJ, 1, 1959, p. 139—141.

²⁰ Filologie slavă, VI (materiale de raport), Sofia, 1965.

47

S-a discutat despre relațiile dintre limbile baltice și slave, însă despre cele târzii, din perioada istorică. Comunicările lui V. Falkenhan, J. Otrębski, T. Zdancewicz și E. Smulkova au fost consacrate problemelor acestor relații²¹.

Problema relațiilor cele mai vechi dintre limbile baltice și slave în ultimii ani

S-a menționat deja că, după cel de-al IV-lea Congres Internațional al Slaviștilor, interesul pentru problema relațiilor cele mai vechi dintre limbile baltice și slave a scăzut. Cauza acestui fapt trebuie căutată, probabil, în caracterul complicat al problemei, în lipsa unor fenomene comparative diferențiate cronologic și în absența unor criterii obiective pentru stabilirea gradului de înrudire dintre limbi.

Cu toate acestea, continuă să apară articole sau capitole de carte care descriu, în linii generale, relațiile cele mai vechi dintre limbile baltice și slave.

A r i t o n a s V r a č i u s consideră¹ că limbile baltice și slave provin dintr-o arie dialectală comună indo-europeană. J a n i s L o j a consideră că „limbile baltice și slave s-au format independent în comunitatea lingvistică indo-europeană, însă, din cauza relațiilor îndelungate și destul de intense dintre baltici și slavi, în limbile lor au apărut ulterior câteva fenomene comune”². În opinia sa, nu se poate vorbi nicidecum despre o unitate lingvistică baltico-slavă, cu atât mai mult cu cât marile diferențe dintre limbile baltice înseși (prusaca, pe de o parte, și lituaniana-letona, pe de alta) nu-i permit lui J. Endzelin să recunoască fără rezerve existența unei protolimbi baltice. Fenomene comune limbilor baltice și slave, precum influența temei în -io- asupra participiilor cu tema în -nt-, terminațiile de dativ și instrumental plural cu -m- (cf. faptele corespunzătoare din limbile germanice), trecerea unei teme consonantice la tema în -i- (cf. faptele corespunzătoare din latină) și adjectivele pronominale, sunt considerate de J. Loja inovații apărute independent și separat în limbile baltice și slave. Fedot Filin³ s-a pronunțat și el categoric împotriva teoriei unității lingvistice baltico-slave. În opinia sa, această teorie nu are un fundament științific solid: argumentația susținătorilor teoriei unității lingvistice baltico-slave se caracterizează prin apriorism, antihistorism și tendință în selectarea și interpretarea faptelor. Ca exemplu de asemenea antihistorism și de ignorare a cronologiei fenomenelor, F. Filin indică afirmația lui V. Georgiev potrivit căreia lituaniana, caracterizată prin conservatorism fonetic și morfologic, ar putea aproape să țină locul protoslavei neatestate în scris. F. Filin nu este de acord nici cu punctul de vedere opus, potrivit căruia limbile baltice și slave s-au desprins independent una de cealaltă din comunitatea lingvistică indo-europeană și nu au avut niciodată contacte mai strânse. El consideră că încă în cadrul comunității lingvistice indo-europene s-a format un grup de dialecte ai căror vorbitori au avut contacte destul de strânse și îndelungate. Dialectele înrudite, neizolate de alte limbi indo-europene

²¹ V. Falkenhan, „Uniunea lingvistică lituaniano-polonă”; J. Otrębski, „Slavizarea hidronimelor și toponimelor lituaniene”; T. Zdancewicz, „Influența vocabularului limbilor lituaniană și rusă în zona Belostokului” și E. Smulkova, „Despre bielorusa g ega „tитnagас“, vezi J. Marvan, Vzajemné vlivy mezi slovanskými a baltskými jazyky (V. Mezinárodní sjezd slavistů v Sofii), „Slavia“ 33, 1964, p. 252–256.

¹ A. V r a c i u, Problema comunității lingvistice balto-slave, „Romanoslavica“, 4, 1960, p. 87–106; vezi recenzia din LKK, 6, 1963, p. 325–330.

² J. Loja, Valodniecības vēsture, Rīga, 1961, p. 151–154.

³ Ф. М. Филин, Образование языка восточных славян, М.–Л., 1962, p. 123–130; žr. recenziją LKK, 7, 1964, p. 240–243.

48

... dialecte, s-au îmbogățit cu inovații specifice și au avut multe schimbări comune. În acest grup de dialecte indo-europene se aflau strămoșii limbilor protobaltică și protoslavă. Odată cu dezintegrarea comunității lingvistice indo-europene, limbile protobaltică și protoslavă s-au desprins; sistemele lor, deși nu erau identice, au rămas asemănătoare până în zilele noastre. Din aceasta, F. Filin trage concluzia că, cu mici întreruperi, contactele dintre limbile baltice și slave au existat de-a lungul întregii istorii a acestor limbi.

O contribuție valoroasă la cercetarea relațiilor accentologice dintre limbile baltice și slave o reprezintă cartea lui Vladislav Illič-Svityč despre istoria paradigmelor nominale.⁴ Sistemele paradigmelor nominale din aceste limbi sunt asemănătoare. Datele cercetărilor lui V. Illič-Svityč permit să se concluzioneze că sistemele de accentuare nominală ale limbilor baltice și slave sunt continuarea sistemului de accentuare indo-european. Substantivele lituaniene cu paradigmă baritonică (cu excepția grupului cu vocală lungă neapofonică în rădăcină) corespund substantivelor din aceeași paradigmă din greacă, din limbile indo-ariene vechi și din limbile germanice. De asemenea, substantivele lituaniene cu accent mobil corespund substantivelor din paradigma oxitonică a limbilor menționate. Opoziția indo-europeană „paradigmă de accentuare baritonică: paradigmă cu accent mobil sau oxitonică” s-a păstrat, în esență, și în limbile slave.⁵

Așadar, accentuarea nominală a limbilor baltice și slave este foarte apropiată, iar în trecut era și mai apropiată. Apropierea accentuării nominale din limbile baltice și slave este, după cum a arătat cercetarea lui V. Illič-Svityč, un arhaism moștenit din perioada comunității lingvistice indo-europene și, prin urmare, nu indică existența unei unități lingvistice baltico-slave după dezintegrarea comunității lingvistice indo-europene.

Într-o lucrare recentă consacrată problemelor etnogenezei baltice, Vytautas Mažiulis⁶ numește „contacte cele mai vechi” contactele dintre dialecte (idiomuri) înrudite, caracterizate prin următoarele: 1) triburile care le mențineau se înțelegeau destul de bine între ele; 2) teritoriul pe care existau contactele cele mai vechi trebuie să fi fost mai mult sau mai puțin limitat, în funcție de densitatea populației, deoarece pe un teritoriu întins contactele lingvistice compacte trebuiau să se întrerupă mai devreme sau mai târziu. Bazându-se pe cultura topoarelor de luptă cu ambarcațiuni, atribuită triburilor baltice și răspândită la începutul mileniului al II-lea î.e.n. pe vaste teritorii din nord-estul Europei, V. Mažiulis înclină să creadă că tocmai atunci a început dezintegrarea contactelor cele mai vechi ale balticilor (cu alte cuvinte, a comunității lingvistice baltice). Iar deoarece, în opinia sa, contactele cele mai vechi dintre baltici și cele dintre baltici și slavi au început să se dezintegreze în același timp, el datează începutul dezintegrării contactelor cele mai vechi baltico-slave în primele secole ale mileniului al II-lea î.e.n. În opinia lui V. Mažiulis, cu cât ne întoarcem mai mult în trecut, începând de la începutul mileniului al II-lea î.e.n., cu atât contactele dintre limbile baltice și slave trebuie să fi fost mai strânse. El conchide că protoslava a existat, iar protobaltica — nu; protobaltica (Ursprache) a existat în cadrul unității lingvistice baltico-slave (within the framework of the Balto-Slavonic „Ursprache“).⁷

Cartea lui Anatolij Nepokupno, „Relațiile areale dintre limbile baltice și slave

⁴ В. М. Иллич-Свитыч, Именная акцентуация в балтийском и славянском (Судьба акцентуационных парадигм), М., 1963; vezi recenzia din LKK, 7, 1964, p. 231–236.

⁵ В. М. Иллич-Свитыч, op. cit., p. 83.

⁶ V. Mažiulis, Linguistic Notes on Baltic Ethnogenesis, Moscow, 1964.

⁷ V. Mažiulis, op. cit., p. 3.

4. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

49

aspecte”⁸. Totuși, atât prin metodologia sa, cât și prin geografia fenomenelor semantice și sintactice examinate, această carte poate fi de folos și în cercetarea celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave.

Georgas Ševeljovas, care a abordat cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, arată⁹ că aceste limbi au multe asemănări evidente, dar și tot atâtea deosebiri evidente. Aceste deosebiri sunt cele care împiedică cel mai mult stabilirea perioadei unității balto-slave (Balto-Slavic unity), dacă această unitate a existat vreodată.

În opinia lui G. Ševeljovas, compararea schimbărilor fonetice oferă multe informații importante, mai ales când se acordă atenție cronologiei acestora. G. Ševeljovas consideră un fapt simplu că „dintre cele cinci perioade ale istoriei limbii slave protocomune, schimbările fonetice și fonologice din prima perioadă (aproximativ 2000—1500 î. e. n.) au fost comune limbilor slave și celor baltice, în timp ce cele din perioadele următoare nu au mai fost comune”¹⁰. În această perioadă, limbile baltice și slave au suferit următoarele schimbări: limbile baltice, la fel ca cele slave, au pierdut oclusivele aspirate și consoanele labiovelare, au simplificat grupurile de consoane și spirante, au transformat sonantele silabice R în iR și uR, au dobândit două intonații ale silabelor lungi — acutul și circumflexul — și au pierdut r final. Unele dintre schimbările enumerate aici au avut loc și în alte limbi, dar vocalizarea dublă a sonantelor silabice și apariția intonațiilor fonematice ar fi fenomene specifice limbilor baltice și slave. Prin urmare, nu se poate pune la îndoială că, în prima perioadă a limbii slave protocomune, evoluția limbilor baltice și slave a fost comună.

În perioadele ulterioare ale evoluției limbii slave protocomune, limbile baltice nu au fost complet izolate de cele slave, însă legătura a fost foarte slabă. Faptul că relațiile dintre limbile baltice și slave s-au slăbit considerabil este indicat de două schimbări fonetice importante ale limbilor slave, reflectate doar parțial în limbile baltice: în limbile baltice, s după k, r, i, u nu s-a schimbat în ch, așa cum s-a întâmplat în limbile slave; în limbile baltice, s s-a schimbat numai după k, r (vezi pag. 81 și urm. din această lucrare). A doua schimbare caracteristică limbilor slave — contopirea lui ide. o și a — a afectat numai vocalele scurte ale limbilor baltice.

Așadar, pe baza schimbărilor fonetice, putem distinge, în opinia lui G. Ševeljovas, patru perioade în evoluția relațiilor de înrudire dintre limbile baltice și slave: 1) perioada evoluției comune, aproximativ 2000—1500 î. e. n.; 2) perioada contactelor slăbite; ultimele secole ale acestei perioade au fost secolele VI și V î. e. n.; 3) perioada evoluției independente (period of no established contacts), aproximativ din secolul V î. e. n. până în secolele VI—VII e. n.; 4) perioada contactelor dintre slavii răsăriteni și letoni (în regiunea Pskov).

Trebuie spus că imaginea celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, schițată de G. Ševeljovas, este relativ obiectivă. Fără îndoială, vocalizarea sonantelor silabice și formarea opozițiilor de accent tonal sunt inovații ale limbilor baltice și slave. Ele sugerează că, în primele secole de după destrămarea comunității lingvistice ide., evoluția limbilor baltice și slave a fost comună, în sensul că valul de inovații pornit din arealul limbilor slave a putut cuprinde fără piedici întregul areal al limbilor baltice sau o parte a acestuia,

⁸ А. П. Непокупный, Ареальные аспекты балто-славянских языковых отношений, Киев, 1964.

⁹ G. Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic, Heidelberg, 1964, p. 613—614.

¹⁰ G. Y. Shevelov, op. cit., p. 613.

50

și invers. Cu alte cuvinte, ele sugerează că limbile baltice și slave constituiau un „teritoriu izoglosic viu” (termenul lui Chr. Stang).

După ce a analizat terminologia meșteșugurilor slave (țesutul, prelucrarea lemnului, olăritul și fierăritul) și a comparat-o cu terminologia corespunzătoare din limbile baltice, Oleg Trubačiov¹¹ a constatat că: 1) în acest domeniu lexical, limbile baltice și slave diferă considerabil¹²; 2) corespondentele din limbile baltice și slave apar în straturi lexicale mai târzii, formate recent, ceea ce conduce la concluzia că apropierea limbilor baltice și slave în acest domeniu este secundară¹³. Rezumând rezultatele cercetărilor sale, O. Trubačiov scrie: „…materialul însuși arată că orientarea vechilor slavi nu era către contacte cu balticii, ci către contacte cu indoeuropenii care locuiau mai la vest; legăturile acestora cu slavii, în procesul formării terminologiei, au fost atât de ample și de importante, încât suntem obligați să recunoaștem că a existat cândva o regiune culturală a Europei Centrale, care cuprindea dialectele vechilor germanici, italicilor și slavilor (sau o parte a acestora) și nu includea dialectele baltice, cu care contactele ar fi putut începe mai târziu”¹⁴.

* * *

Folosind schemele lui M. Veingart și N. van Wijk¹⁵, toate teoriile formulate până acum despre cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave pot fi reprezentate grafic astfel:

Pentru a spune căreia dintre teoriile existente ar trebui să i se acorde întâietate și care dintre ele trebuie considerată cea mai credibilă, reflectând în modul cel mai obiectiv cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, trebuie să trecem în revistă principalele asemănări dintre aceste limbi, acordând o atenție deosebită celor considerate argumente fundamentale în sprijinul teoriei unității lingvistice balto-slave.

¹¹ О. Н. Трубачев, Ремесленная терминология в славянских языках, М., 1966.

¹² О. Н. Трубачев,, op. cit., p. 209.

¹³ О. Н. Трубачев, op. cit., p. 275.

¹⁴ О. Н. Трубачев, op. cit., p. 393.

¹⁵ Vezi N. van Wijk, Die baltischen und slavischen Akzent- und Intonationssysteme, p. 12.

4*

51

CARACTERIZAREA CELOR MAI IMPORTANTE ELEMENTE COMUNE ALE LIMBILOR BALTICE ȘI SLAVE

În abordarea problemei relațiilor celor mai vechi dintre limbile baltice și slave, se operează în principal cu elementele comune ale foneticii, morfologiei și lexicului acestor limbi, care constituie, se poate spune, argumentația fiecărei teorii. Susținătorii teoriei unității lingvistice balto-slave accentuează în special inovațiile limbilor baltice și slave.

În literatura lingvistică sunt menționate cu deosebită frecvență următoarele trăsături comune limbilor baltice și slave: evoluția identică a vocalelor scurte indo-europene o și a și a diftongului eu, reflexia identică a sonantelor silabice indo-europene R, modificarea consoanei indo-europene s după k, r, i, u, africatizarea consoanelor velare palatalizate k’ și g’, apariția accentelor tonale, legile lui Hirt și de Saussure-Fortunatov, formarea sufixelor *-ėjo-, *-tėjo- etc., apariția rădăcinii pronominale *mun-, formarea adjectivelor pronominale, flexiunea identică a genitivului singular al substantivelor cu tema în o, originea desinenței verbale de persoana a doua *-sēi etc.

Susținătorii teoriei unității lingvistice balto-slave proiectează toate aceste trăsături comune, precum și altele, în special inovațiile, pe un singur plan cronologic. Astfel se creează impresia că elementele comune limbilor baltice și slave, mai ales inovațiile, sunt foarte numeroase și că ele — iar acesta este lucrul cel mai important — provin dintr-o singură epocă. De aici se trage concluzia că unitatea lingvistică balto-slavă a existat cu certitudine. Totuși, clarificarea condițiilor și detaliilor apariției fenomenelor și proceselor comune limbilor baltice și slave, precum și lămurirea chestiunii cronologiei lor, pot schimba considerabil tabloul formării și evoluției trăsăturilor comune acestor limbi, în special al inovațiilor.

De aceea se impune sarcina de a examina în profunzime cele mai importante trăsături comune limbilor baltice și slave, mai ales pe cele considerate argumente fundamentale în favoarea teoriei unității lingvistice balto-slave. În această lucrare, din motivele prezentate în prefață, analiza se limitează la fenomenele fonetice¹.

Vocalele scurte indo-europene o și a

Reflexul vocalelor scurte indo-europene o și a este a în limbile baltice, iar o în limbile slave. Cf.: a) indo-europeană o: lituaniană naktis, letonă nakts, prusacă naktin (acc. sing.), slavona veche noštь (din *nakti-): latină nox noctis; lituaniană akis, letonă acs, prusacă ackis, slavona veche oko: latină oc-ulus, greacă ὄσσε (nom. du.); b) indo-europeană a: lituaniană ašis, letonă ass, prusacă assis, slavona veche osь: latină axis, greacă ἄξων, avestică veche ahsa, indiană veche ákṣaḥ; lituaniană marios, letonă mare, prusacă mary, slavona veche morje: latină mare, gotică marei. Limbile latină și greacă au păstrat cel mai bine vocalele scurte indo-europene o și a. De aceea, exemplele lor arată limpede unde se afla odinioară vocala o și unde — a. Pentru a lămuri chestiunea relațiilor celor mai vechi dintre limbile baltice și slave, este important să se stabilească ce vocală aveau comunitatea lingvistică baltică și proto-slava în locul actualelor a baltic și o slav. Opiniile cercetătorilor asupra acestei chestiuni diferă.

¹ Pentru o scurtă caracterizare a fenomenelor accentologice și morfologice comune limbilor baltice și slave, vezi S. Karaliūnas, Baltų ir slavų kalbų seniausiųjų santykių klausimu, „Lietuvos TSR Mokslų akademijos darbai“, Serija A, 1(20), 1966, p. 167—177; С. Каралюнас, Древнейшие отношения балтийских и славянских языков (автореферат), Вильнюс, 1967.

52

M. Muchas¹, P. Krečmeris², J. Endzelyn as³, J. Mikola⁴, V. Vondrakas⁵, E. Švarcas⁶, T. Ler-Splavinskis⁷, A. Vajanas⁸, J. Otrembskis⁹, K. Horālekas¹⁰, P. Aruma¹¹, V. Georgijevas¹² și alții au considerat sau consideră încă că, atât în comunitatea lingvistică baltică, cât și în proto-slavă, vocalele scurte indo-europene o și a s-au transformat în a. M. Bartolis¹³, V. Poržežinskis¹⁴, H. Jakobzonas¹⁵, F. Fortunatovas¹⁶ și alții erau de părere că, în perioada unității lingvistice baltico-slave, a existat vocala ă (a cu un grad redus de labializare), din care s-au dezvoltat ulterior a baltic și o slav.

Toți acești cercetători erau susținători ai teoriilor unității lingvistice baltico-slave sau ale epocii comune baltico-slave (J. Endzelynas), iar acest lucru a determinat, cel mai probabil, și perspectiva lor asupra evoluției vocalismului limbilor baltice și slave: în limbile baltice ar fi trebuit să se producă aceleași fenomene ca în cele slave.

Deoarece în toate limbile baltice, în locul lui o și a indo-europene se găsea a, acești cercetători considerau că și în comunitatea lingvistică baltică trebuie să fi existat a. Concluzia că limbile baltice avuseseră cândva vocala a nu se baza suficient pe faptele propriu-zise ale limbilor baltice. De pildă, J. Endzelynas¹⁷ era înclinat să creadă că în epoca baltico-slavă trebuie să fi existat vocala a din două motive: 1) valul de transformare a lui o indo-european în a, care cuprinsese arealul limbilor indo-iraniene, albaneze și germanice, trebuie să fi ajuns și la limbile baltice și slave învecinate cu acestea; 2) în împrumuturile de origine slavă din greacă și din limbile fino-ugrice, în locul vocalei o din limbile slave actuale apare a. Și ceilalți cercetători menționați considerau aceste împrumuturi argumentul principal că în proto-slavă a existat vocala scurtă a.

Cu destul de mult timp în urmă a fost exprimată și o altă opinie. K. Brugmanas¹⁸ considera că o și a indo-europene s-au transformat, în perioada unității lingvistice baltico-slave, în vocala a, care s-a păstrat în limbile slave, dar s-a schimbat în a în limbile baltice. Totuși, opinia lui potrivit căreia în limbile baltice existase cândva

¹ M. Much, Abhandlungen zur germanischen Philologie, „Festgabe für R. Heinzel“, Halle, 1898, p. 213.

² P. Kretschmer, Die slavische Vertretung von indogermanischen o, AfslPh, 27, 1905, p. 228–240.

³ Я. Эндзелин, Славяно-балтийские этюды, p. 106–107.

⁴ J. J. Mikkola, Urslavische Grammatik, I, Heidelberg, 1913, p. 48.

⁵ W. Vondrák, Vergleichende slavische Grammatik, I, 2. Aufl., Göttingen, 1924, p. 106.

⁶ E. Schwarz, Zur Chronologie von asl. a > o, AfslPh, 41, 1927, p. 124–136.

⁷ T. Lehr-Splawiński, O pochodzeniu i praojczyźnie słowian, p. 24.

⁸ A. Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, I, p. 107.

⁹ Я. С. Отрембский, Славяно-балтийское языковое единство, ВЯ, 5, 1954, p. 28.

¹⁰ K. Horálek, Úvod do studia slovanských jazyků, Praha, 1962, p. 99.

¹¹ P. Arumaa, Urslavische Grammatik, I, p. 74–77.

¹² В. Георгиев, Вокалната система в развоя на славянските езици, София, 1964; Нови теории и традиционални заблуди, „Български език“, 15, 1965, p. 297–307.

¹³ M. G. Bartoli, Riflessi slavi di vocali labiali romane e romanze, greche e germaniche, „Zbornik u slavu V. Jagića“, Berlin, 1908, p. 30–60.

¹⁴ W. Porzeziński, Die baltisch-slavische Sprachgemeinschaft, p. 16.

¹⁵ H. Jacobsohn, Arrier und Ugrofinnen, Göttingen, 1922, p. 75.

¹⁶ F. F. Fortunatov, Prelegeri de fonetică a limbii slavone vechi (slavone bisericești), Petrograd, 1919, p. 26.

¹⁷ Я. Эндзелин, op. cit., p. 106–107.

¹⁸ K. Brugmann, Schiță de gramatică comparată a limbilor indo-europene, I, 1, p. 146.

53

însă nu a fost bine argumentată. V. Tomsen¹⁹ și H. Jakobzon²⁰ și-au susținut afirmațiile că limbile baltice avuseseră odinioară vocala o prin împrumuturi din limbile fino-ugrice de origine baltică, în care, în locul lui a din limbile baltice actuale, apare vocala scurtă o.

Bazându-se pe împrumuturile de origine baltică din limbile finice baltice, K. Būga²¹ considera că, în cea mai veche perioadă de contact dintre limbile baltice și finice, balticii păstraseră intactă vocala ide. o numai în poziție neaccentuată, iar în poziție accentuată o transformaseră în a.

În ultima vreme se încearcă susținerea prin fapte noi a afirmației că în comunitatea lingvistică baltică a existat vocala scurtă o. J. Kazlauskas²² consideră că in, un din dialectele lituaniene ale aukštaiților răsăriteni și ẹn, ọn din dialectele žemaiților s-ar fi putut dezvolta din ẹn, ọn. Mai departe, J. Kazlauskas susține că transformarea grupurilor ẹn, ọn din letonă în ē, ō și apoi (după formarea corelației ē: ō) în ie, uo ar fi mai simplă și mai ușor de înțeles. Grupurile en, an nu ar fi trebuit neapărat să dea ē, ō, deoarece ar fi posibile și vocalele nazale ẹ, ą.

V. Mažiulis²³ consideră că, în cuvinte de tip prusac doalgis „dalgis”, grafema oa notează vocala lungă ō, apărută prin lungirea circumflexă a vocalei scurte o, care, în opinia sa, trebuie considerată panbaltică. Afirmația că comunitatea lingvistică baltică a avut vocala scurtă o este susținută, poate, și de alte două date.

1. În cercetarea evoluției vocalismului limbilor baltice, principiul polarizării evoluției sistemelor vocalice fusese deja menționat în literatura de specialitate²⁴. El se observă limpede în evoluția sistemelor vocalice ale dialectelor žemaițiene. Aici sunt largi și deschise nu numai vocalele a, e, ci și vocalele ɔ, ẹ. Faptul că vocalele ɔ, ẹ provin din vocalele închise u, i este demonstrat de grupurile um, un, im, in, în care vocalele u, i s-au păstrat în cea mai mare parte neschimbate. Faptul că vocalele u, i și-au păstrat caracterul închis în toate celelalte dialecte lituaniene, în timp ce în dialectul žemaițian s-au deschis, trebuie explicat, cel mai probabil, prin labializarea puternică și închiderea accentuată a vocalelor lungi, cf. lk. uo, ie→žem. ū, ī, ọu, ẹi, lk. o, ė→žem. uo, ie.

Prin urmare, sistemul vocalelor lungi din dialectele žemaițiene a evoluat în direcția închiderii și a labializării, iar sistemul vocalelor scurte, dimpotrivă, în direcția deschiderii și a delabializării. În acest caz, nu rămâne decât să conchidem că nu numai vocalele ɔ, ẹ, ci și vocalele a, e provin din vocale scurte închise și labializate (u, i, respectiv o, ẹ). Având în vedere această tendință de deschidere a vocalelor scurte, caracterul lor închis, întâlnit în anumite poziții, poate fi considerat arhaic. De pildă, în grupurile din dialectul žemaițian, menționate deja, um, un, im, in, vocalele u, i sunt întotdeauna închise; cu alte cuvinte, aici, sub influența vocalelor nazale, ele și-au păstrat caracterul originar. Tot astfel, vocalele ɔ, ẹ din grupurile žemaițiene ɔm, ɔn, ẹm, ẹn trebuie considerate mai vechi decât a, e din silaba deschisă. Acest lucru fusese deja menționat în literatura de specialitate²⁵.

Dialectele dounininkai nordice au, în poziția accentului vechi, vocale închise, în unele cazuri diftongizate din cauza închiderii accentuate, ẹ/ie, dacă în silaba următoare există o vocală închi-

¹⁹ V. Thomsen, Beröringer mellem de finske og de baltiske (litauisk-lettiske)Sprog, Köbenhavn, 1890, p. 89.

²⁰ H. Jacobsohn, op. cit., p. 75.

²¹ K. Būga, RR, I, p. 457.

²² И. Казлаускас, К развитию общебалтийской системы гласных, ВЯ, 4, 1962, p. 20–24.

²³ В. Мажюлис, Заметки по прусскому вокализму, „Вопросы теории и истории языка (Сборник в честь профессора Б. А. Ларина)“, Ленинград, 1963, p. 192–193; V. Mažiulis, Remarques sur le vocalisme du vieux prussien, „Acta baltico-slavica“, 2, 1965, p. 55.

²⁴ И. Казлаускас, op. cit., p. 21–22.

²⁵ И. Казлаускас, op. cit., p. 23.

54

Vocalele anterioare u, i (scurte sau lungi). Înaintea altor vocale ale silabei următoare se găsește aici un e deschis. Faptul că, în această poziție, s-a păstrat caracterul mai vechi al vocalei e este indicat de comportamentul vocalelor u, i. Vocalele închise u, i sunt neschimbate în cea mai mare parte a arealului dialectelor dounininke înaintea vocalelor închise ale graiului u, ū, uo, i, ī, ie. Înaintea celorlalte vocale ale graiului, ele s-au deschis, devenind ọ, ẹ²⁶. Dacă vocalele u, i și-au păstrat caracterul originar înaintea vocalelor închise, înseamnă că și vocala e din această poziție ar fi putut să-și păstreze caracterul originar (închiderea).

Așadar, faptele descrise aici arată că vocalele scurte originare ale dialectelor samogitiene erau, cel mai probabil, o, ẹ închise.

În graiurile din estul Lituaniei de Sus (așa-numitele rotininkai), în locul vocalei a din limba literară, accentuate și nefinale, se pronunță o (în transcrierea dialectologică, notate ə și ă); cf. formele din graiurile din Anykščiai și Kupiškis rotai, gražū (acuzativ singular), vokaras, dorbas. În poziție neaccentuată și la sfârșitul unui cuvânt accentuat, care din punct de vedere fonologic echivalează cu o poziție neaccentuată, aici apare a; cf. vakarai, gražūs, giria²⁷.

Se pune întrebarea dacă rotininkavimas este un fenomen apărut recent sau dacă a fost moștenit din vechime (cu alte cuvinte, care vocalism este mai vechi: cel al pozițiilor accentuate sau cel al pozițiilor neaccentuate).

Rotininkavimas este răspândit într-o zonă relativ restrânsă, între Papilys și Ukmergė²⁸. Deoarece în partea sudică a zonei de răspândire a rotininkavimasului nu acționează asimilarea vocalelor, iar raporturile dintre sunete sunt, prin urmare, mai clare, la început ne vom limita aici la examinarea sistemelor vocalice ale graiurilor din această parte. Potrivit datelor lui Z. Zinkevičius²⁹, sistemul vocalic al graiului din Anykščiai, de exemplu, este următorul:

vocale scurte vocale lungi în poziție accentuată u. i. ū ī ə. ẹ. uo ie o în poziție neaccentuată u i u. i. a e a. e.

Înainte de apariția diftongilor uo și ie (care, dintr-o perspectivă sincronică, pot fi tratați, poate, ca foneme încordate), sistemul vocalelor lungi în poziție accentuată ar fi putut fi următorul:

ū ī ō ē ā ē

Poziția fiecărei foneme în sistem ar fi putut fi caracterizată de următoarele trăsături distinctive:

fonemele /ū/ și /ī/ — difuze (opuse fonemelor /ō/ și /ē/) și necompacte (opuse fonemelor /ā/ și /ē/);

²⁶ Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, Vilnius, 1966, p. 61–62.

²⁷ Plačiau žr. Z. Zinkevičius, op. cit., p. 50.

²⁸ Z. Zinkevičius, op. cit., p. 50–51 ir žemėl. Nr. 6.

²⁹ Z. Zinkevičius, op. cit., p. 50 tt.

55

Fonemele /ō/ și /ē/ sunt nedifuze (opuse fonemelor /ū/ și /ī/) și necompacte (opuse fonemelor /ā/ și /ē/); fonemele /ā/ și /ē/ sunt compacte (opuse fonemelor /ō/ și /ǭ/) și nedifuze (opuse fonemelor /ū/ și /ī/). În plus, fonemele /ū/, /ō/, /ā/ și /ī/, /ē/, /ė/ par să fi avut trăsături distinctive „bemolizare – diezare“. Fonemele /ū/, /ō/, /ā/ sunt caracterizate drept bemolizate deoarece, la nivel fonetic, nu numai vocalele ū și ō erau puternic labializate, ci se pare că și ā avea un anumit grad de labializare (o notație mai adecvată ar fi ā sau chiar ā). Faptul că vocala ā era labializată este arătat de labializarea ei până la diftongul uo în dialectele samogițiene și în unele dialecte aukštaitiene (în zona Zietela, Lazūnai, Ramaškonys și în jurul localităților Adutiškis și Gerdasiai, lângă Druskininkai ³⁰). Această diftongare presupune, în sine, un anumit grad inițial de labializare a vocalei ā. Se pare că faptul că vocala ā era manifestantul unui fonem compact, nedifuz și, în plus, bemolizat este confirmat și de redarea vocalei slave a prin o lung în lituaniană (cf. lituan. striōkas și rus. vechi strachъ, pol. strach). Pentru comunitatea lingvistică a balticilor răsăriteni trebuie reconstruită, cel mai probabil, o vocală de tipul celei pe care o au astăzi dialectele aukštaitiene răsăritene (în jurul localităților Dusetos, Svėdasai, Alanta, Utena) și dialectele samogițiene apusene (în jurul localităților Karklė, Žardė). Caracterul arhaic al acestei vocale (adică ā) este indicat și de factorul geografic: potrivit principiilor lingvisticii areale, un fenomen sau fapt lingvistic existent în arii marginale sau îndepărtate una de alta este mai vechi decât fenomenul sau faptul lingvistic răspândit într-o arie centrală sau continuă³¹. Cu alte cuvinte, există motive să credem că în dialectele aukštaitiene răsăritene și samogițiene de coastă menționate s-a păstrat vechiul ā al comunității lingvistice a balticilor răsăriteni.

Comparând sistemul vocalelor lungi al comunității lingvistice a balticilor răsăriteni cu sistemul vocalelor lungi al dialectului din Anykščiai, observăm că: 1) la nivel fonematic, poziția reciprocă și relațiile dintre elementele sale au rămas neschimbate: fonemele sunt caracterizate de aceleași trăsături distinctive ca înainte; 2) la nivel fonetic, elementele sale s-au schimbat în direcția unei ușoare labializări și a unei închideri: ō, ē→uo, ie și ā, ē→ɔ, ė.

Se pune întrebarea în ce direcție — spre închidere sau spre deschidere — s-a schimbat sistemul vocalelor scurte al dialectului din Anykščiai și care a fost relația dintre evoluția acestuia și evoluția sistemului vocalelor lungi. Pentru a răspunde la această întrebare, este important faptul că în dialectele aukštaitiene răsăritene (cel puțin în cele care fac parte din aria rotininkai) s-a format o corelație între vocalele scurte, prelungite aici până la semilungi, și vocalele lungi. Existența acestei corelații este confirmată de numeroase fapte. În zona Ukmergė s-au neutralizat nu numai opozițiile de lungime — scurtime, ci și cele locale (de timbru), cf. rōtas „roată“: prōtas „minte“. În partea de nord a ariei rotininkai, unde are loc asimilarea vocalelor, aceeași soartă a avut-o atât e scurt, cât și ē lung. În dialectul din Kupiškis, înaintea vocalelor bemolizate și la sfârșitul absolut al cuvântului, în locul lui e și ē din limba literară apar a, respectiv ā, iar înaintea vocalelor diezate și a lui j etimologic apar e, respectiv ē. În poziția de după k, g, š, ž, č, j, majoritatea vorbitorilor din Kupiškis au e, respectiv ē, indiferent de calitatea silabei următoare; în schimb, în zona Papilys, înaintea vocalelor bemolizate și la sfârșitul absolut al cuvântului, în poziția menționată apar æ, respectiv ǣ³².

³⁰ Z. Zinkevičius, op. cit., p. 71.

³¹ В. Пизани, Общее и индоевропейское языкознание, „Общее и индоевропейское языкознание (Обзор литературы)“, Москва, 1956, p. 112–114.

³² Z. Zinkevičius, op. cit., p. 54, 74.

56

Odată ce s-a format o corelație între vocalele scurte și cele lungi (în principal din cauza prelungirii vocalelor scurte), ambele sisteme vocalice trebuiau să evolueze în aceeași direcție. Deoarece, după cum am văzut, sistemul vocalelor lungi s-a labializat și s-a închis, și sistemul vocalelor scurte trebuia să evolueze în direcția labializării și a închiderii. Prin urmare, vocalele închise o, ẹ din dialectele aukštaitiene răsăritene au apărut, cel mai probabil, recent, din vocalele mai vechi deschise a, e.

În poziție neaccentuată, sistemul vocalelor lungi din dialectele rotininkai a evoluat în direcția opusă — s-a scurtat și s-a deschis. De exemplu, în dialectul din Anykščiai, ō, ē s-au delabializat și s-au deschis, contopindu-se astfel cu ā, ē; acestea din urmă, delabializându-se și deschizându-se, au devenit a., æ.. În poziție neaccentuată, dialectele rotininkai au peste tot vocale scurte deschise. Așadar, evoluția uniformă a sistemelor vocalice din dialectele rotininkai în poziție neaccentuată susține, de asemenea, afirmația că evoluția lor a fost uniformă și în poziție accentuată.

Existența corelației dintre vocalele scurte și cele lungi în dialectele aukštaitiene răsăritene (respectiv, prelungirea, închiderea și labializarea vocalelor scurte în poziție accentuată) este indicată și de faptul că, într-o mare parte a ariei rotininkai, alături de vocalele lungi ō, ō găsim vocala scurtă (prelungită aici) ɔ, iar în partea răsăriteană a acestei arii, alături de ā, vocala scurtă ā. În dialectele de graniță, aceste corespondențe se pot inversa — alături de ɔ poate apărea ā (în satul Trakiniai, între Kavarskas și Alanta), iar alături de ā poate apărea ɔ (în graiul din Švedasai)³³. Totuși, existența corelației în sine este incontestabilă și aici.

Alternanța vocalelor din dialectul din Kupiškis în funcție de poziție (asimilarea) va fi de înțeles dacă presupunem că aici au existat cândva vocalele deschise e, respectiv ē, care, înaintea vocalelor bemolizate și la sfârșitul absolut al cuvântului, s-au deschis și mai mult, devenind a, respectiv ā, iar înaintea vocalelor diezate și a lui j etimologic s-au închis, devenind ẹ, respectiv ē, adică

e, respectiv ē → a, respectiv ā; e, respectiv ē → ẹ, respectiv ē

Faptul că vocala deschisă a s-a închis în dialectele rotininkai este indicat și de prezența vocalei a (dar nu o) în diftongul cu accent ascuțit au. Se pare că aceasta nu s-a închis din cauza tipului de accent și a lui u, înaintea căruia, aparent, nu poate apărea o vocală închisă (e sau o).

Vocala a labializată apare uneori și în dialectele samogițiene (în jurul localităților Laukuva, Seda etc.)³⁴. Totuși, și aici ea este, cel mai probabil, recentă, deoarece în dialectele samogițiene, din cauza vocalelor lungi puternic labializate și închise, vocalele scurte ar fi trebuit să devină în mod regulat deschise și largi.

Modificările menționate ale vocalismului dialectelor limbii lituaniene (evoluția polarizată a vocalelor scurte și lungi în dialectul samogițian, formarea corelației și fenomenele de asimilare în dialectele aukštaitiene răsăritene) arată, poate, că vocalele scurte o, e s-au transformat în vocalele deschise a, e cu mult timp în urmă.

2. În letonă, dialectele răsăritene ale aukšzemnieki au vocala scurtă o în locul lui a din limba literară. Aici vocala o poate apărea atât în poziție accentuată, cât și în poziție neaccentuată (cf. let. vosara și vosora „vară“), atât înaintea unei vocale posterioare, cât și înaintea

³³ Z. Zinkevičius, op. cit., p. 50.

³⁴ Z. Zinkevičius, op. cit., p. 51.

57

vocalele din seria anterioară (cf. letonă lobs „bună” și obi „ambele”)³⁵. Fără cercetarea evoluției sistemelor vocalice din dialectele limbii letone, este greu de spus ceva despre vechimea acestei vocale.

Vocala scurtă o apare și în limba prusacă. În glosarul Elbing al limbii prusace, în loc de a se găsește destul de des o³⁶, cf. prusacă wobse „viespe”, sompisinis „pâine grosieră, Grobbrot” (prusacă som- corespunde lituanienei sam-). Acest o poate fi o urmă a vocalei scurte o, folosite cândva pe scară mai largă³⁷.

3. Posibila existență a vocalei scurte o în comunitatea lingvistică baltică este indicată, poate, și de împrumuturile din limbile fino-baltice, de origine baltică, în care, în anumite cazuri, apare o; cf. finlandeză morsian și lituaniană marti, finlandeză oinas și lituaniană avinas, finlandeză lohi și lituaniană lašiš etc.³⁸ Recent, V. Šteinicas a susținut în mod convingător că termenii cu o aparțin celui mai vechi strat de împrumuturi de origine baltică din limbile ugro-finice³⁹.

Unii cercetători, începând cu K. Brugmann⁴⁰, înclină să creadă că și în proto-slavă a existat vocala scurtă o. Această opinie a fost sau este împărtășită de M. Fasmer⁴¹, A. Meje⁴², S. Bernšteinas⁴³, F. Filinas⁴⁴ și alții.

M. Fasmer⁴⁵ explica astfel faptul că vocala o din limbile slave este redată prin vocala a în împrumuturile și toponimele grecești de origine slavă: vocala închisă o din greacă nu era potrivită pentru a reda vocala o din limbile slave, deoarece aceasta din urmă era deschisă. În opinia lui A. Meje⁴⁶, în proto-slavă nu exista o diferență considerabilă de timbru între o scurt și a lung. Diferența era în principal cantitativă. S. Bernšteinas consideră⁴⁷ că, odinioară, vocala o din limbile slave avea un grad redus de labializare.

Așadar, unii cercetători susțin că în proto-slavă exista vocala scurtă a sau ă, în timp ce alții înclină să creadă că proto-slava avea vocala o. În realitate, între aceste două puncte de vedere nu există o diferență atât de mare pe cât ar putea părea la prima vedere. Cei care susțin că în proto-slavă exista vocala a consideră, de asemenea, că această vocală scurtă era ușor labializată și mai închisă decât vocala a. Iar cei,

³⁵ J. Endzelins, Latviešu valodas gramatika, Rīgā, 1951, p. 110–123; M. Rudzīte, Latviešu dialektoloģija, Rīgā, 1964, p. 267–271.

³⁶ E. Berneker, Die preussische Sprache, I. Lautlehre, Strassburg, 1895, p. 27; J. Endzelin, Zum o für a im Elbinger Vokabular, StB, 5, 1935–1936, p. 94–98; Senprūšu valoda, Rīgā, 1943, p. 24.

³⁷ Plg. И. Казлаускас, op. cit., p. 21.

³⁸ Pentru literatura din ultimii ani, vezi E. Nieminen, Über einige Eigenschaften der baltischen Sprache, die sich in den ältesten baltischen Lehnwörtern der ostseefinnischen Sprachen abspiegelt, „Sonderabdruck aus den Sitzungsberichten der Finnischen Akademie der Wissenschaften 1956“, Helsinki, 1957, p. 199–200; A. Sabaliauskas, Relațiile dintre limbile baltice și limbile fino-baltice, LKK, 6, 1963, p. 109–136.

³⁹ W. Steinitz, Zur Periodisierung der alten baltischen Lehnwörter im Ostsee-Finnischen, „Symbolae linguisticae in honorem Georgii Kurylowicz“, Wrocław–Warszawa–Kraków, 1965, p. 297–303.

⁴⁰ K. Brugmann, op. cit., p. 146.

⁴¹ M. Vasmer, Zwei kleine Abhandlungen. II. Zur slavischen Vertretung von arioeurop. o, KZ, 41, 1907, p. 157–164.

⁴² А. Мейе, Общеславянский язык, Москва, 1951, p. 42–44.

⁴³ С. Б. Бернштейн, Очерк сравнительной грамматики славянских языков, p. 144–146.

⁴⁴ Ф. П. Филин, Образование языка восточных славян, p. 101.

⁴⁵ M. Vasmer, op. cit., p. 157–164.

⁴⁶ A. Meje, op. cit., p. 44.

⁴⁷ С. Б. Бернштейн, op. cit., p. 143.

58

cei care consideră că în proto-slavă exista vocala scurtă o subliniază totodată gradul ei slab de labializare și caracterul deschis.

Următoarele fapte permit, se pare, definirea mai precisă a calității vocalei scurte din proto-slavă:

1. Faptul că vocala proto-slavă provenită din ide. o și a ar fi putut fi mai apropiată fonetic de vocala a decât de o este indicat de împrumuturile și toponimele de origine slavă din limbile fino-ugrice, baltice, germanice și greacă, în care peste tot apare a în locul vocalei o din limbile slave moderne; cf. fin. papu „bob” din rus. боб, pr. maddla „rugăciune, Bitte, Gebet” din pol. modła, bavarez vechi Rasa din sl. ražb, gr. βάβεω „bătrână” din sl. *baba etc. În limbile slave, a din alte limbi este redat pretutindeni prin vocala o; cf. sl. veche kotblъ „cazan” din got. *katils (cf. katile gen. pl.). Aceasta arată că, în momentul împrumutului, limbile slave aveau vocala a.

2. În dialectele din Belarus și în unele dialecte din sudul Rusiei, precum și în unele dialecte foarte arhaice din Bulgaria⁴⁸, în poziție neaccentuată se găsește vocala a (așa-numitul „akanie”); cf. belarusă каза́, rusă каза́ (scris коза) și bulgară kazý-te (nom. pl.).

În poziție neaccentuată, aceste dialecte trebuie să fi păstrat vocala scurtă protoslavă a⁴⁹. În discuția desfășurată recent⁵⁰ cu privire la originea „akaniei”, a predominat opinia potrivit căreia această particularitate a dialectelor belaruse și a celor din sudul Rusiei a apărut relativ târziu (în jurul secolelor XIII–XIV)⁵¹, spontan sau sub influența substratului. Totuși, prima interpretare a originii „akaniei” pare mai plauzibilă: a din pozițiile neaccentuate ale acestor dialecte trebuie considerat un relicv al lui a protoslav, deoarece: a) acest lucru este impus de factorul geografic (cf. fenomenul analog din dialectele bulgare arhaice); b) existența vocalei scurte a în proto-slavă este confirmată de cercetările fonologice.

3. Toți cercetătorii de până acum au reconstruit pentru proto-slavă corelația a: ā (respectiv ă: ǟ)⁵². Transformarea vocalei scurte ide. o în a și contopirea cu reflexul ide. a au fost legate de delabializarea celorlalte vocale proto-slave. În proto-slavă, concomitent cu palatalizarea preconsonantică, s-a produs labializarea preconsonantică (respectiv delabializarea vocalelor)

⁴⁸ Ст. Стойков, Акане в говора на с. Триград (Девинско), „Български език“, 13, 1963, p. 8–21.

⁴⁹ A. Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, I, p. 107; G. Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic, p. 386–387; В. И. Георгиев, Akan’ie-ul rusesc și raportul său cu sistemul fonemelor limbii proto-slave, ВЯ, 2, 1963, p. 20–29; Semnificația slavă comună a problemei akan’ie-ului, ВЯ, 4, 1964, p. 151–152.

⁵⁰ В. Г. Руделев, К фонологической интерпретации русского аканья, ВЯ, 2, 1963, p. 30–38; П. С. Кузнецов, К вопросу о происхождении аканья, ВЯ, 1, 1964, p. 30–41; В. В. Колесов, О некоторых особенностях фонологической модели, развивающей аканье, ВЯ, 4, 1964, p. 66–79; Я. Риглер, К проблеме аканья, ВЯ, 5, 1964, p. 36–45; В. И. Лыткин, Ещё к вопросу о происхождении русского аканья, ВЯ, 4, 1965, p. 44–52; Г. А. Хабургаев, О фонологических условиях развития русского аканья, ВЯ, 6, 1965, p. 55–63. De asemenea, cf. M. Halle, Akan’e (The Treatment of Unstressed Nondiffuse Vowels in Southern Great Russian Dialects), „Symbolae linguisticae in honorem Georgii Kuryłowicz“, p. 103–109.

⁵¹ Cf. В. И. Борковский, П. С. Кузнецов, Историческая грамматика русского языка, М., 1963, p. 142.

⁵² R. Jakobson, Remarques sur l’évolution phonologique du russe comparée à celles des autres langues slaves, TCLP, 2, 1929, p. 20–23; F. V. Mareš, Apariția sistemului fonologic slav și evoluția sa până la sfârșitul perioadei unității lingvistice slave, „Slavia“, 25, 1956, p. 445; G. Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic, p. 150–162; H. ван Вейк, Cu privire la istoria sistemului fonologic în limba slavă comună din perioada târzie, „Slavia“, 19, 1950, p. 293.

59

proces. Cercetările fonologice din ultimii ani au constatat⁵³ că vocalele scurte o și a (la fel ca ō și ā) au coincis mai întâi în poziția de după consoanele labiale. Aici, trăsătura diferențială a vocalei o (la fel ca a lui ō), „caracterul bemolic”, a devenit irelevantă, deoarece această trăsătură era un element constitutiv al consoanelor labiale (pentru detalii, vezi p. 67 și urm. din această lucrare).

Afirmației că în protoslavă a existat vocala scurtă a (dar nu o)¹ i se opune desinența -ō a nominativului și acuzativului singular al substantivelor masculine cu tema în o — din punct de vedere fonetic, ea putea să provină numai din *-os și *-om prin formele intermediare *-u(s) și *-u(m).

G. Șeveliov este pe deplin îndreptățit să explice din motive morfologice⁵⁴ apariția desinenței -ō la nominativ singular în locul lui *-as (cf. s. sl. vьlkъ). Desinența *-am se putea transforma foarte ușor în -ō, deoarece îngustarea vocalelor înaintea consoanelor nazale ar fi un fenomen frecvent, întâlnit în multe limbi. După schimbările fonetice de la finalul cuvintelor din protoslavă, datorită analogiei dintre temele în o și cele în u, s-a format următoarea proporție: *-u (acc. sing., tema în u): *-u (nom. sing., tema în u)= *-u (acc. sing., tema în o): x (nom. sing., tema în o), unde x trebuia să fie egal cu *-u.

Prin urmare, nimic nu împiedică să presupunem că în protoslavă a existat un a scurt, poate întrucâtva labializat, căci în împrumuturile românești de origine slavă, în locul lui a din protoslavă apare oa; cf. rom. groază „spaimă”, din sl. *graza⁵⁵.

Potrivit cercetătorilor, vocala scurtă a din slavă s-a transformat în o destul de târziu (în jurul secolelor VIII–IX), chiar înainte de apariția primelor monumente scrise în limbile slave⁵⁶. După secolul al IX-lea, împrumuturile de origine slavă din alte limbi conțin deja destul de frecvent o; cf. gr. Σϑλοβενοί din sl. *slověne.

Aproape toți cercetătorii sunt de acord că atât în limbile baltice, cât și în cele slave, sistemul originar al vocalelor scurte era triunghiular:

Totuși, este la fel de posibilă și alternativa potrivit căreia sistemul originar al vocalelor scurte din aceste limbi era patrulater:

în care nu exista opoziția a: o.

Pe lângă limbile baltice și slave, vocalele scurte indo-europene o și a au coincis și în limbile germanice, albaneză, indiana veche și hitită. În aceste limbi, corespondentul lor este a.

53 B. K. Журавлев, Formarea armoniei vocalice de grup în limba protoslavă, ВЯ, 4, 1961, p. 35–36.

54 G. Y. Shevelov, op. cit., p. 156–157.

55 G. Y. Shevelov, op. cit., p. 162.

56 E. Schwarz, op. cit., p. 136; H. ван Вейк, op. cit., p. 293; F. V. Mareš, op. cit., p. 445; G. Y. Shevelov, op. cit., p. 151; B. K. Журавлев, Из истории вокализма в праславянском языке позднего периода, ВЯ, 2, 1963, p. 13, 19; В. И. Георгиев, ВЯ, 2, 1963, p. 29; Нови теории и традиционални заблудки, „Български език“, 15, 1965, p. 297–307.

60

Vocalele scurte a în comunitatea lingvistică indo-europeană erau, se pare, rare. Ele apăreau mai ales în vocabularul expresiv, tehnic și cotidian, iar la alternanța vocalică participau foarte puțin⁵⁷.

Lexicul limbilor europene care disting fonemele o și a și care conține vocala scurtă a se limitează în principal la domeniul agriculturii și, din acest motiv, acest lexic și, prin urmare, și fonemul a pot fi de origine mai târzie⁵⁸. Unii cercetători tind să creadă că opoziția o: a din limbile indo-europene sudice (armeană, greacă, italică și celtică) ar fi putut apărea mai târziu, ca urmare a dispariției laringalelor⁵⁹.

Prin urmare, este foarte posibil ca limbile indo-europene care nu au opoziția o: a să nu o fi avut niciodată. Vocala scurtă o din protobaltică și a din protoslavă pot corespunde vocalelor o și a din limbile indo-europene sudice.

Pentru a soluționa problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, este important să se stabilească ce manifestări ale fonemelor compacte neaccentuate, respectiv ce vocale scurte posterioare de grad jos, aveau limbile baltice și slave în primele secole de după desprinderea lor din comunitatea lingvistică indo-europeană. Nu se poate da un răspuns din mai multe motive, dintre care cele mai importante sunt:

a) nu dispunem de date pe baza cărora să putem reconstitui raporturile vocalismului din epoci atât de îndepărtate; cu alte cuvinte, nu știm dacă dialectele baltice aveau într-adevăr pe atunci vocala scurtă o, iar dialectele slave — vocala scurtă a;

b) nu este clar care era sistemul vocalelor scurte inițial în limbile baltice și slave (triunghiular sau patrulater);

c) nu cunoaștem cronologia absolută exactă a momentului în care reflexele vocalelor scurte indo-europene o și a au coincis în limbile baltice și slave (dacă se admite că sistemul triunghiular al vocalelor scurte era cel inițial).

Oricum ar fi, indiferent ce sistem al vocalelor scurte considerăm inițial, un lucru este limpede: și alte dialecte indo-europene (de exemplu, cele germanice) aveau un sistem inițial al vocalelor scurte exact la fel ca limbile baltice și slave. Prin urmare, reconstituirea unui sistem inițial identic al vocalelor scurte în limbile baltice și slave nu indică nicidecum existența unei etape de evoluție comune, diferite de cele ale altor dialecte indo-europene, respectiv a unei unități lingvistice balto-slave.

Vocalele lungi ide. ō și ā

Vocalele lungi ide. ō și ā au coincis în limbile slave. Limbile baltice au păstrat distincția dintre ele. Așadar, limbile baltice și slave se deosebesc considerabil prin evoluția vocalelor lungi ide. Pentru a soluționa problema relațiilor cele mai vechi dintre limbile baltice și slave, este important să se stabilească momentul în care limbile slave au încetat să mai distingă vocalele lungi ide.

Ide. ā s-a păstrat intact în letonă (ā), în lituaniană a devenit o, iar limbile slave au aici a, cf.:

lituan. brólis, broter-ėlis, leton. brãlis, brāter-ītis, sl. veche bratrъ: ind. veche bhrātā, gr. φράτηρ „membru al fratriei“, lat. frāter, got. broþar (o din ide. ā), toh. A pracar;

⁵⁷ A. Meillet, Introduction à l’étude comparative des langues indo-européennes, 7 éd., Paris, 1934, p. 99, 166–168. Cf. „La voyelle a se trouve notamment dans des mots de caractère populaire, technique ou affectif“ (p. 99).

⁵⁸ H. Kuhn, Ablaut, in: Altertumskunde, KZ, 71, 1954, p. 129–161.

⁵⁹ J. Kuryłowicz, L’apophonie en indo-européen, Wrocław, 1956, p. 167–168.

61

lituan. moté, móteris, leton. māte, sl. veche mati: ind. veche matā, gr. (dor.) μάτρη, lat. māter, toh. A mācer.

Ide. ō a devenit a în limbile slave. În limbile baltice răsăritene, reflexul său a fost dublu. În unele locuri, ide. ō a devenit uo, cf.:

lituan. juos-ta, leton. juos-ta, sl. veche po-jasъ „curea“: gr. ζωστός „încins“ (= lituan. juostas), avest. vāh „curea“ (ā din ide. ō);

lituan. puo-tà: gr. πώ-νω „beau“, lat. pō-tus „băutură“, ind. veche pā-ti „(el) bea“ (ā din ide. ō);

lituan. uoga, leton. uōga: sl. veche jag-oda;

lituan. uolektis (și uolektis), leton. uōlekts: gr. ὠλένη „cot“: *ōl- este gradul lung al rădăcinii *el-/*ol- (cf. lituan. elcūnė, alkūnė și leton. elkuons);

lituan. ūosis, leton. uōsis: rus. яс-ень, sârb.-croat. jas-ēn;

lituan. dūo-ti, duo-snùs, duo-slùs, dūo-klė, leton. duō-t, sl. veche da-ti, da-nъ „tribut“ (= lituan. duo-nis „dar“¹), da-rъ „dar“: gr. δῶ-μι „dau“, δῶ-ρον „dar“, lat. dō-num „dar“, ind. veche dānám „dar“ (ā din ide. ō); dar cu o lituan. do-snùs (leton. dā-sns), do-slùs, do-vanà (leton. dō-vana), dō-vamas „dat ca dar“, dō-vis „dare“, dō-sai „daruri de zestre“, dō-tas „dare, dar“, dō-talas (leton. dā-tali „daruri“) „dare, tribut“, do-tilas „idem“: cf. prus. dā-t, dā-twei „a da“.

Ide. ō, alternând cu ide. ē, a devenit de asemenea uo în anumite cazuri, cf. brėžti: bruožas; plėšti, leton. plēst: plūostas, leton. plūōsti „a sfâșia“, pluosa „nebunie“; rėžti, sl. veche rěz-ati „a lovi“: ruožas, sl. veche razъ „lovitură; crestătură“; sėsti: sūodžiai, leton. suōd-rēji „funingine“, sl. veche sazъda; ėsti: ūodas, leton. uōds.

În alte locuri, ide. ō a devenit o în lituaniană, iar ā în letonă, cf.:

lit. nor-ėti: gr. νωρ-εῖν „a acționa, a face”, νώρ-εμενος „mare, larg”;

lit. krōk-ti (ir kriōk-ti), kriog-uoti „a vorbi sau a striga cu voce răgușită”, let. krākt, krākt, rus. veche krak-ati „a-și drege glasul”: lat. crōc-āre, crōc-īre „a croncăni (despre corbi)”, gr. κρώζω „îmi dreg glasul” (-ζ- din *-gj-), germ. veche de sus hruoh „cioară” (uo din germ. ō);

lit. žmōnės, žmona: lat. acuz. sing. homōnem (nom. sing. homō) și hemōnem; rădăcina *gʰm-/*gʰem-/*gʰom-; în cuvintele žmōnės, žmona avem rădăcina în grad zero, iar rădăcina în grad normal este lit. žem-ė; dar lit. veche žmuo (din *gʰm-ōn);

lit. prō, pró- (cf. pró-plaiša): lat. prō, prō(d)-, gr. πρω-; dar let. pruō-jām, pruō-m „departe, în afară”;

genitivul singular al substantivelor cu tema în o: lit. vilk-o, let. vilk-a, sl. veche vlъk-a: lat. veche (nume personal) Gnaiv-ōd, lat. lup-ō „din lup”, ind. veche vṛk-āt, vṛk-ād (-āt -ād din *-ōd), gr. τω (din *pōd) „de unde”.

În locul alternanței vocalice regulate (lit. ē: uo, let. ē: uo din ide. ē: ō), în lituaniană apare alternanța ē: o, iar în letonă – ē: ā, cf.:

lit. bėgti, let. bēgt: lit. bog-inti „a duce, a transporta, a căra, a deplasa ceva repede sau cu greu”, dar let. buōk-stīt „a ascunde”, buōk-stīties „a hoinări, a umbla de colo-colo”;

lit. glėbti, let. glēbt: lit. glōbti „a îmbrățișa, a înveli, a cuprinde”, let. glābt „a ocroti, a proteja”, lit. globà (acc. sing. glōbą) și glōba; gradul normal al alternanței vocalice este lit. glab-ōti „a cuprinde, a lua, a smulge”, let. glab-āt „a proteja, a ocroti; a îngropa” (din balt. *glo-b-);

¹ Lit. donis trebuie considerat un slavism.

62

lit. korýs (acuz. sg. kõrį), let. kãris: gr. χηρός „ceară”, lat. cēra; cf. kor-ýti, kor-ýtas;

lit. mólis, mõlė „teren cu argilă”, mol-iūgas „de culoarea argilei, argilos”, let. mãls (de obicei la plural mãli): sl. veche mẽlъ „var”; E. Frenkel include aici și mėlas, mėlynas²;

lit. nókti, let. nãkti „a veni”: got. nehv(a) „a se apropia”, nehv-jan „a se apropia”, germ. sup. veche nãh „aproape” (ā din ē < ide. ē);

lit. plėšti: plótas, alături de ele se găsesc rădăcinile gradului normal *plet- (cf. plėčia, plet-óti) și *plot- (cf. platus);

lit. slėgti (și slėgti), let. slėgt: lit. slog-inti „a apăsa, a presa”, sloga „o astfel de boală; povară, necaz”, slõgas „greutate care apasă inul sau cânepa”, let. slāga, slāgs „povară, greutate, suferință, boală”; dar lit. šliuogas (și šliuogas) „greutate care apasă inul”, let. šluõga, šluõgs „același lucru”, šluõdz-it, šluõdz-et „a apăsa, a presa”;

lit. sėsti, sėd-ėti: sod-inti, sõdas (și sõdnas), sl. veche sadъ, lit. sodà (acuz. sg. sõdą), sõdžius (let. sādzā, sādzius, probabil, sunt lituanisme); samog. svad-inti „a planta” poate proveni din *suod-inti;

lit. tvėrė, let. tvēru „am pipăit, am apucat”: lit. tvorà; gradul normal îl găsim în tvēr-ia, cf. rus. veche tvor-iti „a face, a crea”;

lit. vókas (și vokà) „capac, înveliș; pleoapă”, let. vāks „capac”: sl. veche vėko „pleoapă, capac”;

lit. vóras „păianjen”, let. vāris: lit. vėrė, let. vēru „am înșirat”: gradul normal este vēr-ia, var-tai;

lit. žolė, let. zāle: lit. žėlė; rădăcina gradului normal *g’hel-/*g’hol- se găsește în cuvintele žėl-ia, žãl-ias.

Reflexele ide. ō și ā în prusacă sunt foarte neclare.

În glosarul din Elbing (monument al dialectului pomesan), ide. ā este notat prin grafemele o și oa (cf. pr. mothe și lit. mótė, let. māte; pr. moazo „mătușă” și lit. mõša, let. māsa „soră”). Tot astfel este notat aici ide. ō (cf. pr. podalis și lit. samog. puo-dãlis; pr. woasis și lit. úosis, let. uosis). Notarea grafică identică a reflexelor ide. ō și ā pare să indice că, în dialectul glosarului din Elbing al limbii prusace, ide. ō și ā au coincis³. J. Kazlauskas este însă de părere⁴ că notarea grafică identică nu indică neutralizarea opoziției dintre reflexele ide. ō și ā. Căci în scrierile vechi lituaniene, litera o ar nota atât o, cât și uo. În opinia lui J. Kazlauskas, pr. o (din ide. ō) ar fi putut fi mai închis și mai labializat decât o (din ide. ā). Acesta din urmă ar fi putut fi un sunet cu înălțime mai joasă și slab labializat.

În catehismele prusace (monumente scrise ale dialectului sambian), reflexul ide. ā este notat cu ā sau a (cf. pr. brāti și lit. brólis, let. brālis). Reflexul ide. ō este notat aici mai ales cu ō sau o (cf. pr. per-ōn-i „comunitate” și lit., let. -uon- în cuvinte precum gel-uon-is ir dzel-uon-s). În anumite cazuri, reflexul ide. ō este notat aici cu ā sau a (cf. pr. dāt, dātwei și daton și lit. duóti, let. duôt; pr. sālin și lit. žolė, let. zāle).

Prin urmare, în dialectul catehismelor, diferența dintre reflexele ide. ā și ō s-a păstrat, cu excepția anumitor cazuri în care ide. ā și ō au coincis, ca și în limbile baltice răsăritene.

^² E. Fraenkel, LEW, p. 430.

^³ Cf. K. Būga, RR, III, p. 104.

^⁴ I. Kazlauskas, Cu privire la dezvoltarea sistemului vocalic comun baltic, p. 21.

63

Reflexul dublu al vocalei lungi ide. ō în limbile baltice i-a nedumerit mult timp pe cercetători. Unii dintre ei (J. Hanuš⁵, O. Wiedemann⁶, J. Mikkola⁷ ș.a.) considerau că singurul reflex al ide. ō în limbile baltice era lit. o, let. ā, iar uo din lituaniană și letonă îl derivau din ide. *ōu (sau *ōn și *ōns). Acestei opinii i se opune faptul că evoluția regulată a diftongului ide. *ōu în lituaniană nu a fost uo, ci áu, cf. lit. gáuti, káuti etc. Faptul că rădăcinile lor provin din *gōu-, *kōu- este indicat de formele gōvė, kōvė. Derivarea lui káuti din *kōu- este confirmată și de datele altor limbi ide. (cf. germ. vechi de sus houwan „a bate” și lat. cūd ere „a bate, a lovi” < *kou-/*kōu-).

Alți cercetători (G. Malov⁸, H. Pedersen⁹, V. Poržežinskis¹⁰, A. Vaillant¹¹ ș.a.) considerau că ide. ō a devenit uo numai în lituaniană și letonă. Această opinie era împărtășită și de cei mai renumiți specialiști în limbile baltice: K. Būga¹², J. Endzelin¹³, P. Skardžius¹⁴, E. Fraenkel¹⁵ și J. Otrębski¹⁶. Toți acești cercetători considerau că vocalele ō și ā din lituaniană și letonă, în locul lui uo așteptat, au apărut ca rezultat al alternanței vocalice: potrivit apofoniei lituaniene a: o (din ide. a: ā), pe lângă alternanța regulată a: uo (din ide. o: ō), s-ar fi dezvoltat și alternanța vocalică a: o (în loc de ide. o: ō). Un rol important l-ar fi avut aici împrejurarea că vocalele scurte ide. a și o s-au contopit în limbile baltice într-o singură vocală, a.

Neajunsul acestei ipoteze este că ea nu explică alternanța vocalică din cuvinte precum bog-inti, care nu au forme înrudite cu vocala scurtă a (de exemplu, *bag- din ide. *bog-).

În plus, există cazuri a căror explicare îi obligă pe cercetători să inventeze scheme destul de complicate. De pildă, pentru a explica vocala ā din cuvântul prusac dāt (cf. lit. dúoti și let. duôt), J. Endzelin a elaborat o teorie complicată a analogiei¹⁷. Judecând după let. dakstīt „a da”, gr. δόσις „dar” și lat. datio „dare”, limbile baltice ar fi trebuit să aibă infinitivul *dat(e)i. Vocalei lungi ā (cf. pr. dāt) i s-ar datora apariția faptului că în infinitive, chiar înainte de *-t(e)i, vocala ar fi întotdeauna lungă. Iar cuvintele lituaniene și letone dúoti și duôt ar fi primit diftongul uo din forma de viitor (cf. lit. dúosiu și ind. veche dāsyā-mi).

Pentru cuvintele cu vocala radicală o (let. ā), care alternează cu ē, în locul lui uo așteptat, J. Endzelin a încercat să găsească o bază indo-europeană, propunând să se reconstruiască-

⁵ J. Hanusz, O dobie litewsko-słowiańskiej w stosunku do prajęzyka indoeuropejskiego, p. 254.

⁶ O. Wiedemann, Das litauische Präteritum, Strassburg, 1891, p. 45–51.

⁷ J. Mikkola, RSI, 1, 1908, p. 8; Urslavische Grammatik, p. 50–51.

⁸ G. Mahlow, Die langen Vocal e A, E, O in den europäischen Sprachen, Berlin, 1879, p. 82.

⁹ H. Pedersen, Wieviel Laute gab es im Indogermanischen?, KZ, 36, 1900, p. 101–103.

¹⁰ B. K. Поржезинский, К истории форм спряжения в балтийских языках, Москва, 1901, p. 7.

¹¹ A. Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, I, p. 112.

¹² K. Būga, Priesagos -ūnas ir dvibalsio uo kilmė, RR, II, p. 340–366.

¹³ J. Endzelin, Le. nākt: li. nók̇ti: got. nēhʷ und der Wechsel von ē und ā, KZ, 62, 1934, p. 23–28; Le. buokstīt und Verwandtes, APh, 5, 1935, p. 10–13; Was ist im Altpreussischen aus ide. ō (und ā) geworden, StB, 4, 1935, p. 133–143; Lettische Grammatik, Riga, 1922, p. 39; Latviešu valodas gramatika, p. 58–59.

¹⁴ P. Skardžius, Lietuvių kalbos žodžių daryba, Vilnius, 1941, p. 47–48, 544.

¹⁵ E. Fraenkel, Die baltischen Sprachen, p. 76.

¹⁶ Я. С. Отрембский, Славяно-балтийское языковое единство, ВЯ, 5, 1964, p. 29; totuși, în „Gramatyka języka litewskiego” (I, Warszawa, 1958, p. 180–181), J. Otrębski a recunoscut și ide. ō > lit. o.

¹⁷ J. Endzelin, Was ist im Altpreussischen aus ide. ō (und ā) geworden? p. 136.

64

recunoașterea alternanței vocalice indo-europene ā: ē¹⁸. Totuși, o asemenea apofonie, cu mici excepții, nu este caracteristică limbilor indo-europene¹⁹, motiv pentru care această idee a lui J. Endzelin a fost privită cu scepticism²⁰.

Alți cercetători (J. Zubatas²¹, K. Brugmanas²², H. Hirtas²³, A. Meje²⁴, N. van Veikas²⁵, Chr. Stangas²⁶, J. Safarevičius²⁷, H. Krahe²⁸, G. Ševeliovas²⁹ ș.a.) au recunoscut existența a două reflexe ale lui indo-european ō în limbile baltice: în unele cazuri acesta a devenit uo, în altele – ā (lituaniană o, letonă ā).

Bazându-se pe evoluția dublă a lui indo-european ō în limbile baltice și exagerând astfel caracterul arhaic al limbii lituaniene, J. Zubatas³⁰ a avansat ideea că limba indo-europeană comună ar fi avut două ō: unul care în lituaniană a devenit uo și altul care a dat o. Mai târziu, după ce s-a constatat că evoluția dublă a lui indo-european ō depindea de condițiile specifice ale limbii lituaniene, această teorie a fost abandonată.

Odată recunoscută evoluția dublă a lui indo-european ō în limbile baltice, s-a pus în mod firesc întrebarea în ce cazuri indo-european ō a devenit aici uo și în care – ā (lituaniană o, letonă ā, prusacă ā sau a). H. Hirt și A. Meje erau înclinați să creadă³¹ că indo-european ō, care alterna cu indo-european ē, a devenit ā în limbile baltice, iar indo-european ō care nu participa la alternanța vocalică a devenit uo. Neîntemeierea acestei opinii este demonstrată de alternanța vocalică de tipul brėžti: bruožas (vezi p. 62 din această lucrare), precum și de faptul că vocala indo-europeană neapofonică ō este reprezentată destul de frecvent în limbile baltice de vocala ā (vezi p. 62 din această lucrare).

În ultimii ani, evoluția lui indo-european ō (ca și, în general, a vocalismului limbilor baltice) tinde să fie pusă în legătură (J. Kazlauskas, V. Mažiulis³²) cu sistemul accentual: în poziție accentuată, indo-european ō a devenit uo în limbile baltice răsăritene, iar în dialectele prusace probabil s-a păstrat intact; în poziție neaccentuată, indo-european ō a coincis cu indo-european ā în limbile baltice. Afirmația că evoluția lui indo-european ō (și, în general, a vocalismului) depinde de sistemul accentual este susținută de faptele limbii lituaniene vii. De pildă, în majoritatea dialectelor aukštaitiene răsăritene, opoziția dintre reflexele lui indo-european ō și ā a fost neutralizată în poziție neaccentuată: unele dialecte aukštaitiene răsăritene au aici a (semilung sau scurt) în locul lui indo-european ō și ā, altele (de exemplu, în zona Kupiškis ș.a.) – o (semilung sau scurt), iar altele (de exemplu, în zona Raguva ș.a.) – u (de regulă, scurt redus). Opoziția dintre reflexele lui indo-european ō și ā, de asemenea

¹⁸ J. Endzelin, Le. nākt: li. nókti: got. nēh und der Wechsel von ē und ā, p. 27.

¹⁹ A. Meillet, Introduction à l’étude comparative des langues indo-européennes, p. 153–168.

²⁰ E. Fraenkel, Die baltischen Sprachen, p. 78.

²¹ J. Zubatý, Zum baltischen ū, BB, 18, 1892, p. 241–266.

²² K. Brugmann, Grundriss der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen, I, 1, p. 151–152, 158.

²³ H. Hirt, Indogermanische Grammatik, II, Heidelberg, 1921, p. 33, 180.

²⁴ A. Meillet, op. cit., p. 100–104.

²⁵ N. van Wijk, Les voyelles uo, ie en letto-lituanien et en russe, StB, 4, 1935, p. 144.

²⁶ Chr. S. Stang, Das slavische und baltische Verbum, p. 196 (išnaša).

²⁷ J. Safarewicz, Przyczynki do zagadnienia wspólnoty bałto-słowiańskiej, p. 199–202.

²⁸ H. Krahe, Indogermanische Sprachwissenschaft, I, Berlin, 1958, p. 57.

²⁹ G. Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic, p. 150.

³⁰ J. Zubatý, op. cit., p. 241. Cf. J. Otrebski, Przyczynki słowiańsko-litewskie, I, Wilno, 1930, p. 53–54. K. Brugmanas și H. Hirt au inclus teoria lui J. Zubatas în gramaticile lor comparative ale limbilor indo-europene, vezi K. Brugmann, op. cit., p. 151–152, 158 și H. Hirt, op. cit., p. 33, 180.

³¹ H. Hirt, op. cit., p. 33; A. Meillet, op. cit., p. 100–104; pentru observații critice asupra opiniei lui H. Hirt, a se vedea K. Būga, RR, II, p. 242.

³² I. Kazlauskas, Cu privire la dezvoltarea sistemului vocalic baltic comun, p. 24; V. Mažiulis, Note asupra vocalismului prusacei vechi, p. 195–196; V. Mažiulis, Remarques sur le vocalisme du vieux prussien, p. 53–59.

5. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

65

nu au dialectele aukštaițiene vestice din jurul localității Smalininkai (aici există un o lung, cu diftongizare foarte slabă, iar uneori și un diftong clar ou) și dialectele samogițiene vestice din jurul Priekulė (aici există un o lung³³. Așadar, în poziția neaccentuată, în aceste dialecte, în locul lui ide. ō și ā exista un sunet labializat ā (o notație grafică mai adecvată ar fi ā); în unele dialecte acesta a devenit a, în altele — o, u sau chiar diftongul ou.

În poziția accentuată, deosebirea dintre reflexele lui ide. ō și ā se păstrează în aceste dialecte. Materialul limbilor baltice referitor la soarta lui ide. ō în limbile baltice nu pare, de asemenea, să contrazică ideea menționată (despre dependența evoluției lui ide. ō de sistemul accentual): în limba lituaniană, uo apare în multe cazuri în cuvinte cu paradigmă baritonică (cf. brúožas, júosta, plúoštas, rúožas³⁴, súodžiai, úodas, úoga, úolektis, úosis etc.). În cuvintele cu paradigmă a accentului mobil (de ex., puõta), s-ar fi putut generaliza vocalismul formelor baritonice (cf. acc. sing. puõtą).

O-ul limbii lituaniene, corespunzător lui ō din celelalte limbi indo-europene, este destul de adesea neaccentuat (cf. nor-ėti, bog-inti, kriog-úoti, kor-ỹs, kor-ýtas, slog-à, slog-inti, sod-inti, tvorà, vilk-o, vorai, žmonių, žolė etc.). Aici trebuie să avem în vedere și factori precum analogia și generalizarea: vocalismul formelor cu ō neaccentuat putea fi generalizat și la formele cu ō accentuat. Astfel putea apărea o în poziție accentuată. Se putea întâmpla și invers: vocalismul formelor cu ō accentuat, care se transformase în mod regulat în uo, putea fi transferat în poziția neaccentuată a formelor din aceeași rădăcină. Astfel putea apărea uo în poziție neaccentuată. În acest fel devine de înțeles existența rădăcinilor dublet, cf. lituaniană șúo-lis și șõ-k-ti, precum și lituaniana dúo-ti, letona duõ-t și prusaca dā-t.

Așa-numitul accent circumflex din cuvintele letone juõsta, úoga, úoleks, uõsis etc. arată că aceste cuvinte au aparținut mai demult în limba letonă paradigmei accentului mobil. Și aici s-ar fi putut generaliza vocalismul formelor baritonice.

Analiza materialului limbilor baltice arată că ide. ō și ā, după cum s-a menționat deja, au coincis în limbile baltice în poziție neaccentuată. Rezultatul coincidenței în limbile baltice, ca și în cele slave, pare să fi fost ā, cf. let. ā și pr. (din dialectul catehismelor) ā sau a. Faptul că lituanianul o provine dintr-un ā mai vechi (cel mai probabil cu un grad redus de labializare) este arătat de dialectele lituaniene și de scrierile vechi (cf. a[ō] din catehismul lui M. Mažvydas); pentru detalii, a se vedea p. 56 din această lucrare.

Prin urmare, coincidența vocalelor lungi ide. începuse și în limbile baltice. Motivul care a împiedicat continuarea coincidenței vocalelor lungi ide. ō și ā în limbile baltice a fost, se pare, faptul că ō baltic (ide. ō) a intrat în corelație cu ē₂ baltic, apărut în poziție accentuată din ē și, se pare, din ā³⁵ (cf., de exemplu, lituanianul piẽmõ și finlandezul paimen din baltică *pai-men, cf. gr. ποιμήν). Evoluția corelativă a lui ō și ē₂ baltice este indicată de diftongizarea lor (cf. uo și ie în dialectele aukštaitiene, ộu și ẹi în cele samogițiene) și de îngustarea ulterioară (cf. ū și ī în dialectele samogițiene) în dialectele limbii lituaniene. Odată formată această corelație, vocala lungă a limbilor baltice răsăritene vo-

³³ Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, p. 69, 86—87 ir žemėlapiai Nr. 29, Nr. 59.

³⁴ DLKŽ (p. 687) indică pentru cuvântul rúožas a treia paradigmă accentuală.

³⁵ H. Hirt, Vom schleifenden und gestossenen Ton in den indogermanischen Sprachen, IF, 1, 1892, p. 32—41; J. Endzelin, Litauisch-lettische Miszellen. I. Zum lit.-lett. ie, „Lietuvių tauta“, II, Vilnius, 1911, p. 284—291; FBR, 12, 1932, p. 180—181; K. Būga, RR, II, p. 90, 277; Chr. S. Stang, Ein Beitrag zum Problem von Diphthong ie im Litauischen, „Die Welt der Slaven“, I, 2. Heft, 1956, p. 137—139; J. Kuryłowicz, Łotewsko-litewska monoftongizacja ai, ei>ie, BPTJ, 15, 1965; P. Skardžius, Zum Wandel ai, ei>ie im Litauischen, ZfslPh, 26, 1958, p. 375—382; И. ЭнДзелин, О происхождении литовско-латышского ie, ИОРЯС, 12, I, 1907, p. 40—66.

56

Sistemul de vocalism a devenit simetric, nu au mai rămas în el locuri goale, iar deplasarea vocalei lungi ō către ā a fost oprită.

Totuși, corelația ō: ē₂ s-a format numai în comunitatea lingvistică a balticilor răsăriteni (după secolele IV — III î.e.n.). Se pare că nu existau condiții pentru apariția ei în limba prusacă, deoarece aici diftongul ei (și ai) nu a fost monoftongat (cf. pr. deiws, eit etc.)³⁶.

Din acest motiv, contopirea vocalelor lungi ide. ō și ā în limba prusacă putea continua, adică se putea extinde de la poziția neaccentuată și la cea accentuată. Este adevărat că caracterul fragmentar al monumentelor scrise ale limbii prusace nu permite să se precizeze care a fost soarta reală a ide. ō și ā în limba prusacă. Faptul că opoziția ō și ā ar fi putut fi eliminată și aici ar fi indicat de următoarele împrejurări:

1) notarea grafică identică a reflexelor ide. ō și ā în glosarul din Elbing (grafemele o și oa);

2) transformarea reflexelor ide. ō și ā în ū sau u după consoanele labiale și, se pare, și după consoanele velare în dialectul catehismelor.

Toate schimbările ide. ō și ā analizate aici au avut loc în etapele ulterioare ale dezvoltării limbilor baltice.

În examinarea problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, este important faptul că limbile baltice (cu siguranță balticii răsăriteni) distingeau încă ide. ō și ā. De asemenea, nu poate exista nicio îndoială că limbile baltice distingeau aceste vocale și în cele mai vechi perioade ale istoriei lor.

Faptul că limbile baltice distingeau două vocale lungi în cele mai vechi perioade ale dezvoltării lor reiese din împrumuturile de origine baltică din limbile fino-ugrice ale regiunii baltice, în care balticul ō este redat în multe cazuri prin finlandezul uu (cf. fin. huuta și lit. šluota; fin. kuuro și let. kuorns „surd”), iar balticul ā — prin finlandezul uo (cf. fin. vuota și lit. óda, fin. tuohi și lit. tošis, fin. luoma și lit. lomà). În plus, împrumuturile arată că balticul ā avea un anumit grad de labializare (fin. uo < *oo).

După cum s-a menționat deja, în limbile slave opoziția dintre reflexele vocalelor lungi ide. ō și ā a dispărut.

Cercetările fonologice din ultimii ani (A. Martinė, V. Žuravliovas etc.) au arătat că, alături de vocalele scurte ide. o și a, contopirea vocalelor lungi ide. ō și ā a fost una dintre primele schimbări ale sistemului vocalic al limbilor slave. Cercetările fonologice au stabilit, de asemenea, că, în paralel cu procesul de palatalizare a consoanelor din limbile slave, a avut loc un alt proces — labializarea consoanelor aflate înaintea vocalelor labializate. Esența fonologică a acestor procese consta în faptul că vocalele își cedau consoanelor precedente trăsăturile distinctive „ascuțime — gravitate”³⁷. Contopirea vocalelor lungi ide. ō și ā în limbile slave este legată tocmai de unul dintre aceste procese — de delabializarea vocalelor și labializarea consoanelor. Începutul procesului de delabializare a vocalelor este considerat neutralizarea lui o și a în poziție după consoane labiale, adică secvențele po: pa, bo: ba, me: ma, uo: ua, pō: pā, bō: bā... puteau să se contopească și să nu se mai deosebească. Gravitatea este o trăsătură constitutivă a consoanelor labiale și, prin urmare, a devenit irelevantă pentru vocalele aflate imediat după consoanele labiale. Rezultatul contopirii vocalelor o și a

³⁶ E. Berneker, Die preussische Sprache, I, Lautlehre, p. 16—18; R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, Göttingen, 1910, p. 137—141; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 29.

³⁷ В. К. Журавлев, Формирование группового сингармонизма в праславянском языке, ВЯ, 4, 1961, р. 35.

5*

67

din cauza neutralizării disimilative, trebuia să fie a. Mai târziu, când trăsătura distinctivă „bemolizarea” a vocalelor o și ō a revenit consoanelor care le precedau, vocalele o și a au coincis și în alte poziții (după consoane dentale etc.)³⁸.

Cronologia exactă a coincidenței lui ō și ā nu este cunoscută. Este clar doar că, în perioada contactelor dintre limbile slave și germanice, precum și dintre limbile slave și greacă (aproximativ începând cu primele secole ale erei noastre), limbile slave nu mai aveau ō: ō-ul lung închis din limbile germanice și greacă este redat în limbile slave prin vocala ū; cf. sl. veche bukъvi „litere”, din got. bōkōs „cărți”, sl. veche Solomunъ din gr. Σολομών.

Se poate presupune că, înainte de neutralizarea opoziției dintre reflexele lui ide. ō și ā, limbile slave păstrau aceste vocale distincte. Acest lucru este indicat, poate, și de unii reflexi diferiți ai lor în desinențe. Astfel, dativul singular al temei în o din comunitatea lingvistică ide. avea desinența *-ōi, iar tema în ā — *-āi. Dacă aceste desinențe ar fi coincis fonetic din cauza neutralizării opoziției dintre ō și ā, ambele teme ar fi avut aceeași desinență. Dar nu este așa, deoarece în acest caz tema în o din slava veche are -u (cf. rab-u), iar tema în ā — ē (cf. žen-ē).

Sistemul originar al vocalelor lungi din limbile slave, ca și din cele baltice, era, cel mai probabil, următorul:

ī ū ē ō ā

Atât limbile baltice, cât și cele slave au moștenit acest sistem triunghiular din dialectele arealului nordic al comunității lingvistice ide. (cf., de exemplu, sistemul originar al vocalelor lungi din limbile germanice, identic cu acesta) și, cel mai probabil, l-au păstrat neschimbat în primele secole ale existenței lor independente.

Deoarece problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și cele slave este problema relațiilor dintre dialectele baltice și slave care au existat în primele secole după desprinderea lor din comunitatea lingvistică ide., este de la sine înțeles că păstrarea opoziției dintre ide. ō și ā în limbile baltice și eliminarea ei în limbile slave nu poate fi considerată nici argument în favoarea teoriei unității lingvistice baltico-slave, nici contraargument. Evoluția vocalelor ō și ā caracterizează etapele ulterioare ale dezvoltării limbilor baltice și slave și tendințele acesteia.

În evoluția ulterioară a lui ide. ō și ā în limbile baltice și slave, un element comun a fost tendința vocalelor lungi de a coincide. Prin această trăsătură, limbile baltice și slave fac parte din același areal ca limbile germanice și indo-iraniene.

Totuși, în privința soartei lui ide. ō și ā, limbile baltice și slave diferă, de asemenea, considerabil. În limbile slave, vocalele lungi ide. au coincis în toate pozițiile, iar în limbile baltice — numai în poziție neaccentuată. Limbile baltice (cu certitudine limbile baltice răsăritene) au păstrat până în zilele noastre diferența dintre vocalele lungi moștenită din comunitatea lingvistică ide. (lituaniană uo: o, letonă uo: ā).

Limbile baltice și slave diferă nu numai prin rezultatele evoluției vocalelor lungi ide., ci și prin tendințele de evoluție a sistemelor vocalice lungi înseși. Sistemul vocalic lung al limbilor baltice avea tendința de a se restrânge și de a se labializa, astfel încât ō și ē₂ baltice au devenit uo și ie în lituaniană, iar ā și ē baltice s-au transformat în o și ė. În limbile slave, dimpotrivă, era evidentă tendința de extindere și de delabializare a sistemului vocalic lung. De aceea, ō și ū slave au devenit vocalele a și y.

³⁸ Б. К. Журавлев, op. cit., p. 35–36.

68

Evoluția diftongului ide. eu

Care a fost reflexul diftongului ide. eu în limbile baltice și slave nu a fost încă pe deplin elucidat.

În unele cazuri, diftongul ide. eu (ēu) este reflectat în limbile baltice (răsăritene) prin jau, iar în limbile slave prin ju (din slava *jau), cf.:

lit. liaukà și liauka (Karsakiškis, Panevėžys), pl. liaukos „o asemenea boală a porcilor”, liaūkti „a curge, a se scurge din belșug”, let. ļauka și laukas¹ „boala porcilor”: gr. λεύκη „erupție” (se presupune că finlandezii au împrumutat acest cuvânt din baltică, cf. fin. leuka „bărbie”²; aceasta ar indica faptul că, la momentul împrumutului, limbile baltice aveau doar eu);

lit. liaupsė, acuz. sg. liaūpse (din *leub-s-), sl. veche ljubъ „drag”: got. liufs, germ. veche de sus liob „drag” (got. iu, germ. veche de sus io din ide. eu);

lit. liaudis și liaudžia, acuz. sg. liaudžią (Valkininkai, Rodūnia), let. pl. ļaudis și dial. ļauži, sl. veche ljudьje „oameni”, rusă veche ljudi „popor”: germ. veche de sus liut „oameni” (iu din ide. eu);

lit. siāuras, let. sāurs: gr. εὔριπος „strâmtoare” (gr. εὐ- poate proveni din *seu-);

lit. šiāurė (din *ḱeu-r-): rusă veche séverъ (din *k’ēu-er-).

Există numeroase cazuri în care diftongului eu din alte limbi ide. îi corespunde au în limbile baltice, iar u în cele slave (din slava *au), cf.:

lit. baūsti: sl. veche bljusti „a observa, a percepe”, gr. πεύθομαι „înțeleg, experimentez”, got. ana-biudan „a porunci, a obliga” (got. iu din ide. eu);

lit. naūjas, prusă nauns, lit. *navas (formă reconstituită de lingviști pe baza numelui de sat Nav-ikai și a numelui de familie Nav-ikas): got. niujis, gr. νέος „nou, tânăr” (din *νέFος), hit. neua-; totuși, sl. veche novo, lat. novus, galică (toponim) Novio-dūnum (cf. lit. Naujamiestis) indică existența ide. *nou-;

lit. laūkas și láukas „animal cu botul sau fruntea albă”, let. lauks: gr. λευκός „alb” (acest cuvânt a fost împrumutat din baltică de finlandezi, cf. fin. laukki „pată albă la un animal”, care are diftongul au în rădăcină);

lit. raūdas, let. raūds, sl. veche ruda „metal”, rusă румяный (rus. rum- din *raud-m-): engleză veche réod „roșiatic”, gr. ἐρεύθω „mă înroșesc”.

Materialul prezentat până aici arată deja că nu este ușor să se spună direct care a fost reflexul lui ide. eu în limbile baltice și slave — lit. jau și sl. ju sau lit. au și sl. u.

Unii cercetători (J. Schmidt³, G. Ulianov⁴, E. Berneker⁵, V. Porzezin-

¹ Forma laukos a lui K. Širvydas (C. Szyrwid, Dictionarium trium linguarum, Quinta editio, Vilnae, 1713, p. 136), inclusă în dicționarele lui K. Mühlenbach–J. Endzelīns și E. Fraenkel (K. Mü len b a c h a Latviešu valodas vārdnīca. Redigējis, papildinājis, turpinājis J. Endzelīns, II, Rīgā, 1925–1927, p. 426; E. Fraenkel, LEW, p. 361), trebuie cel mai probabil corectată în liaukos, deoarece: 1) forma laukos (cu l- dur) nu este cunoscută din alte surse, 2) în a treia ediție a dicționarului lui K. Širvydas (C. Szyrwid, Dictionarium trium linguarum, Tertia editio, Vilnae, 1642, p. 157, 528) apare Laukos (= liaukos). Vezi K. Pakalka, Konstantino Širvydo žodyno „Dictionarium trium linguarum“ lietuviškų žodžių registras (LTSR MA Lietuvių kalbos ir literatūros institutas, 1964, mašinraštis).

² Unii cercetători (E. Nieminen, Y. Toivonen) neagă caracterul baltic al fin. leuka; vezi A. Sabaliauskas, Baltų ir Pabaltijo suomių kalbų santykiai, LKK, 6, 1963, p. 121.

³ J. Schmidt, Ce dovedește e din limbile europene în favoarea ipotezei unei limbi protoeuropene unitare?, KZ, 23, 1877, p. 352–353.

⁴ Г. Ульянов, Bazele prezentului în limbile slavonă veche și lituaniană, Varșovia, 1888, p. 36, 64, 100.

⁵ E. Berneker, Von der Vertretung des eu im baltisch-slavischen Sprachzweig, IF, 10, 1899, p. 145–167; compară AfslPh, 25, 1903, p. 487.

69

ski⁶, E. Cupica⁷, J. Endzelynas⁸, H. Pedersen⁹ și alții) considerau că ide. eu s-a transformat în mod regulat în baltice deja, iar în slave – în ju. H. Pedersen a adăugat că ar fi suficient numai cuvântul liaukà (compară gr. λεύκη) pentru a dovedi că ide. eu a devenit deja în lituaniană¹⁰.

Deoarece cercetătorii menționați considerau că transformarea ide. eu în lit. jau era regulată, toate cazurile în care au din lituaniană (și din celelalte limbi baltice) corespunde lui eu din alte limbi ide. trebuiau, în opinia lor, să fie excepții. De aceea, trebuiau găsite modalități de a le explica.

După ce a cercetat această problemă, V. Porzežinskis a ajuns la concluzia¹¹ că, în comunitatea lingvistică baltică, consoanele moi dinaintea lui eu, sub influența consoanelor care stătuseră înaintea lui u (unde erau dure), fuseseră în unele cuvinte înlocuite cu consoane dure. Astfel, grupul „consoană moale + diftongul eu” s-a transformat în lituaniană și letonă în grupul „consoană moale + diftongul au”, iar în prusacă – în grupul „consoană moale + diftongul eu”. Grupul „consoană dură + diftongul eu” s-a transformat în grupul „consoană dură + diftongul au”. E. Berneker¹² a fost de acord cu această opinie a lui V. Porzežinskis, observând că astfel se pot explica multe dintre excepțiile în care au apare în locul lui jau așteptat.

H. Pedersen¹³ a încercat să explice cu totul altfel originea lui au. În cuvântul tautà, în opinia sa, t…t s-ar fi putut schimba în t…t din cauza efectului de asimilare al celui de-al doilea t. Cuvântul laũkas ar fi putut căpăta vocala o dintr-un alt cuvânt cu aceeași rădăcină. Iar naũjas, în loc de *niaujas, ar fi putut apărea prin disimilare sau pe o altă cale.

În mod asemănător, apariția diftongului au în cuvântul tautà a fost explicată încă din 1907 de E. Cupica¹⁴. Aceste explicații ale apariției lui au în locul lui jau așteptat nu sunt pe deplin convingătoare. De pildă, V. Porzežinskis nu a demonstrat de ce în unele locuri consoanele moi au fost înlocuite cu unele dure, iar în altele nu. Concepția sa nu explică de ce, de exemplu, pr. peuse nu s-a transformat în *pause, deși în comunitatea lingvistică baltică exista alături un cuvânt în care p- dinaintea lui u era dur (compară lit. pušis). Potrivit concepției lui V. Porzežinskis, tocmai o asemenea schimbare ar fi fost de așteptat. Se poate, desigur, presupune, așa cum afirmă E. Cupica și H. Pedersen, că în cuvântul tautà a avut loc asimilarea, dar este greu de susținut cu fapte.

O. Wiedemann¹⁵, K. Johansson¹⁶, J. Mikola¹⁷, A. Meillet¹⁸ și alții considerau că deja s-a format în limbile baltice numai din ide. ēu, iar diftongul au reflectă ide. eu. În limbile slave, în opinia lor, ju ar fi putut proveni atât din ide. ēu, cât și din ide. eu. Opinia acestor cercetători nu este contrazisă de numeroase exemple din limba lituaniană în care jau provine din diftongul scurt ide. eu.

J. Zubatas¹⁹ a încercat să stabilească un criteriu care să permită să se distingă unde ide. eu s-a transformat în jau și unde – în au. În opinia sa, ide. eu s-a transformat în limbile baltice și slave în jau, respectiv ju, înaintea vocalelor anterioare, iar înaintea vocalelor posterioare s-a schimbat în au, respectiv u.

⁶ В. Поржезинский, К истории форм спряжения в балтийских языках, Москва, 1901, p. 79–80.

⁷ E. Zupitza, Lit. naũjas, KZ, 40, 1907, p. 250–251.

⁸ И. Эндзелин, Славяно-балтийские этюды, p. 79.

⁹ H. Pedersen, Lit. IAU, StB, 4, 1934–1935, p. 150–154.

¹⁰ H. Pedersen, op. cit., p. 152.

¹¹ В. Поржезинский, op. cit., p. 80.

¹² E. Berneker, AfslPh, 25, 1903, p. 489.

¹³ H. Pedersen, op. cit., p. 150–154.

¹⁴ E. Zupitza, op. cit., p. 254–255.

¹⁵ O. Wiedemann, Das litauische Präteritum, p. 17–18, 32, 184.

¹⁶ K. Johansson, Indische Etymologien, IF, 8, 1897, p. 172 (išnaša).

¹⁷ J. Mikkola, Urslavische Grammatik, I, p. 57–61.

¹⁸ A. Meillet, Le traitement de *-eu- en letto-lituanien, BSL, 25, 1924, p. 174–175.

¹⁹ J. Zubatý, AfslPh, 20, 1898, p. 396–397.

70

J. Zubat, modificându-l întrucâtva, a susținut și el explicația lui J. Endzelynas²⁰. În opinia sa, au din limbile baltice, provenit din ide. eu, a apărut cel mai probabil nu înaintea tuturor vocalelor posterioare, ci numai înaintea celor accentuate; cf. exemplele date de J. Endzelynas: lit. tautā și got. þiuda (-d- provenit din -t- arată că aceste cuvinte erau accentuate de multă vreme pe terminație), lit. laũkas și gr. λευκός.

Concepția lui J. Zubat și J. Endzelynas²¹ nu explică asemenea fapte din limba lituaniană, în care diftongul au apare deja înaintea vocalelor posterioare; cf., de exemplu, liaukà, siaũras, kiáuras, kiáutas și altele. În plus, diftongul apare destul de des și în cuvintele cu accent fix pe rădăcină; cf. kiaũlė, kiaũšis, liáudis, šiáurė și altele.

E. Berneker²², E. Cupic²³, K. Būga²⁴, G. Șevelov²⁵ și alții erau înclinați să creadă că diftongul baltic au provine dintr-un diftong ide. cu un grad apofonic diferit de cel al diftongului eu. Nici J. Endzelynas²⁶ nu a exclus posibilitatea unei alternanțe vocalice. Astfel, de exemplu, lit. tautā ar trebui derivat nu din ide. *teutā, ci din ide. *toutā sau *tautā.

Trebuie menționată aparte opinia lui J. Otrembski²⁷, potrivit căreia continuatorul normal al diftongului ide. eu în limbile baltice (răsăritene) ar fi au, precedat de o consoană dură. În limbile slave, din cauza palatalizării timpurii a consoanelor înaintea vocalelor anterioare, ide. eu s-ar fi transformat în *jau (din care s-a dezvoltat ulterior ju). Întrucât diftongul ide. eu s-a schimbat în limbile baltice înaintea palatalizării consoanelor (adică, înaintea vocalelor anterioare și înainte de j, consoanele trebuie să fi fost încă dure), diftongul în care s-a transformat eu trebuie să fi fost au, precedat de o consoană dură. J. Otrembski susține aici un lucru ipotetic (transformarea lui eu în au) printr-un alt lucru la fel de ipotetic (duritatea consoanelor și palatalizarea lor). Concepției sale i se opun numeroase cuvinte din limbile lituaniană și letonă, al căror diftong au provine în mod clar din ide. eu.

În limbile baltice și slave se întâlnesc destul de des cazuri în care aceeași rădăcină are două variante — una cu jau, cealaltă cu au (în slavă, ju și u). În rădăcina lit. kiáunė și letonă caune (c- din *kj-) apare jau, pe când în prus. caune și rus. куна́ apare au. Unele limbi slave au ju (cf. rus. vechi плюща „plămâni” și cehă veche plučé), iar altele au u (cf. slavă veche plušta și pol. płuca). Exemplele din limbile baltice arată că aici rădăcina are vocalism de grad o; cf. lit. plaučiai, letonă plāušas și prus. plauti. Dacă am admite că în limbile baltice și slave ide. eu s-a transformat în mod regulat, în anumite cazuri, în au, respectiv u, aceste fapte ne obligă să credem că transformarea a avut loc foarte târziu, deja în limbile separate. Este de la sine înțeles că acest lucru nu era posibil. Împrumutul finlandez laukk(i) arată că, în perioada contactelor baltico-finice, limbile baltice aveau deja au în locul lui eu din celelalte limbi ide.

²⁰ И. Эндзелин, Славяно-балтийские этюды, p. 83; J. Endzelin, Lettische Grammatik, p. 40—41.

²¹ Šią koncepciją pripažino V. Vondrakas ir A. Vajanas, W. Vondrák, Vergleichende slavische Grammatik, I, p. 41; A. Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, I, p. 122—124.

²² „Die wenigen Fälle, wo au, u zu entsprechen scheinen, lassen sich durch die Annahme anderen Ablauts bei Seite schaffen“, — E. Berneker, IF, 10, 1899, p. 167.

²³ E. Zupitza, op. cit., p. 250—251.

²⁴ K. Būga, RR, II, p. 348.

²⁵ G. Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic, p. 272—275.

²⁶ И. Эндзелин, Славяно-балтийские этюды, p. 82; J. Endzelin, Lettische Grammatik, p. 41.

²⁷ J. Otrębski, LP, 4, 1953, p. 308—312; Я. С. Отрембский, Славяно-балтийское языковое единство, ВЯ, 5, 1954, p. 31—32.

71

Dacă am considera că schimbarea ide. eu în limbile baltice și slave a fost un proces regulat și s-a desfășurat în comunități lingvistice baltice și slave, atunci în niciun caz nu ar fi putut apărea în unele limbi deja resp. ju, iar în altele — au.

O asemenea variație arată că fie vocalismul o a fost moștenit din comunitatea lingvistică ide., fie a apărut în limbile individuale pe calea analogiei structurale. Deoarece, de exemplu, alături de pr. caune nu exista o formă cu alt grad al alternanței vocalice și, prin urmare, analogia structurală nu era posibilă, cuvântul din limba prusacă putea proveni numai din rădăcina *kou-.

În limbile baltice (și slave), ide. eu s-a transformat deja în jau, formându-se alternanța vocalică jau: au: u (ide. eu: ou: u). În multe cazuri, consoana moale a înlocuit-o pe cea dură, care preceda gradul u. De exemplu, în lituaniană griūti a apărut în locul formei așteptate *grūti, după griáuti < *grēu-. Consoana moale s-a generalizat și în acele forme în care, ca urmare a alternanței vocalice, apăruse o, cf. griovė în locul formei așteptate *grovė < *grōu-.²⁸

Se poate imagina și procesul invers: consoana dură care preceda gradul u ar fi putut înlocui consoana moale. De pildă, se poate presupune că let. laukas (cu l- dur) a apărut în locul formei *liaukas după un asemenea cuvânt baltic (cf. pr. luckis „așchie”), în care l- dur era regulat. Totuși, cuvinte precum pr. peuse și let. pušis, pr. caune și let. kiáunė nu permit o asemenea presupunere. Deși în comunitatea lingvistică baltică, alături de peuse, exista și pušis, peuse nu s-a transformat din această cauză în *pause. Tot astfel, prin analogie, pr. caune nu putea apărea din *kiaune, deoarece nu există niciun cuvânt în care consoana să fi precedat gradul u.

Toate acestea arată că alternanțele cu au în cuvinte de tipul let. kiáunė: pr. caune trebuie explicate prin cauze fonomorfologice.

Această concluzie este susținută, poate, și de împrumuturile din limba finlandeză de origine baltică. Se poate presupune că finlandezii au împrumutat cuvintele leuka și laukki în același timp, deoarece ambele sunt legate de denumiri ale însușirilor unei ființe vii. Aceste împrumuturi arată că, la momentul împrumutării, 1) în limbile baltice exista deja au în locul lui eu din celelalte limbi ide. și 2) diftongul eu nu se transformase încă în jau. Diftongul eu s-a transformat în jau mult mai târziu decât trecerea lui eu la au. Așadar, procesele eu > au și eu > jau, cel mai probabil, nu erau legate nici cronologic, nici structural.

Faptele menționate par să permită derivarea dintr-o rădăcină la gradul o a unei părți dintre cuvintele din limbile baltice și slave care au au, respectiv u, în locul lui eu din celelalte limbi ide., cf.:

*kēu-g-: let. kiáugė și *kōu-g-: let. káugė, let. kaudze, isl. veche haugr „deal”; *kēu-n-: let. kiáunė, let. caūne și *kōu-n-: pr. caune, rus. куча; *leu-k-: gr. λευκός, got. liuha „lumină” și *lou-k-: let. laukas, let. lāuks, lat. lūc-idus „luminos”, gr. λούσσον (-σσ din *-kj-) „miezul alb al unui molid”; *leu-k-: let. liaukà, liaūkti, let. lauku, gr. λεύκη și *lou-k-: let. laukas; *leu-|*lēu-: let. liáutis, liav-ōnas, let. laut „a lăsa”, ceh. leviti „a elibera”, got. lēwjan „a lăsa în voia sorții” și *lou-|*lōu-: let. lavōnas, pr. au-lāut „a muri”; *pleu-: rus. veche pljuća „plămâni”, ceh. veche pljuće, gr. πλεύμων și *plou-: let. plaučiai, let. plaušas, pr. plauti, slavonă veche plušta, pol. płuca; *reu-d-: engleză veche réod „roșiatic”, gr. ἐρεύθω „mă înroșesc” și *rou-d-: let. raūdas, raud-ōnas, let. rauds, slavonă veche ruda „minereu”, rus. румяный (rum- din *raud-m-); *sreu-: let. sriaumuō, gr. ῥεῦμα „curent” (ῥ- din *sr-) și *srou-: let. srav-ėti, sraumuo, let. strāume, rusă veche strumenь „pârâu” (stru- din *srau-);

²⁸ Poate că din cauze asemănătoare și din alte cauze nu prea clare, r este moale în unele dialecte lituaniene (în anumite forme), iar în altele — dur, vezi Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, p. 153–156.

72

*teut-: got. piuda „popor”, ilir. (nume personal) Teuta și *tou-t-: lit. tautà, let. tāuta, pr. tauto, oscană touto „stat”, cimr. tūd „țară” (tū- din *tou-), irl. veche tuath „popor” (tua- din *tou-).

Trebuie adăugat că numai o parte dintre cuvintele baltice și slave cu vocalism radical o pot data din perioada comunității lingvistice indo-europene. Acest lucru este valabil, de exemplu, pentru cuvântul lituanian tautà și pentru înruditele sale: unele dialecte indo-europene puteau avea gradul *teu-, iar altele gradul *tou-. Totuși, variantele majorității cuvintelor cu gradele vocalice e și o ale alternanței vocalice s-ar fi putut forma deja în limbile baltice și slave, deoarece alternanța vocalică este încă vie și astăzi în limbile baltice (de exemplu, în lituaniană). Astfel, unele dialecte baltice aveau cuvântul kiáunę cu gradul e al alternanței vocalice, iar altele — cu gradul o (cf. pr. caune).

În unele cuvinte lituaniene, diftongul au poate fi, de fapt, în locul lui eu indo-european. Forme de prezent precum keičia, sėka (pasaka) etc., ale căror rădăcini au vocalism de grad e, arată că și formele baudžia, plaukia, smaukia trebuie să aibă vocalism de grad e, deoarece verbele iterativ-cauzative au de regulă vocalism de grad o, cf. kaityti, sakyti și baũdinti, plaũkyti, smaũkyti. Că vechiul diftong radical din aceste forme de prezent era eu este demonstrat și de cuvintele corespunzătoare din alte limbi indo-europene, cf. lit. baudžia și sl. veche bljūsti, lit. plaukia și germ. veche de sus fliogen „a zbura” (io din eu), lit. smaukia și scandinavă veche smjūga „a se strecura, a aluneca” (ju din eu). În formele vechi *beudja, *pleukja și *smeukja, diftongul radical eu a fost înlocuit cu au nu pentru că eu indo-european s-ar fi transformat regulat în au în limbile baltice, ci, se pare, deoarece vocalismul acestor forme de prezent s-a adaptat la cel al altor forme ale aceleiași rădăcini, cu vocalism o.

Prin urmare, se poate presupune că, în afară de câteva verbe în care ou a apărut, probabil, prin analogie în locul formei mai vechi eu, diftongul indo-european eu nu s-a transformat în au în limbile baltice (și slave). Toate cuvintele baltice și slave care au în rădăcină au, respectiv u, în locul lui eu din celelalte limbi indo-europene provin, cel mai probabil, din forme cu vocalism de grad o.

Diftongul indo-european eu s-a transformat regulat în limbile baltice și slave în jau, respectiv ju. Acest fenomen fonetic este considerat o inovație a limbilor baltice și slave, care dovedește relațiile strânse dintre aceste limbi și susține teoria unității lingvistice balto-slave.

Transformarea lui eu indo-european în jau, respectiv ju poate fi considerată un argument în favoarea unității lingvistice balto-slave numai dacă eu indo-european s-ar fi transformat în jau, respectiv ju în perioada unității balto-slave. Totuși, se pare că nu există niciun temei pentru a considera acest fenomen fonetic atât de vechi.

Nu se poate afirma cu certitudine că transformarea lui eu indo-european în jau ar fi fost comună tuturor limbilor baltice. Din monumentele limbii prusace este greu de stabilit care era reflexul diftongului indo-european eu în prusacă. Grafiile de tipul bleusky din glosarul de la Elbing sunt ambigue. Unii cercetători consideră²⁹ că grafia eu notează diftongul au după o consoană palatalizată. Așadar, și în prusacă eu indo-european s-a transformat în jau. R. Trautmann atrage atenția și asupra unei grafii similare a lui jau în vechile monumente ale limbii lituaniene, de pildă gereus în loc de geriaus în scrierile lui M. Daukša³⁰. Alții susțin părerea³¹ că eu prusac notează, de fapt, diftongul eu, nu jau. Potrivit acestora, în prusacă eu indo-european s-a păstrat neschimbat.

²⁹ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 148—149; J. Endzelīns, Prūsų tekstu grafika, FBR, 15, 1935, p. 97—98; Senprūšu valoda, p. 30; V. Mažiulis, Prūsų kalbos paminklai, Vilnius, 1966, p. 54—55.

³⁰ R. Trautmann, op. cit., p. 148.

³¹ J. Otrębski, LP, 4, 1953, p. 308—312.

73

De către toți cercetătorii este invocat, ca argument, pr. iaukint (= lit. jaukinti), care, se pare, arată că în prusacă ide. eu a devenit, de asemenea, iau. Totuși, acest argument nu este de încredere, deoarece acel cuvânt ar fi putut avea și rădăcina *ouk- (nu *euk-). Vocalismul o al rădăcinii se potrivește tocmai cu sensul cauzativ al verbului pr. iaukint și lit. jaukinti. Că j- poate fi aici protetic este indicat de sl. veche učiti (u- din *au-) și de ind. veche ókah „casă”.

Cuvintele care în glosarul din Elbing sunt scrise cu digraful eu (ew) sunt următoarele: bleusky 286, geauris 757 (cf. lit. giaurÿs LKŽ, III, 282), gleuptene 247, keutaris 762, keuto 156, 497 (cf. lit. kiáutas), peuse 597, skewre 685 (cf. lit. kiáglė). Atrage atenția faptul că aici înaintea acestui digraf nu apar niciodată grafemele i, y sau g, care ar putea fi interpretate ca semne ale palatalizării consoanelor. Tocmai la o asemenea notație grafică ne-am aștepta dacă în aceste cuvinte prusaca ar fi avut grupul iau. Este adevărat că grafemele menționate apar uneori în glosarul din Elbing și înaintea vocalelor anterioare, cf. plieynis 38 față de pleynis 75. De aceea, merită remarcată grafia cuvântului keuto: în ambele cazuri este atestat în aceeași formă, adică cu digraful eu. Toate acestea par să indice că în cuvintele menționate din glosarul din Elbing exista diftongul eu.

Pornind de la faptul că în prusacă grupul *sj a devenit š (cf. schuwikis 496, schu-meno 507, schuwan 471), se consideră de obicei că în prusacă j a căzut și după alte consoane (dentale, velare), palatalizându-le³². Totuși, unele grafii, în special folosirea grafemului g, par să indice că aici este totuși notat sunetul j; cf., de pildă, angurgis 565, ansalgis 506, kargis 410, saligan 468, wargien 525 (cf. cugis 518 = lit. kūjis, unde grafemul g notează sunetul j). Este extrem de îndoielnic că aici grafemul g ar nota palatalizarea consoanelor³³. După cum arată limbile lituaniană și letonă, j nu a trebuit neapărat să dispară concomitent în toate pozițiile: într-un loc (de exemplu, după t, d) a căzut mai devreme, în altul (de exemplu, după consoanele labiale) mai târziu; într-un loc rezultatul acestei căderi a fost unul, în altul — altul. Prin urmare, schimbarea grupului *sj nu demonstrează nicidecum că s-ar fi modificat și grupurile celorlalte consoane cu j. Este adevărat că nici susținătorii concepției palatalizării consoanelor „iotizate” nu exclud întru totul ca, după consoanele labiale, j să fi fost încă prezent în prusacă³⁴. În acest caz, grafia glosarului din Elbing este următoarea: piuclan 547 (la începutul cuvântului), kalabian 424, tarbio 325, knapios 268, wupyan 9, wormyan 465, samyen 235, clawio 375, perwios 281. Pentru a stabili dacă în prusacă mai exista diftongul eu sau dacă dialectele prusace îl înlocuiseră deja cu jau, nu este atât de important ce notează grafiile bia, bio, piu, pio, pya, mya, mye și wio: un grup format dintr-o consoană labială și j sau o consoană labială palatalizată înaintea vocalelor posterioare. Important este că reprezentarea grafică a acestei poziții diferă de reprezentarea grafică a poziției analoge din cuvântul peuse: dacă diftongul eu ar fi devenit jau în prusacă, și aici (adică în cuvântul peuse) ne-am aștepta la o reprezentare grafică similară a unei consoane labiale (cu j sau palatalizate) înaintea unei vocale posterioare (*pjau, *pyau sau *pyeu). Oare reprezentarea grafică diferită nu reflectă doar un complex fonetic diferit (în exemplele de mai sus pja sau p’a..., iar în cuvântul peuse—pe)? În legătură cu interpretarea fonetică a grafiei monumentelor limbii prusace, merită amintit și felul în care J. Endzelynas explică grafia din al II-lea Catehism pvienkts. El presupune că

³² J. Endzelins, Prūšu tekstu grafika, p. 96–98; T. Milewski, Przyczynki do gramatyki pruskiej, „Slavia Occidentalis“, 15, 1936, p. 102–108; V. Mažiulis, op. cit., p. 54–55.

³³ Cf. interpretarea cu rezerve a lui J. Endzelynas asupra cuvântului wargien: „je te vēl iesprausts aiz g varbūt tāpēc, lai g-burtu te kas nelasītu ka vēlāro balsīgo šļēdeni“, — J. Endzelins, op. cit., p. 97.

³⁴ J. Endzelins, op. cit., p. 98; V. Mažiulis, op. cit., p. 55.

74

aici, după o consoană labială, ar fi putut apărea j³⁵. Așadar, j putea fi notat chiar și înaintea vocalelor anterioare.

În mod cu totul analog, și celelalte consoane (cu j sau palatalizate) sunt notate în glosarul din Elbing înaintea vocalelor posterioare; cf. maldian 438, median 586, medione 699, brunyos 419, dragios 386 etc. În mod asemănător ar trebui notate și în cuvintele keutaris, keuto, skевre, geauris, dacă aici aceste consoane s-ar afla înaintea vocalelor posterioare. În plus, trebuie remarcat faptul că în glosarul din Elbing grafemele i, y nu se scriu, de regulă, după consoane înaintea vocalelor anterioare (cf. deywis 1, deynayno 5, metis 166 etc.), cu excepția, desigur, a câte unui caz izolat (precum plienis 38 față de pleynis 75, geyте 339 etc.). Prin urmare, și în cuvintele menționate care conțin digraful eu (ew) trebuie să fi fost cel mai probabil o vocală anterioară, deci și diftongul eu.

În același timp, reiese că nu există nici date concrete care să arate că transformarea ide. eu în diftongul jaū ar fi fost deja un fenomen comun baltic.

În momentul schimbării diftongului ide. eu, în limbile baltice (estice) și slave se formaseră situații fonologice cu totul diferite: în limbile baltice, schimbarea era legată de anumite procese fonologice, iar în limbile slave — de cu totul altele.

Transformarea fonetică a lui eu în jau presupune deja lărgirea și retragerea spre posterior a vocalei e în poziția dinaintea lui u (mai întâi, se pare, acolo unde vocala respectivă avea accent acut), adică e→ā. Că un asemenea fenomen fonetic este posibil o arată limba lituaniană, în care se observă cazuri în care vocala e se lărgește și se retrage spre posterior înainte de u sau v; cf. formele kliāvas și klēvas din multe dialecte. În multe locuri, înainte de v (u), samogițienii pronunță a precedat de o consoană palatală. Aici chiar și în locul lui ē, provenit din ei, se pronunță a; cf. kr’āus „strâmb”³⁶, š’āvā „șeivă”. Sunetul a apărut din e înainte de u ar fi putut fi, din punct de vedere fonetic, foarte apropiat de vocala a, aflată de asemenea înainte de u (provenită din vechile diftonguri āu și ōu), iar după j vocala a ar fi putut chiar să se confunde complet cu ā. Când vocala o a devenit a, vocalele a și ā au devenit variante ale fonemei /a/. În acest fel, varianta ā s-ar fi putut fonologiza; cu alte cuvinte, în locul realizării fonemei /e/ în segmentul CāuC (C notează consoanele) a apărut realizarea fonemei /a/, adică CāuC → C’auC.

Consoanele care se aflau înaintea vocalelor acute se deosebeau deja atunci de cele aflate înaintea vocalelor circumflexe. Primele erau palatale, celelalte — velare. Poziția dinaintea lui j era, cel mai probabil, neutră. În urma schimbărilor menționate mai sus, consoanele palatale au ajuns înaintea vocalei circumflexe a. O asemenea situație nu putea dura mult, deoarece contrazicea întregul sistem, în care consoanele palatale apăreau numai înaintea vocalelor acute, iar vocalele circumflexe — numai după consoane velare. Această anomalie putea fi eliminată în două moduri: 1) C’auC trebuia să devină CauC (înaintea unei vocale circumflexe putea apărea numai o consoană velară); 2) C’auC trebuia să devină CjauC (înaintea unei vocale circumflexe, o consoană palatală putea apărea numai înainte de j). Realizarea primei posibilități implica dificultăți mai mari decât cea de-a doua: în această poziție, consoanele trebuiau să treacă din clasa consoanelor palatale în clasa celor velare. Deși între clasele consoanelor palatale și velare exista o relație de distribuție complementară, realizarea primei posibilități ar fi constituit totuși o schimbare radicală în sistem. Probabil de aceea s-a realizat cea de-a doua posibilitate, căci, în plus, realizarea ei reprezenta un compromis: poziția dinaintea lui j era neutră, deci

³⁵ J. Endzelīns, op. cit., p. 96.

³⁶ Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, p. 51.

75

aici consoanele nu erau nici palatale, nici velare (respectiv, erau și palatale, și velare). Inserarea lui *j* a eliminat contradicția apărută în sistem.

De altfel, în unele cazuri, mai ales atunci când exista alături o variantă a rădăcinii cu diftongul au (și ou), rădăcina de tipul C’auC- putea fi ușor înlocuită cu o rădăcină de tipul CauC-. Așa s-a întâmplat, se pare, și în verbe, cf. daužia în locul formei regulate *djaūžia, după modelul lui daužyti.

În protoslavă, monoftongizarea diftongului eu, în prezența unei consoane palatale precedente, era legată de formarea fonemelor grupale complexe. În procesul formării fonemelor grupale complexe, sonantele (inclusiv u) se alăturau unor asemenea foneme precedente și deveneau silabice, deoarece elementul silabic era, de regulă, ultimul element al fonemului grupal. Mai târziu, după transfonologizarea trăsăturilor distinctive „deschidere: închidere” în trăsăturile distinctive „lungime: scurtime”, vocalele, devenite deja nesilabice, au ajuns indicatori redundanți ai diezei și, prin urmare, au dispărut cu ușurință.

Odată ce fonemul grupal C’eu a devenit C’+u, în sistemul fonologic al protoslavei s-a creat un caz unic: o consoană dieزică se afla înaintea unei vocale bemolice. Contradicția dintre consoana dieزică și vocala bemolică ce o urma putea fi eliminată prin formarea unor foneme grupale neutre. Consoanele neutre astfel apărute (nici dieزice, nici bemolice; de exemplu, b) trebuiau să coincidă cu consoanele neutre deja existente în sistem (de exemplu, b din bjV) și să dea aceiași reflexe. Se pare că de aceea reflexele consoanelor aflate atât înaintea lui j, cât și înaintea diftongului eu sunt identice în toate limbile slave³⁷.

Prin urmare, interpretarea fonologică a transformării ide. eu în jaū în limbile baltice și în ’u în limbile slave confirmă pe deplin presupunerea intuitivă că această schimbare a fost un fenomen complet independent al limbilor baltice și slave. Diftongul ide. eu s-a modificat în limbile baltice și slave nu numai în condiții sistemice diferite și sub influența unor factori sistemici diferiți, ci a fost diferită și natura fonetică a acestei schimbări: în limbile baltice (de est), eu a devenit jaū, iar în limbile slave — pur și simplu ’u. Evoluția diftongului ide. eu este un exemplu evident de evoluție paralelă a limbilor baltice și slave. Acest exemplu arată că tendințele comune de evoluție ale limbilor baltice și slave, susținute de contactul geografic, au continuat să existe și în etapele mai târzii ale istoriei acestor limbi.

Evoluția sonantelor silabice ide.

Sonantele silabice ide. l, r, m, n (notate în continuare R) au devenit în limbile baltice și slave il, ir, im, in sau, mai rar, ul, ur, um, un (notate în continuare iR și uR). Evoluția lor identică apropie în mod deosebit limbile baltice și slave.

Sonantele scurte ide. R au devenit iR sau uR (cu circumflex), cf.:

a) lituaniană vilkas, letonă vilks, prusacă wilkis, slavă veche vlъkъ, rusă волк, sârbo-croată vuk (din sl. *vьlkъ): sanscrită vṛ́kaḥ, gotică wulfs, greacă λύκος, latină lupus;

prusacă kirsnan „negru” (cf. lituaniana Kirsna, afluent al râului Șeșupė), slavă veche čьrnъ, rusă чёрный (din sl. *čьrnъ): sanscrită kṛṣṇáḥ „negru”;

lituaniană šimtas, letonă simts, slavă veche sъto (probabil împrumut din limbile iraniene): sanscrită śatám (śa- din ide. *k’ṃ-), greacă ἑκατόν (-κα- din ide. *k’ṃ-), tocară kānt(e), latină centum, gotică hund;

³⁷ В. К. Журавлев, Развитие группового сингармонизма в праславянском языке, Минск, 1963, р. 29–41.

76

lituan. mintis (acuz. sg. minti), at-mintis, lat. mit „a-și aminti, a ghici“, pr. po-minisnan „memorie“, sl. veche pa-mętъ (ę din bn): ind. veche matíh (-a- din n) „intenție, dorință; rugăciune“, lat. mens mentis „spirit, minte“, got. munš „gând“;

b) lituan. kulnas (și kulnis, acuz. sg. kūlni), lat. kulna „călcâi“, pr. kulnis „gleznă“, sl. veche klъka „scobitură a genunchiului“, bulg. kъlka „coapsă“, sârbo-croat. kūk (din sl. *kъlk-): lat. calx „călcâi“, toch. A kolye „coapsă“; pr. curwis „taur“: lituan. kárvė, sl. veche krava, rus. корова, gr. κέρας „corn“: cuvintele lituaniene, slave și grecești au rădăcina la gradul normal *kerH-/*korH-; lat. cornu „corn“, got. haúrn „corn“, din *kṛH-; lituan. ungurys (gen. sg. ūngario): pr. angurgis, rus. угорь (у- din *ang-), rădăcina *ng-/*ong-.

Sonantele lungi indo-europene R̄ (din ide. *RH) au devenit iR sau uR (cu accent acut), cf.:

a) lituan. vilna, lat. vīna, pr. wilnis și wilna „fustă; haină“, sl. veche vъlna, sârbo-croat. vūna (din sl. *vъlna): ind. veche ūrṇā, av. varəna, gr. λῆνος, lat. lāna, got. wulla (din germ. *wulna); lituan. žirnis, lat. zirnis, pr. syrne „grăunte“, sl. veche zrъno, rus. зерно (din sl. *zьrno): lat. grānum (rā din ide. *ṛH), got. kaúrn „cereale“; lituan. pintì, lat. pīt, sl. veche peti (ę din bn, dar poate proveni și din en, cf. sl. veche mrěti, prez. mьrǫ), prez. pьnǫ: arm. henum „torc, împletesc“, lat. pendere „a cântări, a evalua“; cf. și lituan. pántis; b) lituan. gurklỹs (gen. sg. gūrkliō), pr. gurcle „gâtlej“ (din balt. *gur-tl-), rusă veche gъrlo (rus. горло), pol. gardło (din sl. *gъr-dl-): ind. veche gūrtáh „așteptat, plăcut“, lat. gurges „vârtej“, gurgulio „trahee“; cf. și lituan. gūrkšnis, gerklė, gargaliuoti; lituan. mùlkis, lat. muļķis: ind. veche mūrkháh „prost“.

Sonantele indo-europene R au devenit iR și uR în limbile baltice și slave nu numai în poziție anteconsonantică, ci și în poziție antevocalică, cf.:

lituan. pilìs, lat. pils, pr. (toponime) Pill-aw, Pille-kaym: ind. veche pūḥ (acuz. sg. pūr-am) „zid de apărare“, gr. πόλις „oraș“; lituan. girìà, lat. dzira (și dzire) „pădure“: ind. veche giríh „munte“; pr. garian, garrin „copac“ și sl. veche gora „munte“ au un alt grad de alternanță vocalică (*gor-); lituan. gun-ioti, gūn-yti „a alunga, a mâna“, pr. gun-twei, sl. veche gъn-ati „a mâna“, lituan. giñti, lat. dzīt (i din in), sl. veche žęti (ę din ьn sau en), prez. žьnǫ „cosec (cerealele)“: lituan. gan-ýti, lat. gan-īt, sl. veche gon-iti.

Din materialul prezentat reiese că sonantele silabice indo-europene R au devenit în limbile baltice și slave, în unele cazuri, iR, iar în altele — uR. Se pune întrebarea de ce a depins distribuția vocalelor protetice i și u. Nu există un răspuns unanim la această întrebare. J. Endzelynas¹, J. Mikola², K. Būga³, R. Trautmann⁴ și alții au fost înclinați să explice apariția lui i sau u prin alternanța vocalică. Potrivit acestei concepții, iR ar fi apărut din eR,

¹ И. Эндзелин, Славяно-балтийские этюды, р. 3—24.

² J. J. Mikkola, Urslavische Grammatik, I, p. 68—71; cf. Woher lit. jau und slav. ju?, IF, 16, 1904, p. 99.

³ K. Būga, RR, II, p. 128—129, 260—264.

⁴ R. Trautmann, Viennes baltų slavėnų gramatikos bruožas, „Švietimo darbas“, 1922, 3—6, Kaunas, p. 271—272; Ein Kapitel aus der Lautlehre der baltisch-slavischen Sprachen, „Slavia“, 2, 1923.

77

din diftongul eR al gradului zero, iar uR — din oR, gradul zero al diftongului oR. Așadar, în limbile baltice și slave, vocalele reduse e și o s-au transformat în vocalele normale i și u.

În limbile baltice, în multe cazuri, iR alternează cu eR, iar uR — cu aR; cf. girtas: gérti (dar cf. gurklys), gilti: gėlti, kilti: kėlti; kūlti: kūlti, kūmpas: kampas, pr. curwis: liet. karvė. Totuși, există cazuri în care iR poate apărea alături de aR, iar uR — alături de eR; cf. miltai: málti, liet. minia: got. manags „mult“, liet. giria: pr. garian, s. sl. gora, pr. gulsennin „durere“: liet. gėlti. În formele aceleiași rădăcini, iR și uR pot apărea alături, cf. tilpti: telpa: talpinti: tūlpinti.

Cazurile în care iR apare alături de aR, iar uR — alături de eR, nu contrazic concepția autorilor menționați, deoarece, de exemplu, alături de *m̥n- și *mon- (cf. liet. minia și got. manags), în trecut ar fi putut exista și *men-, al cărui grad zero ar fi putut fi liet. minia.

Prin urmare, teoria alternanței vocalice este greu de infirmat, dar și de demonstrat prin fapte.

Este util să ne întrebăm de ce în limbile baltice și slave, înaintea sonantelor silabice, au apărut tocmai vocalele i și u, dar nu, să zicem, vocalele e sau a, ca în alte limbi ide. În comunitatea lingvistică baltică existau diftongii eR și oR, moșteniți din epoca ide. De aceea, se pare că înaintea sonantelor silabice nici e și o (liet. a) nu putea apărea.

În sistemul baltic cu patru serii de vocale scurte

i u e o,

comparat cu sistemul primelor componente ale diftongilor

e(R) o(R),

membrii liberi erau vocalele i și u, deoarece primele componente ale diftongilor erau numai vocalele e și o. Prin urmare, primele componente ale diftongilor proveniți din sonante silabice puteau fi doar vocalele libere i și u.

Din cele spuse reiese că distribuția iR și uR ar fi putut depinde de formele gradului normal al alternanței vocalice, cu alte cuvinte, de diftongii eR și oR: iR (din R) ar fi putut apărea în acele forme lângă care existau forme ale aceleiași rădăcini cu diftongul eR (cf. kil-ti: kel-ti), iar uR (din R) — în acele forme lângă care se aflau forme cu diftongul oR (cf. kūl-ti: kūl-ti). Dacă rădăcina avea alternanța eR/oR, atunci în formele ei ar fi putut apărea atât iR, cât și uR (cf. liet. tém-ti: lat. tim-sa: liet. tamša: lat. tūm-sa).

K. Brugmanas, A. V ajanas, J. Kurilovičius, G. Ševeliov as și alții considerau că apariția vocalei adăugate i sau u depindea de contextul fonetic. K. Brugmanas⁵ a remarcat că vocala u apărea după consoane labiale și velare. Această afirmație nu a fost argumentată adecvat prin materialul limbilor baltice și slave. Explicația lui K. Brugmanas se baza pe datele limbilor vechi indiene și grecești, deoarece aici, după consoanele labiale și velare, apar ul și ur.

A. V ajanas⁶ consideră că în limbile baltice și slave vocala adăugată u provine din elementul vocalic al consoanelor labiovelare ide. kʷ, gʷ, gʷʰ. De pildă, formele baltice și slave *gen-: *gun- (cf. liet. gėna: gunióti, gūnyti și s. sl. ženą: gʷona-ti) ar proveni din ide. *gʷʰen-: *gʷʰn- (adică, *gʷʰn- > *gʷʰn- > *gun-). Așadar, potrivit lui A. V ajanas, în limbile baltice și

⁵ K. Brugmann, Kurze vergleichende Grammatik der indogermanischen Sprachen, Berlin und Leipzig, 1922, p. 123.

⁶ A. Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, I, p. 171.

78

În limbile slave, vocala epentetică u a apărut după consoanele labiovelare, iar vocala i — după toate celelalte.

J. Kurilovičius susține o opinie asemănătoare⁷. Potrivit lui, sonantele silabice R s-au transformat în limbile baltice și slave în uR nu numai după consoanele labiovelare, ci și după cele velare pure (ide. k, g, gh), iar după toate celelalte consoane — în iR. J. Kurilovičius își întemeiază această concepție pe ipoteza că palatalizarea consoanelor în limbile baltice și slave este un fenomen mai vechi decât vocalizarea sonantelor silabice. J. Kurilovičius consideră că trecerea lui R la iR în grupurile kR și gR s-ar fi produs după ce k și g se schimbaseră în k’ și g’. Totuși, deoarece consoanele velare nu puteau fi palatalizate înainte de R și, prin urmare, erau dure, timbrul vocalic al sonantei silabice nu putea fi decât posterior (adică u).

Datele statistice prezentate de J. Kurilovičius⁸ nu corespund întru totul afirmațiilor sale, deoarece numărul exemplelor cu uR după alte consoane nu este deloc mai mic decât după consoanele velare. De pildă, exemplele cu uR după k și g reprezintă 35,6%, după m — 34,8%, iar după n — 33,3%. Același procent de exemple ca după n se întâlnește și după j. Cea mai mare parte a exemplelor (44,4%) prezintă diftongii uR după consoana s. În toate celelalte exemple apare iR.

Relațiile distribuționale inițiale dintre iR și uR s-ar fi putut confunda în cursul evoluției limbii. De pildă, alternanța vocalică eR: R după consoanele velare dure s-a transformat în mod regulat în eR: uR (cf. lituan. gerklė: gurklys din baltic *ger-tl-: *gur-tl-). Întrucât după toate celelalte consoane exista alternanța eR: iR și, fiind mai frecventă, se putea generaliza, alături de formele cu uR după consoanele velare dure puteau apărea cu ușurință forme cu iR (cf. lituan. girtas).

După ce a examinat problema distribuției lui iR și uR, G. Șeveljovas a ajuns la următoarele concluzii⁹:

a) după consoanele velare palatalizate, R s-a transformat în iR;

b) între consoanele velare nepalatalizate (inclusiv cele labiovelare), R s-a transformat în uR;

c) după consoanele velare, înaintea celor nonvelare, reflexul fonetic al lui R era uR;

d) după consoanele labiale, înaintea celor velare, reflexul fonetic al lui R era uR;

e) după consoanele labiale, înaintea celor velare și după consoanele dentale (inclusiv s), înaintea oricărei consoane, R s-a transformat în iR.

Un argument puternic în favoarea teoriei mediului fonetic este faptul că în limbile baltice și slave uR aproape că nu apare după consoanele š și ž (provenite din ide. k’ și g’). Puținele exemple întâlnite (cf. lituan. šultis, žulsnūs) sunt, foarte probabil, de origine târzie. Acest fapt sugerează că, în momentul trecerii sonantelor silabice R la iR și uR, limbile baltice și slave încă păstrau k’ și g’ ori le transformaseră deja în š și ž (probabil š și ž). Iar k’, g’, rš, ž trebuie să fi fost foarte palatale.

Așadar, potrivit teoriei mediului fonetic, trebuie să admitem că evoluția regulată a sonantelor silabice ide. în limbile baltice și slave a fost R > iR. Evoluția R > uR, dependentă de mediul fonetic (după k și g), era o anomalie.

⁷ J. Kuryłowicz, L’apophonie en indo-européen, Wrocław, 1956, p. 227—243; O jedności językowej bałto-słowiańskiej, BPTJ, 16, 1957, p. 81—94; O балто-славянском языковом единстве, ВСЯ, 3, 1958, p. 23—24.

⁸ J. Kuryłowicz, L’apophonie en indo-européen, p. 229 (išnaša).

⁹ G. Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic, p. 90.

79

Vocalismul u după anumite consoane, înaintea sonantelor silabice, a apărut și în alte limbi indo-europene. În opinia lui V. Georgiev¹⁰, sonantele silabice indo-europene după consoane velare s-au transformat în limba tohară în uR (după toate celelalte — āR). În vechea limbă indiană, după consoanele labiale și, se pare, după vechile consoane labiovelare, r înaintea vocalelor s-a transformat în ur¹¹. În același context fonetic, l și r s-au transformat în ul și ur și în limba greacă.

Totuși, între limbile baltice și slave, tohară, indo-iraniene și greacă nu există aici nicio legătură genetică, deoarece nu poate exista nicio îndoială că vocala u înainte de l și r, după anumite consoane, a apărut independent în fiecare limbă.

Și în alte limbi indo-europene, înaintea sonantelor a apărut vocala i. De pildă, în limba albaneză, înaintea vocalelor, indo-europeanul R s-a transformat nu numai în iR, ci și în Ri¹². În limbile celtice, înaintea consoanelor, vocala i a apărut după sonantele l și r¹³. Nici nu se poate vorbi despre o legătură genetică între limbile baltice, slave, albaneză și celtice, deoarece condițiile în care a apărut vocala i alături de o sonantă au fost diferite în fiecare limbă: în limbile baltice și slave, iR a apărut atât înaintea vocalelor, cât și înaintea consoanelor, iar în albaneză — numai înaintea vocalelor; în limbile baltice și slave, vocala i a apărut înaintea sonantelor, iar în limbile celtice — după sonante.

Cea mai asemănătoare reflexie a sonantelor silabice indo-europene se întâlnește în limba pelasgă: aici sonantele silabice, ca în limbile baltice și slave, s-au transformat în iR sau uR¹⁴. Totuși, legătura genetică dintre acest fenomen din limbile baltice și slave și cel din limba pelasgă nu poate fi demonstrată, deoarece distribuția lui iR și uR în limba pelasgă nu este cunoscută. Faptul că în limba pelasgă au apărut, în anumite cazuri, și lu, ru, precum și om, on arată, cel mai probabil, că reflexia sonantelor silabice indo-europene în limbile baltice și slave, pe de o parte, și în pelasgă, pe de altă parte, s-a produs independent.

Tot ce s-a spus permite concluzia că transformarea sonantelor silabice indo-europene R în iR sau uR este o inovație a limbilor baltice și slave.

Nicio altă limbă indo-europeană nu are o reflexie a sonantelor silabice precum cea din limbile baltice și slave. În privința acestei reflexii, limbile baltice și slave coincid pe deplin: limbile slave au iR sau uR acolo unde le au și limbile baltice (cu excepția unui caz sau altul¹⁵); atât în limbile baltice, cât și în cele slave, sonantele silabice indo-europene R s-au transformat în iR sau uR nu numai în poziție anteconsonantică, ci și în poziție antevocalică. Toate acestea arată că, în timpul transformării sonantelor silabice indo-europene R în iR sau uR, limbile baltice și slave au fost în relații strânse: un val de inovație apărut în arealul unui grup lingvistic putea cuprinde și arealul celuilalt.

Faptul că nicio altă limbă indo-europeană nu are aceeași reflexie a sonantelor silabice ca limbile baltice și slave sugerează, de asemenea, că sonantele silabice indo-europene au fost vocalizate (adică s-au transformat în iR sau uR) încă în limbile baltice și slave, care s-au desprins din dialectele arealului nordic al comunității indo-europene.

Sonantele silabice indo-europene R s-au transformat în limbile baltice și slave în iR sau uR, cel mai probabil înainte de formarea opoziției intonaționale „circumflex: acut”, deoarece iR

¹⁰ В. Георгиев, Балто-славянский и тохарский языки, ВЯ, 6, 1958, p. 8—15.

¹¹ T. Burrow, The Sanskrit Language, II impression, London, 1959, p. 86.

¹² N. Jokl, Die Verwandtschaftsverhältnisse des Albanischen zu den übrigen idg. Sprachen, „Die Sprache“, 9, 1963, p. 120—122.

¹³ Г. Льюис и Х. Педерсен, Краткая сравнительная грамматика кельтских языков, Москва, 1954, p. 29.

¹⁴ В. И. Георгиев, Исследования по сравнительно-историческому языкознанию, p. 92.

¹⁵ Cf. lituaniană sùrbti și rusă сра́ба́то, poloneză sarbáć (dar slavă veche srobati), lituaniană būrlas și rusă берлога. Asemenea neconcordanțe nu sunt de o importanță comparabilă cu deosebirile dintre limbile baltice și slave, deoarece ele apar și chiar în limbile baltice (cf. letona de câmpie tūmsa și letona de munte tīmsa).

80

ir uR erau tratate ca diftongi: iR, respectiv uR primeau circumflex, iar iR, respectiv ūR (din ide. *RH) — accent acut. Deoarece împrumuturile din limbile fino-ugrice de origine baltică au iR și uR (cf. fin. villa și lit. vilna, fin. kurpponen și lit. kūrpė), în limbile baltice reflexele sonantelor silabice ide. s-au produs înaintea contactelor dintre limbile baltice și cele fino-ugrice.

Soarta proto-indo-europeanului

În limbile slave și indo-iraniene, după k, r, i, u, consoana ide. s s-a modificat: în limbile slave a devenit ch, iar în cele indo-iraniene — š (s. ind. ṣ, av. š). În limba lituaniană, ide. s a devenit š după k și r. Încă nu s-a stabilit definitiv dacă ide. s s-a modificat în limba lituaniană și după i și u. Cf.:

lit. aukštas, let. augsts: lat. augustus „înalt” (: lit. augti);

lit. makštis, let. maksts: sl. veche mošьna „cutie” (din *maks-ina) (: lit. makas „săculeț de piele (pentru tutun, bani)”, let. maks „săculeț”, prus. danti-maks „Zahnfleisch, gingie”, germ. veche de sus mago „pântece”);

lit. veršis, let. vērsis „taur”, prus. werstian „Kalb, vițel”: s. ind. vṛṣaḥ, av. varšni- „berbec”, lat. verrēs „vier, porc tânăr” (lat. -rr- din *rs);

lit. viršus, let. virsus: sl. veche vrъchъ, rus. veche vrъchъ; s. ind. vārṣmā „vârf”, lat. verrūca „proeminență; neg”, irl. ferr „mai bun” (lat. -rr- și irl. -rr din *rs);

lit. maišas, let. maiss, prus. moasis „Blasebalg, foale”: sl. veche měchъ „sac”, s. ind. meṣáḥ „berbec”, av. maeša- „oaie”;

lit. paišyti, let. pāisīt „a zdrobi inul”: rus. veche pъchati „a îndesa”, s. ind. piṣṭáḥ „măcinat”, av. pišant- „zdrobit”;

lit. jūšė (și jušė) „supă de pește”, prus. iuse „Juche, o astfel de supă”: sl. veche jucha „supă”, s. ind. yúḥ (yūṣám), lat. iūs;

lit. ausis, let. auss, prus. ausins (acc. pl.): sl. veche ucho, av. uši, got. ausō, gr. οὖς, lat. auris (lat. -r- din -s-).

După cum arată exemplele de mai sus, în unele cazuri, în limba lituaniană, după i și u apare š (cf. maišas și jūšė), iar în altele — s (cf. paišyti și ausis). De aceea se pune firesc întrebarea: s-a modificat sau nu ide. s în limba lituaniană după i și u? Opiniile cercetătorilor cu privire la această chestiune diferă.

J. Endzelynas¹, K. Būga², J. Șeftelovici³, E. Frenkelis⁴, J. Kurilovici⁵, S. Bernstein⁶, G. Șevel iov⁷ și alții consideră că ide. s nu s-a schimbat în limba lituaniană după i și u. Ei derivă consoana š din sk’ sau k’ în numeroase exemple de tipul maišas. Totuși, când explică originea acestui š, adepții acestei concepții întâmpină mari dificultăți-

¹ И. Эндзелин, Studii slavo-baltice, p. 51—60; J. Endzelin, Gramatica letonă, p. 110; Despre reflexul slav-baltic al lui idg. sk’, ZfslPh, 16, 1939, p. 107—115.

² K. Būga, RR, III, p. 589—590, 823; cf. K. Буга, Судьба индоевропейского s в литовском языке (Vilniaus Valstybinio universiteto rankraštynas, E 180).

³ J. Scheftelowitz, Tulpinile verbale și nominale sk’- și sk- în baltico-slavă și albaneză, KZ, 56, 1929, p. 156—170.

⁴ E. Fraenkel, Limbile baltice, p. 113; LEW, p. 397 (s. v. maišas).

⁵ J. Kuryłowicz, Apofonia în indo-europeană, p. 374.

⁶ С. Б. Бернштейн, Schiță de gramatică comparată a limbilor slave, p. 161.

⁷ G. Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic, p. 129.

6. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

81

mai departe. Iată cât de variat și de nesigur este explicată originea sunetului -š-, de exemplu în cuvântul laiškas.

H. Peterson⁸ deriva cuvântul lituanian laiškas din *loik’sko-. Pentru a explica originea grupului -šk- din cuvinte de tipul laiškas, K. Būga⁹ a susținut că ide. sk’ a devenit šk’ în limba lituaniană¹⁰. Prin urmare, potrivit lui, lit. laiškas ar proveni din *loisk’-. J. Šeftelovičius¹¹ lega lit. laiškas și sl. vechi listъ de ind. vechi līs- „a sfâșia” și le deriva din *lik’-ko- și *lik’-to-.

Dacă nu se admite transformarea ide. s după i și u în š, cu greu se poate explica consoana š din sufixul -iškas. Neștiind cum să explice acest š, J. Šeftelovičius¹² considera sufixul -iškas împrumutat din limbile slave. J. Endzelynas considera¹³ că, pe lângă *-isko-, existase mai demult și sufixul *-isk’o (de unde lit. *-iša-). Afirmația lui J. Endzelynas că sufixul -iškas a apărut prin contaminarea acestor sufixe nu este convingătoare.

H. Pedersen¹⁴, K. Brugmanas¹⁵, H. Arntz¹⁶, A. Vaillant¹⁷, J. Otrębski¹⁸ și O. Semerenyi¹⁹ considerau că, în comunitatea lingvistică baltică, ide. s s-a schimbat nu numai după k și r, ci și după i, u. Această concluzie nu era susținută de datele limbilor baltice. Ea se baza pe presupunerea că limbile baltice și slave formaseră cândva o unitate lingvistică: întrucât ide. s se modificase în limbile slave după i și u, acesta ar fi trebuit să se modifice și în limbile baltice, care formaseră odinioară o unitate cu limbile slave.

Pentru a explica de ce, în unele cazuri, după i și u în limba lituaniană apare š, iar în altele — s, H. Pedersen a formulat următoarea lege²⁰: după o vocală cu accent acut (cf. jūšė) s-a păstrat š, iar după o vocală cu accent circumflex, š a redevenit s (cf. saũšas). Faptele limbii lituaniene contrazic însă această lege: în multe cazuri, s apare după o vocală cu accent acut (cf. ãusas „aur”, lýsė, viẽšulas, kláusė etc.), iar š — după o vocală cu accent circumflex (cf. maišas, kiũši etc.).

A. Meillet²¹, R. Trautmann²², V. Pisani²³ și V. Porzig²⁴ susțineau că în limba lituaniană ide. s după i și u corespunde uneori consoanei š, iar alteori consoanei s.

⁸ H. Petersson, Arische und armenische Studien, Lund—Leipzig, 1920, p. 91.

⁹ K. Būga, RR, II, p. 285—286.

¹⁰ Ide. sk’ a devenit probabil š în limba lituaniană, cf. J. Scheftelowitz, op. cit., p. 165—170; J. Endzelin, Über den slavisch-baltischen Reflex von idg. sk’, p. 107—115; M. Leumann, Idg. sk’ im Altindischen und im Litauischen, IF, 58, 1941, p. 1—26, 113—130.

¹¹ J. Scheftelowitz, op. cit., p. 196.

¹² J. Scheftelowitz, op. cit., p. 197.

¹³ J. Endzelin, Despre reflexul slavico-baltic al lui idg. sk’, p. 112—113.

¹⁴ H. Pedersen, s-ul indo-european în slavă, IF, 5, 1895, p. 33—87.

¹⁵ K. Brugmann, Grundriss der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen, I, 2, p. 781.

¹⁶ H. Arntz, Sprachliche Beziehungen zwischen Arisch und Balto-Slawisch, Heidelberg, 1933 p. 9—10.

¹⁷ A. Vaillant, Grammaire comparée des langues slaves, I, p. 32.

¹⁸ Я. Отрембский, Славяно-балтийское языковое единство, ВЯ, 5, 1954, p. 32—34.

¹⁹ O. Szemerényi, The Problem of Balto-Slav Unity — A Critical Survey, p. 105—107.

²⁰ H. Pedersen, op. cit., p. 77—78.

²¹ A. Meillet, Les dialectes indo-européens, p. 85.

²² R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 169; Baltisch-Slavisches Wörterbuch, p. 165 ir 250 (s. v. maiša- ir sausa-).

²³ V. Pisani, Balto e slavo, StB, 2, 1932, p. 16.

²⁴ W. Porzig, Die Gliederung des indogermanischen Sprachgebiets, p. 165.

82

Analiza materialului din limba lituaniană ajută la răspunsul la întrebarea dacă s indo-european a devenit š în lituaniană după i și u sau nu.

Iată exemple în care, în locul lui s din alte limbi indo-europene, în lituaniană apare š: maišas, riešas (riešutas), višta, glušas, jušė (jušė), kriaušė, kruša, kūšys, rūšė, pušė (puškas), aiškus (eiškus), ieškoti, kišką, laiškas (laiskas), miškas, reiškia; -uš- (ėpušė, kermušė, vėtušas), *-ištja- (eriščias) și -išk- (moteriškas). Verbele rišti, aušti și traušti sunt îndoielnice, deoarece -š- al lor poate proveni și din -s-sk’ sau -sk’.

Iată exemple în care s indo-european nu a devenit š în lituaniană după i și u: ausis, mušė, mušas, pusė; ausas (auksas), blusà, lỹsė, usnis, iesmė, viesulas, visas, pliauskà (plauska); paisyti, tiešti (teisti), veisti, daūsos, klausyti, kniaustis, niausti, praušti, saūsas, tausytis, triušti, sufixul participiului de trecut -us- (cf. mirusį²⁵). Comparația cu faptele corespunzătoare din alte limbi indo-europene arată că elementul -s- din aceste cuvinte este vechi și exista, fără îndoială, înainte ca s indo-european să devină š. Prin urmare, aici, după i și u, este de așteptat š în loc de s.

Pentru a lămuri de ce s indo-european nu a devenit š în aceste cuvinte, trebuie avut în vedere faptul că această consoană a rămas intactă atunci când între ea și vocalele i și u se afla o limită morfemică²⁶. Elementul s din unele dintre cuvintele prezentate aici aparținea, de asemenea, unui morfem, iar vocalele i și u — altuia; cf.:

plau-sk-à, pliau-sk-à (: plaũ-t-as, pliaũ-t-as, lat. plàu-kt-s, plàu-t-s),

viė-s-ulas, vė-s-ulas (: vė-jas, vė-tra),

pai-s-yti (: pai-l-yti, pai-v-yti, peĩ-k-ė, peĩ-k-enà),

kniaũ-s-tis, kniaũ-s-ėsi (: kniaũ-t-esi)²⁷.

Același lucru este valabil și pentru lituanienele niaũ-s-ti „a lăsa în jos, a pleca capul”, apsi-niaũ-s-ti „a fi abătut”, niau-s-óti „a fi trist, abătut”. Nici sunetele, nici sensul nu se opun apropierii lor de lituanienele niaũ-k-tis (niáu-k-tis) „a se acoperi de nori”, niau-k-ùs „înnorat, întunecat” și niau-r-ùs „abătut, mânios”.

În perioada în care s indo-european a devenit š, din cauza existenței concomitente a unor forme cu sens apropiat, dar cu alte consoane la finalul rădăcinii, s putea fi perceput ca sufix, adică aparținând altui morfem decât i și u.

Explicația potrivit căreia elementul -s- nu s-a schimbat în -š- deoarece aparținea altui morfem decât i și u nu se potrivește tuturor cuvintelor care au păstrat s intact. Ea nu se potrivește cuvintelor care, se pare, nu au avut alături o formă asigmatică și în care s probabil nu era formant, cf. lituanianul tausytis „a se potoli (despre vânt)”, letonul tusēt „a respira greu, a gâfâi”, prusianul tusnan „liniștit, tăcut”, slava veche bisericească po-tuchnǫti „a se stinge”, sanscrita tuṣyati „(el) se potolește”. De aceea, aceste cuvinte trebuie explicate altfel.

Este foarte posibil ca s indo-european după i și u să nu fi devenit š în lituaniană înaintea anumitor consoane (de exemplu, înaintea lui j)²⁸.

Materialul examinat din acest punct de vedere arată că în majoritatea cuvintelor -s- apare înainte de j(i); cf. elementul *-sja, identificat în cuvintele *peisja (din paisyti), tiešia, teisčia, veisia, kláusia (din klausyti, unde s este înainte de i), kniausiasi, praušia, *teusjasi (din tausytis, unde s este înainte de i), triūšia. Sufixul participiilor de trecut -us- s-a aflat, de asemenea, întotdeauna

²⁵ Toate cuvintele și cazurile în care š și s corespund lui s din alte limbi indo-europene sunt inventariate în articolul „К вопросу об н.-е. *s после i, u в литовском языке“, „Baltistica“, I(2), 1966, p. 113–126.

²⁶ Op. cit., p. 122.

²⁷ Pentru sensuri și etimologii, vezi E. Fraenkel, LEW; K. Būga, RR, I–III (Indexuri).

²⁸ „Baltistica“, I(2), 1966, p. 125.

83

înainte de j, cf. mirusio ir mirusios din *mirusiō și *mirusjās. Substantivele cu tema în i precum ausis, musis (cf. și tema în jā musià, unde s era înainte de j) și pùšis, provenite din vechi cuvinte cu temă consonantică, par să fie mult mai vechi decât formele lor cu tema în ē, cf. mùsė, pùsė.

În alte cuvinte, s a fost înainte de v(u) (cf. lýsvė, viesulas), m și n (cf. iesmė și usnis).

Prin urmare, majoritatea cuvintelor în care s după i și u a rămas neschimbat au acel s înaintea sonantelor j(i), v(u), m și n. Se pare că o asemenea poziție a lui s trebuie căutată și în acele cuvinte în care după s nu există acum o sonantă. Să presupunem că în cuvinte precum aũsas, blusà, aũsos, dùsas, mùsas sau mùsos, saũsas, visàs morfemele aus-, blus-, daus-|dus-, mūs-|mus-, saus-, vis- au apărut mult mai des înaintea consoanelor și vocalelor sonante decât înaintea morfemului -a- (-o-), cf. auksinis, auksinti, auksýti, auksius (accentul este necunoscut), auksnas, áuksinas, auksioti (-k- este secundar aici, cf. pr. ausis și lat. aurum); blusia (accentul este necunoscut), blùsinas, blusýnas, blusinėti, blusingas, blusinis, blusinti, blùsius; dūsúoti, dūsinti (letonă dusinat), dūsýti, dùsnà, dusulýs (letonă dusulis), duslùs; mūsýti, musýti; saũsis, sausmė, sausra, sausumà, susnà; vismet, visur, letonă visur (cf. și sl. veche vьsь și ind. veche viṣú-, care arată poate că în vechime și cuvântul baltic putea avea i sau u).

Întregul material prezentat aici pare să permită concluzia că s indo-european după i și u a rămas neschimbat în limbile baltice, probabil atunci când era urmat nemijlocit de sonante.

Prin urmare, nimic nu se opune ipotezei că s indo-european după i și u s-a transformat în š și în limbile baltice, cu excepția, desigur, a cazurilor în care acel s aparținea unui morfem diferit de i și u și era urmat nemijlocit de sonante.

Prin urmare, în limbile baltice, la fel ca în limbile slave și indo-iraniene, s indo-european s-a modificat în poziția de după k, r, i, u. Caracterul comun baltic al acestui fenomen este atestat de împrumuturile de origine baltică din limbile fino-ugrice de la Marea Baltică, unde consoanele š (și ž) din limbile baltice corespund sunetului h, care nu putea proveni decât din š (cf. finlandeza halla, estona hall și lituaniana šalnà, letona salna; finlandeza hihna, estona ihn și lituaniana šìkšnà, letona siksna). Proto-balticul š, provenit din s indo-european după k, r, i, u și din ḱ, precum și corespondentul său ž, provenit din gʰ și gʰh, s-au transformat în s și z în dialectele letone și prusace, din cauza particularităților sistemelor lor fonologice. Ei s-au păstrat neschimbați numai în limba lituaniană.

Unii cercetători (A. Meje⁽²⁹⁾, S. Bernšteinas⁽³⁰⁾ și alții) sunt înclinați să identifice urme ale transformării lui s indo-european în š în limba prusacă, unde (în al treilea catehism) se întâlnește într-adevăr -rsch- alături de -rs- (cf. pr. kirscha, kerscha alături de kirsa, pirschau alături de pirsdai). Acest fenomen al limbii prusace trebuie considerat mai degrabă un fapt nou apărut în prusacă (posibil sub influența limbii germane⁽³¹⁾), decât o rămășiță a stadiului proto-baltic; el este legat de transformarea lui *sj în š și de apariția sunetului š în grupurile šp-, šk-, šl-.

Transformarea lui s indo-european după k, r, i, u în š este un fenomen comun limbilor baltice, slave și indo-iraniene. Prin urmare, nu poate fi o inovație baltică și slavă. Pentru caracterizarea celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave este important faptul că împrejurările în care s indo-european s-a transformat în š au fost diferite în fiecare grup de limbi.

²⁹ A. Meillet, Les dialectes indo-européens, p. 85.

³⁰ С. Б. Бернштейн, Очерк сравнительной грамматики славянских языков, p. 161.

³¹ И. Эндзелин, Славяно-балтийские этюды, p. 60—68; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 37.

84

În limbile slave, ide. s a devenit ch numai înaintea vocalelor, iar când după el urma o sonantă sau o consoană, a rămas intact³² (cf. s. sl. pracho din *parsas și s. sl. prъstъ din *pṛstis). În limbile baltice și indo-iraniene, spre deosebire de limbile slave, ide. s a devenit š nu numai înaintea vocalelor, ci și înaintea consoanelor. În limbile baltice, ca și în cele slave, ide. s după i și u a rămas neschimbat înaintea sonantelor.

În limba indiană veche, spre deosebire de limbile baltice și slave, ide. s a devenit š nu numai după k, r, i, u, ci și după k’ l și i provenit din ide. H. În limbile indo-iraniene, acest fenomen a fost atât de intens, încât aici chiar și z după sunetele menționate a devenit ž (cf. av. mūždam și s. sl. mbzda). În limba indiană veche, transformării ide. s în š i se opunea r-ul care urma după el (cf. s. ind. tisrāḥ, femininul „trei”), iar adesea și anusvara³³.

Toate acestea permit să presupunem că ide. s după k, r, i, u s-a schimbat, cel mai probabil, separat în limbile baltice, slave și indo-iraniene³⁴. Faptul că evoluția paralelă a ide. s în cele trei grupuri de limbi menționate este indicată, poate, și de aceea că în limbile indiene moderne (sindi, hindi etc.) š din s. ind. a devenit kh și h³⁵. Nu există nicio îndoială că acest fenomen al limbilor indiene nu are, genetic, nimic în comun cu fenomenul similar din limbile slave (sl. ch provine, cel mai probabil, dintr-un š mai vechi). Împrejurarea că în limbile kafire ide. s după u a rămas neschimbat³⁶ permite să presupunem că ide. s s-a schimbat destul de târziu, în dialectele deja formate ale grupului indo-iranian.

În cele din urmă, concluzia că ide. s după k, r, i, u s-a schimbat separat în limbile baltice și separat în cele slave este susținută și de materialul lingvistic baltic însuși. Faptul că în momentul transformării ide. s după k, r, i, u în š limbile baltice și slave erau deja două unități lingvistice independente este indicat de împrejurarea că în limbile baltice consoana s, care aparținea unei alte morfeme decât i și u, a rămas intactă, în timp ce în limbile slave și aici s-a transformat în ch (cf. locativele pluralului lit. avi-sù și s. sl. gostb-chъ, lit. tri-sù și s. sl. trb-chъ). Dacă limbile baltice și slave ar fi format atunci o unitate, probabil că o asemenea neconcordanță nu ar fi existat. În timpul transformării ide. s în š sau imediat după aceasta, în limbile baltice și slave s-au manifestat tendințe opuse clare: în flexiunea limbilor baltice s a fost generalizat pretutindeni, în timp ce în limbile slave, dimpotrivă, ch flexional a ajuns și în poziții în care nu era motivat fonetic (cf. s. sl. synъ-chъ și žena-chъ în locul formei așteptate *žena-sъ). În limbile baltice, ide. s după i și u nu s-a transformat în š înaintea sonantelor, iar în limbile slave, prin analogie, ch a fost transferat în sufixe și rădăcini lexicale, unde nu putea apărea fonetic (cf. s. sl. spě-chъ pe lângă spě-ti și rus. ma-x-ámъ pe lângă má-ámъ, adică má-j-atъ).

Deși, după cum s-a menționat, ide. s s-a transformat în š destul de târziu, în dialecte deja formate, de pildă în cele indo-iraniene, pe de altă parte, s-a schimbat cu mult înaintea multor transformări fonetice din limbile baltice și slave. De exemplu, în limbile baltice, se pare că ide. s s-a transformat în š înainte ca t și d să cadă înainte de s (cf. lit. garšas din *gord-s-os). Această ipoteză merită luată în considerare deoarece transformarea ide. s în š după k, r a afectat și sufixele (cf. garšas, garšvà).

³² J. Kurilovičius consideră (L’apophonie en indo-européen, p. 374) că în limbile slave ide. s s-a transformat în š și înaintea consoanelor (> sl. ch), care abia mai târziu s-a schimbat în s.

³³ A. Thumb, R. Hauschild, Handbuch des Sanskrit, I, Heidelberg, 1958, p. 306; T. Burrow, The Sanskrit Language, p. 79–80.

³⁴ C. C. Uhlenbeck, Miscellen. 1. Zur Geschichte des s im Slavischen, KZ, 39, p. 599–600; A. Meillet, Les dialectes indo-européens, p. 84–85; И. Эндзелин, Славяно-балтийские этюды, p. 74.

³⁵ J. V. Lazicius, Zur Wandlung idg. s>sl. ch, IF, 51, 1933, p. 196–199.

³⁶ G. Morgenstierne, Indo-European k’ in Kafiri, NTS, 13, 1945, p. 225–238.

85

Transformarea lui s în ch în limbile slave a avut loc înaintea monoftongării diftongului ai și a metatezei lui er și or în limbile slave de sud sau a pleofoniei în limbile slave de est, deoarece după diftongul ai și er și or indo-european s se schimbase.

Faptul că în împrumuturile din limbile fino-ugrice baltice de origine baltică sunetului baltic š (și ž) îi corespunde sunetul h, care ar fi putut proveni din š, arată că contactele dintre baltici și fino-ugricii baltici au început atunci când s indo-european după k, r, i, u și k’ indo-european se transformaseră deja în š în limbile baltice.

Transformarea lui s indo-european în š după k, r, i, u în limbile baltice era legată structural de asibilarea lui k’ indo-european. Încă din 1908, A. Meje a observat că consoanele velare palatalizate se asibilaseră în dialectele indo-europene în care s indo-european după k, r, i, u devenise š³⁷. Faptul că modificarea lui s indo-european după k, r, i, u și asibilarea lui k’ indo-european erau procese sincronice, legate structural, este demonstrat clar de rezultatul identic al acestor procese: s după k, r, i, u și k’ indo-european s-au transformat în š în limba lituaniană. Astfel se clarifică și procesul fonologic al transformării lui s indo-european după k, r, i, u în š.

După consoana oclusivă k, în pronunțarea consoanei r cu vârful limbii și după vocalele închise i și u, articularea consoanei s era, cel mai probabil, mai înaltă, iar sunetul însuși era, probabil, pronunțat mai înăbușit și mai puțin distinct. Din punct de vedere acustic, această variantă a consoanei s ar fi putut fi un sunet intermediar între s și š din limba lituaniană actuală, adică ar fi putut fi š. Transformarea „variantei înalte” a consoanei s într-o fonemă independentă depindea de faptul că, pe parcursul evoluției limbii, grupurile *-rś- și *-rḱ-, *-iś- și *-iḱ- etc. au coincis. Rezultatul coincidenței lor a fost -rš- și -iš-. Totuși, și grupul *-oḱ- s-a transformat în -aš-. Dar, deoarece grupul *-os- conținea tocmai fonemul /s/ (nu „varianta sa înaltă” š), š și s erau sunete diferite din punct de vedere fonologic. Astfel, fonemul /s/ s-a scindat în două unități distincte — i s și š³⁸.

Pe baza datelor prezentate în acest capitol se pot formula următoarele concluzii privind relațiile dintre dialectele comunității lingvistice indo-europene:

1) la momentul transformării lui s indo-european după k, r, i, u în š, dialectele baltice, slave și indo-iraniene erau deja unități lingvistice independente (cf. detaliile diferite ale acestei transformări menționate mai sus);

2) în perioada acestei transformări, dialectele baltice, slave și indo-iraniene mențineau anumite contacte: în toate cele trei grupuri lingvistice, s indo-european se modifica în aceeași poziție, iar rezultatul acestei modificări era, de asemenea, același.

Evoluția consoanelor velare palatalizate indo-europene

În limbile baltice și slave, k’, g’, g’h (dialectale) ale comunității lingvistice indo-europene s-au asibilat. În lituaniană, ele au devenit š, ž, iar în letonă, prusacă și limbile slave — s, z; cf.:

lituan. šimtas, leton. simts, slav. veche sъto, ind. veche śatám, av. satəm: gr. ἑκατόν, lat. centum, germ. veche de sus hund, toch. kante;

lituan. širdis, leton. sirds, prus. seyr (din *šer(d)), slav. veche srъdъ-ce, rusă veche sьrd-ce: gr. καρδία, lat. cor cordis, hit. kard-;

lituan. paršas, prus. parstian (atestat ca prastian în Voc. 686), rusă veche porosja, sârb.-croat. prâse: germ. veche de sus farah, lat. porcus „porc, vier”, gr. πόρκος;

lituan. žiemà, leton. ziema, prus. semo (s- trebuie citit z-), slav. veche zima, ind. veche hēman „iarna” (h- din g’h- indo-european): gr. χεῖμα, lat. hiems, hit. gimmant-;

³⁷ „Linia evoluției š/s coincide, așadar, în linii mari cu cea a evoluției guturalelor“, A. Meillet, Les dialectes indo-européens, p. 86.

³⁸ A. Martinet, Despre unele reflexe slave și ariene ale lui IE s, „Word“, 7, 1951, p. 91–95.

86

lituan. žvėris, leton. zvērs, prus. swīrins (acc. pl.), slavă veche zvěrъ: gr. θήρ, lat. ferus (f- din g’h);

lituan. bėržas, leton. bērzs, prus. berse, slavă veche brěza, sârbo-croată breza, sanscrită bhūrjāh: germ. veche de sus birihha (hh din germ. k < ide. g’).

Din exemplele prezentate se vede că unele limbi ide. au spirante, iar altele, în aceleași cuvinte, au oclusive. În trecut, acestei particularități fonetice a limbilor ide. i se acorda o mare importanță: pe baza ei, limbile ide. au fost împărțite în două dialecte — centum și satem (de la denumirile latine și avestice pentru sută, centum și satam). P. von Bradke a propus primul, în 1888, o asemenea clasificare dialectală a teritoriului lingvistic ide.¹. Datorită susținerii lui K. Brugmann², care i-a împărtășit opinia, împărțirea limbilor ide. în dialecte centum și satem a fost recunoscută în general. Conform acestei clasificări, grupului limbilor satem, pe lângă limbile baltice și slave menționate, i-au fost atribuite și limbile indo-iraniene, armeana și albaneza, iar grupului limbilor centum — greaca, limbile italice, celtice, germanice și ilira. Clasificarea lingvistică corespundea distribuției geografice a limbilor ide.: toate limbile satem se aflau în estul teritoriului lingvistic ide., iar cele centum — în vest.

Cu timpul, însă, s-a început să se pună la îndoială dacă izoglosa asibilării consoanelor palatale poate servi drept bază pentru clasificarea dialectală a limbilor ide. După studierea limbilor toharică și hitită, descoperite recent, s-a dovedit că acestea, deși se află geografic printre limbile satem, sunt totuși centum. Astfel, teoria centum și satam și-a pierdut argumentul geografic. În plus, elemente ale limbilor centum există și chiar în limbile satem, mai ales în cele aflate mai aproape de vest (de exemplu, limbile baltice și slave), iar elemente de asibilare a consoanelor velare palatale există în limbile centum (cf. unele fenomene de asibilare din limba hitită). În limbile baltice și slave, consoana velară și spiranta alternează adesea în aceeași rădăcină, formând alternanțele lituan. š: k, ž: g și slavă s: k, z: g; cf. lituan. šaukti, leton. saukt: lituan. kaukti; lituan. šeima: kiemas, kaimas; lituan. šleivas: klevas, leton. klēvs; lituan. šliubas: kliubas, leton. kluhurs; lituan. šliaukti: kliaukti; lituan. ašmuõ, sanscrită aśmā „piatră, stâncă, cer”: lituan. akmuõ, leton. akmens, gr. ἄκμων „nicovală”; lituan. aštrùs: akūotas; lituan. krėšti, krešėti: krėkti, krekėti, leton. krecēt; lituan. šùnpis: kùmpis; lituan. šuõ, leton. suns, prus. sunis: leton. kuņa „cățea”; lituan. švañkšti: kvañkšti; lituan. šviẽti, slavă veche světěti: leton. kvitēt; lituan. ker̃džius, prus. kerdan (acc. sing.) „Zeit, timp”, slavă veche črěda „turmă; vite”: sanscrită śárdhah „turmă”; sanscrită rúsant-: lituan. laũkas; lituan. smãkras (și smakrà), albaneză mjekër „bărbie; barbă” (din *smekrā-): sanscrită śmáśru „barbă” (ś- din s-); lituan. pėkus „vite”, prus. pecku, lat. pecu: sanscrită paśúh, av. pasu-; lituan. žárdis „loc împrejmuit pentru animale”: gárdas, slavă veche gradъ „oraș”; lituan. žėltas „gălbui”: geltãs; lituan. žentas, slavă veche zetъ: lituan. gentis „rude”; lituan. žnybti, žnaibyti: gnybti, gnaibyti; lituan. aržóti „a striga, a chiui; a certa, a se bate”: argóti „a lovi”; prus. gunsix „Beule, umflătură”: lituan. gūnglė „umflătură”; lituan. įstrižas: įstrigas; slavă veche brěgъ „țărm”: av. barǝzah- „munte” (cf. germ. veche de sus berg); slavă veche kotora „ceartă”: sanscrită śátruh „dușman”; slavă veche kloniti: rusă veche sloniti se, sanscrită śrāyate „(el) se sprijină”; rusă veche světo: květo.

¹ P. von Bradke, Beiträge zur Kenntnis der vorhistorischen Entwicklung unsres Sprachstamms, Giessen, 1888.

² K. Brugmann, Grundriss der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen, I, 1, p. 542—544.

87

Există cazuri în care limbile baltice au o spirantă, iar cele slave o velară, sau în care limbile baltice au o velară, iar cele slave o spirantă; cf. lituan. klausyti, leton. klāusīt, prus. klausīton „erhören, a asculta”, slavă veche slušati (dar spiranta se găsește și în limbile baltice, cf. lituan. šlovė, šlovinti, leton. slava, slavět); lituan. šešūras, sanscrită śváśuraḥ: slavă veche svekrъ; lituan. šokti: slavă veche skokъ; lituan. žąsis, leton. žūose, prus. sansy: slavă *gǫsь (rus. гусь, pol. gęś); lituan. žvaigždė, leton. zvaigzne, prus. swāigstan (acc. sing.) „Schein, lumină”: slavă veche zvězda (zv- din gv-), pol. gwiazda; prus. massī „pot, sunt în stare”: slavă veche moga etc.

Nu trebuie acordată o importanță prea mare acestor reflexe diferite ale consoanelor palatale ide. din limbile baltice și slave, deoarece reflexe diferite de acest fel se întâlnesc și chiar în limbile baltice.

Din exemplele prezentate se vede că în limbile baltice și slave există elemente centum. Prin urmare, ele nu sunt limbi satem pure.

Limbile baltice și slave nu sunt singurele dintre limbile satem în care se găsesc elemente centum. În limbile albaneză, tracă și frigiană se observă, de asemenea, alternanța dintre spirante și consoane velare. În hitită și în unele alte limbi anatoliene, ide. k’ înainte de u a devenit s (cf. ašuwa „cal”), deși în toate celelalte poziții consoanele velare și palatale au fuzionat³.

Toate aceste limbi, în care spirantele și consoanele velare alternează în aceeași rădăcină, alcătuiesc un grup de dialecte de tranziție între limbile ide. din est și din vest. De aceea, V. Porzig a distins pe bună dreptate două areale în zona asibilării consoanelor palatale: primul, care cuprinde limbile indo-iraniene și armeana și în care consoanele palatale s-au transformat în spirante peste tot, cu câteva mici excepții, și al doilea, alcătuit din dialectele de tranziție menționate mai sus⁴. E. Cupica a observat încă din 1904 particularitatea limbilor numite satem, constând în alternanța spirantelor cu consoanele velare, remarcând că în vestul arealului satem procentul formelor cu consoane velare este mai mare decât în est⁵. Deoarece limbile slave se află mai la est în teritoriul lingvistic ide., formele cu consoane velare în loc de spirante sunt, așadar, și mai puține⁶.

Nu există un punct de vedere unitar cu privire la motivele pentru care în limbile baltice și slave, precum și în alte limbi ide., au apărut k, g în locul formelor așteptate š, ž, respectiv s, z.

Majoritatea exemplelor de tipul lituan. pėkus, slavă *gąsь au fost considerate împrumuturi de origine germanică⁷ sau forme a căror formă fonetică s-a schimbat sub influența limbilor centum⁸.

Deoarece formele cu k, g în locul formelor așteptate š, ž (slavă s, z) sunt destul de numeroase, nu pare oportun să fie considerate împrumuturi. Dacă pėkus este considerat împrumut, pentru consecvență ar trebui

³ Вяч. В. Иванов, Проблема языков centum и satem, ВЯ, 4, 1958, p. 19; Хеттский язык, Москва, 1963, p. 90. Totuși, unii cercetători (de exemplu, H. Kronaser, vezi Vergleichende Laut- und Formenlehre des Hethitischen, Heidelberg, 1956, p. 229) tind să considere drept împrumuturi din limbile indo-iraniene cuvintele hitite cu spirante ašuwa „cal”, šuwana (acc. sing.) „câine” etc.

⁴ W. Porzig, Die Gliederung des indogermanischen Sprachgebiets, p. 74.

⁵ E. Zupitza, Zur Gutturalfrage, K.Z. 37, 1904, p. 400.

⁶ G. Șevelióv are o altă părere, vezi G. Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic, p. 141–145.

⁷ În privința lituan. pėkus vezi K. Būga, RR, II, p. 85–86; în privința sl. *gąsь vezi K. Brugmann, Kurze vergleichende Grammatik der indogermanischen Sprachen, Berlin und Leipzig, 1922, p. 158.

⁸ De pildă, M. Fasmer (REW, I, p. 324) consideră că sunetul z- din sl. *zǫsь (cf. lituan. žąsis) a fost înlocuit cu g- sub influența limbilor germanice, cf. germ. veche de sus gans, iar E. Frenkelis (Die baltischen Sprachen, p. 15) susține că consoana k din lituan. pėkus, pr. pecku a apărut prin încrucișarea vechii denumiri baltice a vitelor, cu š (cf. lituan. pešti), cu got. faihu „bani” (din *peku).

88

a considera drept împrumut și kleivas. Ar fi greu de crezut că balticii, având propriul cuvânt šleivas, au împrumutat, cu exact aceeași semnificație, și kleivas.

Apariția consoanelor velare k și g în locul celor așteptate š și ž (lat., pr. și sl. s și z) a fost explicată de alți cercetători prin efectul disimilator al consoanelor învecinate. A. Meje susținea că k’ și g’ au devenit k și g în limbile slave sub influența lui s⁹. E. Frenkelis a fost de acord cu opinia lui A. Meje¹⁰. O părere asemănătoare avea și A. Vajan¹¹, afirmând că k’, g’, g’h au devenit k, g în limbile baltice și slave atunci când se aflau după s sau š. În opinia lui A. Vajan, lituan. klausyti și-a dobândit k-ul propriu din construcția iš-klausyti. Interpretarea lui A. Meje și A. Vajan¹² lasă neexplicată alternanța destul de frecventă dintre k, g și š, ž.

Potrivit opiniei lui S. Agrel și K. Būga¹³, ide. k’ și g’, aflate înaintea lui r, nu au devenit š și ž, respectiv s și z, în limbile baltice și slave, cf. lituan. smákras și ind. veche śmáśru. K. Būga nu considera că se poate atribui unei singure rădăcini¹⁴ cuvinte de tipul šleivas: kleivas, în care consoanele velare nu sunt urmate de r. Cu toate acestea, se pot găsi forme în limba lituaniană în care consoanele k și g, deși nu se află înaintea lui r, apar în locul celor așteptate š și ž, cf. lituan. akmuo și ind. veche aśmá.

V. Machek înclină să creadă¹⁵ că consoanele velare palatalizate s-ar fi putut depalataliza înaintea sonantelor lichide r, l și înaintea vocalelor posterioare (vor dunklen Vokalen).

Alternanța k, g: š, ž, respectiv s, z, din limbile baltice și slave a fost explicată și de alți cercetători (A. Briukneris¹⁶, G. Șeveliovas¹⁷, V. Lემanas¹⁸ și alții) prin alternanța consoanelor velare și palatale ide. (k, g, gh: k’, g’, g’h). Analizând problema apariției acestei alternanțe consonantice, V. Lემanas a constatat următoarele fapte: 1) în limbile ide., articularea consoanelor velare palatale și velare depinde de articularea vocalelor care le urmează: înainte de e, consoana velară are o articulare anterioară a limbii, înainte de o — o articulare posterioară a limbii, iar înainte de a este neutră, deci nepalatală; 2) fenomenul sატəm s-a manifestat în acele dialecte ide. care au simplificat sistemul vocalic; 3) înainte de a și r nu apar niciodată k’, g’, g’h¹⁹. Pe baza acestor fapte, V. Lემanas conchide că opoziția originară a consoanelor velare din limbile ide. fusese k: kʷ (respectiv g: gʷ și gh: gʷh), iar consoana palatală k, apărută în limbile satem înainte de e, era o variantă pozițională a fonemei k. În continuare, V. Lემanas consideră că, din cauza schimbărilor esențiale din sistemul vocalic (cf. ind. veche a din ide. e, o, a; lituan. a din ide. o și a; sl. veche o din ide. o și a), între alofonele velare și palatale ale consoanelor velare a apărut un contrast fonematic, adică

⁹ „Slava folosește velara atunci când cuvântul conține o siflantă: gostь: hostis, gažb: ža-šis“, — A. Meillet, Indo-iranica. II. — Trois notes sur la phonétique des gutturales, MSL, 9, 1896, p. 347. Vezi, de asemenea, A. Meillet, Varia, II. — A propos de v. sl. gažb, MSL, 13, 1905–1906, p. 243–245.

¹⁰ E. Fraenkel, Limbile baltice, p. 15.

¹¹ A. Vaillant, Gramatică comparată a limbilor slave, I, p. 37–38.

¹² Pentru observații critice asupra concepției lui A. Meje vezi M. Vasmer, Beiträge zur slavischen Grammatik, I. Meillet’s urslavisches Sibilantendissimilationgesetz, ZfslPh, 2, 1925, p. 54–58.

¹³ S. Agrell, Baltoslavische Lautstudien, Lund, 1919, p. 27; K. Būga, RR, II, p. 217, 223.

¹⁴ „Astfel de perechi de cuvinte nu pot fi derivate dintr-o singură proto-rădăcină. Prin urmare, atât šleivas, cât și kleivas provin din rădăcini distincte, š(e)l-ei- și k(e)l-ei-“, — K. Būga, RR, II, p. 221.

¹⁵ V. Machek, Despre reprezentarea palatalelor indo-europene, IF, 53, 1935, p. 89.

¹⁶ A. Brückner, Unitatea lingvistică lituano-slavă, KZ, 46, 1914, p. 233.

¹⁷ G. Y. Shevelov, A Prehistory of Slavic, p. 141–142.

¹⁸ W. P. Lehmann, Proto-Indo-European Phonology, Austin, 1964, p. 100–101.

¹⁹ W. Lehmann, op. cit., p. 101.

89

k și k’ au devenit foneme. În acest fel, V. Lehmann încearcă să răspundă la întrebarea fundamentală: din ce cauze alofonele k și k’ au căpătat statut fonematic²⁰. Totuși, nu se poate spune că răspunsul lui V. Lehmann la această întrebare ar fi cu totul lipsit de obiecții: explicația prezentată se potrivește mai bine limbilor indo-iraniene, dar nu limbilor baltice și slave, în care opoziția dintre vocalele anterioare și cele posterioare (între e i a, respectiv o) s-a păstrat strict.

Deoarece e și o alternează în formele aceluiași radical (cf. alternanța e/o din temele verbale), după părerea lui V. Lehmann, în una și aceeași morfemă a apărut și alternanța dintre consoanele palatale și cele velare guturale. Întrucât în comunitatea lingvistică indo-europeană alternanța consoanelor nu era posibilă, după ce k’ și k au devenit foneme, trebuia generalizată fie consoana palatală, fie cea velară. Însă era posibil și ca în unele forme să se fi generalizat consoana palatală, iar în altele cea velară.

Această explicație a lui V. Lehmann privind originea alternanței consoanelor palatale și velare pare să se potrivească numai alternanței consoanelor de la sfârșitul radicalului (tipul kre-š-ėti: kre-k-ėti). Alternanța consoanelor de la începutul cuvântului (tipul šleivas: kleivas) ar trebui explicată altfel.

Exemplele în care alternează consoanele guturale și fricative pot fi împărțite în trei grupuri:

1. Consoanele guturale și fricative alternante din cuvintele primului grup pot fi considerate formanți: s. ind. rūśant-: liet. laũkas, liet. krešėti: krekėti, aržóti: argóti, av. barəzah-: s. sl. bregъ; įstrižas: įstrigas, pr. massi: s. sl. moga, šliaužti: sliaugti.

2. Al doilea grup este alcătuit din cuvinte în care consoanele guturale precedă sonantele, dar sunt separate de acestea printr-un alt sunet: kaũkti: šaukti, kiẽmas: šeima, kermušė: šermūkšnis, liet. ker̃džius: s. ind. śárdhah, liet. katãryti, s. sl. kotora: s. ind. śátruḥ, liet. gãrdas: žãrdis, liet. žąsis: sl. *gaśb, liet. geltas: želtas, gentis: žentas.

3. În al treilea grup trebuie incluse cuvintele în care consoanele guturale precedă nemijlocit sonantele:

kl, gl: liet. klausýti: šlovė, kleivas: šleivas, kliaũkti: šliaũkti, kliùrti: šliùrti, s. sl. kloniti: s. rus. sloniti, klúbas: šlúbas, liet. gùnglė: pr. gunsix;

kr: liet. smãkras: s. ind. śmáśru, s. sl. svekrъ: liet. šešuras;

km: akmuõ: ašmuõ;

kn, gn: gnýbti: žnýbti; agnùs: ažnas;

kj (kj) —;

kv (ku), gv: kvaĩkšti: švañkšti, s. rus. květъ: svěť, lat. kvitēt: liet. švitėti, lenk. gwiazda: liet. žvaigždė, kùmpis: šùmpis, liet. šuo: lat. kuņa, liet. pėkus: s. ind. páśuh.

Pe baza cuvintelor încadrate în ultimul grup, s-ar putea presupune că în limbile baltice (și, poate, în cele slave) consoanele palatale k’, g’ s-au depalatalizat înaintea sonantelor, adică k’l(g’l), k’r, k’m, k’n și k’v(k’u) au devenit kl(gl), kr, km, kn și kv(ku)²¹ Cu siguranță s-au depalatalizat înainte de r, deoarece limba lituaniană nu are grupurile *šr-, *žr- (ne-

²⁰ J. Kurylowicz, Despre metodele reconstrucției interne, „Proceedings of the Ninth International Congress of Linguists“, London, 1964, p. 9—36.

²¹ Cf. С. Каралюнас, Древнейшие отношения балтийских и славянских языков, p. 8.

90

incluzând, desigur, împrumuturile). Ar fi logic să presupunem că consoanele velare palatalizate s-au întărit și înaintea celorlalți sonanți — înainte de l, m, n, precum și înainte de j, v. O analogie structurală în sprijinul acestei concluzii ar fi evoluția lui s după k, r, i, u: consoana s nu a devenit š, se pare, nici în poziția dinaintea sonanților (vezi p. 84 din această lucrare). Totuși, ipotezei că consoanele velare palatalizate s-au depalatalizat înaintea sonanților i se opune existența multor cuvinte lituaniene care încep cu šl-, žl-, šm-, žm-, šn-, žn-, šv-, žv-. Cu toate acestea, este important să nu pierdem din vedere faptul că majoritatea acestor cuvinte pot fi bănuite de origine onomatopeică; cf., de exemplu, cele care încep cu grupurile šn-, žn-: šnabždėti/šnibždėti, šnairas, šnarėti/šnėrėti, šnarkšti/šnėrkšti, šnar̃pšti/šnėr̃pšti, šnekėti, šnervės, šniaukšti, šniaukti, šniokšti, šnioti, šnypšti, šnir̃kšti/šnir̃kšti, šniukštinėti, šniurti, šnopsėti; žnaibyti, žnairùs, žneksėti, žniaugti, žniaukti, žnybti, žniugti. Așadar, însăși alternanța (šl-: kl-, šm-: km- etc.) ar putea fi, de asemenea, explicată prin originea onomatopeică a multor cuvinte în care apare. În plus, este posibil să fie corectă și opinia lui K. Būga, potrivit căreia nu toate variantele cu consoană velară și fricativă pot fi derivate dintr-o singură rădăcină: varianta cu consoana velară poate proveni dintr-o rădăcină, iar cea cu consoana șuierătoare — din alta.

Pornind de la ipoteza că consoanele palatale s-au depalatalizat înaintea sonanților (dacă aceasta s-ar dovedi corectă în viitor), s-ar putea formula câteva concluzii. În comunitatea lingvistică baltică, înainte de asibilarea consoanelor palatale, alături de formele cu gradul normal al alternanței vocalice (de pildă, *k’eu-/*k’ou- și *g’er-/g’or-), în care evoluția consoanelor palatale aflate imediat înainte de e și o trebuia să fie regulată (adică acestea trebuiau să devină š și ž; cf. šau-kti și žar-dis), existau forme cu grad zero al alternanței vocalice (de pildă, *k’u- și *g’r-). În aceste forme, consoanele palatale aflate imediat înainte de u și r s-ar fi putut depalataliza, adică *ku- și *gr-→ku- și *gr- (cf. kù-kti, kù-kti; nu există exemple pentru *gr-). Astfel, în formele aceleiași rădăcini ar fi putut apărea alternanța dintre consoane palatale (> sibilante) și velare. Ulterior, prin generalizare, k și g ar fi putut ajunge înainte de e și o, iar š și ž — înainte de i și u. Astfel ar fi putut apărea dublete cu sensuri identice sau asemănătoare (cf. šaikti: kaukti, šukti: kūkti), iar uneori și cu o anumită diferențiere semantică (cf. žardis: gardas). Așadar, consoanele velare din cuvintele akmuõ și agnùs ar putea proveni din depalatalizarea consoanelor palatale înainte de m, n, iar cuvintele ašmuõ și ãžnas ar fi dobândit consoanele șuierătoare din poziția înaintea unei vocale, unde consoanele palatale s-ar fi putut asibila în mod regulat.

Întrucât originea alternanței dintre consoanele š și k (respectiv ž și g) este foarte neclară, nu se pot formula concluzii care să caracterizeze cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave. Asibilarea consoanelor velare palatalizate a avut loc în limbile baltice, slave și indo-iraniene. Acest fapt neutralizează relevanța fenomenului pentru problema celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave. Totuși, asibilarea consoanelor palatale, legată structural de modificarea consoanei s după k, r, i, u (vezi p. 86 din această lucrare), ne face să presupunem că, în perioada acestor schimbări, dialectele baltice, slave și indo-iraniene întrețineau contacte lingvistice și teritoriale. Pe de altă parte, diferențele dintre detaliile acestor schimbări arată că, în acea perioadă, grupurile de dialecte menționate erau deja unități lingvistice autonome. Asibilarea consoanelor palatale în limbile baltice a avut loc înaintea contactelor dintre limbile baltice și cele fino-ugrice (în împrumuturile de origine baltică, h a apărut din š și ž).

91

PROBLEME PRIVIND CRONOLOGIA CELOR MAI VECHI RELAȚII DINTRE LIMBILE BALTICE ȘI SLAVE

Unele trăsături comune limbilor baltice și slave sunt arhaisme, altele sunt inovații baltice și slave, iar altele sunt, de asemenea, creații noi cunoscute și altor limbi indo-europene. Fenomene morfologice comune limbilor baltice și slave, precum flexiunea substantivului, sufixele *-esti-/*-osti-, *-lo-, *-er-/*-or-, flexiunea verbelor atematice și tematice (*-mi, *-si, *-ti, *-ō, *-ēi,-) etc. sunt moștenite din comunitatea lingvistică indo-europeană și, prin urmare, trebuie considerate arhaisme. Adjectivele pronominale ar putea fi, în parte, și ele arhaisme. Schimbarea consoanei indo-europene s după k, r, i, u (baltică š, slavă ch) și transformarea consoanelor palatale indo-europene k’, g’, g’h în baltică š, ž și în slavă s, z sunt inovații cunoscute și altor grupuri de limbi indo-europene (indo-iraniene). În plus, există date care permit afirmația că aceste fenomene s-au produs separat în fiecare grup lingvistic. Tot între fenomenele întâlnite și în alte limbi indo-europene se numără baritonia substantivelor cu rădăcină lungă (legea lui Hirt) și terminația *-ō la genitivul singular al substantivelor cu temă în -o.

În sfârșit, nici inovațiile propriu-zise ale limbilor baltice și slave nu sunt echivalente. Schimbarea diftongului indo-european eu și legea lui de Saussure–Fortunatov sunt inovații baltice și slave incontestabile. Totuși, ele au apărut în paralel în limbile baltice și slave, în plus, destul de târziu și în împrejurări diferite.

Inovațiile limbilor baltice și slave, ale căror condiții de apariție și rezultat final au fost pe deplin identice, sunt următoarele:

1) transformarea sonantelor silabice indo-europene R în iR și uR;

2) formarea opoziției intonaționale „acut: circumflex”;

3) apariția unor formante de derivare (de exemplu, *-ējo-, *-tājo-).

Aceste inovații ale limbilor baltice și slave impun recunoașterea unei anumite perioade de contacte active și de comunicare între limbile baltice și slave, cu alte cuvinte, a unei perioade de comunitate. Se pune întrebarea când ar fi putut exista această comunitate a limbilor baltice și slave (respectiv, epoca contactelor).

Printre arheologi predomină opinia că purtătorii culturilor topoarelor de luptă și ceramicii cordate ar fi putut fi triburi baltice, slave și germanice¹. Se pare că și datele lingvistice susțin această opinie. Inovații comune limbilor baltice, slave și germanice, precum terminația comună -m- a unor cazuri de plural (cf. lituaniana rankoms, slava veche rąkamъ, gotica gibom), denumirea numeralului „o mie” (cf. lituaniana tūkstantis, prusaca tū-simtons (acuzativ plural), slava veche tysęšti, tysąšti, gotica þūsundi), denumirea comună a aurului (cf. letona zèlts, slava veche zloto, gotica gulþ), un verb comun cu sensul de „a stăpâni” (cf. lituaniana valdyti, slava veche vladъ, gotica waldan) și numeroase alte paralele lexicale comune² permit să presupunem că relațiile istorice dintre limbile baltice, slave și germanice au fost foarte strânse și că aceste limbi au traversat o perioadă de comunitate (respectiv, contacte). Contactele dintre limbile baltice, slave și germanice trebuie să fi existat în perioada în care se forma sistemul de declinare al acestor limbi, apărea conceptul de o mie, primele semne ale puterii, erau

¹ M. Gimbutas, The Balts, London, 1963, p. 43; А. Я. Брюсов, Об экспансии „культур с боевыми топорами“ в конце III тысячелетия до н. э., СА, 3, 1961, p. 14–33, Восточная Европа в III тысячелетии до н. э. (Этногенетический очерк), СА, 2, 1965, p. 47–56; П. Н. Третьяков, Финно-угры, балты и славяне на Днепре и Волге, М.—Л., 1966, p. 69–73.

² W. Porzig, Structura ariei lingvistice indo-europene, p. 140–143.

92

cu metalele (cf. și denumirea argintului, împrumutată dintr-o sursă comună, dar separat de fiecare grup lingvistic: lit. sidãbras, rus. серебро, got. silubr). Toate acestea indică vechimea contactelor dintre limbile baltice, slave și germanice și nu contrazic datarea lor în mileniul al III-lea î. e. n.

Dialectele arealului nordic indo-european din acea perioadă, din care au apărut ulterior limbile baltice, slave, germanice și altele, puteau avea un sistem vocalic alcătuit din cinci vocale scurte (i, u, e, o, a) și lungi (ī, ū, ē, ō, ā), sonante silabice intacte R, un sistem consonantic cu trei serii (bh – b – p, dh – d – t etc.), opoziții între consoanele velare kʷ – k, gʷ – g și, în anumite poziții, consoane laringale încă neelidate. Trebuie constatat că rămâne neclar dacă a existat o opoziție între vocalele scurte o și a, întrucât limbile baltice, slave și germanice nu au distins niciodată aceste două vocale. Comunitatea dialectală baltico-slavo-germanică trebuie să fi avut și accent fonologic liber.

Deși dialectele arealului nordic indo-european se caracterizau printr-un model fonologic unitar, între dialectele baltice, slave și germanice existau deja diferențe structurale vechi și se formau altele noi (mai ales în morfologie). Această afirmație este susținută, poate, și de împrejurarea că gradul de apropiere dintre limbile baltice și slave, pe de o parte, și cele germanice, pe de altă parte, este diferit: limbile baltice și germanice sunt legate de mai multe izoglose decât limbile slave și germanice.

Inovații baltice și germanice precum formarea numeralelor „primul” (cf. lit. pirmas, got. fruma, forma englezei vechi cu sufixul *-mo-; limbile slave au aici sufixul *-uo-, cf. sl. veche prъvъ, ind. veche pūrvah), „unsprezece”, „doisprezece” (cf. lit. vienúo-lika, dvy-lika, got. ain-lif, twa-lif, germ. de sus ein-lif, zwei-lif, unde al doilea component este legat de rădăcina indo-europeană *leigʷ- „a rămâne”), primul și al doilea persoană identice ale pronumelui dual (cf. lit. žem. vēdu, got. wit < *we-duo; lit. jü-du, got. jut < *ju-duo), construcțiile comune pentru desemnarea fenomenelor naturii (cf. lit. sniegas drimba, let. sniegs drēb, isl. veche drífr snær) și numeroasele elemente lexicale comune (cf., de exemplu, verbul care exprimă mersul, lit. žengia și engl. veche gengān) arată că dialectele baltice și germanice aveau graniță comună directă și că contactele lor au fost active și de lungă durată. Aceste inovații marcante baltice și germanice permit presupunerea existenței unei comunități lingvistice baltico-germanice chiar în cadrul dialectelor arealului nordic indo-european.

În limbile baltice și germanice s-au format numeralele „primul”, „unsprezece” și „doisprezece”; lexicul comun baltic și germanic desemnează condiții de viață primitive; în aceste limbi nu există terminologie socială⁴ — toate acestea arată că elementele comune limbilor baltice și germanice sunt foarte arhaice și că contactele lor sunt, posibil, mai vechi decât contactele dintre limbile baltice, slave și germanice. Această ipoteză este întărită de faptul că inovațiile limbilor baltice și germanice au apărut înaintea palatalizării și a asibilării consoanelor velare (cf. chiar exemplele deja menționate, lit. žengia și engl. veche gengān).

Relațiile dintre limbile slave și germanice nu se remarcă printr-un asemenea număr de inovații: aceste limbi au în comun mai ales creații lexicale noi⁵.

³ Iš pastarųjų darbų žr. W. Porzig, Die Gliederung des indogermanischen Sprachgebiets, p. 145–147; H. C. Чемоданов, К вопросу о германо-балтийских языковых связях, „Вопросы германского языкознания“, 1961, p. 68–87; Сравнительная грамматика германских языков, I, p. 70–79.

⁴ Сравнительная грамматика германских языков, I, p. 78–79.

⁵ W. Porzig, Die Gliederung des indogermanischen Sprachgebiets, p. 143–145; Сравнительная грамматика германских языков, I, p. 79–81; О. Н. Трубачев, Ремесленная терминология в славянских языках, М., 1966.

93

Analiza izogloselor baltico-germanice, slavo-germanice și baltico-slavo-germanice permite, se pare, să tragem următoarea concluzie: limbile baltice și slave au provenit, cel mai probabil, din dialecte diferite ale arealului nordic al comunității lingvistice indo-europene. Inițial, dialectele „baltice” ar fi putut întreține contacte mai strânse cu dialectele „germanice”. În cazul în care limbile baltice și slave ar fi provenit dintr-un singur dialect al arealului nordic al comunității lingvistice indo-europene, izoglosele baltico-germanice, probabil, nu ar fi apărut: ele ar fi cuprins și teritoriul limbilor slave.

Apropierea dialectelor „baltice” și „slave” ar fi putut începe în perioada comunității baltico-slavo-germanice (respectiv a contactelor). Pe lângă izoglosele care cuprindeau teritoriile tuturor celor trei grupuri dialectale, datorită vecinătății directe și contactelor ar fi putut apărea și izoglose baltico-slave separate. Este foarte posibil ca, în perioada comunității baltico-slavo-germanice (respectiv a contactelor), în dialectele baltice și slave să fi început să se folosească mai frecvent, alături de adjective, pronumele anaforic-demonstrativ, să fi început transformarea unor elemente ale sistemului morfologic indo-european („baltizare” și „slavizare”) și să fi apărut primele elemente lexicale comune baltico-slave. În acea perioadă s-ar fi putut forma unele fenomene distincte ale limbilor baltice și slave, de exemplu, viitorul sigmatic al limbilor baltice, iar în cele slave — aoristul sigmatic.

În legătură cu migrația reprezentanților culturilor topoarelor de luptă și ceramicii cordate, la sfârșitul mileniului al III-lea î.e.n. și la începutul mileniului al II-lea î.e.n., comunitatea lingvistică baltică, slavă și germanică, existentă în arealul nordic al comunității lingvistice indo-europene, s-a destrămat.

Începe o nouă epocă a celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave.

În prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n., dialectele baltice și slave par să fi trecut printr-o epocă de contacte deosebit de strânse. Deși, potrivit datelor arheologice, balticii și slavii ocupau atunci teritorii întinse din nord-estul Europei, trebuie să recunoaștem că dialectele baltice și slave s-au apropiat considerabil în acea perioadă. Faptul că, în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n., contactele dintre dialectele baltice și slave ar fi putut fi deosebit de strânse este indicat nu numai de inovațiile menționate ale limbilor baltice și slave, care, cel mai probabil, au apărut tocmai atunci, ci și de relațiile limbilor baltice și slave cu limbile indo-iraniene. Izoglose ale limbilor baltice, slave și indo-iraniene, precum genitivul singular al pronumelor personale (cf. dialectal lituanian mane, slava veche mene, avestică mana), folosirea pronumelui *jos cu substantivele, schimbarea consoanei indo-europene s după k, r, i, u, asibilarea consoanelor palatale și numeroasele elemente lexicale comune⁸, permit să presupunem că, în trecut, teritoriile dialectelor baltice, slave și indo-iraniene se învecinau și că aceste dialecte au întreținut anumite contacte. Aceste contacte sunt datate în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.⁷. Este indubitabil că contactele dintre limbile baltice, slave și indo-iraniene sunt cu câteva secole mai târzii decât cele dintre limbile baltice, slave și germanice.

În cercetarea problemei celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave, este important faptul că înrudirea limbilor baltice cu cele indo-iraniene este aproape la fel de strânsă ca înrudirea limbilor slave cu cele indo-iraniene; cu alte cuvinte, limbile baltice și slave sunt la fel de îndepărtate de limbile indo-iraniene⁸. Acest fapt ar indica, parcă, faptul că în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. (adică aproximativ între 2000 și 1500 î.e.n.) limbile bal-

⁶ H. Arntz, Sprachliche Beziehungen zwischen Arisch und Balto-Slawisch; W. Porzig, Die Gliederung des indogermanischen Sprachgebiets, p. 164—169.

⁷ W. Porzig, op. cit., p. 169.

⁸ W. Porzig, op. cit., p. 169.

94

Aceste dialecte s-au apropiat de dialectele slave. În sistemele dialectale baltice și slave ale acelei perioade ar fi putut avea loc următoarele schimbări:

laringalele dispar;

se elimină opoziția dintre consoanele sonore și cele sonore aspirate (b: bh>b etc.);

sonantele silabice R devin iR și uR;

se formează opoziția de intonație („acut: circumflex”);

apar câteva sufixe noi (de exemplu, *-ėjo- și *-tājo-);

consoanele palatale k’, g’ sunt asibilate (în lituaniană š, ž; în slavă s, z);

se modifică ide. s după k, r, i, u (în lituaniană š, în slavă ch).

Unele dintre aceste fenomene (asibilarea consoanelor velare, modificarea lui s ide. și dispariția laringalelor) erau comune limbilor baltice, slave și indo-iraniene, așadar trebuie să fi apărut în perioada în care cele trei grupuri dialectale menționate întrețineau contacte, adică în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. Modificarea lui s ide. după k, r, i, u și a consoanelor palatale, petrecută probabil separat în dialectele baltice, slave și indo-iraniene, confirmă ideea exprimată implicit aici, potrivit căreia în acea perioadă existau deja dialecte ide. cu un anumit grad de autonomie.

Pe lângă izoglosele comune limbilor baltice, slave și indo-iraniene, este de la sine înțeles că în acea perioadă (în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.) trebuie să fi apărut izoglose separate ale limbilor baltice și slave, care constituiau trăsăturile comune menționate ale limbilor baltice și slave — modificarea sonantelor silabice, apariția unor morfeme derivative și lexeme noi și, se pare, opoziția de intonație apărută ca urmare a dispariției laringalelor.

Nu se cunoaște perioada în care au apărut aceste inovații ale limbilor baltice și slave. Nu dispunem de date care să permită stabilirea exactă a momentului apariției, de pildă, a unor sufixe baltice și slave precum *-ėjo-, *-tājo-. De aceea se pune întrebarea de ce momentul apariției acestor inovații ale limbilor baltice și slave este totuși datat în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n.

Dacă se afirmă, de pildă, că opoziția dintre consoanele sonore și cele sonore aspirate a fost eliminată, iar intonațiile au apărut ca urmare a dispariției laringalelor, simultaneitatea eliminării opoziției dintre consoanele menționate, a apariției intonațiilor și a dispariției laringalelor devine deosebit de evidentă.

În momentul formării intonațiilor, formele iR și uR provenite din sonantele silabice R erau deja tratate ca diftongi; prin urmare, se poate presupune că sonantele silabice s-au modificat înainte de apariția intonațiilor. Așadar, toate aceste fenomene trebuie să fi apărut aproximativ în același timp sau imediat unul după altul.

Deoarece atât modificarea sonantelor silabice, cât și originea intonațiilor, precum și formarea morfemelor derivative *-ėjo-, *-tājo- au fost inovații ale limbilor baltice și slave, se poate presupune că ele au apărut aproximativ în același timp. Întrucât cauzele și condițiile apariției inovațiilor menționate ale limbilor baltice și slave, precum și rezultatele lor finale, au fost identice în limbile baltice și slave, se poate presupune că aceste inovații au apărut în perioada în care contactele și comunicarea dintre limbile baltice și slave erau cele mai intense. Faptul că dialectele baltice, slave și indo-iraniene au întreținut anumite contacte în perioada modificării lui s ide. după k, r, i, u și a asibilării consoanelor palatale, precum și gradul aproape egal de înrudire al limbilor baltice și slave cu limbile indo-iraniene, indică faptul că relațiile dintre dialectele baltice și slave au fost cele mai intense și mai strânse în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. Așadar, apariția inovațiilor limbilor baltice și slave poate

95

să fie datată în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. (adică aproximativ 2000–1500 î.e.n.).

Contactele dintre limbile baltice și limbile fino-ugrice, la care dialectele slave nu au participat, par să nu permită considerarea acestor inovații drept apărute mai târziu. Așadar, în timpul contactelor dintre limbile baltice și cele fino-ugrice, legăturile dintre limbile baltice și slave trebuie să se fi slăbit considerabil, posibil din cauza distanțelor teritoriale mari. Contactele dintre limbile baltice și cele fino-ugrice trebuie să fi început după ce sonantele silabice R se transformaseră deja în iR și uR, iar consoanele palatale k’, g’ se modificaseră deja în š, ž, cf. fin. villa și lit. vilna; fin. kurpponen și lit. kùrpė; fin. halla, est. hall și lit. šalnà; fin. hihna, est. ihn și lit. šikšnà (h din finlandeză și estonă provine din š și ž baltice). Dacă datăm schimbările menționate ale limbilor baltice în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. (adică aproximativ 2000–1500 î.e.n.), atunci contactele dintre limbile baltice și cele fino-ugrice trebuie să fi început aproximativ în al treilea sfert al mileniului al II-lea î.e.n. sau mai târziu (dar în niciun caz mai devreme). Deoarece, în timpul contactelor dintre limbile baltice și cele fino-ugrice, legăturile dintre limbile baltice și slave par să fi fost destul de slabe, această slăbire trebuie să fi început tot în al treilea sfert al mileniului al II-lea î.e.n. sau mai târziu. Totuși, aceasta nu înseamnă nicidecum că legăturile dintre dialectele baltice și slave, vecinătatea și comunicarea lor s-ar fi întrerupt complet de atunci. Din acel moment ar fi putut începe dezvoltarea paralelă a limbilor baltice și slave. Apariția independentă a unor fenomene izolate paralele, întru totul analoge, în limbile baltice și slave (schimbarea diftongului ide. eu, legea de Saussure–Fortunatov și, poate, terminația *-sēi a persoanei a II-a singular a verbului) ar fi putut depinde de originea acestor limbi din comunitatea lingvistică ide., de tendințele comune de dezvoltare moștenite, de același tip structural și de contactul geografic dintre ele.

Un fapt ar putea părea să contrazică datarea apariției inovațiilor limbilor baltice și slave și a contactelor active dintre aceste limbi în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. Arheologii consideră că, la sfârșitul mileniului al III-lea î.e.n. și la începutul mileniului al II-lea î.e.n., în legătură cu expansiunea culturilor topoarelor de luptă și ceramicii cu șnur, vechii baltici, sau protobalții, au ocupat teritoriul dintre Marea Baltică și cursurile superioare ale Volgăi și Oka⁹, iar slavii — aproximativ zona dintre cursul superior al Vistulei și cursul mijlociu al Niprului. Se ridică o întrebare pe deplin justificată: puteau avea loc contacte active și strânse între limbile baltice și slave pe un teritoriu atât de întins și puteau apărea inovații identice care să cuprindă toate dialectele baltice și slave? Izoglosele inovatoare numeroase apar de obicei pe un teritoriu limitat, în urma unor contacte active și strânse. Trebuie spus că, în primul rând, o datare precum „la începutul mileniului al II-lea î.e.n. sau în primele secole” poate cuprinde (și probabil cuprinde) începutul sau chiar mijlocul celui de-al doilea sfert al mileniului al II-lea î.e.n. Este de înțeles că triburile antice nu puteau ocupa dintr-odată și simultan un teritoriu atât de vast — procesul trebuie să fi fost complex și de lungă durată. Cercetătoarea trecutului baltic M. Gimbutienė consideră¹⁰ că balticii au populat treptat teritoriul vast menționat, răspândindu-se spre est din Peninsula Sambia și de pe țărmurile Mării Baltice. Popularea completă a teritoriului menționat și intrarea balticilor în contact cu fino-ugrii ar fi putut fi procese petrecute mult mai târziu decât începutul mileniului al II-lea î.e.n.

⁹ X. A. Moopa, O древней территории расселения балтийских племен, СА, 2, 1958, p. 9–33; А. Я. Брюсов, op. cit.; П. Н. Третьяков, op. cit.; Gimbutas, op. cit.

¹⁰ M. Gimbutienė, O privire de ansamblu asupra culturilor preistorice din Prusia Răsăriteană și Lituania Occidentală (Extras din „Lituania Mică”), New York, 1958.

96

Așadar, se poate considera că în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. (aproximativ 2000—1500 î.e.n.), dialectele baltice și slave, care se deosebiseră mult mai mult anterior, s-au apropiat și au trecut printr-o epocă de contacte active și strânse, de vecinătate și comunicare, cu alte cuvinte, o epocă a comunității (respectiv a contactelor), în cursul căreia un fascicul de izoglose inovatoare a cuprins dialectele baltice și slave. De aceea, epoca comunității (respectiv a contactelor) dintre limbile baltice și slave poate fi numită și epoca comunității izoglosice.

În dinamica evoluției celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave se pot observa momente de dezvoltare independentă, divergentă și paralelă. Epoca comunității izoglosice cuprinde doar una dintre perioadele evoluției celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave.

Înțelegerea relațiilor celor mai vechi dintre limbile baltice și slave expusă aici se apropie de concepția lui J. Endzelynas (славяно-балтийская эпоха) și de punctele de vedere susținute de Chr. Stang (Isoglossengebiet), E. Fraenkel (Nachbarschaft), S. Bernstein (сообщность), B. Gornung („балто-славянская эпоха“), G. Shevelov (a period of common development), J. Safarewicz, V. Porzig, A. Salys, A. Erhart și alți cercetători.

Așadar, cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave și, prin urmare, originea inovațiilor comune acestor limbi pot fi interpretate prin existența unei comunități izoglosice balto-slave (Isoglossengemeinschaft), adică prin existența unui continuum spațio-temporal al dialectelor baltice și slave, apărut cel mai probabil prin apropierea dialectelor care la început erau diferite.

Concluzii

1. În mileniul al III-lea î.e.n., în cadrul dialectelor ariei nordice a comunității lingvistice, dialectele „baltice” se vor fi deosebit de dialectele „slave”. În acea perioadă, dialectele „baltice” vor fi menținut contacte mai strânse cu dialectele „germanice”.

2. În prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. (aproximativ 2000–1500 î.e.n.), dialectele baltice se vor fi apropiat de cele slave și vor fi trecut împreună cu acestea printr-o epocă de contacte active, respectiv de comunitate izoglosică. Dialectele baltice și slave din acea perioadă vor fi fost înconjurate de un fascicul de izoglose precum:

laringalele au dispărut;

opoziția dintre consoanele sonore și cele sonore aspirate a fost eliminată (b: bh > b etc.);

sonantele silabice Ṛ s-au transformat în iR și uR;

s-a format opoziția intonațională („acut: circumflex”);

au apărut unele sufixe noi (de exemplu, *-ėjo- și *-tājo-);

consoanele palatale k’, g’ au fost asibilate (lituan. š, ž; sl. s, z);

s-ul ide. după k, r, i, u s-a modificat (lituan. š, sl. ch).

Modificarea sonantelor silabice, formarea opoziției intonaționale și apariția unor morfeme și lexeme specifice limbilor baltice și slave au fost inovații comune ale limbilor baltice și slave.

3. Aproximativ la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. sau mai târziu, evoluția convergentă a dialectelor baltice și slave va fi încetat, iar evoluția lor paralelă va fi început. Din acel moment ar fi putut începe o epocă a contactelor dintre limbile baltice și cele fino-ugrice, la care limbile slave nu au participat. Fenomene comune limbilor baltice și slave precum transformarea diftongului ide. eu

7. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

97

baltică deja, sl. ju, legea lui de Saussure-Fortunatov și, poate (într-o etapă ulterioară a evoluției), formarea terminației *-sēi a persoanei a doua singular a adjectivelor pronominale și a verbelor au fost, cel mai probabil, rezultatele evoluției paralele a limbilor baltice și slave.

4. Cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave și, prin urmare, originea inovațiilor comune acestor limbi pot fi interpretate prin existența unei comunități izoglosice baltico-slave (Isoglossengemeinschaft), adică prin existența unui continuum spațial și temporal al dialectelor baltice și slave, apărut cel mai probabil ca urmare a apropierii secundare a unor dialecte inițial diferite.

În lunga istorie a limbilor baltice și slave se pot observa relații care au fost atât independente, cât și convergente și paralele. Epoca comunității izoglosice baltico-slave a fost doar una dintre perioadele evoluției celor mai vechi relații dintre aceste limbi.

UNELE PROBLEME ALE CELOR MAI VECHI RELAȚII DINTRE LIMBILE BALTICE ȘI SLAVE

С. КАРАЛЮНАС

Rezumat

Lucrarea de față examinează anumite aspecte ale problemei celor mai vechi relații lingvistice baltico-slave. Primul capitol prezintă istoricul cercetărilor asupra acestei probleme. Expunerea începe cu o trecere în revistă succintă a punctelor de vedere privind relațiile dintre limbile baltice, slave și alte limbi indo-europene în lucrările întemeietorilor lingvisticii comparativ-istorice și se încheie cu prezentarea rezultatelor cercetărilor recente asupra acestei probleme.

Al doilea capitol este consacrat examinării unor fenomene fonetice comune limbilor baltice și slave. Pentru comunitatea lingvistică protobaltică se reconstruiește un a scurt de clasă. Existența sa în această comunitate este indicată de evoluția sistemelor vocalice scurte și lungi conform principiului polarizării în graiul samogițian, de păstrarea unui caracter mai arhaic al vocalei scurte în poziție înainte de m, n în același grai samogițian, posibil de forme de tipul prus. vechi wobse (cu o în locul vocalei scurte așteptate) din Vocabularul elbingian și de împrumuturile baltice din limbile fino-ugrice (cf. fin. morsian și lit. marti). În graiurile estice aukštaitiene, ca urmare a lungirii vocalelor scurte în poziție accentuată, s-a creat o corelație între vocalele scurte și cele lungi; prin urmare, ambele sisteme trebuie să se fi labializat și să se fi închis. Astfel, existența lui o scurt în aceste graiuri este, cel mai probabil, o inovație. Cercetările fonologice din ultimii ani (în special cele ale lui V. Juravliov) au stabilit că, în limba protoslavă, ca urmare a procesului de labializare a consoanelor, respectiv de delabializare a vocalelor, opoziția o: a, respectiv ō: ā, s-a neutralizat mai întâi după consoanele labiale (deoarece trăsătura distinctivă a bemolizării era un element constitutiv al acestor consoane), iar mai târziu și după celelalte consoane. Rezultatul contopirii prin neutralizare disimilativă a fost o, respectiv ā. De aceea, akanje-ul din belarusă și din dialectele rusești sudice, precum și din unele dialecte ale limbii bulgare poate fi considerat o relicvă a stării protoslave. ō indo-european din limbile baltice (estice), în poziție neaccentuată, a coincis cu ā indo-european (de aici lit. o, letonă ā), iar în poziție accentuată s-a transformat în uo; opoziția ō: ā s-a păstrat, se pare, în această poziție deoarece balt. ō a intrat în corelație cu ē (provenit din ei și ai).

Evoluția regulată a diftongului indo-european eu în limbile baltice și slave a fost transformarea sa în lit.-letonă jau, sl. *u. Există unele motive să se considere că acest diftong s-a păstrat în limba prusă veche. Diftongul au (sl. u), în cuvintele în care apare în locul lui eu din alte limbi indo-europene, este mai plauzibil să fie considerat ca provenind din diftongul indo-european oi (sau *Hu).

98

Transformarea sonantelor silabice indo-europene R în iR și uR este o inovație balto-slavă comună. Distribuția lui i și u este explicată prin două teorii — teoria ablautului și teoria contextului fonetic —, care sunt la fel de valabile, deoarece, pe baza materialului corespunzător din limbile baltice și slave, nu pot fi nici dovedite, nici infirmate.

Indo-europeanul s s-a transformat în š după i și în limbile baltice (în letonă și în prusaca veche, conform evoluției specifice a sistemelor fonologice ale acestor limbi, š comun baltic a revenit la s). Această transformare a indo-europeanului s nu a avut loc în două cazuri: 1) dacă i, u aparțineau aceluiași morfem (rădăcină), iar consoana s — altuia (sufixal), adică dacă între i, u și s se afla o limită morfemică; 2) dacă după s urma o sonantă (r, l, m, n, j, v). Schimbarea lui s indo-european după k, r, i, u era legată structural de asimilarea lui k’ palatal indo-european în limbile baltice (cf. reflexul identic š al acestor schimbări). În aceleași limbi găsim numeroase cazuri în care, în locul lui š așteptat (respectiv ž), apare consoana k (respectiv g). Deoarece în majoritatea cazurilor acest k (respectiv g) se află înaintea sonantelor r, l, m, n, j, v, s-ar putea presupune că depalatalizarea lui k’ palatal (respectiv ǵ) a avut loc tocmai în această poziție. Această presupunere este valabilă în cazul lui r, deoarece în lituaniană lipsesc grupurile *šr-, *žr-. Totuși, presupunerea că k’ (respectiv ǵ) s-a depalatalizat și înaintea celorlalte sonante este contrazisă de numeroase exemple cu šl-, žl-, šm-, žm- etc. Trebuie însă avut în vedere că majoritatea acestor exemple pot fi suspectate de origine onomatopeică. Prin urmare, și alternanța š/k, ž/g, destul de frecventă în lituaniană, poate avea în majoritatea cazurilor aceeași origine. În plus, unele dublete cu š/k și ž/g ar putea proveni din rădăcini diferite (varianta cu š sau ž dintr-o rădăcină, iar varianta cu k sau g dintr-o altă rădăcină).

Некоторые детали изменения и.-е. s после k, r, i, u и ассимиляции и.-е. k’ (ср., напр., изменение этого s после k, l, i < H и депалатализацию и.-е. k’ перед s> др.-инд. ś в индо-иранских диалектах и др.) указывают, с одной стороны, на то, что данные изменения произошли самостоятельно в балтийской, славянской и индо-иранской языковых группах. Иначе говоря, во время данных изменений балтийские, славянские и индо-иранские диалекты уже обладали определенной автономностью. С другой стороны, во время данных изменений, по-видимому, существовали определенные территориальные и языковые контакты между этими диалектами.

În capitolul al treilea se încearcă soluționarea unor chestiuni privind cele mai vechi relații dintre limbile baltice, slave și alte limbi indo-europene (și neindo-europene) din perspectivă cronologică. Faptele lingvistice nu par să contrazică concluzia formulată pe baza datelor arheologice, potrivit căreia purtătorii culturilor cu topoare de luptă și ceramică cordată erau, probabil, triburi baltice, slave și germanice: izoglosele balto-slavo-germanice cunoscute presupun existența unor contacte lingvistice balto-slavo-germanice și, se pare, permit datarea lor în mileniul al III-lea î.e.n. Există însă și izoglose balto-germanice separate, al căror caracter arhaic, precum și absența unei terminologii sociale balto-germanice comune, ne sugerează involuntar că aceste contacte lingvistice sunt extrem de vechi și că au existat, se pare, înaintea contactelor slavo-germanice. Prin urmare, limbile baltice și slave provin, cel mai probabil, din dialecte diferite ale ariei nordice a comunității lingvistice indo-europene. La început, dialectele baltice au putut întreține contacte mai strânse cu dialectele germanice. Apropierea dialectelor baltice și slave a început, se pare, în epoca contactelor balto-slavo-germanice. Contacte deosebit de strânse între aceste dialecte au existat, se pare, în prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n., adică în perioada contactelor lingvistice balto-slavo-indo-iraniene. În acea perioadă, în sistemele dialectelor baltice și slave s-ar fi putut produce următoarele schimbări: dispariția laringalelor în anumite poziții și, ca urmare a acesteia, eliminarea opoziției dintre consoanele sonore și cele sonore aspirate și formarea unei opoziții intonaționale, reflexarea sonantelor silabice indo-europene, formarea unor morfeme noi, schimbarea lui s indo-european după k, r, i, u și asimilarea consoanelor palatale indo-europene. Toate aceste fenomene (cu excepția ultimelor două) erau inovații balto-slave comune.

7*

99

Contactele lingvistice balto-slave strânse au existat, se pare, înaintea contactelor lingvistice balto-finice, care au început aproximativ în a doua jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. sau mai târziu, deoarece dialectele slave nu au participat la acestea din urmă.

Astfel, cele mai vechi relații lingvistice balto-slave sunt interpretate prin existența unei comunități de izoglose balto-slave (Isoglossengemeinschaft), adică a unui continuum spațio-temporal al dialectelor baltice și slave, care s-a format, se pare, însă, ca urmare a apropierii secundare a unor dialecte inițial diferite.

DESPRE CELE MAI VECHI RELAȚII DINTRE LIMBILE BALTICE ȘI SLAVE

S. KARALIŪNAS

Rezumat

În mileniul al III-lea î.e.n., dialectele „baltice” și „slave” se deosebeau probabil în cadrul arealului nordic al comunității lingvistice indo-europene. Se pare că, în acea perioadă, dialectele „baltice” întrețineau relații destul de strânse cu dialectele „germanice”. Acest lucru este indicat, fără îndoială, de cunoscutele trăsături comune baltico-germanice.

În prima jumătate a mileniului al II-lea î.e.n. (aproximativ în anii 2000–1500 î.e.n.), dialectele baltice și slave s-au putut apropia reciproc și au putut trăi într-o epocă de contacte active. Probabil că în dialectele baltice și slave de atunci s-a format următorul fascicul de izoglose: dispariția laringalelor, eliminarea opoziției dintre mediae și mediae aspiratae (b: bh>b etc.), transformarea sonantelor silabice R în iR și uR, apariția intonațiilor fonologice (acută: circumflexă), formarea unor sufixe comune (de exemplu, *-ēio-, *-tāio-), asimilarea lui k’, g’ indo-europene (lit. š, ž, slav. s, z) și transformarea lui s indo-european după k, r, i, u (lit. š, slav. ch).

Transformarea sonantelor silabice, apariția intonațiilor fonologice și formarea morfemelor specifice baltico-slave au fost inovații comune limbilor baltice și slave.

Se poate presupune că, aproximativ la mijlocul mileniului al II-lea î.e.n. sau mai târziu, dezvoltarea convergentă a dialectelor baltice și slave s-a încheiat și a început dezvoltarea lor paralelă. De atunci ar fi început, posibil, perioada contactelor baltico-finice, la care limbile slave nu au participat. Asemenea fenomene comune limbilor baltice și slave, precum transformarea indo-europeanului eu în lit.-lett. jau, slav. ju, legea lui de Saussure-Fortunatov, formarea adjectivelor determinate și a desinenței verbale *-sei a persoanei a II-a singular a prezentului, precum și altele, au apărut, probabil, pe baza dezvoltării paralele a celor două ramuri lingvistice.

Cele mai vechi relații dintre limbile baltice și slave și, prin urmare, apariția inovațiilor comune baltico-slave pot fi imaginate astfel: între dialectele baltice și slave a existat o comunitate, adică un continuum spațio-temporal al acestor dialecte, care însă, după toate aparențele, a rezultat din apropierea secundară a unor dialecte baltice și slave inițial diferite. Așadar, epoca comunității lingvistice baltico-slave a fost doar o perioadă în evoluția celor mai vechi relații dintre limbile baltice și slave.