BALTŲ IR SLAVŲ KALBŲ RYŠIAI

LIETUVOS TSR MOKSLŲ AKADEMIJA

ALGIRDAS SABALIAUSKAS

DENUMIRILE ANIMALELOR DOMESTICE ÎN LIMBILE BALTICE

(originea lor și relația cu denumirile corespunzătoare din limbile slave)

În cercetarea relațiilor lingvistice baltice și slave, pe lângă studierea fenomenelor de fonetică, morfologie și sintaxă, o importanță considerabilă o are și analiza mai detaliată a lexicului acestor limbi. O lucrare mai amplă, de sinteză, despre lexicul limbilor baltice și slave și despre relațiile dintre acestea va putea fi scrisă numai după cercetarea aprofundată a lexicului unor grupuri semantice distincte. Faptul că studierea unor astfel de grupuri oferă, de asemenea, rezultate interesante, uneori chiar cu totul neașteptate, reiese limpede din cartea lui O. Trubačiov „Terminologia meșteșugurilor în limbile slave”¹: analiza terminologiei meșteșugurilor textile, de prelucrare a lemnului, ceramicii și fierăriei a arătat că lexicul limbilor slave din acest domeniu are mult mai multe elemente comune cu limbile germanice și latina decât cu limbile baltice. Desigur, pe baza analizei unui singur asemenea grup lexical nu se pot formula concluzii de anvergură, însă și datele acestei analize reprezintă o contribuție valoroasă la ansamblul cercetărilor privind relațiile lingvistice baltice și slave.

În această lucrare s-a încercat, de asemenea, analiza unui astfel de grup lexical — denumirile animalelor domestice. Atenția principală s-a îndreptat aici către materialul limbilor baltice, iar faptele din limbile slave au fost abordate numai în măsura în care au legătură directă cu faptele corespunzătoare din limbile baltice. Caracterul lucrării a fost determinat în parte de împrejurarea că terminologia creșterii animalelor din limbile slave a fost cercetată mai amănunțit: acestei chestiuni îi este consacrat studiul aceluiași O. Trubačiov, „Originea denumirilor animalelor domestice în limbile slave”².

În discuția denumirilor animalelor domestice individuale, lucrarea abordează pe scurt și istoria acestor animale — domesticirea lor, apariția pe teritoriul actual al popoarelor baltice și alte chestiuni, care pot avea uneori anumite legături și cu apariția unor denumiri individuale. În plus, în lipsa unor lucrări mai ample de acest fel în limba lituaniană, asemenea informații pot constitui și fragmente aparte din istoria creșterii animalelor în ținuturile baltice.

CÂINELE

În prezent, se pare că nu există nicio îndoială că primul animal domesticit de om a fost câinele. O perioadă de timp extrem de îndelungată ne desparte de începuturile prieteniei dintre om și câine, astfel că astăzi este deja greu să se explice mai concret această prietenie

¹ О. Н. Трубачев, Ремесленная терминология в славянских языках, Москва, 1966.

² О. Н. Трубачев, Происхождение названий домашних животных в славянских языках, Москва, 1960.

101

istoria, să explice cauzele care l-au făcut pe om să se apropie de câine mai întâi decât de celelalte animale.

În săpăturile arheologice din neolitic, oasele câinelui domestic sunt descoperite aproape în toată Europa, iar uneori sunt găsite chiar și acolo unde nu există urme ale niciunui alt animal domestic¹.

Diverse reprezentări atestă că sumerienii, care cunoșteau câinele încă din cele mai vechi timpuri². Câinii sunt înfățișați ca însoțitori ai zeilor babilonieni. În țara lor, tot felul de figurine de câini ar fi avut puteri magice³. Reprezentări ale câinilor se găsesc pe cele mai vechi vase egiptene. Importanța câinelui în viața vechilor egipteni este atestată și de faptul că schelete de câini sunt găsite în morminte antice alături de stăpânul lor. Iar faraonii egipteni din dinastiile I și II își iubeau atât de mult câinii, încât, după ce i-au înmormântat în propriile morminte, le-au ridicat și pietre funerare, pe care, alături de propriile nume, le-au săpat și pe cele ale câinilor, nume care, înfruntând poate povara a cinci mii de ani, au dăinuit până în zilele noastre⁴. Vechii asirieni, greci și romani creșteau diverse rase de câini⁵. Despre vechii iranieni, Herodot scria că „preoții lor ucid cu mâinile lor totul, în afară de câini și oameni”⁶.

Marea varietate a raselor de câini, uneori foarte diferite unele de altele, le-a permis zoologilor încă de la începutul secolului al XIX-lea să tragă concluzia că nu peste tot câinele domestic descinde din același strămoș⁷.

Problema domesticirii câinelui este mult mai dificil de elucidat. De regulă, scopurile utilitare îl determină pe om să îmblânzească animalele. În trecut, s-a încercat să se explice și domesticirea câinelui prin aceste scopuri, considerându-l un ajutor al omului — vânător și păstor. După cum vom vedea mai târziu, o asemenea concepție s-a reflectat și în explicarea originii denumirii indo-europene a câinelui. Totuși, numeroși factori importanți ne obligă să renunțăm la această concepție. În primul rând, o contrazice împrejurarea că, după cum s-a observat, câinele a fost domesticit înainte ca omul să înceapă să practice creșterea animalelor. Aborigenii din America de Sud și Centrală nu practicau creșterea animalelor, dar domesticiseră câinele ca unic animal domestic, s-ar putea spune. În general, rolul câinelui în viața aborigenilor americani contribuie la elucidarea problemei domesticirii sale și pe continentul european. Pentru aborigenii americani, câinele este strâns legat de religie și mitologie. În timpul diferitelor ritualuri religioase, carnea de câine era consumată în America⁸. Era consumată și în Europa veche, unde la început acest consum avea, de asemenea, mai curând un caracter ritualic⁹. Urmele venerării câinelui ca animal înzestrat cu putere divină s-au păstrat până la apariția monumentelor scrise indo-europene, iar unele

¹ M. Hilzheimer, Haustier, – M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, Berlin, 1926, p. 219; O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, I, Berlin—Leipzig, 1917—1923, p. 516.

² M. Hilzheimer, ibidem, p. 219.

³ Ebeling, Hund, – M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 410.

⁴ M. Hilzheimer, ibidem, p. 220; Ranke, Hund, – M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 409; C. Keller, Die Abstammung der ältesten Haustiere, Zürich, 1902, p. 41—42.

⁵ C. Keller, ibidem, p. 42—45.

⁶ O. Schrader, Lexiconul real al antichității indo-europene, I, p. 516.

⁷ C. Keller, ibidem, p. 46—80; E. Hahn, Hund, – M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 403.

⁸ F. Termer, Zeitschrift für Ethnologie, 82, Braunschweig, 1957, p. 1.

⁹ O. Schrader, Lexiconul real al antichității indo-europene, I, p. 516.

102

Urmele rolului religios al câinelui s-au păstrat, de fapt, până în zilele noastre¹⁰. Așadar, dacă scriitorii romani antici aveau dreptate când grupau câinii după întrebuințarea lor utilitară în câini de vânătoare, ciobănești și de curte¹¹, această clasificare nu poate fi nicidecum proiectată asupra vremurilor mai îndepărtate, asupra începuturilor domesticirii câinelui, deoarece atât funcția de vânătoare, cât și cea de păstorit — apărută odată cu dezvoltarea creșterii animalelor — și, mai ales, cea de pază a locuinței au apărut mult după domesticirea câinelui.

Cel mai probabil, trebuie să fim de acord cu acei cercetători care, respingând caracterul utilitar al apropierii dintre om și câine, susțin că, la început, câinele s-a apropiat de om ca parazit. Câinele era atras spre taberele oamenilor de diverse resturi de hrană și de focul aprins acolo. Astfel, s-a obișnuit să stea în apropierea așezărilor omenești, apropiindu-se treptat tot mai mult de om. Se poate ca puii de câine să se fi deprins cu omul mai ușor decât alții. Încă de la începuturile domesticirii, omul ar fi putut folosi uneori câinele și în anumite scopuri proprii. De pildă, se crede că femeile lăsau cățeii să sugă surplusul de lapte. S-au păstrat reprezentări ale zeițelor morții din Babilon și Cartagina, care au la fiecare sân câte un animal alăptat, probabil un cățel și un purcel. La unele popoare, acest obicei se întâlnește și în zilele noastre¹².

Prin urmare, nu încape nicio îndoială că indo-europenii cunoșteau bine câinele încă din perioada celor mai vechi contacte dintre ei. Strămoșii balticilor și ai slavilor nu au făcut excepție în această privință. În teritoriile locuite astăzi de popoarele baltice, câinele a fost primul animal domesticit¹³. Câinele a lăsat, de asemenea, urme pregnante în folclorul și în mentalitatea popoarelor lituanian și leton¹⁴.

Limbile indo-europene au păstrat foarte bine vechea denumire a câinelui; cf. sanscr. śvá, gen. sg. śunah, avest. spā, gen. sg. sūno, gr. κύων, gen. sg. κυνός, lat. canis „câine, cățea“, arm. šun, irl. cú, gen. sg. con, hit. šuwana, toch. ku, lit. šuo, gen. sg. šuñs. Dintre exemplele citate, denumirea latină a câinelui se remarcă prin vocalismul rădăcinii. Totuși, schimbarea rădăcinii cuvântului latin pare să poată fi explicată pe baza datelor limbii latine. Atât în privința sensului, cât și a originii, ridică îndoieli și hit. šuwana¹⁵.

Sensul originar al denumirii indo-europene a câinelui nu este pe deplin clar, deși au existat numeroase explicații mai mult sau mai puțin reușite. H. Osthoff a încercat să lege denumirea indo-europeană a câinelui de denumirea indo-europeană a animalului domestic (inițial, poate, a oii) *peku (cf. sanscr. paśáh, lat.

¹⁰ O. N. Trubačev, Originea denumirilor animalelor domestice în limbile slave, Moscova, 1960, p. 5 (în continuare: Происхождение…).

¹¹ C. Keller, Die Abstammung der ältesten Haustiere, p. 44.

¹² E. Hahn, Hund, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 403; O. H. Trubačev, în același loc, p. 5.

¹³ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, Repere ale arheologiei Lituaniei, Vilnius, 1961, p. 79; Latvijas PSR vēsture, I, red. K. Strazdiņa, J. Zuša, J. Krastiņa, A. Drizula, Rīga, 1953, p. 9; K. Paaver, Формирование территории и изменчивость млекопитающих Прибалтики в голоцене, Tartu, 1965, p. 361—362, 364—365, 367—372.

¹⁴ P. Šmits, Latviešu tautas ticējumi, IV, Rīgā, 1941, p. 1745—1776.

¹⁵ A. Walde, Vergleichendes Wörterbuch der indogermanischen Sprachen, I, Berlin und Leipzig, 1930, p. 465—466 (în continuare: VrgI. Wb.); A. Walde, Lateinisches etymologisches Wörterbuch, I, Heidelberg, 1930, p. 152—153 (în continuare: Et. Wb.); E. Fraenkel, Litauisches etymologisches Wörterbuch, II, Heidelberg—Göttingen, 1966, p. 1033—1035 (în continuare: Et. Wb.); F. Kluge, Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache, Berlin, 1957, p. 320 (în continuare: Et. Wb.); J. Pokorny, Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, Bern, 1949, p. 632—633 (în continuare: Et. Wb.); H. Kronasser, Vergleichende Laut- und Formenlehre des Hethitischen, Heidelberg, 1956, p. 229; В. В. Иванов, Хеттский язык, Москва, 1963, p. 90—92.

103

pecus), reconstituind protoforma * (p)kyōn, al cărei sens inițial ar fi fost „câine de oaie sau, în general, câine de păstor”. Însă acestei interpretări, fără a mai vorbi de lipsa ei de temei fonetic, i se opune istoria obiectului însuși. De asemenea, nu există niciun temei pentru a afirma că această denumire a câinelui ar fi fost una secundară, care a înlocuit o denumire a câinelui ide. folosită anterior.

V. Georgijev explică faptul că denumirea ide. a câinelui provine din protoforma ide. *keu- „a striga, a urla, a scheuna, a lătra”. Așadar, câinele și-ar fi primit numele datorită lătratului și urletului său caracteristic, iar sensul inițial al denumirii câinelui ar fi fost „animal care latră și urlă”. Forma inițială a nominativului singular, potrivit lui V. Georgijev, ar fi fost *keu̯ōn, pe care, sub influența formei *ku-n-ós, a înlocuit-o foarte devreme forma *ku̯ōn (gr. κύων) sau *ku̯ōn (skr. śvá, av. spā). Paradigma inițială a acestei denumiri a câinelui ar fi fost aproximativ următoarea: sg. nom. *keu̯ōn > *ku̯ō(n) și *ku̯ō(n), sg. ac. *ku̯én-m, sg. gen. *kun-ós, sg. loc. *ku̯én-(i), pl. instr. *kun-bhis etc. V. Georgijev derivă din această protoformă, pe lângă denumirile câinelui menționate deja de noi, și skr. śvakaḥ „lup”, mid. (Herodot) σπάχα „câine”, lat. kuna „cățea”, sk. kó-ka-h „lup”, bulg. куче „câine”, rus. сука „cățea”, pol. suka¹⁶.

Din punct de vedere semantic, interpretarea lui V. Georgijev ar fi pe deplin acceptabilă. Totuși, caracterul schematic al tratării sale fonetice ridică multe îndoieli, iar asocierea unora dintre exemplele pe care le invocă cu vechea denumire ide. a câinelui ni se pare cu totul imposibilă.

Merită atenție încercarea lui F. Specht de a explica această denumire a câinelui, asociind-o cu rădăcina ide. *keu-, care desemnează o anumită culoare, cf. skr. śonah „roșu” < ide. *keu-no¹⁷. O asemenea interpretare ar fi posibilă și din punct de vedere semantic, întrucât în limbile ide. se întâlnesc numeroase denumiri ale acestui animal, de vechimi diferite, provenite dintr-un nume corespunzător de culoare. Chiar și liet. kiáunė, lat. caūna, pr. caune, ca variante velare ale acestei rădăcini, ar putea fi asociate cu o asemenea denumire ide. a câinelui¹⁸. Totuși, celelalte cuvinte cu rădăcina ide. *keu-no (cf. av. savahī „denumirea unei părți de pământ situate la est”, av. sūram „dimineața devreme”, arm. šukh „strălucire, lucire”, arm. šol „rază”) nu susțin prea mult etimologia lui F. Specht, deoarece sensul principal al acestei rădăcini este, totuși, „a străluci, a lumina”. Liet. švankūs „decent, onorabil; vesel, sprinten”, pe care F. Specht, segmentându-l în *šū-an-k-us, îl compară cu cuvintele din acest grup, nu poate fi asociat cu acestea nici din punctul de vedere al sensului, nici având în vedere forma sa mai veche, šankūs.

S-au făcut încercări de a asocia numele câinelui cu aceeași rădăcină ide. *keu-, dar cu sensul „a se umfla, a se tumefia, a crește, a se dezvolta”, nu cu cel de culoare, susținându-se că sensul inițial al denumirii câinelui ar fi fost mai mult sau mai puțin apropiat de noțiunile „puternic” (cf. skr. śaviraḥ „puternic”) sau „fecundat, pui de animal” (cf. skr. śi-šu „copil”, isl. vechi húnn, gr. χύος). Totuși, aceste interpretări sunt îndoielnice din toate punctele de vedere¹⁹.

Pe lângă această denumire ide. a câinelui, discutată deja de noi, în mare parte din Europa și Asia este folosită pe scară largă o altă denumire a lui, întâlnită nu numai în limbile indo-europene, ci și în cele fino-ugrice și turco-tătare. În toate aceste limbi, ea este foarte asemănătoare și se folosește mai ales cu sensul de „cățel”, mai rar cu sensul de „cățea” sau de „câine” în general. Găsim mai ales numeroase variante ale ei în limbile slave: rus. кутёнок „cățeluș”, кутя, куток,

¹⁶ B. И. Георгиев, Исследования по сравнительно-историческому языкознанию, Москва, 1958, p. 46—47, 117, 139, 151.

¹⁷ F. Specht, Der Ursprung der indogermanischen Deklination, Göttingen, 1947, p. 32, 121—122.

¹⁸ A. Walde, Vrgl. Wb., I, p. 368; J. Pokorny, Et. Wb., p. 594.

¹⁹ A. Walde, Vrgl. Wb., I, p. 446; J. Pokorny, Et. Wb., p. 592—594.

104

кутиха „cățea”, кучко „câine”, ucr. котюга, slovac. kot’uha, bulg. куче „cățea”, sârb. куче, slov. kūčak, pol. Kucziuk „nume de câine”. Iată însă exemple din alte limbi: alb. kutsh „câine”, let. kuce „cățea”, kuçens „cățeluș”, oset. куз/куј „câine” < iran. de est *kuti, cf. kurd. kūčik, ung. kutya, komi kitši, kytsi „cățeluș”²⁰. În pofida sensului comun și a asemănării formale, această denumire nu se pretează unei analize fonetice precise. Nici răspândirea ei nu poate fi explicată cu ușurință printr-un traseu al împrumutului. De aceea, se pare că mulți cercetători consideră pe bună dreptate că această denumire a câinelui provine dintr-un cuvânt onomatopeic de chemare a câinelui, cf. rus. куть-куть, pol. kuciu-kuciu. Este posibil ca de aceste onomatopee să trebuiască legate rus. ццу, lit. ciù-ciù, ciū-ciū, precum și denumirile câinelui derivate din ele, folosite mai ales în limbajul copiilor.

Este destul de ciudat că în limbile slave nu s-au păstrat urme mai sigure ale vechii denumiri proto-indo-europene a câinelui (lit. šuo etc.). Totuși, în ele sunt răspândite alte denumiri ale câinelui, necunoscute celorlalte limbi indo-europene. Unele dintre aceste denumiri sunt destul de vechi, datând încă din epoca slavă comună. Una dintre cele mai vechi și mai răspândite este: slavonă veche pbsǫ „câine”, rusă veche пъсь, rusă actuală пѐс, ucraineană пес, belarusă пес, bulgară пъс, пес, sârbo-croată nàc, slov. pěs, slovac. pes, pol. pies, cașub. pjes, sorabă superioară pos, sorabă inferioară pes, pjas, polabă pasai (< *pbsǫ) „câine”²¹.

Printre etimologi, această denumire slavă a câinelui este extrem de populară, iar pentru explicarea ei au fost invocate aproape toate variantele semantice posibile privind originea numelui câinelui.

Etimologia lui V. Schulze a găsit cei mai mulți susținători: slav. pisǫ este pus în legătură cu sanscr. piśāṅgah „roșcat, brun” (de asemenea, nume de câine), piśāh „cerb lopătar”, gr. ποικίλος „pestriț”, rus. пестрый, lit. paišas etc.²².

Originea unei alte denumiri a câinelui, răspândite mai ales în limbile slave de est, nu a fost încă lămurită; cf. rusă veche собака, rus. собака, belarusă сабака, ucraineană собака, pol. dial. sobaka, cașub. sobaka „cățea, câine, om desfrânat”, slov. sobaka, slovac. dial. sobaka „femeie certăreață”. Este posibil ca în limbile slave de vest, mai ales acolo unde cuvântul este folosit cu sensul său figurat, să fi pătruns și din rusă, belarusă sau ucraineană. Unii consideră această denumire a câinelui un împrumut din limbile iraniene, alții din cele turcice, iar alții încearcă să o considere un cuvânt de origine slavă²³.

O parte dintre limbile slave au o denumire comună pentru cățea: rusă veche сука, rus. сука, belarusă сука, ucraineană сука, pol. suka, cașub. sëka, polabă saukó „femeie depravată, desfrânată”. În explicarea originii acestui cuvânt, încă din vremea lui H. Osthoff s-a păstrat tendința de a încerca în vreun fel identificarea urmelor vechii denumiri indo-europene a câinelui (lit. šuo etc.) în limbile slave. Chiar și

²⁰ O. H. Трубачёв, Происхождение…, p. 25—26; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 705—706; В. И. Абаев, Историко-этимологический словарь осетинского языка, I, Москва—Ленинград, 1958, p. 605.

²¹ O. H. Трубачев, Происхождение…, p. 19; M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 346—347.

²² M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 346—7; O. H. Трубачев, Происхождение…, p. 19; M. Mayrhofer, Kurzgefasstes etymologisches Wörterbuch des Altindischen, II, Heidelberg, 1963, p. 288—289 (în continuare: Et. Wb.).

²³ O. H. Трубачев, К этимологии слова собака, — „Краткие сообщения Института славяноведения АН СССР“, 15, Москва, 1955, p. 48—55; J. Holub, F. Kopečný, Etymologický slovník jazyka českého, Praha, 1952, p. 344 (în continuare: Et. sl.); V. Machek, Etymologický slovník jazyka českého a slovenského, Praha, 1957, p. 462 (în continuare: Et. sl.); O. H. Трубачев, Происхождение…, p. 32.

105

iar în ultimii ani mulți cercetători urmează această cale²⁴. Totuși, nici caracterul pan-slav al acestei denumiri pentru cățea, nici, cu atât mai mult, legătura ei cu vechiul nume indo-european al câinelui nu sunt suficient dovedite²⁵.

Vechiul nume indo-european al câinelui s-a păstrat în toate cele trei limbi baltice.

Liet. šuo < *švuō (< ide. *kuō-n). O pierdere facultativă asemănătoare a lui v înainte de ō este atestată în limbile baltice și în alte câteva cazuri, cf. liet. dū < *dvuo, liet. guōlis, lat. guõla < *guōl, žem. torà < *tvōr, liet. kólyti alături de kvõlyti < bielor. хваліць, pol. chwalić și altele²⁶. Pe lângă forma šuo, întâlnită deja în primele documente ale limbii lituaniene, în dialecte și în diverse texte apar și alte forme ale acestei denumiri, a căror apariție se explică prin schimbări fonetice sau morfologice; cf. šuvà (forma cea mai răspândită în dialecte: Dusetos, Joniškėlis, Joniškis, Kapsukas, Pandėlys, Obeliai, Rokiškis, Ukmergė, Utena, Varėna, Vilkaviškis, Zarasai etc.)²⁷, šunė (Gataučiai, Karsakiškis, Kuldūnai, Pabiržė, Nemunėlio Radviliškis, Saločiai, Smilgiai, Šleideriškės, Užušiliai etc.), šuŏj (Leipalingis, Liškiava), šuon (Varėnai, Vaiguva)²⁸, šunis (Kučiūnai, fosta regiune Seinai)²⁹. În literatura lingvistică este menționată foarte des și forma šū³⁰. Totuși, această formă a apărut cel mai probabil din cauza transcrierii inexacte a sunetelor dialectului žemaitian dünininkai³¹. Forma limbii literare šuo este folosită mai ales în Samogiția, în unele dialecte aukštaitiene occidentale (Bitenai, Kriūkai, Jurbarkas, Smalininkai, Šakiai, Veliuona), iar uneori este întâlnită spontan și în alte dialecte.

Prin varietatea formelor sale, această denumire a câinelui nu se deosebește de alte substantive lituaniene cu veche temă consonantică; cf. sesuo alături de sesuvà, šešva, šešė, sesuõj etc.

Forma letonă suns, corespunzătoare lituanienei šunis, prezintă în unele documente scrise vechi urme ale declinării consonantice, însă în limba letonă nu sunt atestate forme corespunzătoare lituanienei šuŏ³².

Denumirea câinelui este consemnată de două ori și în documentele limbii prusace. În glosarul de la Elbing găsim: Sunis Hunt (cuvântul 703). Această formă ar corespunde letonului suns, lituanienei šunis. Totuși, nu putem afirma acest lucru categoric, deoarece în glosarul de la Elbing terminația -is

²⁴ H. M. Шанский, В. В. Иванов, Т. В. Шанская, Краткий этимологический словарь русского языка, Москва, 1961, p. 324; В. И. Георгиев, Исследования по сравнительно-историческому языкознанию, p. 47; M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 42.

²⁵ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 21—22.

²⁶ J. Endzelīnas, Baltu kalbų garsai ir formos, Vilnius, 1957, p. 46, 141; J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, Rīgā, 1951, p. 484; J. Otrebski, Gramatyka języka litewskiego, I, Warszawa, 1958, p. 385—386; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 81, 176, 1033.

²⁷ Datele dialectologice sunt de regulă preluate din fișierul de cartotecă al Atlasului limbii lituaniene al Institutului de Limbă și Literatură Lituaniană.

²⁸ K. Būga, Rinktiniai raštai, I, Vilnius, 1958, p. 588; II, Vilnius, 1959, p. 354; V. Vitkauskas, Baltistica, II(2), p. 203—207.

²⁹ Pr. Skardžius, Lietuvių kalbos žodžių daryba, Vilnius, 1941, p. 50.

³⁰ J. Endzelynas, Baltų kalbų garsai ir formos, p. 127; J. Otrebski, Gramatyka języka litewskiego, III, Warszawa, 1956, p. 58, 62; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 1033.

³¹ V. Vitkauskas, Baltistica, II(2), p. 203—207.

³² J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, p. 440—441; K. Mülenbacha Latviešu valodas vārdnīca, III, Rīgā, 1927—1929, p. 1122—1123 (toliau: EM). EH: J. Endzelīns un E. Hauzenberga, Papildinājumi un labojumi K. Mülenbacha Latviešu valodas vārdnīcai, I—II, Rīga, 1934—1946.

106

Se adaugă și terminația -as > în loc de -s. Aici găsim și deywis „zeu”⁳³, și dagis „vară” (cf. lit. dāgas), și stogis „acoperiș”, și snaygis „zăpadă”, și taukus „grăsime”, etc.

Unele neclarități le ridică un alt nume pentru câine, întâlnit în monumentele limbii prusace: cuvântul 42 din glosarul lui Simon Grunau songos hundt. R. Trautmann consideră acest cuvânt o transcriere coruptă a formei sunis (songos...aus sunis verd e rbt)³⁴. J. Endzelīnas este, de asemenea, înclinat să citească songos drept *sunus³⁵. E. Benveniste reconstituie forma *sunko pornind de la transcrierea songos³⁶. E. Benveniste justifică această formă prin faptul că în glosarul lui S. Grunau se găsesc și alte cuvinte care se deosebesc prin sufixul -k- de formele acelorași cuvinte întâlnite în alte monumente ale limbii prusace. De exemplu, alături de Geytye din glosarul Elbing (probabil trebuie citit Geytys)³⁷ „pâine”, forma din catehisme geits, în glosarul lui S. Grunau găsim forma geytko. Alături de Pepelis „pasăre” din glosarul Elbing și forma de plural, genitiv pippalins din catehisme, în glosarul lui S. Grunau găsim forma pip elko. Totuși, forma songos este, oricum, cel mai probabil o variantă a aceluiași nume pentru câine, corespunzător prus. sunis, lit. šuo, și nu un nume nou pentru câine, propriu doar limbii prusace.

Numele pentru câine din limba prusacă, discutat tocmai mai sus, a lăsat urme destul de evidente și în toponimia prusacă. Unele hidronime și toponime întâlnite în diverse documente istorice pot fi puse în legătură cu el: Sonne, Sonnaw, Sonnekaym, Suna, Sunegowe, Sunecolowach, Sunike, Zunloszkeim³⁸.

În opinia lui F. Lorentz, chiar și numele satului Schönau, situat lângă Gdańsk, Schönau poate fi pus în legătură cu prus. sunis (Schönau < Sunowo „satul câinilor”)³⁹.

Limbile baltice nu au un nume comun pentru femela câinelui. În lituaniană, această noțiune este exprimată prin cuvântul kalė (se folosește în paralel și forma kālė). Acest nume pentru femela câinelui se întâlnește în toate dialectele lituaniene și este atestat deja în scrierile vechi (Daukša, Širvydas).

În pofida eforturilor depuse, originea cuvântului lituanian kalė nu a fost încă suficient lămurită. S-a încercat asocierea lit. kalė cu isl. vechi hvelpr „câine tânăr”, alb. keliuš „animal tânăr, mai ales câine”, gr. σκύλαξ „câine, câine tânăr, animal tânăr”, gr. κύλλαξ, irl. mediu culén „câine tânăr”, cymr. colwyn, corn. coloin, bret. kolen⁴⁰. Toate aceste cuvinte ar proveni din rădăcina indo-europeană *kel- „a striga, a răcni, a suna”. Ni se pare că lit. kalė este, cel mai probabil, un cuvânt apărut recent, propriu doar limbii lituaniene, și nu are legătură directă cu numele menționate pentru câini, în special pentru pui. Altceva este că lit. kalė ar putea proveni într-adevăr din cuvinte înrudite genetic cu rădăcina indo-europeană *kel-, cf. let. kalkuot „a trăncăni”, kalit.

Este însă posibilă și o altă explicație a originii cuvântului kalė, bazată pe materialul propriu al limbii lituaniene. Am observat anterior că, din punct de vedere semantic, unele

³³ În catehismele prusace se scrie deiws, deiwas. Atunci când sunt citate exemple din glosarele limbii prusace, în această lucrare se indică de regulă mai întâi forma prusacă.

³⁴ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, Göttingen, 1910, p. 433.

³⁵ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, Rīgā, 1943, p. 259.

³⁶ E. Benveniste, StB, 2, p. 78.

³⁷ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 87.

³⁸ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, Berlin—Leipzig, 1922, p. 168, 176.

³⁹ F. Lorentz, ZfSI, XI, 2, p. 245.

⁴⁰ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 208; M. Vasmer, Et. Wb., II, 642; J. Pokorny, Et. Wb., p. 550.

107

Denumirile indo-europene ale câinelui sunt explicate prin asocierea lor cu denumirile corespunzătoare ale culorilor. În mod asemănător, ni se pare că s-ar putea explica și originea cuvântului lituanian kalė. Acest cuvânt ar trebui pus în legătură cu adjectivele lituaniene kalýbas „alb (despre gâtul unui câine)”, kalýbkaklis „cu gâtul alb”, kalývas „alb”, kalýnas. Un astfel de adjectiv se găsește în unele graiuri samogițiene (Mosėdis, Plateliai, Salantai, Alsėdžiai), precum și în dicționarele lui J. Brodovski, G. H. F. Neselman și J. Juška⁴¹. Adjectivele kalývas, kalýbas sunt formații secundare cu sufixele -ybas, -yvas. Așadar, după cum alături de senyvas, senýbas sau ankstyvas, ankstybas adjectivele primare sunt sėnas, ankstùs, tot astfel, alături de kalývas, kalýbas trebuie să fi existat forma *kalas. Dintr-o asemenea formă ar fi putut apărea numele câinelui *kalis, kalė și kūlė, cf. márgas→mãrgis, mãrgė. Adjectivul *kalas nu ar fi trebuit inițial să însemne neapărat „alb”, cf. gr. κελαυνός „negru”, χαλκός „cenușiu”, irl. caile „pată”. În opinia noastră, această ultimă etimologie a lituanianului kalė ar fi susținută și de faptul că în diferite limbi indo-europene întâlnim destul de multe denumiri de animale provenite din rădăcina indo-europeană *kel-, *kāl, cf. skr. karkáḥ „cal alb”, gr. κίλλος „măgar”, suedeză dialectală hjälm „bou sau cal bălțat”, germ. elvețiană helme „vacă bălțată” etc.⁴² Sensul inițial al adjectivului *kalas ar fi putut fi „cu pete albe, bălțat”. Etimologia propusă de noi este susținută în special de împrejurarea că adjectivele kalývas, kalýbas se folosesc numai cu referire la câine. O anumită analogie, în care numele unui animal derivat dintr-o însușire ajunge să fie denumirea specifică a femelei unei specii, se poate observa în istoria lituanianului kėvė „animal slab și de proastă calitate; mârțoagă”; odată intrat în letonă, acesta a căpătat sensul de „iapă”.

Posibilitatea de a lega lituanianul kalė de lituanianul kalývas fusese deja menționată în treacăt de F. Špecht⁴³.

După cum am menționat, kalė este o denumire specifică limbii lituaniene pentru femela câinelui. Este adevărat că K. Būga a încercat să identifice urmele acestui cuvânt în unele nume personale și toponime prusace: el a pus în legătură cu lituanianul kalė numele satului Kalis și numele personal Kalioth⁴⁴. Însă prus. Kalis, Calyen, Kalcz (numele unui lac) ar fi, în opinia noastră, mai corect să fie legat de prus. kalis „somn (pește)”⁴⁵.

În letonă sunt folosite pe scară mai largă două denumiri pentru femela câinelui: kuce și kuņa. Am amintit deja despre originea primei și despre denumirile câinelui apărute într-un mod asemănător în alte limbi, când am discutat numele slave de acest tip (rus. кученок „căţeluş” etc.). Originea onomatopeică a let. kuce, kuca „cățea” ar fi confirmată de numeroase alte denumiri ale câinelui folosite în letonă, legate de onomatopeea de chemare a câinelui kuč, cf. kuča „cățea”, kuča „căţeluş mic (în limbajul copiilor)”, kučāte „căţeluşă”, kučka „cățea”, kučēns „căţeluş”, kučēns, kucans, kucenis, kucentiņš, kuceļēns, kucļēns, kucis „câine”, kuciņš, kučiņš, kucans „căţeluş”, kuceļēns, kucins „denumire peiorativă pentru câine”, kuculēns „căţeluş” (EM, II, 298; EH, I, 666).

⁴¹ Dicționarul limbii lituaniene, V, p. 135–137, 141 (în continuare: LKŽd.).

⁴² Ē. Fraenkel, Et. Wb., p. 209; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 506; J. Pokorny, Et. Wb., p. 547–548; M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 171.

⁴³ F. Specht, Der Ursprung der indogermanischen Deklination, p. 122; A. Sabaliauskas, Baltistica, III(1), p. 109–110.

⁴⁴ K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 524–525.

⁴⁵ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 54; R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 351.

108

În privința originii cuvântului leton kuņa există diverse opinii. Mulți cercetători nu separă acest cuvânt de celelalte rude ale vechii denumiri indo-europene a câinelui⁴⁶. Iată ce scria K. Būga despre originea letonului kuņa: „Și eu, urmându-l pe K. Jaunius, am crezut mai întâi că letona kuņa «cățea» (III 33) este înrudită prin origine cu šunim, dar am renunțat public la această opinie în noiembrie 1909, în critica litografiată a «Studiilor aistice» (p. 10). Kuņa, împreună cu letona kuce «cățea»... și kucens «cățăluș»... aparține cuvintelor de origine necunoscută. Cf. cașubiana kuna «cățea» și bulgara kűče «câine», albaneza kutš, turca otomană küčük «câine»⁴⁷. J. Endzelīns⁴⁸ explica în două feluri originea letonului kuņa: considera că a apărut prin contaminarea formelor *suna și kuca sau că este de origine străină, la fel ca și cașubiana kūnā, pe care E. Berneker⁴⁹ o punea în legătură cu rus. кѵна «jder». Ni se pare mai plauzibil primul caz. Este posibil să fi jucat aici un anumit rol și cuvântul onomatopeic kuč (kuč *suna > kuč kuņa).

În toate limbile baltice întâlnim și numeroase alte denumiri ale câinelui, folosite mai restrâns. De regulă, ele desemnează anumite rase de câini sau sunt folosite alături de denumirea generică (a speciei) a câinelui, cu o nuanță emoțională ori cu altă nuanță semantică distinctivă.

Lituanianul kūrtas «câine de vânătoare foarte rapid» este un cuvânt de origine slavă. După cum a demonstrat K. Būga, acest cuvânt trebuie să fi pătruns în limba lituaniană cel târziu în secolul al XII-lea. Lituanianul kūrtas provine din forma rusă veche neaspirată *хъртъ, din care trebuie să se fi dezvoltat și forma actuală din limba rusă хорт⁵⁰.

Slavų kalbose šis šuns pavadinimas labai plačiai vartojamas. Be minėto rus. хорт, plg. ukr. хорт, bulg. хрът, хрътка, serb.-chorv. хрът, slov. hrt, ček. chrt, slovk. chrt, lenk. chart, aukšt. luž. khort, žem. luž. chart. Kaip matyti iš pateiktų pavyzdžių, esama pakankamo pagrindo šį šuns pavadinimą laikyti bendraslavišku žodžiu. Tačiau kaip jis atsirado slavų kalbose, ligi šiol nėra išaiškinta, o aiškintojų ir aiškinimų skaičius yra tiesiog rekordinis. Kai kurie tyrinėtojai (H. Hirtas, E. Bernekeris) šį šuns vardą laikė skoliniu iš germanų, plg. vok. Rüde „šuo, medžioklinis šuo“, sen. vok. aukšt. rudio „didelis šuo“. Kiti jį siejo su rus. скорый „greitas“, treti su skr. kharah „grubus, šiurkštus, aštrus“, gr. χάραρος „aštrus, smailus“. V. Machekas, iš pradžių mėginęs sieti jį su liet. kūrti „greitai bėgti“, vėliau šį šuns pavadinimą kartu su vok. Rüde laikė „praindoeuropietišku“, t. y. indoeuropiečių paveldėtu iš kažkokios nežinomos kalbos. J. Mikola mėgino čia gretinti ir vok. hurtig „greitas, skubus, vikrus“. K. Mošynskis slaviškąjį šuns pavadinimą kildino iš χɍtъ < ide. *sɍ-to- < *ser-, „greitai bėgti“. O. Trubačiovas neseniai paskelbė naują slav. χɍtъ kilmės aiškinimą, siedamas jį su liet. sartas⁵¹.

Este greu de spus ceva despre validitatea etimologiilor enumerate: aproape toate au atât un sâmbure rațional, cât și puncte slabe. Din punct de vedere semantic, ni se pare destul de convingătoare explicația lui O. Trubačëv. E drept că aici ne confruntăm cu

⁴⁶ V. I. Georgiev, Исследования по сравнительно-историческому языкознанию, p. 47; В. В. Иванов, Хеттский язык, p. 92; J. Pokorny, Et. Wb., p. 633.

⁴⁷ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 220.

⁴⁸ EM, II, p. 316.

⁴⁹ E. Berneker, Slavisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1908—1913, p. 644.

⁵⁰ K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 430; III, p. 497, 763, 769; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 318; M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 265.

⁵¹ M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 265; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 23; Вопросы славянского языкознания, вып. 2, Москва, 1957, p. 38—41; V. Machek, Et. sl., p. 163; J. Holub, F. Kopečný, Et. sl., p. 143; F. Slawski, Słownik etymologiczny języka polskiego, I, Kraków, 1952—1956, p. 60—61 (în continuare: Sl. et.).

109

cu unele dificultăți de natură fonetică, dar acestea nu sunt mai mari decât dificultățile fonetice ale altor etimologii ale acestui cuvânt.

Pe lângă limba lituaniană, această denumire a câinelui a pătruns și în limbile letonă și prusacă. Let. kurts „ogar, câine de vânătoare, câine slab”, la fel ca lit. kurtas, provine din aceeași sursă — rus. veche *хърть⁵².

O formă slavă asemănătoare trebuie să fi existat și în pr. curtis (cuvântul 700 din glosarul de la Elbing): Curtis Wynt (Windhund) ca sursă⁵³. Prusacii ar fi putut împrumuta acest cuvânt prin intermediul polonezilor.

K. Būga a încercat să lege lit. skalikas „un astfel de câine de vânătoare” de let. skaļš „zgomotos”⁵⁴. Totuși, ar fi mai corect să-l legăm de verbul skālyti „a lătra în timp ce urmărește un iepure sau un animal sălbatic”. Verbul skālyti, la rândul său, ar fi de origine slavă⁵⁵, cf. pol. skolić „a scheuna (despre câine)”, rus. сколить „a lătra, a scheuna (despre câine, lup)”, ceh. skoliti „a lătra”.

În mod asemănător este explicată și apariția pr. scalenix (cuvântul 702 din glosarul de la Elbing: Scalenix Vorlouf (Vorstehhund). A. Brückner îl deriva deja din verbul *skalīt, a cărui sursă ar fi fost pol. skolić⁵⁶.

În unele graiuri rusești se folosesc, de asemenea, denumiri ale câinelui derivate din verbul сколить, cf. rus. сколуха, сколушка „ogar”⁵⁷.

În limba letonă nu există o denumire a câinelui de această origine.

În unele graiuri lituaniene și în diverse monumente scrise, printre care și scrierile lui J. Bretkūnas, se întâlnește o denumire de origine slavă pentru câinele de vânătoare: gončas, gončius, gončiakas, gončakas (LKŽd., III, 482). Aceste cuvinte au pătruns în limba lituaniană din polonă sau belarusă, cf. pol. gończy, goniec, gończak, belar. гонец. Denumirile slave ale câinelui provin dintr-un verb înrudit ca rădăcină cu lit. ganýti, ginti (gyvulius), cf. pol. gonić, rus. гнать „a mâna, a urmări, a alunga, a hăitui”, rus. veche гонати⁵⁸.

În limba lituaniană există, de asemenea, numeroase denumiri ale câinelui de origine onomatopeică: ãmas, ciūčė, ciūcis, ciuciūkas, ciūčius, ciuckà, ciūckis, ciūlis, ciūlius, čiūčė, čiūčia, čiūčiukas, čiūčius, čiūčką, čiūčkis, čiūčkus (LKŽd., I, 96, II, 29—30, 92—3), cf. interjecția onomatopeică am; ciu, ciū, čiū, čiū, čiū, ciuciū, čiūčiū și alte cuvinte de chemare a câinelui. Probabil că și lit. čiūra „cățea” (LKŽd., II, 116) este de origine onomatopeică, cf. čiūr, čiurà „cel care urinează în pat”, čiurà „plângăcios”.

Denumirile apărute în funcție de culoarea câinelui sau de alte particularități ale blănii sunt, în limba lituaniană, cel mai adesea: márgis, mār gis, rūdis, kūdlius, kūdlis.

Lit. sābalas „câine negru cu blana lucioasă”, sābalis, cf. sābalas „animal din familia jderilor” < belar. соболь⁵⁹.

⁵² EM, II, p. 326; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 318; K. Būga, Rinktiniai raštai, III, p. 45, 766.

⁵³ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92, 366; J. Endzelīns, Senprūšų valoda, p. 199.

⁵⁴ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 564.

⁵⁵ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 794.

⁵⁶ A. Brückner, AfslPh, 20, p. 505; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 248—249; R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92, 428.

⁵⁷ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 34.

⁵⁸ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 279; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 152.

⁵⁹ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 754.

110

Nume de câini de origine asemănătoare se întâlnesc și în letonă:

Lat. klaučis „un câine, un lătrător“ (EH, I, 611), cf. letonă klaudzēt „a bate, a zăngăni, a face zgomot; a ocărî“.

Lat. klīva „un câine rătăcit“ (EH, I 620), cf. letonă klīvāt „a rătăci“.

Let. krancis „un nume obișnuit pentru câinii care au o dungă albă pe gât“, cf. let. krancis „coroană sau dungă“ < vok. Kranz (EM, II, 259).

Let. kuželis „un câine zburlit“ (EM, II, 331), cf. let. kuželains „zburlit“.

Let. lamāka „un câine mare“ (EM, II, 417), cf. let. lamāns „un om sau un câine mare, greoi, lacom“ (EM, II, 530).

Let. leīmuris „un cățeluș foarte tânăr, care încă nu stă bine pe picioare“ (EM, II, 449), cf. let. leīmma „un om apatic, lipsit de energie“.

Let. pakans „un nume de câine“ < vok. Packan (EM, III, 40).

Let. piksis „un câine mic“ (EH, II, 231), cf. let. piks „un bulgăre, un cocoloș“.

Let. rakstiņš „un câine pestriț“ (EM, III, 473), cf. let. rakstaīns „ornat cu modele, broderie“.

Let. rūdiņš „un nume de câine, după culoare“ (EM, III, 554), cf. let. ruds „roșcat, brun-roșcat, cenușiu“.

Let. rūsis „numele unui câine de culoarea ruginii“ (EM, III, 573), rūzis „un câine de culoare ruginie, brun“ (EM, III, 574), cf. let. rūsains „roșcat, maroniu, ruginiu“.

Let. sabulis „un nume de câine“; sabulītis, sabalītis „poreclă a câinelui“, sabalis „câinele (în limbajul copiilor)“ < rus. соболь „samur“ (EM, III, 599; EH, II, 395).

Lat. sebris „un câine mare, gras, dar rău; un fel de nevăstuică” (EM, III, 810), cf. lat. sebris „o ființă slabă și decăzută”⁶⁰.

Având în vedere amploarea redusă a lexicului păstrat din limba prusacă veche, trebuie spus că acesta abundă în denumiri pentru câine. Într-adevăr, glosarul de la Elbing, alcătuit pe baza unor teme, are un fel de secțiune separată cu termeni de vânătoare, iar această secțiune este alcătuită din denumiri pentru câini. Pe lângă cele Sunis, Curtis, Scalenix deja discutate de noi, găsim acolo încă două nume de câine.

Pr. Slidenikis (cuvântul 701 din glosarul de la Elbing) Leethunt (Leithund)⁶¹. A. Brückner și, de acord cu el, R. Trautmann au derivat pr. slidenikis din pol. slednik „câine de urmă”⁶². J. Endzelīns era înclinat să pună în legătură pr. slidenikis cu letonul sliede „urmă”, sl. slědъ „urmă”. Îndoiala sa față de explicația lui A. Brückner și R. Trautmann s-a datorat împrejurării că, în cazul împrumutului din polonă, ar fi de așteptat sled-, nu slid-⁶³. Totuși, A. Brückner derivă pr. slidenikis din forma prepolonă *sliednik. În sprijinul explicației lui A. Brückner stă parțial și faptul că o mare parte din lexicul acestui domeniu în limba prusacă este de origine slavă, mai ales polonă.

Pr. Wyysis (cuvântul 704 din glosarul de la Elbing) Wacker (câine de pază). Pr. wuysis (forma autentică este probabil wyyzis) este considerat, după câte se pare, în mod unanim de lingviști un împrumut din pol-

⁶⁰ E. Blese, KZ, 75, p. 96.

⁶¹ germ. Leithund „Canis venaticus, câinele condus de vânător cu ajutorul unei lese lungi, folosit mai ales pentru a găsi urmele cerbilor și mistreților”.

R. Trautmann, Monumentele lingvistice ale prusacei vechi, p. 431; A. Brückner, AfslPh, 20, p. 505.⁶²

J. Endzelins, Limba prusacă veche, p. 251.⁶³

111

kų⁶⁴, cf. pol. wyżel „Spürhund”, rus. выжлец, ceh. vyžel etc. Originea denumirii slave a câinelui este neclară: unii înclină să o considere un împrumut din germană, alții din maghiară, iar alții îi explică apariția pe baza materialului slav⁶⁵.

După ce am trecut în revistă denumirile câinelui în limbile baltice și, în parte, și în cele slave, putem formula câteva concluzii de ordin mai general. Toate cele trei limbi baltice au păstrat vechea denumire indo-europeană a câinelui. În limbile slave această denumire nu există, iar încercările de a-i găsi urme nu au avut până acum succes. Atât în limbile baltice, cât și în cele slave se folosesc și denumiri ale câinelui de origine mai recentă, specifice unor limbi sau grupuri de limbi. Unele denumiri slave ale câinelui au pătruns și în limbile baltice.

OAIA

Oaia este unul dintre primele, poate chiar primul dintre animalele de fermă utile domesticite de om. Acest lucru este demonstrat de descoperirile arheologice și de numeroasele date istorice; nici faptele lingvistice nu îl contrazic.

K. Keller, care a cercetat pe larg problema originii animalelor domestice, distinge trei centre de domesticire a oilor. Unul s-ar fi aflat în Europa, undeva pe țărmurile estice ale Mării Mediterane, altul în Asia, poate în Mesopotamia, iar al treilea în Africa. Din aceste centre provin rase diferite de oi. Strămoșii oilor domestice cel mai răspândite în Europa, muflonii (Ovis musimon), se găsesc și astăzi în Corsica și Sardinia.

Urme ale oilor domestice sunt găsite foarte frecvent în descoperirile arheologice din perioada neolitică, în diferite locuri din Europa, precum și în unele regiuni din Asia și Africa².

Creșterea oilor era foarte răspândită în Egiptul antic. Egiptenii antici creșteau deja mai multe rase de oi domestice. Desene cu oi se găsesc pe vechile obiecte de ceramică egiptene. Egiptenii își împodobeau templele cu statui de oi cioplite în piatră. Berbecul era considerat un animal sacru în Egipt³.

Și Palestina antică era renumită pentru turmele sale uriașe de oi. Se știe că regele Moabului trebuia să dea anual ca tribut Israelului 100 de mii de miei și 100 de mii de oi. Dacă egiptenii antici creșteau oile în principal pentru carne, pentru evrei ele furnizau carne, lapte, lână, piele și chiar coarne. Din coarnele berbecilor făceau vase pentru păstrarea uleiului și instrumente muzicale⁴. Chiar și în multe limbi ale lumii, cuvântul folosit astăzi pentru noțiunea de jubileu (cf. lituaniană jubilejus) este legat de denumirea berbecului în limba ebraică veche jobel. Astfel, evreii numeau atât berbecul, cât și cornul de berbec în care suflau cu prilejul unor sărbători — anul jubiliar (sărbătorit o dată la cincizeci de ani). Mai târziu, sărbătoarea însăși a fost numită după berbec. Pentru evreii antici, berbecul era și un animal sacrificat în ritualurile de cult.

⁶⁴ A. Brückner, AfslPh, 20, p. 505; R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92, 466; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 277.

⁶⁵ O. Трубачев, Происхождение…, p. 24; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 239; V. Machek, Et. sl., p. 579; A. Brückner, Słownik etymologiczny języka polskiego, Warszawa, 1957, p. 640 (toliau: Sl. et.).

¹ C. Keller, Die Abstammung der ältesten Haustiere, p. 176—183.

² O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, II, p. 285; M. Hilzheimer, Schaf, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, XI, Berlin, 1927/1928, p. 220—221.

³ Ranke, Schaf, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, XI, p. 221—222; C. Keller, ten pat, p. 172—173.

⁴ P. Thomsen, Schaf, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, XI, p. 221.

112

Sacrificarea oii în ritualurile de cult ale diferitelor popoare avea un caracter sângeros sau nesângeros. În cel de-al doilea caz se sacrificau lâna oilor. Oamenii au învățat foarte devreme să folosească lâna în Asia și Europa. Se consideră că babilonienii au fost primii care au început să tundă oile. În Babilonia, tunderea oilor s-a răspândit, se pare, între 1300 și 600 î.e.n., în legătură cu importul fierului. Tunderea oilor a ajuns în Europa din Asia Anterioară. S-a păstrat mărturia că, în jurul anului 300 î.e.n., primii tunzători de oi s-au mutat din Sicilia în Italia.⁵ Totuși, ar fi greșit să credem că omul a început să folosească lâna de oaie numai după ce a învățat s-o tundă. Înainte, oile erau jumulite. După cum vom vedea mai târziu, pe baza acestei împrejurări s-a încercat explicarea și a unor denumiri indo-europene ale oii.

Oaia, unul dintre primele animale domesticite de om, se afla și pe teritoriile actuale ale balticilor și slavilor. Locuitorii zonelor împădurite din Lituania, Letonia, precum și din ținuturile învecinate, au început să se ocupe de creșterea animalelor aproximativ la începutul mileniului al II-lea î.e.n. Au cunoscut creșterea animalelor prin intermediul vecinilor lor sudici, care practicau agricultura și creșterea animalelor cu mult mai devreme. Pe teritoriul locuit astăzi de lituanieni și letoni, oase de animale domestice, inclusiv de oaie, sunt găsite în săpăturile arheologice ale culturii ceramicii cordate și ale culturii topoarelor de luptă în formă de barcă⁶. Numeroase oase de oi se găsesc și în săpăturile movilelor fortificate din Lituania, datate în secolele I–IV e.n.⁷.

În toate așezările cercetate ale slavilor sudici și nordici, printre resturile de bucătărie se găsesc întotdeauna cu mult mai multe oase de animale domestice, inclusiv de oaie, decât de animale sălbatice⁸. J. Paiskeris a făcut o greșeală grosolană când, bazându-se pe unii termeni slavi legați de creșterea animalelor, pe care îi considera de origine germanică și turco-tătară, a susținut că slavii nu s-au ocupat de creșterea animalelor până în secolul al X-lea e.n.⁹.

Importanța creșterii oilor pentru popoarele străvechi din Asia, Europa și Africa este demonstrată și de faptul că în familiile de limbi indo-europene, turco-tătare și semitice se întâlnesc denumiri ale oii comune fiecăreia dintre aceste familii lingvistice.

Vechea denumire indo-europeană a oii s-a păstrat bine în multe dintre limbile indo-europene, atât dispărute, cât și încă vorbite: skr. áviḥ, gr. ὄϊς, lat. ovis, germ. sup. veche ou, islandeză veche áer, got. awistr „oaie“, awēpi „turmă de oi“, arm. hoviv (< *ou̯i-pa-) „păstor de oi“, irl. óí „oaie“, cymr. ewig, rus. овца, lituaniană avis etc.

Ca și în cazul multor altor cuvinte indo-europene vechi, sensul originar al lui *ou̯is este foarte greu de explicat. Poate că încercarea de a lega indo-europeanul *ou̯is de rădăcina indo-europeană *eu̯ „a îmbrăca, a trage pe sine, a încălța“ (cf. lituan. aūti, rus. обуть „a încălța“, lat. exuo, -ere „dezbrac, scot“) este ceva mai plauzibilă. Astfel, sensul originar al lui *ou̯is ar fi „animal care are veșmânt (blană)“ sau „animal care oferă veșmânt (blană)“. Desigur, și această explicație este foarte îndoielnică. Din punct de vedere semantic, această etimologie ar fi susținută parțial de un cuvânt deja cu mult mai

⁵ O. Schrader, Dicționar enciclopedic de antichități indo-europene, II, p. 285.

⁶ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, Repere ale arheologiei lituaniene, p. 79; Istoria RSS Letone, I, p. 11; K. Паавер, Формирование териофауны и изменчивость млекопитающих Прибалтики в голоцене, p. 367.

⁷ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, ibidem, p. 252—253; K. Paaver și P. Kulikauskas, Acta Baltico-Slavica, 2, p. 268—270; K. Паавер, ibidem, p. 368—369, 371.

⁸ П. Н. Третьяков, Восточнославянские племена, Москва, 1953, p. 271.

⁹ Л. Нидерле, Славянские древности, Москва, 1956, p. 319—320; О. Н. Трубачёв, Происхождение…, p. 17—18.

8. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

113

o denumire mai nouă a oii în indo-europeană, atestată în grupul de limbi indo-iraniene: sanscr. mēśáh „berbec; blană”, av. maēša- „oaie”, maēši, pers. mijl. mēš, pers. mēš. Aceste denumiri ale oii sunt puse în legătură cu rus. мех „blană”, lit. maišas, prus. moasis „burduf”, rus. мешок „sac” etc.¹⁰ Sensul inițial al acestui cuvânt era „blană”: în limbile indo-iraniene, din acest sens s-a dezvoltat sensul nou de „oaie”, iar în alte limbi — sensul de „sac”.

În limbile slave se folosește o formă deja oarecum modificată a vechii denumiri indo-europene a oii, care, se presupune, a apărut prin adăugarea sufixului diminutival *-ikā la vechea temă indo-europeană în -ī. În afara limbilor slave, forma avikā „oaie” se găsește și în sanscrită. Aici, ca și în limbile slave, este folosită fără valoare diminutivală alături de forma obișnuită áviḥ. Proto-slav. *ovbca (< *ovbka) s-a păstrat bine în toate limbile slave: slava veche ovbca, rusa veche овьца, rus. овца, ucr. вівця, belar. авечка, bulg. овца, sârbo-croat. овца, slov. ovca, ceh. ovce, slovac. ovca, pol. owca, cașub. woeca, soraba superioară wowca, soraba inferioară wejca¹¹.

Cazurile în care denumirile animalelor domestice formate cu sufixe diminutivale și-au pierdut valoarea diminutivală și sunt folosite pur și simplu ca termen generic sunt destul de frecvente în diverse limbi. De exemplu, în dialectele lituaniene, forma diminutivală avėlė este folosită pe scară largă cu sensul de „oaie” (LKŽd., I, 422). Cuvântul lituanian kumėlė este folosit, de asemenea, fără nicio nuanță diminutivală.

O. Trubačiovas încearcă să identifice urme ale vechii forme indo-europene *oui- și în limbile slave, derivând rusa veche овядь „tăun”, rus. овод din *ov-adъ, unde ov- ar fi rădăcina pură — tema vechii denumiri indo-europene a oii —, iar *ād- (*ōd-) ar fi o variantă apofonică a rădăcinii indo-europene *ed- „a mânca, a se hrăni”¹².

În limbile baltice, vechea denumire indo-europeană a oii s-a păstrat bine.

Lit. avis este atestat încă în primele texte ale limbii lituaniene. Această formă este folosită și în majoritatea dialectelor lituaniene actuale. Forma cu tema în -ė, avė, este mult mai rară (LKŽd., I, 421). Alături de formele avìs, avė, se întâlnește și forma ávas, denumirea berbecului (LKŽd., I, 421). Din vechiul nume al oii a apărut și cuvântul imitativ avià, folosit pentru a chema oile înapoi la turmă (LKŽd., I, 423).

În letonă, forma avs corespunde exact lit. avis; alături de aceasta se întâlnește și forma cu tema în -ė, ave (EM, I, 232; EH, I, 189). Totuși, let. avs, întâlnit mai ales în textele letone mai vechi și în cântecele populare (EM, I, 232; EH, I, 190), este aproape complet înlocuit de forma mai nouă, specifică numai limbii letone, aita. Aceasta din urmă s-a dezvoltat din vechea denumire a oii avs prin forme diminutivale. Din forma avs au derivat formele diminutivale avitiņa, avētiņa, avatīņa, avēteņa, aventiņa (EM, I, 232; EH, I, 190). Așa cum din forma zuvitiņa „peștișor” s-a dezvoltat forma zuitiņa, tot astfel din avitiņa s-a dezvoltat aitiņa¹³. Din această ultimă formă diminutivală a fost „reconstituită” forma fără valoare diminutivală aita.

¹⁰ О. Н. Трубачев, Происхождение..., р. 70—71; M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 127; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 397; F. Specht, Der Ursprung der Indogermanischen Deklination, p. 52—53; M. Mayrhofer, Et. Wb., II, p. 689.

¹¹ О. Н. Трубачев, Происхождение..., р. 69; M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 251; R. Trautmann, Baltisch-slavisches Wörterbuch, Göttingen, 1923, p. 20—21 (toliau: B-sl. Wb.).

¹² О. Н. Трубачев, Происхождение..., р. 71.

¹³ J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, p. 155, 214; EM, I, p. 14.

114

Pe lângă àita, în dialectele letone se întâlnesc uneori și formele àiča, aite, precum și diminutivele àitele, aitene, aitēns (EM, I, 14; EH, I, 4, 5).

În monumentele limbii prusace nu găsim un nume pentru oaie corespunzător lituanienei avis și letonei avs.

În limbile baltice și, parțial, în cele slave, alături de vechea denumire indo-europeană generică pentru oaie se folosește un nume comun pentru berbec, format din numele oii *ovi-s și sufixul -na-, cf. rus. veche овьнь, rus. овен, bulg. овен, sârbo-croat. ован, slov. oven, ceh. oven, pol. veche owien, lituaniană ãvinas, letonă auns, prusacă awins¹⁴.

Lituaniana ãvinas este atestată încă în cele mai vechi monumente ale limbii lituaniene.

În letonă, pe lângă forma menționată auns, folosită în limba literară și în majoritatea dialectelor, se întâlnesc și formele: avins, avēns, avans, avēns (EM, I, 225, 232; EH, I, 190). Forma auns a evoluat din forma mai veche avins, cf. letonă auza „ovăz” < *aviza, letonă càula alături de lituaniana kėvalas, letonă vecs „vechi” alături de lituaniana vėtušas și altele.¹⁵

Forma awins este atestată și în monumentele limbii prusace (cuvântul 679 din glosarul Elbing – Awins Ster¹⁶). Numele prusac pentru berbec pare să se regăsească și în numele de loc Awynemedien < dintr-un document din 1326: prus. awins „berbec” + prus. median „pădure”¹⁷.

Numele baltic pentru berbec a pătruns în limbile fino-baltice împreună cu alți termeni din creșterea animalelor și agricultură, cf. fin. oinas, est. oinas, õinas, carel. oinas, liv. oin, veps. oinas¹⁸.

În limbile slave, vechiul nume pentru berbec, corespunzător lituanienei ãvinas, a fost în multe locuri înlocuit de o denumire mai nouă a acestui animal: rus. баран, ucr. баран, ceh. beran, slovac. baran, pol. baran, cașub. barõn, sorabă superioară boran, sorabă inferioară baran. Originea acestei denumiri nu a fost elucidată până în prezent. S-a încercat legarea ei de gr. βάρχος, alb. berr „oaie”, it. dial. bero „berbec”, bèra „oaie”, fr. dial. berri, chiar și de rus. боров „vier”. Unii cercetători consideră această denumire pentru oaie și berbec un termen vechi din Europa Centrală, alții un cuvânt de origine preindo-europeană, iar alții o leagă de rădăcina sonoră ber-¹⁹, cf. rus. барь, ucr. бирь, rus. барбар, бырыр. Totuși, formarea neobișnuită pentru limbile slave a acestei denumiri pentru berbec îi face pe mulți etimologi să o considere un împrumut. Este însă destul de dificil să se stabilească sursa împrumutului. La vremea sa, F. Miklošič a avansat ipoteza că sursa rus. баран ar putea fi tătara din Kazan bärän „miel”²⁰. Totuși, pare mai plauzibil că tătara bärän însăși provine din rus. баран. În ultima vreme

¹⁴ M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 248; A. Brückner, Sl. et., p. 387; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 69; R. Trautmann, B-sl. Wb., p. 21; K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 171.

¹⁵ J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, p. 71 – 72; K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 463; II, p. 89.

¹⁶ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92, 309; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 149.

¹⁷ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 14.

¹⁸ V. Thomsen, Beröringer mellem de finske og de baltiske (litauisk-lettiske) Sprog, Köbenhavn, 1890, p. 160; J. Kalima, Itämerensuomalaisten kielten balttilaiset lainasanat, Helsinki 1936, p. 142–143; Y. H. Toivonen, E. Itkonen, A. J. Joki, Suomen kielen etymologinen sanakirja, II, Helsinki, 1958, p. 422; Л. Акулинин, Развитие и структура финского языка, II, Москва, 1955, p. 41; K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 171.

¹⁹ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 53–54; V. Machek, Et. sl., p. 29; F. Slawski, Sl. et., I, 27; A. Brückner, Sl. et., p. 15; H. M. Шанский, Этимологический словарь русского языка, 1, 2, Москва, 1965, p. 39–40 (toliau: Эт. сл.).

²⁰ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 54.

9*

115

Această tendință de a deriva denumirea slavă a berbecului din limbile orientale se regăsește la O. Trubačov. El reconstituie forma turcică *baran „cel care merge”²¹. Deși, semantic, o asemenea explicație este posibilă, având în vedere unele denumiri de animale legate de verbe care exprimă mișcarea, ea este departe de a rezolva problemele de origine ale rus. баран și ale altor forme similare. O. Trubačov consideră secundare onomatopeele slave care imită chemarea oilor și amintesc de rus. баран și de alte denumiri ale berbecului din această rădăcină. Totuși, ni se pare îndoielnic că acest fapt ar putea contrazice originea onomatopeică a rus. баран și a altor forme similare. În primul rând, onomatopee precum бирь, барь cu greu pot fi considerate secundare. Vechimea lor poate fi confirmată de fapte din alte limbi. În limba lituaniană există foarte multe onomatopee asemănătoare care imită chemarea oilor: barė, būre, burė, buriā, buriū, būri, buri. Se întâlnesc și onomatopee asemănătoare care imită mânarea oilor: bar (škius, bar, namon, baltosios avelės!), buriūkš, būrum (būrum būrum būkšt, astfel îi îndeamnă ciobanul pe berbeci să se împungă). Din asemenea onomatopee au apărut verbele barinuoti „a chema oile”, burénti „a behăi (despre oaie)”. Din onomatopee au apărut și numeroase denumiri ale oilor, folosite în diverse graiuri ale limbii lituaniene: bariūkas „nume de alint pentru berbec, berbecuț”, bariūtė „nume de alint pentru oiță”, biriūtė „oiță (cuvânt dintr-o ghicitoare)”, būrė „oaie (în limbajul copiilor)”, burėlė „oiță”, burėlis „mieluț, berbecuț”, burikė „oiță”, būrinas „berbec sau oaie (mai ales în limbajul copiilor)”, buriniūkas „berbecuț”, burýtė „oiță”, burýtis „miel”, buriūkas „miel, mieluț”, buriūtė „oiță”, buriūtis „miel”, burūlis „berbec (mai ales în limbajul copiilor)”, burūtė „oiță” (LKŽd., I, 535, 536, 691, 966, 968, 969, 970, 971, 984).

Probabil că au aceeași origine și denumirile pentru oaie, miel sau berbec care apar uneori în cântecele populare letone: birite, berulīte, beritis, biritina, birēnis (EH, I, 220), pe care A. Gāteris²², după părerea noastră²³, le leagă nejustificat de numele de persoană Birgita (sfânta Brigita ar fi putut fi considerată ocrotitoarea animalelor). Diferența de vocalism dintre onomatopeele izolate și denumirile de oi derivate din ele trebuie explicată prin alternanța vocalică radicală caracteristică onomatopeelor; cf. variantele slave ale acestei onomatopee: бер, бир, бар, бор, бр²⁴.

Este adevărat că în unele graiuri ale limbii lituaniene se folosește și denumirea împrumutată din slavă pentru berbec, barōnas. În scrierile lui J. Bretkūnas apare și forma barankas (LKŽd., I, 530), provenită dintr-o formă slavă diminutivală. Totuși, nu există temei pentru a lega de aceasta onomatopeele folosite în limba lituaniană la chemarea sau mânarea oilor. Cel mult, cuvântul barōnas ar fi putut influența vocalismul radical al unor onomatopee. Pe de altă parte, trebuie avut în vedere și faptul că o onomatopee asemănătoare pentru chemarea oilor se întâlnește chiar și în limbi non-indo-europene; cf. onomatopeea arabă pentru chemarea oilor și caprelor, bir bir²⁵. Prin urmare, ni se pare că denumirea slavă a berbecului (rus. баран etc.) se explică cel mai bine ca un cuvânt de origine onomatopeică. Ar fi un fenomen pe deplin analog cu originea rus. кутёнок „căţeluş”, lat. kucēns.

Din rus. баран provine și numele de oaie întâlnit uneori în cântecele populare letone: baraniņa, barenīte, barankīte (EH, I, 205).

²¹ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 75–76.

²² A. Gāters, Ceļi, 12, Lundā, 1965, p. 32–36.

²³ A. Sabaliauskas, Baltistica, II(1), p. 89.

²⁴ A. И. Германович, Междометия и звукоподражательные слова русского языка. Автореферат докторской диссертации, Симферополь, 1961, p. 89.

²⁵ M. Niedermann, Tauta ir žodis, 2, p. 443.

116

O parte însemnată dintre limbile indo-europene, printre care și limbile slave, au o denumire comună pentru puiul de oaie — mielul. În limbile slave această denumire s-a păstrat foarte bine, cf. sl. veche agne, agnbcb, rus. ягнёнок, ceh. jehně etc.²⁶

În limbile baltice nu există nicio urmă a acestei denumiri pentru miel. Pentru a exprima această noțiune este cel mai răspândită aici o altă denumire, ale cărei relații cu denumirile corespunzătoare, de același fel, din limbile slave trezesc îndoieli destul de serioase.

În lituaniană există diverse variante fonetice și morfologice ale acestei denumiri baltice: ėras, ėrelis, ėraitis, ėris, ėryš, ėriščias, ėrištis, ėrytìs, ėriukas, erikas geraitis, geralis, gėras, gėrėlis, gėriokas, gėriukas, jėras, jėraitis, jėrelis, jėris, jėrytìs, jėriūkas (LKŽd., II, 824, 826, 828, 832; III, 241, 246, 251, 257, 258; IV, 340, 341), vėras, vėraitis²⁷. Cea mai veche formă trebuie considerată, se pare, jėras. Atât adăugarea, cât și omiterea lui j sunt fenomene obișnuite în limbile baltice; cf. lituan. jėknos: ėknos, jėmiau: ėmiau, jėibė: ėibė, jėrubė: ėrubė etc. Alternanța dintre j- și g- la începutul cuvântului se întâlnește uneori și în dialectele lituaniene; cf. jėrubė: gerubė, jāura: gidūrė, judrė: gudrė, jėdras: gėdras etc. Consoana v se adaugă de regulă înaintea vocalelor posterioare, dar există și excepții²⁸. Ni se pare neîntemeiată încercarea lui E. Fraenkel de a lega lituan. vėras, separându-l de ėras, de sanscr. ūranaḥ „berbec, miel”, arm. garn „miel” etc.²⁹. Cu greu se poate considera lituan. vėras un fapt lingvistic atât de vechi. Nici influența cuvântului vilna asupra apariției lui v- în cuvântul vėras nu este deloc convingătoare.

Lituan. jėras corespunde exact formei letone jērs. Se folosesc și forme diminutivale ale acestui cuvânt: jērulis, jē rēns, jērelis, jēriņš, jēruks. Formele jērulis, jērelis sunt folosite cu o nuanță peiorativă (EM, II, 114; EH, I, 565).

Din denumirile menționate pentru miel au apărut în letonă cuvinte noi, folosite cu sensul de „oaie”, nu de „miel”: jēre „oaie de un an, oaie de jumătate de an; oaie-mamă; o oaie bătrână”, jērēne, jērniece „oaie cu miel”, jērene „când oaia fată pentru prima dată, atunci este o j.” (EM, II, 114; EH, I, 564–5).

În glosarul din Elbing întâlnim și denumirea prusacă pentru miel: Eristian Lam (cuvântul 681)³⁰. Denumirea prusacă pentru miel conține sufixul diminutival -ist- și terminația de nominativ singular neutru -an³¹, iar rădăcina er- ar corespunde lituan. jēr-as, leton. jēr-s. J. Gerullis înclină să identifice denumirea prusacă a mielului și în câteva toponime prusace: Eren, Iragarbis (Iregarbis, Iregaps, Ergarbin) < pr. er-istian + pr. garbis „munte” (în unele dialecte prusace ē > ī)³².

În căutarea cognatelor acestei denumiri baltice pentru miel în alte limbi indo-europene, chestiunea lui j joacă un rol foarte important. Dacă în limbile baltice acest cuvânt a avut într-adevăr din vechime un j-, cea mai potrivită legătură ar fi cu rus. veche ярѣ „miel”, ярька „oaie tânără”, rus. ярка „oaie de un an, care încă nu a fătat”, ucr. ярота „oi de până la un an”,

²⁶ M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 481; O. H. Трубачев, Происхождение…, p. 71–72; F. Slawski, Sł. et., I, p. 488.

²⁷ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 172.

²⁸ J. Endzelynas, Baltų kalbų garsai ir formos, p. 46, 50; J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, p. 211–212, 236–237; K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 172; J. Otrębski, Gramatyka języka litewskiego, I, p. 379.

²⁹ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 121; M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 108.

³⁰ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92.

³¹ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 53, 60.

³² G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 33, 50.

117

ярча „miel”, ярка „oaie de un an”, pol. dial. jarczuk, jarlak „oaie de un an”, ceh. dial. jarka „oaie care a fătat primăvara”, slovac. jarča „oaie tânără”. Mai departe, toate aceste denumiri ale mielului și ale oii ar putea fi puse în legătură cu rus. яра „primăvară”, ceh. jaro, pol. vechi jarz, av. yār- „an”, gr. ὥρα „anotimp, timp”, got. jēr „an”, germ. Jahr³³. Pe de altă parte însă, mai ales dacă forma principală este considerată a fi lituaniana ėras, denumirile baltice ale mielului ar putea fi asociate cu gr. ἔριφος „țap”, umbr. erietu „berbec”, lat. aries, arm. erini „vițel”, irl. earb „iapă, capră”. E. Frenkel, distingând formele lituaniene jėras și ėras, o leagă pe ultima (împreună cu pr. eristian) de cuvintele tocmai enumerate, iar pe jėras (împreună cu letona jērs) o asociază cu denumirile slave ale acestui animal (rus. ярка) și cu înruditele lor³⁴. Astfel, E. Frenkel consideră lituanienele ėras, jėras și vėras drept trei cuvinte de origine diferită. Totuși, este foarte greu de crezut într-o asemenea separare a acestor forme; de aceea, în pofida caracterului foarte „anormal” al lui j- > v-, toate aceste forme, ca și forma gėras menționată mai sus, ar trebui considerate variante fonetice ale unui singur cuvânt, apărute în limba lituaniană.

Denumirea baltică a mielului a pătruns și în limbile fino-baltice, cf. fin. jääru „berbec”, est. jää̈r etc.

Se pare că are dreptate și O. Trubačiovas³⁵ când îi critică pe acei etimologi care, procedând într-o oarecare măsură asemenea lui E. Frenkel, separă rus. ярка „oaie tânără”, legând acest cuvânt de rus. яра „primăvară” etc., de rus. ярина „lână de oaie”, în care văd deja un fel de relicvă a unei vechi denumiri a oii, înrudită, după părerea lor, cu lituaniana ėras, gr. ἔριφος, lat. aries³⁶. De data aceasta, probabil că sugestia le-a venit de la faptul că rus. vechi язьно „piele” este, la rândul său, o relicvă a unei denumiri a caprei, neatestate în celelalte limbi slave (lituan. ožys, skr. ajáḥ etc.).

Din punct de vedere semantic, asocierea rus. ярка și, foarte probabil, a denumirilor baltice ale mielului cu rus. яра etc. este foarte bine întemeiată. Există paralele asemănătoare în diverse limbi indoeuropene, cf. pol. vechi latos, latosek „vițel, miel fătat în anul curent”: pol. lato „vară”, germ. Jährling „animal de un an, mai ales miel”: Jahr „an”, daneză dial. gimmerlam „miel de un an”, islandeză veche gymbr „miel”, norveg. gimber: lituan. žiemā, lat. hiems etc.³⁷

Atât în limbile slave, cât și în cele baltice există numeroase denumiri ale oii cu circulație mai restrânsă. Multe dintre aceste denumiri sunt de origine mai recentă și se folosesc cel mai adesea alături de numele generic al oii pentru a evidenția o anumită rasă, vârstă sau altă particularitate a acesteia. Fără a ne opri asupra numeroaselor denumiri de acest fel din limbile slave³⁸, vom trece în revistă denumirile acestui animal cu circulație mai restrânsă în limbile baltice.

În monumentele limbii prusace nu găsim vechea denumire indoeuropeană a oii corespunzătoare lituanienei avis și letonei avs. Acolo, alături de cuvântul cu această rădăcină awins „berbec”, găsim denumirea oii camstian, necunoscută în celelalte limbi baltice (Camstian Schoff 678, cuvânt din glosarul de la Elbing). Originea prusacei camstian nu a fost încă elucidată. A. Bezzenberger a pus acest cuvânt în legătură

³³ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 170; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 77—78.

³⁴ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 121.

³⁵ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 77—78.

³⁶ M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 493.

³⁷ F. Slawski, Sl. et., I, 502; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 1306; M. Vasmer, Et. Wb., p. 455—456; C. D. Buck, A Dictionary of Selected Synonyms in the Principal Indo-European Languages; Chicago, 1949, p. 155, 163 (toliau: Dict.).

³⁸ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 78—83.

118

cu gr. ζεμάς „căprioară”, R. Trautmann cu rus. комолый „fără coarne”, ceh. komolý „tocit”⁳⁹. Dacă etimologia lui R. Trautmann ar fi corectă, atunci pr. camstian ar putea fi un exemplu al modului în care o denumire apărută ulterior pentru a marca o particularitate distinctivă înlocuiește vechea denumire a speciei de animal, deoarece atât celelalte limbi baltice, cât și denumirea prusacă a berbecului, awins, permit să presupunem că și prusacii cunoșteau denumirea indo-europeană a oii, corespunzătoare lui liet. avis, lat. avs. De pr. camstian este legat și toponimul pr. Komstegallen (< pr. camsian + pr. galwo „cap”)⁴⁰.

Pe lângă denumirile oilor de origine onomatopeică menționate în discuția despre originea lui rus. баран și a altora, în limba lituaniană găsim încă mai multe denumiri ale oii, de origine onomatopeică și de altă origine:

Liet. bākanis „berbec (termen alintător)” (LKŽd., I, 470), care ar trebui, probabil, pus în legătură cu liet. bākinti „a lovi cu pumnul, a bate, a împunge, a îndesa”, cf. bākjasis (se bat) berbecii; berbecii se lovesc cu capul după ce aleargă unul spre altul, adică se bat (Juška; LKŽd., I, 471).

Liet. bāsis „miel”, basiukas, basiulis, bāsė „oiță” (LKŽd., I, 551, 552), cf. onomatopeele de chemare a oilor din limba lituaniană: bās, bās, basia, bās, bāši.

Liet. bazūkas „miel (în limbajul copiilor)”, bazūlis, baziūtė „oaie, buriutė” (LKŽd., I, 568), cf. onomatopeele de chemare a oilor: bazė, bazı.

Liet. bicė „oiță”, bıcītė (Ylakiai), cf. onomatopeea de chemare a oilor bice (Ylakiai), lat. bice „oaie”. Această denumire a oii și onomatopeea au pătruns, probabil, în limba lituaniană din letonă.

Liet. būkė „oaie” (LKŽd., I, 931) ar trebui, probabil, pus în legătură cu liet. būkinti „a bate, a lovi”, cf. copiii l-au învățat pe berbec să būkinti (să se bată), așa că el būkina (LKŽd., I, 931–2). Este, de asemenea, posibil ca būkė < buriūkė.

Liet. busiūkas „berbecut”, busiūtė „berbecută”, būsinas „berbec (termen alintător)” (LKŽd., I, 988), cf. onomatopeele busia, būsė.

Liet. kūcė „oaie (în limbajul copiilor)”, kūciūkas „miel”, kūciūnūkas (LKŽd., VI, 755, 757, 758), cf. onomatopeele kūcā, kūciū.

Liet. kuriūtė „oaie, buriutė (în limbajul copiilor)” (LKŽd., VI, 952), cf. onomatopeea de chemare a oilor kuriù-kuriù (Adutiškis, Tverečius, Vidiškės). Această din urmă onomatopee, ca un fel de cuvânt rimat, ar fi putut apărea pe lângă onomatopeea buriù-buriù, cf. būre – kūre – šiūre „onomatopee folosite de păstori pentru a chema sau a mâna oile” (Šakyna).

În dialectele limbii letone este foarte răspândită denumirea oii vuška (EM, IV, 677; EH, II, 799). J. Endzelynas înclina să derive această formă din *avuź-ka (pentru formare, cf. liet. avužė, lat. Amuža și rus. овечка). Pe lângă vuška se întâlnește și forma uška (EM, IV, 310; EH, II, 716), precum și denumirile berbecului vuçens, vucins, vucans, vucuns (vuçens este folosit și cu sensul de „miel”) (EM, IV, 675; EH, II, 798), uçens, ucenis, ucins, ucītis „miel” (EM, IV, 293; EH, II, 711). Legătura acestor denumiri cu cuvântul avs ni se pare foarte îndoielnică: forma *avuźka este, totuși, foarte necaracteristică limbii letone. Poate că este mai bine să explicăm aceste denumiri ca apărute direct din onomatopee, fără a le lega în vreun fel de vechea denumire a oii. În letonă există onomatopee de care s-ar putea lega denumirile oii menționate, cf. vuc, pe care J. Endzelynas, de asemenea,

³⁹ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92, 352. ⁴⁰ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 69, 233; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 189.

119

De asemenea, pare să fi fost înclinat fără temei să derive din *a-vuc(e)⁴¹, cuvântul imitativ pentru mânatul porcilor uš; cf. și cuvântul imitativ lituanian pentru mânatul oilor uš-uš (Grobštai, Kojeliai). Sufixul -k(a) este folosit în letonă la denumirile animalelor; cf. numele vacilor račka, alături de raibala, piecka, alături de piektala, seska alături de šeštala etc.⁴²

În letonă găsim și câteva denumiri de oaie a căror origine imitativă pare de necontestat:

Lat. bice „nume de alint pentru o oaie”, biča, bidze, badze, bicainīte, bicis „un mieluț; un berbec (în limbajul copiilor)” (EM, I, 293; EH, I, 217, 218), cf. lituanianul bice „bur; ciba” (Ylakiai, LKŽd., I, 657).

Lat. bika (diminutiv bikiņš „berbecuț”), bikus „berbecul” (EH, I, 218, 219), cf. letonul bika „o chemare obișnuită adresată berbecului sau țapului”.

Lat. buce „oaia” (EH, I, 248); J. Endzelinas înclină să-l lege de lituanianul būkas „tocit”, letonul bukt „a deveni tocit”, lituanianul būkė „oaie”. Ni se pare însă mai potrivit să-l legăm de un cuvânt imitativ; cf. letonul buc „interj. butz, pentru a desemna sunetul produs când țapii și berbecii se împung cu coarnele”, budž „interjecție adresată oilor”, buč „interj. folosită pentru a alunga” (buč, aitiņ, EM, I, 344).

Au origine imitativă și:

Lat. bēja „oaia (în limbajul copiilor)” (EH, I, 216), cf. bē.

Lat. mēja „oaia (în limbajul copiilor)” (EH, I, 805), cf. mē, mējināt „a face (o oaie) să behăie”.

În letonă există numeroase denumiri de oi, apărute cel mai adesea datorită uneia sau alteia dintre particularitățile acestui animal:

Lat. amuls „o oaie cu lână moale” (EH, I, 69), cf. letonul amuols „vâsc (viscum album); trifoi”.

Lat. atpīlis „mielul de toamnă, mielul tardiv, pui născut târziu, mai ales despre mieii fătați toamna de oi care au fătat deja un miel în același an”, atpīlis, atpīlis, atpīlēns, atpīlītis „cel mai mic miel”, atpīles „oi (sau capre) care fată miei târziu în toamnă” (EM, I, 181—2; EH, I, 158), cf. lituanianul pilti, lat. pilt „a picura”; în privința semanticii, cf. rus. ото́рошыш „născut mort înainte de termen” (В. Даль, III, 711), выкидыш „avorton, născut prematur, prunc și, în general, pui născut atât de prematur încât nu poate trăi” (В. Даль, I, 292—3), germ. Wurf „aruncare; fătare (a puilor)”⁴³.

Lat. atzīdīte „miel, vițel înțărcat” (EM, I, 213), atzīdītis (EH, I, 182), cf. letonul atzīdīt „a înțărca (animale)”.

Lat. bakris „un berbec mare” (EM, I, 252); J. Endzelinas înclină să considere că provine din germ. Bock (> lyv. bokā), al cărui sufix s-ar fi schimbat sub influența letonului vepris „vier”. Recent însă, P. Aristē a publicat, se pare, o etimologie plauzibilă a letonului bakris. El consideră că letonul bakris este un împrumut din romani bakró⁴⁴ „berbec”.

Lat. belis „o oaie cu urechi scurte” (EH, I, 212), cf. letonul belis „nume de câine”.

41 EM, IV, p. 675.

42 J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, p. 356.

43 EM, I, p. 182.

44 P. Aristė, Acta Baltico-Slavica, 3, p. 23.

120

Let. bene „o oaie cu urechi mici și picioare scurte” (EM, I, 279), benausis „un miel cu urechi mici și scurte”, cf. let. bene „o căciulă de băiat, bereta, gluga”, cf. germana de jos mijlocie benit „pălărie împodobită”.

Let. billene „o oaie amețită” (EH, I, 219), cf. let. billene „dulna sievete”.

Let. buks „un berbec cu coarne mari” (EH, I, 250), cf. let. buks „țapul” < germ. de jos mijlocie buck.

Let. cigurs „un miel mic” (EH, I, 269), cf. let. cigiņš „mânzul”, cigus, ciga, cigulis (EM, I, 379), cigina „porcul (în limbajul copiilor)” (EH, I, 269), ciga „chemare pentru mânji, pentru cai”.

Let. cirka „o oaie cu lână crețată” (EH, I, 273), cf. let. cīrkas „bucle”, cīrstas.

Let. cone „berbec”, cf. let. sonis < livon. sonn (EM, I, 397).

Let. daplis „un miel de anul trecut” (EH, I, 307), dapelis „o oaie născută toamna” (EM, I, 438) ar trebui mai degrabă derivat din forma *dapilis, cf. let. atpīlis, uzpīlis.

Let. geida „o oaie nedomolită” (EH, I, 426), cf. let. geida „o fată exuberantă, nestăpânită” (EM, I, 695).

Let. kupe „o oaie cu botul scurt și cu urechi mici și scurte; o oaie fără coarne” (EM, II, 392; EH, I, 708), cf. let. kup̄s nazis „un cuțit cu vârful rupt”, kup̄s „tocit” (EM, II, 319).

Let. lāmma „o oaie mare, bună de muls”, lamenica „o oaie cu coada lungă și lâna lungă”, cf. est. lammas „oaie” (EH, I, 718).

Let. mikulis „berbecul” (EM, II, 626), cf. let. mikāt „a lovi cu pumnii; a bate (nu prea serios), a zdrobi”, let. Mikus „armăsar”.

Let. piuka „denumire glumeață pentru berbec” (EM, III, 229), cf. let. piūka „un pește mic, colorat, orice peștișor, în general”.

Let. pūpalina „alint pentru oi” (EH, II, 342), cf. let. pūpuōls „mâțișor de salcie; folosit și la feminin ca termen de alint”.

Let. ragana „o oaie cu coarne” (EM, III, 464), cf. let. rags „cornul”.

Lat. rāmulīte „o denumire pentru oi” (EM, III, 496), cf. lat. rāms „blând, liniștit”.

Lat. ruogulīte „poreclă a oii” (EM, III, 578), cf. lat. rags „cornul”.

Lat. skrube „o oaie cu urechi scurte, tăiate” (EM, III, 898), cf. lat. skrubis „cuțitul curbat pentru scobit”, skrubulis „un cuțit curbat pentru confecționarea lingurilor de lemn”.

Lat. skrule „o poreclă peiorativă pentru oi” (EH, II, 513), cf. lat. skrule „o poreclă peiorativă pentru oameni; un nume de câine; o femeie vagaboandă”, lat. skrulēt „a umbla de colo-colo”.

Lat. soņķis < soņnis (EM, III, 980).

Lat. soņnis „un berbec” (EM, III, 980) < liv. sonn.

Lat. šķēlis „berbecul” (EM, IV, 32; EH, II, 633) < germ. med. inferioră schele „armăsar de reproducție”⁴⁵.

Lat. špidilka „o oaie încăpățânată, care umblă haihui” (EH, II, 655), cf. lat. špidilka „o femeie ușuratică”, spidelīgs „vesel, voios, bine dispus”.

⁴⁵ J. Sehwers, Sprachlich-kulturhistorische Untersuchungen, Leipzig, 1936, p. 131.

121

Let. špullinš „un miel” (EH, II, 655), cf. let. spulligs (?) „vesel, plin de viață, agil”, spulung'is „un băiat plin de viață, nestăpânit, și un bou tânăr”.

Let. uzpilis „un miel de un an” (EM, IV, 365), cf. let. atpilis, daplis.

Let. vemelis (?) „un berbec castrat” (EM, IV, 536) poate ar trebui pus în legătură cu let. vembele „o femeie grasă, nu prea înaltă; un cuvânt injurios în general (de exemplu, spus despre vaci)”, cf. est. vemmel (gen. vemble) „bâtă” (EM, IV, 536).

Let. viēnmitis „singurul miel al unei oi” (EM, IV, 661), cf. let. mist „a se hrăni, a trăi, a sta”.

Let. viēnžālis „un miel alăptat singur de mamă” (EM, IV, 668), cf. let. zīst „a suge”.

Let. vizbulina „epitet al oii” (EM, IV, 630), cf. let. vizbulis „anemonă”, let. vizbulis „buclă (?)” (augat, mani gari mati, vizbuḷuos, EM, IV, 630).

Trecând în revistă denumirile oii în limbile baltice și slave, putem trage următoarele concluzii. În aceste limbi s-a păstrat bine denumirea indo-europeană veche a oii; din această denumire derivă și numele berbecului, specific numai limbilor baltice și slave. În limbile slave găsim denumiri vechi ale mielului de două origini diferite, dintre care una coincide probabil cu numele baltic al mielului. Atât în limbile baltice, cât și în cele slave există foarte multe denumiri mai recente pentru oaie, berbec și miel. În alte limbi nu are cognate denumirea prusacă a oii, care este, de asemenea, de origine mai recentă.

CAPRA

Un însoțitor foarte vechi al omului, deși poate nu la fel de răspândit precum celelalte animale domestice, este capra. Capra domestică (Capra hircus) provine din specii de capre sălbatice, care trăiesc și astăzi în unele regiuni muntoase ale Asiei, Europei și Africii¹.

Ca animal domestic, capra era deja cunoscută multor popoare vechi din Asia, Europa și Africa. Reprezentări ale caprei se găsesc în desenele sumeriene². Diferite popoare foloseau caprele în ritualuri religioase. De pildă, în multe limbi ale lumii se folosește și astăzi expresia țap ispășitor, provenită din ritualul vechilor evrei menționat în Vechiul Testament (Lev. 16), când marele preot „punea” asupra unui țap păcatele poporului său și îl alunga în pustiu, la demonul Azazel.

În „Odiseea” se menționează că Odiseu avusese, pe lângă alte animale, și douăsprezece turme de capre. Pliniu cel Bătrân (23/24–79 d.Hr.) arată în „Istoria naturală” că galii făceau un săpun excelent din grăsime de capră: „Este util și săpunul; galii l-au inventat pentru a-și vopsi părul în roșu. Se face din seu și cenușă, cel mai bun fiind cel din fag și grăsime de capră; există în două forme, solidă și lichidă. Ambele sunt folosite mai mult de bărbați decât de femei în ținuturile germanilor”³.

¹ C. Keller, Die Abstammung der ältesten Haustiere, p. 203–209; O. Keller, Thiere des classischen Altertums in Culturg eschichtlicher Beziehung, Innsbruck, 1887, p. 37–52.

² M. Hilzheimer, Haustier, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 220; V. I. Avdijevas, Istoria Orientului antic, Vilnius, 1954, p. 39, 40, 43.

³ „Prodest et sapo, Gallorum hoc inventum rutilandis capillis. fit ex sebo et cinere, optimus fagino et caprino, duobus modis, spissus et liquidus, uterque apud Germanos maiore in usu viris quam feminis“, Hist. nat., XXVIII, 191, cf. O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, II, p. 693.

122

Urme de capră se găsesc în vestigiile săpăturilor din neolitic din numeroase regiuni ale Europei. În resturile așezărilor lacustre din Elveția s-au descoperit chiar mai multe urme de capră decât de oaie⁴.

În ținuturile baltice și slave, capra este, de asemenea, un animal cunoscut din vechime. Acest lucru este dovedit atât de datele istorice, cât și de cele lingvistice⁵. Totuși, lipsesc datele istorice despre vreo importanță economică mai mare a acestui animal. Este adevărat că un fapt lingvistic arată că, în țările slave, capra a fost un animal apreciat într-o anumită privință, și anume pentru blana sa. Astfel, în multe limbi slave se folosește denumirea pentru piele (cf. sl. veche koža, rus. кожа, ucr. кожа, bielor. кожа, bulg. кожа, sârbo-croat. кожа, sloven. koža, ceh. kůže, slovac. koža, sorabă inferioară koža, sorabă superioară koža, sorabă inferioară koža), a cărei semnificație inițială era «blană de capră»; koža «piele» <.*koziję: koza «capră»⁶, la fel ca gr. φώ «blană de oaie»: ὄϊς «oaie», skr. ajñam «piele»: ajáḥ «țap».

Pe teritoriile actuale ale Lituaniei și Letoniei, oase de capră se găsesc deja în vestigiile așezărilor neolitice⁷. Oasele de capră reprezintă un procent destul de însemnat din totalul oaselor de animale domestice descoperite în săpăturile de la cetățile de deal Nemenčinė, Migoniai și Bačkininkėliai. Aceste descoperiri sunt datate în secolele I—IV d. Hr. Triburile baltice foloseau țapii și în scopuri de cult⁸.

Într-o scrisoare din 24 ianuarie 1409 adresată marelui maestru al Ordinului, marele duce al Lituaniei Vytautas se plânge că starostele din Samogiția le interzisese celor din Aukštaitija să „cumpere miere, cai, capre și vite” în ținutul Samogiției⁹. În general însă, în comparație cu alte animale domestice, capra este menționată rareori în vechile documente istorice lituaniene¹⁰.

Atât în folclorul lituanian, cât și în cel leton, capra este privită în cea mai mare parte în mod negativ¹¹.

Se pare că și la vechii indoeuropeni exista o asemenea atitudine față de capră. A. Meillet susține, aparent pe bună dreptate, că din acest motiv, în lexicul limbilor indoeuropene, denumirile caprei și ale țapului nu au acea unitate caracteristică, într-o măsură mai mare sau mai mică, denumirilor altor animale domestice¹². În plus, diversitatea denumirilor caprei ar fi putut fi influențată și de funcțiile rituale ale acestui animal — de aceste funcții țin diverse interdicții privind rostirea numelui animalului¹³.

În limbile indoeuropene se pot distinge câteva arii mai reprezentative ale denumirilor caprei. De asemenea, trebuie menționat că, în unele limbi, denumirea de aceeași origine este folosită pentru animale de ambele sexe, în timp ce în altele, cel mai adesea din cauza unor schimbări petrecute în vremuri relativ recente,

⁴ O. Schrader, ibidem, p. 692.

⁵ Л. Нидерле, Славянские древности, p. 320; W. Hensel, Die Slawen im frühen Mittelalter, Berlin, 1965, p. 77—79.

⁶ W. Hensel, ibidem, p. 380; A. Brückner, St. et., p. 263; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 589.

⁷ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, Lietuvos archeologijos bruožai, p. 79; Latvijas PSR vēsture, I, p. 11.

⁸ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, ten pat, p. 252—253; A. Kamiński, Jaćwież, Łódź, 1953, p. 126—127; K. Паавер, Формирование териофауны и изменчивость млекопитающих Прибалтики в голоцене, p. 368.

⁹ Lietuvos TSR istorijos šaltiniai, I, Vilnius, 1955, p. 64.

¹⁰ Ibidem, p. 575.

¹¹ EM, II, p. 182—183; K. Straubergs, Latviešu buramie vārdi, II, Rīga, 1941, p. 799 (registru); Patarlės ir priežodžiai, Vilnius, 1958, p. 468 (registru); Lietuvių tautosakos apybraiža, vyr. red. K. Korsakas, Vilnius, 1963, p. 373; Latviešu sakāmvārdi un parunas, sast. E. Kokare, Rīga, p. 324, 330 (registru).

¹² A. Meillet, Wstęp do językoznawstwa indoeuropejskiego, Warszawa, 1958, p. 327.

¹³ H. Kronasser, Handbuch der Semasiologie, Heidelberg, 1952, p. 172.

123

În urma schimbărilor, denumirile femelei și masculului se disting; pentru acestea se folosesc cuvinte de origine complet diferită.

În limbile slave este răspândită denumirea caprei, a cărei origine și ale cărei relații cu denumirile caprei din alte limbi indo-europene sunt deocamdată foarte neclare. În realitate, există mai multe explicații aparent destul de bine motivate, dar ele se contrazic de obicei una pe alta. Un lucru este sigur: această denumire datează încă din protoslavă. Tot prot slave sunt și denumirile iedului și țapului derivate din ea; cf. slava veche koza „capră”, rus. коза „capră”, козёл „țap”, козлёнок „ied” etc.¹⁴

Această denumire slavă a caprei a pătruns și în letonă; cf. let. kaza, unde a înlocuit vechea denumire baltică letonă a caprei, corespunzătoare lituanienei ožką, prusienei wosee. Răspândirea ei în letonă ar fi putut fi favorizată de faptul că denumirile masculului și femelei altor animale domestice sunt, în majoritate, cuvinte cu rădăcini diferite. Astfel, alături de denumirea baltică a țapului āzis, în letonă a apărut denumirea caprei de origine slavă kaza, care a înlocuit complet forma baltică *āz(k)a sau *āze.

Pe lângă forma kaza, în letonă găsim și kazlēns „ied; capră mică”, kazlēniņš, kazelēns, kazulis „ied”, kazulēns, kazuls, kaza „capră”, kazla (EM, II, 183—4; EH, I, 597). Forme precum kazuls, kazla provin probabil din rus. козёл „țap”, în timp ce celelalte au apărut chiar în letonă, pornind de la forma kaza.

În lituaniană, forma kaza este aproape inexistentă. E drept, o asemenea formă se găsește în dicționarul lui M. Miežinis. Totuși, probabil că M. Miežinis a preluat-o din letonă (LKŽd., V, 458). Uneori, denumirea caprei este folosită și în glumă, pe jumătate, în unele graiuri lituaniene din regiunea de la granița cu Letonia.

După cum s-a menționat, sl. kaza are diverse explicații etimologice. H. Petersson, bazându-se pe paralela semantică indo-europeană foarte nesigură *ghaid- „capră”: skr. jihīte „aleargă, țopăie”, a asociat sl. koza, ca „animal care sare”, cu lituaniana kėžoti „a merge aruncând picioarele în lături; a țopăi”, lituaniana kėža „picior, copită, labă”¹⁵. Însă asocierea făcută de H. Petersson este cu totul neîntemeiată, deoarece cuvintele lituaniene menționate sunt, fără îndoială, de origine mai recentă, iar sensul lor inițial nu poate fi pus în legătură cu mersul sau săritul.

S-a încercat asocierea slavei koza cu alte denumiri indo-europene ale caprei. Unii lingviști (K. Uhlenbeck, E. Zupitza) au pus în legătură cu denumirea slavă a caprei skr. chūgah „țap”. Însă skr. chāgah, cf. și skr. chāgā „capră”, chagalāḥ „țap”, oset. sāy „capră”, este un cuvânt de origine neclară; în plus, asocierea lui cu denumirea slavă a caprei ridică și dificultăți de ordin fonetic¹⁶.

Foarte discutabilă, deși are numeroși susținători, este asocierea slav. koza, prin reconstruirea protoformei indo-europene *kog(a), cu alb. kedh „ied”, engleza veche hæcen, islandeza veche hōhen¹⁷.

Și mai departe merge V. Georgiev¹⁸. El reconstruiește protoformele indo-europene *(s)kag-, *(s)kōg’, *(s)kēg-, punându-le în legătură nu numai pe sl. koza și alb. kedh, ci și skr. chāgah, menționat mai sus, precum și numele proprii trace Κοζας, Κοζείλας etc. Și această încercare este foarte ipotetică.

¹⁴ О. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 86; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 589—590.

¹⁵ H. Petersson, IF, 35, p. 272.

¹⁶ M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 406; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 589; O. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 86.

¹⁷ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 589; H. Pedersen, KZ, 36, p. 335; O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, III, p. 692.

¹⁸ В. Георгиев, Исследования по сравнительно-историческому языкознанию, p. 121.

124

Ni se pare că încercările de a lega sl. koza de un alt nume ide. pentru capră sunt mai reușite, anume de skr. ajāḥ „țap”, ajā „capră”, liet. ožys, ožka etc. E. Brückner¹⁹ înclină să vadă în numele slav al caprei o metateză (koza < *ozka). Însă ipoteza lui E. Brückner este îngreunată de faptul că numele caprei cu formantul -k- se găsește numai în lituaniană — celelalte limbi baltice și, în general, limbile ide. care au nume ale caprei de această origine nu au formantul -k- în acestea. Prin urmare, formantul -k- din cuvântul lituanian este, probabil, o creație mai recentă.

A. Meillet²⁰, bazându-se pe sl. kostb „os”: skr. ásthi „os, picior”, gr. ὀστέον, considera că k- din numele slav al caprei este adăugat. V. Machek²¹ a împărtășit aceeași opinie. Explicația lui A. Meillet ar fi, altminteri, foarte convingătoare, dar pentru a o confirma lipsesc mai multe cazuri similare de adăugare a consoanelor (relația dintre skr. áśru, liet. ašara și gr. δάκρυ, irl. dér este foarte neclară²²; se face excepție, desigur, de la i, u, care sunt adăugate frecvent atât în limbile slave, cât și în cele baltice). Oricum, limbile slave au tendința de a începe cuvintele cu o consoană. În plus, aici este posibil să fi jucat un rol și tabuul. Faptul că în limbile slave a existat anterior un nume al caprei care corespundea direct lui skr. aja ar fi indicat de rus. veche язъно „piele”, язънарь „tăbăcar, pielar”, язъненъ „din piele”²³ (pentru sens, cf. av. izaēna „din piele”: gr. αἴξ „capră”, skr. ajīnam „piele”: skr. ajāḥ „țap”, sl. koža „piele”: sl. koza „capră”), și, poate, de asemenea, rus. язь „un astfel de pește, Idus melanotus, Cyprinus rutilus”, care, după cum vom vedea mai târziu, se încearcă a fi legat de skr. ajā etc.

De numele caprei din această rădăcină este legat și afluentul de pe stânga al Niprului, Ажовка. Această legătură este confirmată mai ales de faptul că, în apropierea acestui râu, se află un alt râu, Козелинка. Totuși, rus. Ажовка este, probabil, un baltism, nu o relicvă a vechiului nume slav al caprei²⁴.

Există opinii potrivit cărora sl. koza este un împrumut din limbile orientale. În ultima vreme, O. Trubačov²⁵ încearcă să susțină această opinie cu argumente noi. Fiind de acord cu ideea avansată deja de F. Korsch, potrivit căreia sl. koza ar putea proveni din turc. kaza (cf. turc. keči, tătară din Kazan kājā, bașchiră kāžā), el presupune că și înruditele acestuia liet. ožkà, skr. ajā etc. ar putea fi de origine turcică, întrucât, în limbile turcice, pe lângă numele caprei cu k- menționate tocmai, există și denumiri fără k- inițial, care seamănă uimitor cu numele indo-europene ale caprei, mai ales cu cel lituanian; cf. uig. äčкü, öčkä, uzbec. äčкi, kazah. äśкі, kirghiz. äčкі, karaim. äčкі. Ni se pare că punctul slab al ipotezei lui O. Trubačov este faptul că el consideră -k- din numele lituanian al caprei foarte vechi. O. Trubačov pune în paralel liet. ožkà cu skr. ajikā, pers. mijl. azak. Însă formantele -k- din aceste cuvinte au apărut, fără îndoială, independent unul de altul.

¹⁹ A. Brückner, Sl. et., p. 262.

²⁰ A. Meillet, Études sur l’étymologie et le vocabulaire du vieux slave, Paris, 1902–1905, p. 246; A. Meje, Общеславянский язык, Москва, 1951, p. 396.

²¹ V. Machek, Et. sl., p. 229–230.

²² J. Zubatý, BB, 18, p. 159–160; J. Pokorny, Et. Wb., p. 23, 179; M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 61.

²³ И. И. Срезневский, Материалы для словаря древнерусского языка, III, Петербург, 1912, p. 1650; M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 485; J. Zubatý, AfslPh, 16, p. 396.

²⁴ В. Н. Топоров и О. Н. Трубачев, Лингвистический анализ гидронимов Верхнего Поднепровья, Москва, 1962, p. 175.

²⁵ О. Н. Трубачев, Происхождение..., 87–89.

125

Sanskrite ajikā, ajakā yra mažybinės žodžio ajá „ožka“ formos, lietuvių kalboje, kaip rodo prūsų kalbos faktai, žodžio ožkà -k- turėtų būti atsiradęs jau lietuvių kalbos dirvoje. E. Frenkelis linkęs manyti, kad -k- čia yra judėjimą reiškiantis sufiksas²⁶. Kad liet. ožkà būtų kilusi iš formos ožikā, kaip kad spėja kai kurie tyrinėtojai²⁷, sunku patikėti²⁸. Tokiu būdu vis dėlto patikimiausia būtų skr. ajā, liet. ožkà ir kitus jų giminaičius laikyti senais indoeuropietiškais ožkos pavadinimais, būdingais rytų indoeuropiečių kalboms.

Aceste denumiri sunt destul de răspândite în limbile indo-europene, cf. skr. ajáḥ „țap”, ajā „capră”, persana mijlocie azak „capră”, persana modernă azg, alb. dhi „capră” (se presupune că provine din *adhi, la fel ca sy „ochi” < asii²⁹), lit. ožys, ožkà, pr. wosee „capră”, wosux „țap”, lat. āzis „țap”. Am menționat deja urmele acestei denumiri a caprei în limbile slave. O. Haas înclină să găsească urme ale unei asemenea denumiri indo-europene a caprei și pe teritoriul Greciei, traducând inscripția Zeus Aseis de pe o monedă frigiană prin „zeul țapului”³⁰, iar sensul originar al gr. ἀσκός „vas” îl explică tot prin „vas făcut din piele de capră”³¹. Probabil găsim această denumire a caprei și în limba toharică, cf. toh. A ās „capră”, toh. B asiye „capre, de capră”. Totuși, se pare că termenul a pătruns în toharică dintr-un dialect iranian³². Se încearcă asocierea cu această denumire indo-europeană a caprei și a numelui slav al unui pește: rus. язь „un astfel de pește, Idus melanotus, Cyprinus rutilus”, pol. jaź „Leuciscus idus”, ceh. jazek, sorabă de sus jazyca, sorabă de jos jaz, jazk. A. Janzén³³, primul care a propus această etimologie, se bazează pe faptul că în germană această specie de pește se numește Ziege „capră”, din cauza mustăților neobișnuite ale peștelui; cf. germ. Bartkarpfen. Și alți lingviști înclină să accepte etimologia lui A. Janzén³⁴. În graiurile lituaniene din Prusia Răsăriteană și din regiunea Klaipėda, ožkà se folosește, de asemenea, cu sensul peștelui menționat, însă aici este, probabil, un calc din germană.

Lit. ožys și alte denumiri indo-europene ale caprei cu aceeași rădăcină sunt uneori puse în legătură cu skr. ájati „mână”, gr. ἄγω „conduc” etc.³⁵ Totuși, o asemenea asociere este greu de demonstrat.

După cum vedem, în lituaniană s-au păstrat bine atât vechea denumire a masculului acestui animal, cât și cea a femelei. De la cuvintele ožys, ožkà se formează și diverse denumiri ale puilor acestui animal: ožiukas, ožkiukas etc. Astfel, în lituaniană, capra este singurul animal domestic de fermă a cărui denumire nu prezintă supletivismul caracteristic, cf. oaie — berbec — mielușel, cal — iapă — armăsar — mânz, vacă — taur — vițeluș — vițel etc. Supletivismul nu este caracteristic nici denumirii caprei în limbile slave. O. Trubačovas³⁶ invocă această împrejurare drept argument că slav. koza ar putea fi un termen împrumutat. Desigur, această împrejurare pare să distingă denumirea caprei de cele ale altor animale domestice, dar nu constituie un argument în favoarea vechimii sau noutății sale.

²⁶ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 519; Glotta, 34, p. 307.

²⁷ R. Trautmann, B-sl. Wb., p. 22.

²⁸ Pr. Skardžius, Lietuvių kalbos žodžių daryba, p. 122.

²⁹ J. Pokorny, Et. Wb., p. 7; H. Pedersen, KZ, 36, p. 320, 335.

³⁰ O. Haas, Lingua Posnaniensis, 3, p. 87.

³¹ O. Haas, Lingua Posnaniensis, 7, p. 74.

³² A. J. Van Windekens, Orbis, XII, 2, p. 590—591.

³³ A. Janzén, ZfslPh, 18, p. 29—32.

³⁴ M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 486; V. Machek, Et. sl., p. 172; F. Sławski, Sl. et., I, p. 532—533; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 519.

³⁵ C. D. Buck, Dict., p. 165.

³⁶ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 89.

126

Din cuvintele ožys, ožka s-au format în limba lituaniană foarte multe nume de localități și de ape³⁷.

Lat. āzis se întâlnește, de asemenea, în numeroase nume de localități și de ape din Letonia³⁸. Este caracteristic faptul că în toponimia letonă lipsește cu desăvârșire vechea denumire baltică a caprei (: lit. ožka, prus. wosee), în timp ce există numeroase toponime provenite din împrumutul slav kaza³⁹. Această împrejurare ar indica faptul că denumirea slavă a caprei a pătruns în limba letonă în vremuri foarte vechi.

Această denumire indo-europeană a caprei s-a păstrat bine în limba prusacă. Pe lângă prus. wosee, menționat deja (cuvântul 676 din glosarul Elbing), wosux (cuvântul 675 din glosarul Elbing — Wosux Bok)⁴⁰, monumentele limbii prusace conțin și alte atestări care confirmă autenticitatea formelor acestei denumiri a caprei. În primul rând, este vorba despre cuvântul 677 din glosarul Elbing Wolis-tian Zickel, care, fără îndoială, trebuie corectat în Wosistian („ied“)⁴¹. În glosarul Elbing se găsește și cuvântul Wosigrabis Spilbōm (cuvântul 611)⁴². Faptul că primul component al acestui cuvânt este inseparabil de denumirea prusacă a caprei este indicat de lit. ožėkšnis, folosit cu sensul germ. Spindelbaum. Al doilea component al cuvântului prusac, -grabis, este de pus în legătură cu rus. гра́б „carpen“⁴³.

Urme evidente ale acestei denumiri a caprei se întâlnesc și în toponimia prusacă: Wō-sebirgo, Wosispile (< prus. wosee + cf. lit. pilis), Wozekaym (< prus. wosee + prus. caymis „sat“), Wozie⁴⁴.

Legătura acestor nume de locuri cu denumirea caprei nu lasă loc de îndoială. Numele de loc Wosepille are chiar și un corespondent german, Ciginburg.

De denumirea prusacă a caprei s-ar putea lega și numele de loc din documentele din 1374 Woselowken, pe care J. Gerullis îl explică altfel⁴⁵.

În rest, sunt destul de clare și componentele secunde ale numelor de loc prusace menționate: prus. *pilis (: lit. pilis, let. pils), prus. caymis „sat“, prus. laucks „câmp, ogor“. Numai componenta -birgo, -birge ridică probleme. Explicațiile existente — legarea de lit. brìgis „podeaua grajdului pentru cai“, ceh. brh „peșteră, cavernă“⁴⁶ — sunt foarte puțin convingătoare. Poate că este doar o transcriere greșită a germ. -burg? În acest caz, Wosebirge ar fi doar o variantă „germanizată“ a prus. Wosepille.

Denumirea prusacă a caprei are pretutindeni un v- protetic, care apare uneori în dialecte și în același cuvânt lituanian. Totuși, în exemplele din limba prusacă nu întâlnim nicăieri -k- caracteristic denumirii lituaniene a caprei (ožkà).

Și limbile fino-baltice au împrumutat de la baltici denumirea țapului; cf. fin. vuohi, est. voho și altele.

³⁷ Lietuvos TSR administracinis-teritorinis suskirstymas, Vilnius, 1959, p. 839—840; Lietuvos TSR upių ir ežerų vardynas, Vilnius, 1963, p. 112—113.

³⁸ J. Endzelīns, Latvijas PSR vietvārdi, I, 1, Rīgā, 1956, p. 72—73.

³⁹ J. Endzelīns, ibidem, I, 2, Rīgā, 1961, p. 72—76.

⁴⁰ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92; Monumentele limbii prusace, p. 73.

⁴¹ R. Trautmann, ibidem, p. 92.

⁴² R. Trautmann, ibidem, p. 91; Monumentele limbii prusace, p. 71.

⁴³ R. Trautmann, ibidem, p. 466; R. Trautmann, B-sl. Wb., p. 94; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, 277; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 301.

⁴⁴ G. Gerullis, Numele de locuri din vechea Prusie, p. 208, 209, 234.

⁴⁵ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 211; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 277.

⁴⁶ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 208.

127

În limba lituaniană este folosit pe scară largă numele caprei cibà, de origine onomatopeică și având, cel mai adesea, o nuanță diminutivă sau batjocoritoare; cf. și cibė, cibkė, cibaragė, cibūkas „ied“, cibūtis, ciubė „capră“ (LKŽd., II, 9, 10, 11). Aceste cuvinte nu se pot distinge de onomatopeele folosite pentru a chema sau a mâna caprele, de exemplu: cibà - cibà, cibė - cibė, cibū - cibū, cib - cib, ciubà - ciubà, pentru a le mâna, de exemplu: cibiks, cibikš, cibekšt. Astfel de onomatopee sunt folosite pe aproape întreg teritoriul Lituaniei.

Onomatopeea cibà, precum și denumirile caprei derivate din ea, sunt considerate de unii germanisme⁴⁷, întrucât germanii prusieni de jos folosesc cuvântul zibbe cu sensurile „oaie“, „capră“, „cățea“, „iepuroaică“⁴⁸; cf. germ. din Prusia Orientală Zibbe „oaie-mamă“⁴⁹. Într-adevăr, cuvinte de origine asemănătoare sunt împrumutate foarte des de la vecini. Totuși, numele caprei și, odată cu el, onomatopeea menționată ar fi putut apărea spontan și în însăși limba lituaniană. O astfel de onomatopee folosită pentru a chema diverse animale și păsări, precum și denumirile acestor animale și păsări formate din ea sunt folosite în multe limbi; cf. letonă cib - cib, cibu - cibu, cibū - cibū „onomatopee pentru chemarea puilor“, letonă ciba „găină (în limbajul copiilor)“, cibe, cibina, cibuks „pui“ (EM, I, 378, 379; EH, I, 269), cehă cip - cip „onomatopee pentru chemarea găinilor, gâștelor și caprelor“, cibi - cibi, cib - cib, ci - ci, cic - cic, cehă cibuška „nume de alint pentru gâscă“, cibunka, cibenka, ciba „găină“, slovacă cipa „găină“, cipka, ciperka, cipūška, cipulienka⁵⁰, bavareză zib - zib „onomatopee pentru chemarea păsărilor domestice“⁵¹, lituaniană čip - čip, čipà „onomatopee pentru chemarea puilor“ (LKŽd., II, 23).

O denumire a țapului de origine onomatopeică, cu structură fonetică asemănătoare, este folosită pe scară largă în arealul Alpino-Carpatic; cf. ucraineană цап, cehă cap, slovacă cap, poloneză cap, română țap, albaneză cjap, italiană tsappo, gotică din Crimeea stap⁵²

De origine onomatopeică este și letona kizikis „o capră (peiorativ și în glumă)“ (EH, I, 607); cf. kiz, kiza, kize (EM, II, 387).

În dialectele letone este folosit destul de larg un nume al țapului de origine germană; cf. letonă buks „țapul, masculul unor patrupede“, bucis, bucēns „un țap tânăr“, bucēns, bucins, buciņš, bucītis, bukelis (EM, I, 344, 346–7; EH, I, 248, 250), bucīte „capra“ (EH, I, 248). Sursa acestor denumiri este germana de jos buck „țap“⁵³. Denumirea țapului din această rădăcină este răspândită destul de larg în limbile indo-europene, dar originea ei nu este clară⁵⁴.

Cuvântul būkas „țap sălbatic (căprior mascul)“ (LKŽd., I, 930) se găsește și în limba lituaniană. Distribuția geografică a cuvântului lituanian arată că acesta a pătruns în lituaniană prin intermediul letonilor.

După cum vedem, toate cele trei limbi baltice au păstrat vechea denumire indo-europeană a țapului. Limba letonă nu a păstrat denumirea caprei din această rădăcină: în locul ei s-a impus un împrumut din slavă. Relația dintre denumirea slavă a caprei și denumirile indo-europene păstrate în limbile baltice este o chestiune foarte complexă. Este posibil ca acestea să fie cuvinte de aceeași origine, iar denumirea slavă să fi suferit doar modificări fonetice.

⁴⁷ LKŽd., II, p. 9.

⁴⁸ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 69.

⁴⁹ H. Frischbier, Preussisches Wörterbuch, II, Berlin, 1883, p. 492.

⁵⁰ V. Machek, Et. sl., p. 57–58.

⁵¹ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 69.

⁵² V. Machek, Et. sl., p. 54; M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 281; C. D. Buck, Dict., p. 165; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 89.

⁵³ J. Sehwers, Sprachlich - kulturhistorische Untersuchungen, p. 20.

⁵⁴ J. Pokorny, Et. Wb., p. 174; F. Kluge, Et. Wb., p. 87.

128

BOVINE

Istoria domesticirii bovinelor, ca și a multor altor animale domestice, este foarte complexă. Se consideră că rasele de bovine domestice răspândite în cea mai mare parte a Europei provin din bour (Bos primigenius), care, după cum arată descoperirile arheologice și diversele izvoare scrise, era destul de răspândit aici până în vremuri relativ recente. Bourii erau deosebit de numeroși în teritoriile Poloniei, precum și în cele ale Lituaniei și Letoniei. În Polonia, bourii au dispărut definitiv abia la începutul secolului al XVII-lea (ultima femelă a murit în 1627). Se consideră că leagănul domesticirii bovinelor europene a fost teritoriul dintre țărmurile Mării Mediterane și India. Procesul domesticirii lor s-a desfășurat, fără îndoială, pe o perioadă foarte îndelungată; este posibil să fi început încă din mileniul al VI-lea î. e. n. și să fi continuat până în mileniul al II-lea î. e. n.¹

Numeroase popoare antice creșteau bovine în diverse scopuri. Desenele arată că sumerienii țineau bovine încă din cele mai vechi timpuri. În scrierea lor, cuvântul „taur” era redat de obicei printr-un desen liniar care înfățișa capul unui taur². Desenul schematic al capului taurului, modificat ulterior de diverse popoare, a devenit primul semn al multor alfabete, iar denumirea ebraică a taurului aleph a devenit numele acestui semn — grecescul alfa.

Bovinele erau crescute în Egipt încă dinaintea vremurilor faraonilor. Taurul avea un rol foarte important și în religia vechilor egipteni³.

Bovinele erau crescute foarte devreme și în China antică. Taurii și vacile erau folosiți pe scară largă în China în scopuri rituale. Există mărturii că, în timpul ceremoniilor religioase solemne, uneori erau sacrificați zeilor câte 40 de tauri, iar o inscripție menționează că, dintr-o dată, au fost sacrificate 300 de vaci. Uneori, însuși regele inspecta taurii destinați sacrificiului⁴.

Vaca a avut un rol foarte important și în religia vechilor indieni. În cea mai veche poezie religioasă, zeii și zeițele indiene sunt comparați cel mai adesea cu tauri și vaci. Popularitatea și importanța bovinelor sunt ilustrate frumos și de faptul că, de pildă, sensul originar al cuvântului din limba veche indiană gāviṣṭiḥ „luptă, dorință” (< gāuḥ „vacă, bovină” + eṣati „caută”) fusese „dorința de a dobândi vaci”⁵.

Oase de bovine se găsesc și în descoperirile arheologice din perioada neolitică, în numeroase locuri din Europa. Pentru popoarele indo-europene, bovinele, mai ales vacile, reprezentau principala măsură a valorii și a schimburilor. Prețul de cumpărare al oamenilor se calcula în bovine. În „Avesta” se menționează că bovinele erau folosite la plata ono-

¹ C. Keller, Originea celor mai vechi animale domestice, p. 116–168; E. A. Богданов, Originea animalelor domestice, Москва, 1937, p. 110–167; O. Keller, Animalele din Antichitatea clasică, p. 57–62; K. Пававер, Formarea faunei terestre și variabilitatea mamiferelor din regiunea baltică în Holocen, p. 307–340; K. Paaver și P. Kulikauskas, Acta Baltico-Slavica, 2, p. 264–265.

² M. Hilzheimer, Haustier, – M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 219; V. I. Avdijevas, Senovės rytų istorija, p. 95; Д. Дирингер, Алфавит, Москва, 1963, p. 64.

³ C. Keller, ten pat, p. 119–121; M. Hilzheimer, ten pat, p. 219; V. I. Avdijevas, ten pat, p. 171.

⁴ V. I. Avdijevas, ten pat, p. 576, 582.

⁵ C. Keller, ten pat, p. 123; V. I. Avdijevas, ten pat, p. 543–544; M. Mayrhofer, Et. Wb., p. I, 331.

9. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

129

rar pentru medici și clerici. Vechii irlandezi plăteau amenzi în vaci, tributuri etc.⁶

Atât vestigiile arheologice, cât și diverse documente scrise arată că bovinele mari erau, de asemenea, animale domestice foarte răspândite în ținuturile slave. Boii constituiau principala forță de tracțiune în gospodărie⁷.

În așezările de pe teritoriul Lituaniei datate la începutul mileniului al II-lea î.e.n., oasele bovinelor mari se găsesc în număr mai mare decât cele ale altor animale domestice. Și în vestigiile din perioade mai târzii, de pildă din secolele I–IV e.n., provenite de la cetățile de la Nemenčinė, Migonys, Dovainonys și Bačkininkėliai, oasele bovinelor mari reprezintă cel mai mare procent dintre oasele animalelor domestice descoperite⁸.

Urme ale bovinelor mari se găsesc în vestigiile din mileniul al II-lea î.e.n. și pe teritoriul actual al Letoniei⁹.

Bovinele mari, mai ales boii, sunt menționate adesea și în diverse izvoare istorice lituaniene¹⁰.

Denumirea indo-europeană veche a bovinei mari, reconstruită la protoforma *g^uou-, s-a păstrat bine în multe limbi indo-europene, cf.: skr. gauḥ „bovin”, av. gauš, gr. at. βοῦς „bovin, vacă”, lat. bōs, -vis „bou, taur, vacă”, germ. veche de sus chuo „vacă”, arm. kov, irl. veche bō, toch. A ko, toch. B kau, rus. veche говядо „bou”, let. gūovs „vacă”¹¹.

Sensul originar al indo-europeanului *g^uou- este destul de neclar. Unii cercetători consideră că această denumire indo-europeană a bovinei mari este un împrumut din limbi neindo-europene, iar alții încearcă să-i explice originea pornind de la materialul indo-european. Primii leagă indo-europeanul *g^uou- de sumerianul gu (formă mai veche gud) „bovin, taur”, chinezul ngú, tibetanul go-lang „taur” și ket (ostiak de pe Enisei) kuos „bovin”. De pildă, G. Ipsen consideră că indo-europenii au preluat de la sumerieni, în jurul anului 3000 î.e.n., denumirea bovinei ca animal de cult¹². Ceilalți leagă indo-europeanul *g^uou- de gr. βόσκω „pășunez, hrănesc”, βοσκή „hrană, pășune”, βοτόν „păstor”, lit. gaujà, gùiti, guotas „turmă, grup”¹³. O. Trubačiovas, fiind în parte de acord cu această explicație a originii indo-europeanului *g^uou-, consideră că atât denumirea bovinei, cât și cuvintele tocmai menționate sunt rezultatul evoluției indo-europeanului *g^ue-/*g^uo- „a merge” (cf. got. giman, gr. βαίνω, lat. venio, hit. wem-). Astfel, sensul originar al indo-europeanului *g^uou- ar fi fost „(turmă) care merge”, cf. cuvintele apărute semantic în același mod și folosite cu un sens asemănător: gr. πρόβατα, islandeza veche gandandi fē¹⁴. M. Budimir a încercat să lege indo-europeanul *g^uou- de indo-europeanul *g^ueā „a îndoi”, bazându-se în principal pe faptul că unele rase de bovine mari sălbatice se caracterizează prin

⁶ O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, I, p. 161—162, 255, 371—372; C. Keller, ibid., p. 123.

⁷ Л. Нидерле, Славянские древности, p. 320; W. Hensel, Die Slawen im frühen Mittelalter, p. 85—91.

⁸ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, Lietuvos archeologijos bruožai, p. 79, 252—253; K. Паавер, ibid., p. 368, 371; K. Paaver i P. Kulikauskas, ibid., p. 268.

⁹ Latvijas PSR vēsture, I, p. 11; K. Паавер, ibid., p. 367—370.

¹⁰ Lietuvos TSR istorijos šaltiniai, I, p. 575.

¹¹ J. Pokorny, Et. Wb., p. 482—483.

¹² G. Ipsen, IF, 41, p. 175—177; H. Wagner, KZ, 75, p. 58—75; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 38; J. Pokorny, Et. Wb., p. 483.

¹³ J. Pokorny, Et. Wb., p. 483.

¹⁴ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 39.

130

cocoașei proeminente¹⁵. A. Brückner a legat acest nume indo-european al bovinei de skr. gu „a defeca”, gūhah „bălegar, excremente”, pol. gówno¹⁶. Acceptând originea indo-europeană *gʷou-, legătura cea mai plauzibilă ar putea fi cu ide. *gʷe-/*gʷo- „a merge”. Din punct de vedere semantic, însă, ni se pare că numele acestui animal ar fi mai bine explicat nu prin „cel care merge”, ci prin „cel născut”. O astfel de interpretare ar fi susținută de lituan. kėltuva „bovină”: lituan. kė́lti, kilti, kiltis; gr. πόρτις „vițel, vacă tânără”, arm. ort „vițel”, oset. firton „bovină”: lituan. perėti, lat. pario, -ere „a naște”¹⁷.

Ide. *gʷou-, cu sufixul -ed-, nou și specific numai limbilor slave, s-a păstrat în toate limbile slave. Într-adevăr, în unele limbi cuvintele din această rădăcină nu mai sunt folosite cu sensul de „bovină mare”, ci s-au păstrat doar în denumirea cărnii animalului menționat, cf.: slavona veche goveždb „bovină”, rusa veche говядо „taur”, rus. говядина „carne de vită”, ucr. гов’ядина, bel. гаўяда „bovină”, bulg. говедо, s.-cr. говедо „taur”, slov. govẹdo „bovină”, ceh. hovado, slovac. hovado, pol. owiezina „carne de vită”, soraba de sus howjado „bovină”, soraba de jos gowedo¹⁸.

Vechiul nume indo-european al bovinei s-a păstrat, probabil, și într-un alt cuvânt compus al limbilor slave — slavona veche gumъno „arie”, rus. гумно, ceh. humno etc. < *gu- „bovină” + *meti „a călca”, rus. мять. Așadar, sensul inițial al lui gumъno era „locul unde bovinele calcă (snopii)”¹⁹.

Unii cercetători tind să identifice urme ale vechiului nume al bovinei și în limbile slave: rus. говно „bălegar, excremente”, ceh. hovno etc. În acest caz, sensul inițial al rus. говно ar fi „bălegar de bovină”²⁰. Totuși, cuvântul slav menționat are și o altă etimologie destul de sigură: este pus în legătură cu skr. gūthah „excremente”²¹. De altfel, A. Brückner, după cum am menționat, lega de skr. gūthah, gu- „a defeca” și numele indo-european al bovinei pe care îl discutăm²². O asemenea etimologie este însă greu de susținut.

Nici explicația lui V. Machek nu este convingătoare: acesta încearcă să lege numele slav al bovinei gov- de lituan. galvijas, germ. Kalb „vițel”²³.

Așadar, ide. *gʷou- s-a păstrat destul de bine în limbile slave.

Dintre limbile baltice, acest nume al bovinei s-a păstrat foarte bine în letonă: let. gùovs corespunde exact numelor bovinei din această rădăcină din alte limbi indo-europene. În letonă, însă, gùovs se folosește numai cu sensul de „vacă”. Pe lângă gùovs sunt larg răspândite și forme diminutivale și alte forme cu sufixe: guōtiņa, guōsniņa, guostina, guovīte, guoliņa, guoča, guosnele, guošnele, guotele, guovīņa, guōtele, guōtelēns, guotulēns (EM, I, 692–3; EH, I, 424).

Nu este deloc clar dacă ide. *gʷou- există în lituaniană. K. Būga a legat de această rădăcină indo-europeană lituan. guotas „turmă, grup, ceată”, explicând că sensul inițial al lituan. guotas ar fi fost „cireadă; grup de vaci”²⁴. E. Fraenkel leagă lituan. guotas nu direct

¹⁵ M. Булдимир, Южнославенски филолог, 6, Београд, 1926–1927, p. 171; nurodoma iš O. Trubačiovo, ten pat, p. 39.

¹⁶ A. Brückner, Sl. et., p. 154.

¹⁷ J. Pokorny, Et. Wb., p. 818.

¹⁸ О. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 35–36.

¹⁹ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 321; V. Machek, Et. sl., p. 150; О. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 37; F. Slawski, Sl. et., I, p. 377–378.

²⁰ H. Hirt, IF, 37, p. 236; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 282.

²¹ F. Slawski, Sl. et., I, p. 331; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 282.

²² A. Brückner, Sl. et., p. 154.

²³ V. Machek, Et. sl., p. 141.

²⁴ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 353.

8*

131

cu ide. *gʷou-, ci cu gr. βόσκω „pășunez, hrănesc” și cu alți termeni înrudiți²⁵, care, după cum am văzut, sunt la rândul lor legați de vechea denumire ide. a bovinei. În limba lituaniană există însă cuvinte folosite cu sensul de „vacă”, a căror fonetică arată că nu pot fi despărțite de denumirea ide. a bovinei discutată aici; acestea sunt lit. guõtė „vacă”, guõtena „vacă tânără” (LKŽd., III, 740–1), gūtė „nume de alint pentru o vacă” (LKŽd., III, 764). Aceste cuvinte lituaniene sunt însă folosite într-o arie foarte restrânsă și, în plus, nu este clar dacă nu sunt împrumuturi. În primul rând, lit. guõtena, după cum arată distribuția sa geografică (Šatės), poate proveni din let. guotina sau dintr-o altă formă asemănătoare. Lit. guõtė este atestat într-un cântec, consemnat și el la granița cu Letonia („Și acasă, guote, și acasă, raguote!”). Let. guota este, foarte probabil, o formație nouă pornind de la diminutivul guotene (EM, I, 692). Totuși, în lituaniană, pe lângă cuvintele menționate mai sus, folosite la granița cu Letonia, forma guõtė „femeie netrebnică; neglijentă” — al cărei sens inițial ar fi putut fi „vacă” — este întâlnită în împrejurimile localităților Liškiava și Veisiejai, unde nu putea pătrunde direct din limba letonă.

Relația dintre lit. guõtė „ciupercă comestibilă din familia bureților (Hygrophorus)” și cuvintele menționate anterior este, de asemenea, destul de neclară. K. Būga a legat numele acestei ciuperci direct de lit. guõtas „turmă, grup”, deoarece, potrivit lui K. Būga, ciuperca a primit acest nume fiindcă crește în pâlcuri, adică în guõtas („Bureții care cresc în guõtas «în pâlcuri, șiruri, grupuri» îi numim guõtės”, Slnt; guõtės cresc în șiruri, „în pâlcuri”, Jnš, Kp, Šiauliai)²⁶. Originea lit. guõtė se poate explica însă și prin sensul „ciuperca vacii”; cf. și let. guotenes sau guovju pekas „Kuhpilz (agaricus cinnamomus)” (EM, I, 692).

În „Aistiškuose studijuose”, K. Būga a menționat toponimul lituanian Guovainiai, pe care l-a legat de let. guovs²⁷. Ideea lui K. Būga a fost reluată și de E. Frenkelis²⁸. Totuși, în alte surse de toponime lituaniene nu găsim forma Guovainiai. Probabil că K. Būga se referea la satul Gūvainiai din districtul Šilalė, de la care, poate, a fost reconstituită forma Guovainiai.

De vechea denumire a vacii este probabil legat numele pârâului Gūragjis < guovs + rāgas (Kuršėnai), din care a apărut numele satului Gūragiai²⁹. Pe teritoriul Letoniei există foarte multe toponime legate de cuvântul guovs³⁰.

Așadar, unele urme ale vechiului ide. *gʷou- pot fi găsite și în limba lituaniană. În monumentele limbii prusace nu există urme ale acestei denumiri ide. a bovinei.

În ansamblu, dintre toate limbile baltice și slave, această denumire s-a păstrat cel mai bine în letonă. Mai târziu, se pare că, odată ce femela bovină a ajuns să joace rolul cel mai important în gospodărie, denumirea generică a bovinei a fost transferată în letonă asupra femelei — vaca. În schimb, în limbile slave și în lituaniană s-a impus o nouă denumire pentru vacă: rus. корова, ucr. корова, belar. kapoba, bulg. крава, s.-cr. krava, slov. kráva, ceh. kráva, slovac. krava, pol. krowa, cașub. karva, krova, sorabă de sus kruwa, sorabă de jos krowa³¹, lit. karvė, pr. kurwis „taur”. Această denumire pare să aibă

²⁵ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 177.

²⁶ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 353.

²⁷ K. Būga, Aistiški studijai, Peterburgas, 1908, p. 25.

²⁸ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 177.

²⁹ Lietuvos TSR upių ir ežerų vardynas, p. 55.

³⁰ J. Endzelīns, Latvijas PSR vietvārdi, I, 1, p. 343–344.

³¹ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 629–630; О. Н. Трубачев, Происхождение..., p. 40.

132

o etimologie sigură: mulți cercetători îl pun în legătură cu lat. cornu „corn”, gr. κεραός „cu coarne”. De aceeași origine sunt și lat. cervus „elan”, cimr. carw, bret. karo, prus. sirwis „căprioară” etc. Este posibil ca denumirea baltică și slavă pentru vacă să fi fost transferată de la numele elanului sau al unui alt animal sălbatic cu coarne, în primul rând, poate, pentru o rasă de vaci cu coarne largi. Este interesant că un proces asemănător a avut loc și în alte limbi; cf. de asemenea legăturile dintre lat. cornu, gr. κεραός și germ. Rind „bovină”, alb. ka (< *k’ru) „taur”³².

V. Machek nu a fost de acord cu această explicație a originii lituanienei karvė, rusei корова etc. El lega această denumire a vacii de sanscr. cárvati „zdrobește, roade”, explicând că sensul ei inițial ar fi fost „rumegător”³³. Totuși, această etimologie nu a obținut o acceptare mai largă. Este cu atât mai puțin credibilă cu cât însuși sanscr. cárvati este un cuvânt cu o origine foarte obscură³⁴.

În letonă nu există urme clare ale unor înrudite ale cuvântului lituanian karvė: letona karva „o vacă bătrână și slabă; denumire batjocoritoare a unei femei; nume de ocară pentru vaci” (EM, II, 165; EH, I, 590) este, cel mai probabil, un împrumut din lituaniană.

În prusacă, după cum am menționat deja, un cuvânt cu această rădăcină este folosit cu sensul de „taur”. Pe lângă glosarul din Elbing (cuvântul 672 – Curwis Ochze), în al treilea catehism apare forma de acuzativ singular kurwan. Unii cercetători³⁵ consideră că prus. curwis este un împrumut din polonă (în cele mai vechi texte poloneze, karw înseamnă cel mai adesea „un taur bătrân și leneș”). Totuși, este mai probabil ca prus. curwis să fie un cuvânt autohton³⁶. Această rădăcină este atestată destul de frecvent și în toponimia prusacă: Corwedompne < prus. curwis + dompne: let. dubens „sol, teren, adâncime”, Korwelaucken < prus. curwis + prus. laucks „câmp”, Kurwingen < prus. curwis + -ing-, Curwin³⁷.

Limbile baltice și slave au o denumire a puiului de bovină specifică numai lor, și anume: sl. veche telice, rus. теленок, ucr. теля, belar. цяля, bulg. теле, sârbo-croat. теле, slovenă tele, cehă tele, slovacă tel’a, pol. cielę, cașubă celą, sorabă de sus čelo, sorabă de jos šele, lituan. tėlias, teliūkas, let. telš, teļēns³⁸. Atât în limbile baltice, cât și în cele slave găsim numeroase derivate ale acestei rădăcini, cf. lituan. telinga, teliuotis, let. telidze „vacă gestantă”, teļuoties „a făta”, rus. стельная „telinga”, rus. телиться „teliuotis” etc.

Probabil că ar fi greu să găsim o altă denumire de animal din limbile baltice și slave care să aibă atât de multe explicații privind originea sa. Din păcate, deocamdată niciuna dintre aceste explicații nu este mai convingătoare.

³² J. Pokorny, Et. Wb., p. 574–577; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 225; F. Kluge, Et. Wb., p. 600; H. Hirt, Indogermanische Grammatik, II, Heidelberg, 1921, p. 117, 130; A. Bezzenberger, BB, 17, p. 216; B. Порциг, Членение индоевропейской языковой области, Москва, 1964, p. 259–260; R. Trautmann, B-sl. Wb., p. 119; A. Brückner, Sl. et., p. 271.

³³ V. Machek, Et. sl., p. 233; V. Machek, KZ, 64, p. 262–263.

³⁴ M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 379.

³⁵ A. Brückner, Sl. et., p. 271; J. Pokorny, Et. Wb., p. 577.

³⁶ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 366; K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 129; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 225.

³⁷ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 30, 70–71, 77; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 199.

³⁸ M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 90; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 1077–1078; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 44.

133

H. Petersonas a asociat această denumire cu arm. t’alun „gros”, sanscr. tilvilah „bogat, fertil”⁳⁹. Totuși, printre ceilalți cercetători, această etimologie nu s-a bucurat de un sprijin prea mare.

J. Mikola a asociat lit. tėlias etc. cu lit. talokas „fiică adultă; fată tânără”, lit. lokyš, pr. clokies⁴⁰.

G. Ilinskis l-a asociat cu lat. stolidus „prost, lipsit de sens; fără putere”, stultus, germ. veche de sus stilli „tăcut, liniștit”, lit. tylus⁴¹.

Smiešek a asociat slav. telę cu lat. tollo, -ere „a ridica”, germ. veche de sus dolēn „a suferi, a ridica”⁴². Și alți cercetători sunt în parte înclinați să susțină această explicație. Sensul primar al numelui acestui animal ar putea fi „născut”, cf. got. barn „copil”: *bher- „a purta”⁴³.

A. Becenbergeris a încercat să asocieze lit. tėlias cu gr. πέλεας „vier”⁴⁴.

V. Machekas a explicat într-un mod foarte original originea cuvântului telę. Potrivit opiniei sale, formele slav. telę, lit. tėlias etc. provin dintr-o formă mai lungă (la fel ca ceh. Řina < Kateřina), corespunzătoare lat. vitulus „vițel, taur tânăr”, gr. ἔπαλον, care sunt de asociat cu rădăcina indo-europeană *uet- (gr. ἔτος) „an”. Așadar, sensul inițial al lui telę ar fi fost „anual”⁴⁵.

Și K. Būga a încercat să explice originea lit. tėlias și slav. telę: el era înclinat să asocieze aceste cuvinte cu sl. tělo „corp”⁴⁶.

Așadar, există multe explicații, dar toate ridică îndoieli serioase⁴⁷. Ni se pare că etimologia lui V. Machek merită cel mai mult atenția. Ea este susținută de un număr considerabil de denumiri indo-europene de animale, care se leagă tocmai de rădăcina indo-europeană *uet- „an”; cf. sanscr. vatsáh „animal de un an; vițel; bovină”, vatsakāh „vițeluș”, alb. vjetë „vițel”, got. wiprus „miel de un an” etc.⁴⁸. Punctul slab al etimologiei lui V. Machek este fonetica. Totuși, nici aici, ni se pare, nu se poate nega categoric posibilitatea ca din *uet-elo- să fi apărut forma *tel-.

Lit. telyčia „vacă tânără care nu a fătat”, după cum indică sufixul acestui cuvânt, provine din rus. телица sau din forma belarusă a acestui cuvânt⁴⁹. De aceeași origine este și leton. telica⁵⁰.

În limbile baltice este folosită pe scară largă și o altă denumire a bovinei, care, în lituaniană, are un sens destul de apropiat de cel al cuvântului tocmai discutat. Este vorba de lit. veršis, let. vērsis, pr. werstian. În limbile slave nu există urme ale acestei denumiri. Lit. veršis este folosit în prezent în limba literară și într-o mare parte a dialectelor cu sensul de animal bovin tânăr; cf. de asemenea veršinga, veršiuotis, a căror utilizare nu se deosebește de cea a cuvintelor menționate mai devre-

³⁹ H. Petersson, Arische und armenische Studien, Lund, 1920, p. 29; M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 505.

⁴⁰ J. Mikkola, BB, 22, p. 245.

⁴¹ Г. Ильинский, РФВ, 60, p. 421–424.

⁴² Smieszek, Materiały i Prace Komisji Językowej Akademii Umiejętności, IV, p. 397–401, plg. M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 90.

⁴³ J. Pokorny, Et. Wb., p. 1061; C. D. Buck, Dict., p. 155.

⁴⁴ A. Bezzenberger, BB, 27, p. 176.

⁴⁵ V. Machek, Et. Sl., p. 524.

⁴⁶ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 318, 625.

⁴⁷ M. Vasmer, Et. Wb., III, p. 90; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 1077; F. Slawski, Sl. et., I, p. 99; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 44–45.

⁴⁸ J. Pokorny, Et. Wb., p. 1175.

⁴⁹ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 1078.

⁵⁰ EM, IV, p. 160.

134

tų telinga, teliuotis. Totuși, în unele graiuri (mai ales în cele dzūkiene), cuvântul veršis este folosit cu sensul de „taur, bou”. Acest sens al cuvântului apare în dicționarul lui K. Širvydas („Stadnik/taurus. Wierśis“, I ed., 174; „Byk. Taurus/Werbis“, V ed., 22). Let. veršis este folosit numai cu sensul de „taur, bou”. Pr. werstian (cuvântul 674 din dicționarul Elbing), care provine probabil din forma *werstian, în care -ist- este un sufix diminutival⁵¹. Este atestat cu sensul de „vițel (Kalb)”. Astfel, sensul originar al lit. veršis este „taur, bou”. S. D. Bakas s-a înșelat văzând în let. veršis „bou” o paralelă a schimbării de sens a engl. bullock din „taur tânăr” în „bou” < „vițel”⁵².

Lit. veršis, let. vērsis, pr. werstian sunt puse în legătură cu lat. verres „vier, porc necastrat”, skr. vṛṣah „taur, bou”, vṛṣṇih „masculin; țap”, vṛṣaṇah „testicule”. Mai departe, aceste cuvinte sunt legate de ide. *auer- „a umezi, a stropi, a curge”, cf. skr. vār „apă”, toch. A wăr etc. Astfel, sensul originar al lit. veršis etc. ar fi fost „cel care ejaculează, urinează”. Pentru această etimologie se pot indica numeroase paralele semantice, cf. rus. вепрь „vier”: skr. vāpati „aruncă (sămânța)”, got. auhsa „taur”, skr. ukṣā „taur”: skr. ukṣáti „stropește”, lat. ūrus „zimbru”, suedeză dial. ure „taur”: isl. vechi úr „ploaie măruntă”. Este adevărat că unele dintre aceste paralele sunt îndoielnice, însă majoritatea cercetătorilor sunt de acord cu explicația originii tocmai menționate a lit. veršis⁵³.

În lituaniană se folosește și numele jautis, propriu numai acestei limbi, pentru masculul vacii. În unele graiuri, acest cuvânt nu este folosit cu sensul general de mascul al vacii, ci cu sensul de bovină castrată, folosită la muncile agricole. Probabil acesta a fost și sensul originar al cuvântului. Așa cum, alături de žirgas, a apărut arklys, animalul folosit la arat, tot astfel, alături de veršis, a apărut jautis „vițel înjugat”. Este posibil ca la început cuvântul jautis să fi fost folosit numai în combinație cu veršis. Etimologia lit. jautis nu ridică îndoieli: este pus în legătură cu skr. yāuti „leagă, înjuge”, lit. jungas, jaug tas „cureaua cu care jugul este prins de coarnele boului de muncă” etc.; cf. și sen. isl. eykr „animal de muncă, cal”, skr. yōgyaḥ „animal de muncă”, legate de aceeași rădăcină ide.⁵⁴.

Hidronimul prusac Jautin arată că și vechii prusaci aveau un cuvânt care corespundea exact lit. jautis⁵⁵.

Ca și în lituaniană, limbile slave au denumiri distincte pentru taurul de reproducție și cel de muncă; cf. rus. бык „taur”, rus. вол „bou (de muncă)”. Aceste denumiri nu au însă nimic în comun cu denumirile baltice corespunzătoare pentru taur sau bou. În plus, ele sunt probabil de origine relativ recentă și sunt cuvinte proprii numai limbilor slave⁵⁶. Este adevărat că rus. бык, pe care mulți cercetători îl leagă de un verb cu sensul „a muge, a rage” (cf. ceh. býkati), are un corespondent exact și în lituaniană; cf. lit. būkas „Bota u rus stellaris”⁵⁷: lit. būkti „a muge, a rage”, baūkti. Originea lit. būkas este confirmată foarte bine de sinonimele sale — baūblys: lit. baūbti, rėklys: lit. rėkti.

⁵¹ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 53. ⁵² S. D. Buck, Dict., p. 153. ⁵³ J. Pokorny, Et. Wb., p. 80–81; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 1228–9; K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 652; EM, IV, p. 565; F. Kluge, Et. Wb., p. 518; R. Trautmann, B-sl. Wb., p. 353; F. Specht, Der Ursprung der indogermanischen Deklination, p. 234. ⁵⁴ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 191; J. Pokorny, Et. Wb., p. 508–510; R. Trautmann, B-sl. Wb., p. 110. ⁵⁵ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 51, 233. ⁵⁶ M. Vasmer, Et. Wb., I, 158, 216; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 41–44; F. Sławski, Sl. et., I, p. 52. ⁵⁷ И. Эндзелин, Lingua Posnaniensis, 1, p. 3.

135

În limba literară lituaniană, precum și în unele dialecte, se folosește denumirea pentru taurul de reproducție būlius. Acest cuvânt, ca și letona būlis, este împrumutat din germană; cf. germana din Prusia Orientală boll, bull, germana medie de jos bulle⁵⁸. Denumirea germană a taurului de reproducție este pusă în legătură cu indo-europeanul *bhel- „a umfla, a sufla, a se tumefia”; cf. engleza ballock „testiculus”; greaca φαλλός „penis”, irlandeza veche ball etc. ⁵⁹ Așadar, taurul de reproducție ar fi primit acest nume de la organele sale sexuale.

După cum am menționat, limbile baltice nu au păstrat sensul indo-european *guou „bovin”. Totuși, găsim în ele mai multe denumiri pentru bovine de altă origine.

În lituaniană și în prusiana veche s-a păstrat bine indo-europeanul *peku-, al cărui sens inițial, în opinia multor cercetători, era „animal cu lână smulsă, oaie”, iar ulterior s-a dezvoltat sensul de bovină în general. Indo-europeanul *peku- este pus în legătură cu greaca πέκω „tund, pieptăn”, latina pecto, -ere „a pieptăna”, lituaniana pėšti, greaca πέκος „lână” etc. Multe limbi indo-europene au o denumire pentru bovine derivată din această rădăcină; cf. sanscrita páśuh „bovină, animal”, avestica pasu- „bovină, animal mic”, latina pecū „bovină”, vechea germană de sus fihu „bovină” (gotica faihu „avere”)⁶⁰.

Lituaniana pėkus apare frecvent în scrierile vechi. După cum arată fișierul lexicografic al dicționarului academic al limbii lituaniene, acest cuvânt era încă viu până nu demult în împrejurimile localității Švenčionys. În prezent, lituaniana pėkus se păstrează numai în insulele lingvistice lituaniene din RSS Bielorusă (Zietela). În împrejurimile localității Švenčionys a fost consemnată și forma pėkas, folosită nu numai cu sensul de „bovină”, ci și, figurat, cu sensul de „prost”.

Această denumire a bovinei s-a păstrat bine și în monumentele limbii prusiene: în catehisme este consemnată de cinci ori forma de acuzativ singular pecku și de două ori forma aceluiași caz peckan⁶¹.

În trecut, o parte dintre lingviști, printre care și K. Būga, considerau aceste denumiri baltice ale bovinei drept germanisme. În opinia lui K. Būga, prusienii și-au preluat cuvântul de la goți, iar prin intermediul prusienilor acesta a pătruns și în lituaniană⁶². Principalul motiv care a dus la apariția acestei opinii a fost faptul că, în formele baltice ale cuvântului, apare k în locul lui (š)s așteptat. Totuși, în limbile baltice velara apare în locul sibilantei așteptate și în alte cuvinte, pe care nimeni nu încearcă să le considere împrumuturi⁶³. E. Hermann, argumentând originea neîmprumutată a lituanienei pėkus, s-a bazat în special pe specificul semantic al acestui cuvânt („bovină, animal mic, oaie”)⁶⁴.

În letonă nu s-a păstrat indo-europeanul *peku- „bovină”; nu există urme ale acestui cuvânt nici în limbile slave.

În limba lituaniană se folosește destul de larg o denumire a bovinei proprie numai acestei limbi, legată de verbul kėlti⁶⁵: kėlta, kėltai (formă de plural), kėltava, kėltuva, keltuvà, kėltos „cireadă de vaci”, kėltuvė „vacă”, keltuvė, kėltuvės „bovine, turmă”. Uneori, cuvântul kėltuva este folosit și cu sensul general de animal, chiar și de animal domestic

⁵⁸ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 64; EM, I, p. 348; K. Alminauskis, Die Germanismen des Litauischen, Kaunas, 1934, p. 37; J. Sehwers, Sprachlich-kulturhistorische Untersuchungen, p. 20.

⁵⁹ F. Kluge, Et. Wb., p. 110; J. Pokorny, Et. Wb., p. 120–121; C. D. Buck, Dict., p. 154.

⁶⁰ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 564; J. Pokorny, Et. Wb., p. 797; F. Kluge, Et. Wb., p. 822.

⁶¹ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 392.

⁶² K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 85, 86; III, p. 496, 897.

⁶³ E. Fraenkel, Die baltischen Sprachen, Heidelberg, 1950, p. 13–18.

⁶⁴ E. Hermann, AfslPh, 40, p. 161; Chr. S. Stang, Vergleichende Grammatik der baltischen Sprachen, Oslo–Bergen–Tromsö, 1966, p. 93; J. Otrębski, Die Sprache, 12, p. 50–51.

⁶⁵ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 238.

136

cu sensul de „pasăre” (cf. Kėltuvos „vaci, cai, oițe, porci, gâște” K. Būga (Ad.), Ožka negadna kėltuva etc.) (LKŽd., V, 530–1, 551–2). Forma kėltuva este folosită și cu sensul de „grup de vite, turmă”. Denumirile de bovine menționate sunt folosite în graiurile estice ale limbii lituaniene, precum și în unele scrieri vechi; de exemplu, forma kėltuva este folosită destul de frecvent de K. Širvydas și apare în scrierile lui M. Mažvydas și J. Bretkūnas.

Doar limbii lituaniene îi este specific și cuvântul bovine „animal (de obicei domestic, cornut); fiară”. V. Maček, după cum am văzut, a încercat să asocieze lituan. bovine cu slav. gov- (rus. говядо etc.) și germ. vițel. O asemenea asociere este însă greu de susținut: sensul lituan. cap „persoană sau animal individual” (cf. Peste iarnă trebuie să hrănească opt capete de vaci și juninci, LKŽd., III, 79) arată că bovine nu poate fi separat de cap, cf. în Postila de Wolfenbüttel capete de bovine, precum și germ. atâtea capete de vite⁶⁶.

Let. luõps „bovină, animal”, care este cu totul izolat atât în limbile baltice, cât și în cele slave, are un corespondent în albaneză: alb. lopë „vacă”. Aceasta este una dintre puținele izoglose lexicale dintre limbile baltice și albaneză. S-a încercat punerea în legătură cu aceste cuvinte și a germ. elvețian loobe, lioba „vacă”⁶⁷. Totuși, acestea din urmă ar putea fi și denumiri ale vacii apărute mai recent, cu uz restrâns.

J. Mikkola a încercat să derive lat. luõps din *lampas, iar pe acesta din urmă să-l pună în legătură cu got. lamb „miel”⁶⁸. Ni se pare însă mai plauzibilă asocierea cu alb. lopë „vacă”.

Probabil că și lituan. lūopas „om greoi, tont, nătărău” (LKŽd., VII, 692) provine din lat. luõps.

Sensul de „bovină” al lituan. lopas este atestat în scrierile lui S. Daukantas (LKŽd., VII, 648), unde a pătruns, fără îndoială, din limba letonă.

Foarte neclar și izolat în lexicul baltic al creșterii animalelor este numele prusac al vacii klente (cuvântul 673 din glosarul de la Elbing), clynth (cuvântul 4 din glosarul lui Grunau). În ambele monumente ale limbii prusace este atestat cu sensul „vacă”⁶⁹. În plus, această denumire a vacii pare să fi lăsat urme și în toponimia prusacă, cf. numele de loc Clynteyne < prus. clynth + suf. -ein⁷⁰. Așadar, autenticitatea numelui prusac menționat al vacii nu ridică îndoieli.

Originea prus. klente este explicată prin ipoteze destul de variate.

A. Bezzenberger a asociat prus. klente (pe care îl deriva din *tlentē) cu gr. πτέλας „vier”, lituan. tėl̃ias⁷¹.

L. Geitler a asociat denumirea prusacă a vacii cu rus. кляча (< *кле́тя) „mârțoagă, iapă de proastă calitate”⁷². J. Mikkola a fost de acord cu lingvistul ceh⁷³.

A. Brückner a derivat prus. klente din pol. klępa „vacă bătrână”⁷⁴; cf. și slov. klęka „vacă slabă, mârțoagă”.

Cea mai puțin plauzibilă pare să fie etimologia lui A. Bezzenberger.

⁶⁶ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 132.

⁶⁷ EM, II, p. 528; J. Pokorny, Et. Wb., p. 654.

⁶⁸ J. Mikkola, BB, 21, p. 219–220.

⁶⁹ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 360.

⁷⁰ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 66, 233.

⁷¹ A. Bezzenberger, BB, 27, p. 176.

⁷² L. Geitler, Litauische Studien, Prag, 1875, p. 65.

⁷³ A. Mikkola, AfslPh, 39, p. 12.

⁷⁴ A. Brückner, AfslPh, 20, p. 504.

137

Alți cercetători, explicând originea lui pr. klente, se poate să urmeze calea cea bună.

Ni se pare că o asemenea denumire a vacii în limba prusacă ar fi putut apărea chiar în limba prusacă, dintr-un verb corespunzător, neatestat însă în monumentele acestei limbi; cf. lituan. klẽnkti „a merge cu greu, anevoios”, let. klencēt. În limbile slave, dintr-un verb cu aceeași rădăcină, cf. rus. клякать „a se poticni”, sl. veche klẽčati, slov. klẽkati „a se poticni, a se clătina, a sta nesigur” etc.⁷⁵, au apărut de asemenea, independent, denumiri corespunzătoare ale animalului. Dintre toate animalele domestice, vaca se caracterizează cel mai mult tocmai prin mersul ei lent și greoi.

Astfel, toate cele trei limbi baltice au denumiri diferite pentru vacă. Cea mai veche denumire s-a păstrat în limba letonă. În limbile lituaniană și prusacă, denumirea mai veche, corespunzătoare let. giòvs, a fost înlocuită de una mai nouă (lituan. kárvė, pr. curwis). În limba prusacă, denumirea vacii corespunzătoare lituan. kárvė nu s-a impus, probabil fiindcă un cuvânt cu această rădăcină era folosit cu sensul de „taur”.

În limbile baltice există multe denumiri diferite pentru bovine, cel mai adesea pentru vaci, legate de câte o particularitate a acestui animal; găsim deosebit de multe astfel de denumiri în dialectele limbii letone. Cel mai numeros grup al lor este legat de culoarea corespunzătoare a animalului.

Let. aûbe „o vacă cu capul alb” (EH, I, 183), cf. let. aûbe „bonetă” < germ. Haube⁷⁶.

Let. bale „numele unei vaci albe” (EH, I, 200), cf. let. bāls „palid, albicios”.

Let. bāltaste „numele unei vaci cu coada albă” (EH, I, 201) < bālts+aste „coadă”.

Let. bāltkāja „numele unei vaci cu picioare albe”, baltkājena (EH, I, 202) < bālts+kāja „picior”.

Let. bāltāna „un nume de vacă”, baltanīte (EH, I, 202) < bālts+sānis „latură”.

Let. bęnga „numele unei vaci bălțate” (EH, I, 212), cf. let. bęngulis „(ca alint) un copil”?

Let. brūklene „numele unei vaci roșcate” (EH, I, 246), cf. let. brūkle, brūk-lene „afină roșie, merișor (vaccinium vitis idea); datorită culorii sale roșii, este adesea comparată cu fetele cu obrajii rumeni”.

Let. brūnala „o vacă brună”, brūnala, brūnale, brūnuļa, brūnava, brūne, brūnce (EM, I, 341; EH, I, 245, 246), brūnķe „denumire peiorativă pentru o vacă brună” (EH, I, 245), cf. let. brūns „brun” < vezi germ. dialectal inferior brün⁷⁷.

Lat. ciēlava „nume de vacă; o vacă cu capul alb” (EH, I, 277), cf. lat. ciēlava „codobatura”.

Lat. ciruole „o vacă cu capul alb” (EM, I, 392), cf. lat. cīrulis „ciocârlia”, cirulgalvas „fulgi mari de zăpadă” (EM, I, 392).

Lat. drīzala „un nume de vacă (cea vărgată?)” (EH, I, 335), cf. lat. drīzena „o rază”, drīksnains „radiant, zgâriat”. Dacă sensul acestui nume de vacă nu ar fi „cea vărgată”, l-am putea asocia și cu lat. drīzs „rapid”, cf. lat. drīzuļi „fructe timpurii”.

⁷⁵ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 576.

⁷⁶ J. Sehwers, Sprachlich-kulturische Untersuchungen, p. 4.

⁷⁷ J. Sehwers, în aceeași lucrare, p. 19.

138

Lat. dūkala „numele unei vaci negru-brune”, dūkale, dūkala, dūkana, dùkaṇa, dùce „o vacă brună-închis cu capul negru; numele unei vaci cenușii” (EM, I, 523; EH, I, 345, 346), cf. lat. dūkans „brun-cenușiu”.

Lat. dūmala „o vacă de culoare închisă, brun-neagră, o vacă roșcată cu capul brun”, dumala „o vacă brună-închis”, dùmula (EM, I, 514, 527, 528; EH, I, 347, 348), cf. lat. dūmals „de culoarea fumului, cenușiu-închis”.

Lat. gulbene „numele unei vaci albe” (EH, I, 416), gūlbis (EM, I, 676), cf. lat. gūlbis „porumbel”.

Lat. īrbe „numele unei vaci fin pestrițe” (EH, I, 431), cf. lat. īrbe „potârniche”.

Lat. juosle „o vacă albă, cu partea din față și cea din spate închise la culoare” (EH, I, 571), cf. lat. juōslains „vărgat”, juōslene „un porc cu o dungă ca un brâu în jurul mijlocului” (EM, II, 127).

Lat. kruonala „numele unei vaci (de culoare închisă) roșii; numele unei vaci”, kruōnula, krùonale, krùonala (EM, II, 295; EH, I, 664), cf. lat. kruōnis „coroana; cununa” < vezi și samogit. krōne⁷⁸.

Lat. krustala „numele unei vaci”, krustala (EM, II, 288; EH, I, 660), cf. lat. krusts „crucea”.

Lat. kūtala „o vacă cu o dungă albă pe spate”, kūtala (EM, II, 393; EH, I, 709), cf. lat. kūtāins „vărgat (despre vite)” < est. küüt „vărgat; vită cu o dungă albă pe spate” (EM, II, 393).

Lat. làuce „o vacă cu o pată albă pe frunte”, làučā, lauka, làukala, làukala, làukàża, laùcika (EM, II, 425, 426; EH, I, 722), cf. lat. làuks „cu o pată albă pe frunte”.

Lat. màntale „numele unei vaci negre” (EH, I, 782), cf. lat. mañdala „numele unei vaci care a fătat într-o zi de luni” (?).

Let. māralina „numele unei vaci” (…cea bălțată – raibalina, cea roșcată – māralina…), mārala (EM, II, 583; EH, I, 792), cf. let. mārani „plantă roșie cu care se vopsește în roșu” (EH, I, 792).

Let. melle „o vacă neagră”, melne, mellika, meļļuža, mellene (EM, II, 596; EH, I, 798), cf. let. meļns „negru”.

Let. mice „numele unei vaci cu capul alb”, mička (EH, I, 811), cf. let. mice „bonetă de femeie; bonetă în general”, mička < în dialectul žemaitic müttse.

Let. mugrina „numele unei vaci cu spinarea de altă culoare” (EM, II, 661), cf. mugura „spatele”.

Let. mustala „o vacă cu buzele negre; vacă cu capul mai închis la culoare (dūkānu)”, mustala „vacă cu botul închis la culoare”, mustika „o vacă neagră” (EM, II, 672; EH, I, 835), cf. let. mustis „un câine negru” < est. must „negru”, liv. mustā. Forma mustika provine din est. mustik (EH, I, 835).

Let. nakča „numele unei vaci negre”, naktala (EH, II, 3), cf. let. nakts „noaptea”.

Let. pālne „nume pentru vacile cenușii ca cenușa” (EH, II, 152), cf. let. pēlni „cenușa”, palss „palid” (?).

Let. pālse „numele unei vaci de culoare gălbuie” (EH, II, 152), cf. let. palss „gălbui”.

Let. plaṇke „o vacă albă cu părțile din față și din spate negre sau roșii; o vacă bălțată în alb și negru sau o vacă neagră cu regiunea inghinală albă; o

⁷⁸ J. Sehwers, în același loc, p. 59.

139

„o vacă pestriță sau o vacă cu capul alb” (EH, II, 283), cf. letonă plaṅks „pestriț”, plaṅkene „o pânză pestriță” (EH, II, 283).

Lat. numele „Name einer braunen Kuh” <est. numele „rote Kuh” (EM, III, 413).

Letonă raibe „o vacă pestriță”, raibala, raibala, raibala, raibala, raìbala, raibula, ràibula, raibule, raibulīte, raibelīte, raibalīte, raibele, raibene, ràibale, raibuolina-reibulīte (EM, III, 467, 468, 505; EH, II, 350), cf. letonă rāibs „pestriț, pătat, bălțat”.

Letonă raicka „o vacă pestriță”, raiča (EM, III, 469; EH, II, 351) ar trebui, de asemenea, probabil asociate cu numele tocmai enumerate.

Letonă rāine „un nume de vacă” (EH, II, 351), cf. letonă raìns „pestriț, dungat”.

Letonă salnika „o vacă de culoarea brumei albe” (EM, III, 675), cf. letonă salns „de culoarea brumei”.

Letonă sāntala „numele unei vaci negre”, santene „numele unei vaci” (EH, II, 433–4), cf. letonă sants „catifea”.

Letonă sārke „numele unei vaci (roșcate, brune)”, sārke, sārkene „numele unei vaci roșcate”, sarkane, sarkala, sarče „o vacă brună” (EM, III, 722; EH, II, 441, 443), cf. letonă sarks „ușor roșcat”.

Letonă sārtala „un nume de vacă”, sārtala, sārtite „numele unei vaci roșcate” (EM, III, 807; EH, II, 473), cf. letonă sārts „roșu”.

Letonă sārmule „o vacă cenușie” (EH, II, 444), cf. letonă sārma „brumă”.

Letonă sēmale „o vacă gri-deschis” (EH, II, 481), cf. letonă *šēms „gri-deschis cu pete negre”.

Letonă sīrmala „o vacă cenușie”, sirmala, sirmula, sirmule (EM, III, 846, 847; EH, II, 488, 489), cf. letonă sīrms „cenușiu”.

Letonă sīrsniņa „numele unei vaci cu o pată în formă de inimă pe frunte” (EH, II, 489), cf. letonă sirds „inima”.

Letonă skudre „vacă neagră”, skudrite, cf. letonă skudre „furnica”⁷⁹.

Letonă slauna „numele unei vaci negre; vacă bălțată; vacă murdară; vacă cu părțile laterale roșii și albe sau negre și albe”, slāune „o vacă cu burta albă; o vacă neagră cu burta albă; o vacă cu părțile laterale albe”; slāunala „vacă bălțată”, slāunene „un nume de vacă”, slaunike, slaunuža, slaunīs „o vacă cu burta și părțile laterale pestrițe”, slaure „o vacă pătată”, šļaune „o vacă pestriță la șolduri sau coapse”, šļāune (EM, III, 919, 220; IV, 67; EH, II, 521, 522), cf. letonă slauns „pestriț la șolduri sau coapse, bălțat”, šļāuns.

Letonă sniedze „numele unei vaci albe” (EM, III, 977), cf. letonă sniegs „zăpada”.

Let. spīdala „numele unei vaci cu blana lucioasă”, spīdala „un nume de vacă” (EM, III, 1000; EH, II, 552), cf. let. spīdēt „a străluci”.

Let. stripala „numele unei vaci vărgate” (EM, III, 1092), cf. let. stripā „dunga”.

⁷⁹Și diverse superstiții letone asociază furnica cu vaca, cf.:

„Am o singură văcuță, O voi numi Furnicuța, Ca vițelușele să se înmulțească Precum furnicuțele din mușuroi” (LD, 28960).

„De obicei, vacile sunt plimbate de trei ori în jurul unui mușuroi de furnici înainte de a fi duse la târg spre vânzare, în speranța că atunci vor fi mulți cumpărători, ca furnicile” (J. Alūnāns, Mājas Viesis, 1857, 270) și altele; cf. P. Šmits, Latviešu tautas ticējumi, p. 551.

140

Let. škūtala „numele unei vaci al cărei spate se deosebește prin culoare de restul corpului” (EH, II, 641), cf. let. skūt „a rade” (?).

Let. trese „numele unei vaci care are o pată albă (trese)” (EM, IV, 231), cf. let. trese „pata albă”.

Let. tūmšsārke „cea roșu-închis (despre o vacă)” (EM, IV, 263), cf. let. tūmšsārkans „roșu-închis”.

Let. ūbele „o vacă cenușie” (EM, IV, 403), cf. let. ūbels „cenușiu-închis”.

Let. uōgra „numele unei vaci negre” (EH, II, 743), cf. let. uōgle „cărbunele” (?).

Let. vabule „numele unei vaci negre; numele unei vaci brune”, vabuole, vabala „numele unei vaci negre” (EM, IV, 428; EH, II, 746), cf. let. vabule „gândacul”⁸⁰.

Let. valgīs „un bou alb” < est. valgu (EM, IV, 455).

Let. zale „o vacă roșcată” (EM, IV, 684; EH, II, 800), cf. let. zals „gălbui-roșcat”.

Let. zeltere „?” (guosniņas – viena zale, uotra zeltere) (EM, IV, 705), cf. let. zēlts „aurul”, zeltenes „un arbust cu flori galbene”.

Let. ziēdala „numele unei vaci bălțate”, ziēdala, ziēdala, ziēdele, ziēča, ziēdaine, ziēduone (EM, IV, 737, 738; EH, II, 810, 811), cf. let. ziēds „floarea”.

Let. zile „nume de vacă”, zilene „o vacă albastră”, ziluža „o vacă cenușie (?)” (EM, IV, 719, 721; EH, II, 806), cf. let. zils „albastru”.

Let. zīmala „o vacă cu un semn (pe frunte)”, zimala, zīmala, zīmala, zīmala, zīmala, zīmala, zīmala, zīmēle, zīmule, zīmala, zīmālite, zīmāle, ziemala (EM, IV, 734, 735, 736, 742; EH, II, 810), cf. let. zīme „semnul”. Forma ziemala poate avea și o altă origine, cf. let. ziema „iarna”.

Let. zvaigala „o vacă cu o pată albă, în formă de stea, pe frunte”, zvaigale, zvaigala (EM, IV, 761; EH, II, 813, 814), cf. let. zvaigzne „steaua”.

În letonă se folosesc pe scară largă nume de vaci provenite de la denumirea zilei în care s-a născut vaca sau, în general, a perioadei de timp⁸¹. Nume de acest fel sunt străine limbii lituaniene. Ele se întâlnesc și în limbile slave, cf. rus. полднёха, вечареха, вторёха, понеделка, sorabă de jos pónžela⁸², însă sunt folosite mult mai rar decât numele de vaci similare din letonă.

Let. cẹtala „numele unei vaci fătată joi”, cẹtalina, cẹtala, cẹtula, cẹture, cẹturtale, cẹtuža, cẹkula „denumirea unei vaci fătată joi sau care are un semn pe frunte”, cẹkula, cẹkule, cẹkata, cẹka „o vacă născută joi” (EM, I, 368, 376, 409; EH, I, 262, 267), cf. let. cẹtūrtais „al patrulea”, cẹtūrtdiena „joi”.

Let. dienala „o vacă fătată ziua” (EM, I, 483), cf. let. diena „ziua”.

Let. laūnadżite „o vacă născută în perioada launags” (EH, I, 723), cf. let. laūnags „amiaza”, laūnadżite „fata născută în perioada launags”.

Let. maņdala „numele unei vaci fătată luni”, maņdala, maņčka, mandža, maņčka, maņdža (EM, II, 560; EH, I, 782, 783), cf. germ. der Montag.

⁸⁰ P. Šmits, Credințele populare letone, p. 550.

⁸¹ P. Šmits, ibidem.

⁸² О. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 46.

141

Let. mārika „numele unei vaci născute într-o zi dedicată Maicii Domnului” (EH, I, 792), cf. let. Māra „Fecioara Maria; ocrotitoarea vacilor”⁸³.

Let. pirmala „o vacă născută luni”, pirmala, pirmaliņa, pirmula, pirmuža (EM, III, 225, 227; EH, II, 237), cf. let. pirmais „primul”, pirmdiena „luni”.

Let. piektala „numele unei vaci fătată vineri”, piektala, piektuļa, piektuža, piekūža, piekala, piekča (EM, III, 260, 261; EH, I, 253, 254, 256), cf. let. piektis „al cincilea”, piektdiena „vineri”.

Let. pustala „numele unei vaci născute sâmbătă (pussvēta)”, pustuža (EM, III, 435; EH, II, 334), cf. let. pussvēta „sâmbătă”.

Let. rītala „numele unei vaci fătată dimineața”, rītala, rītula (EM, III, 540, 541; EH, II, 377), cf. let. rīts „dimineața”.

Let. sestala „numele unei vaci născute sâmbătă”, sestala, sestuļa, seška, šeške, sestika (EM, III, 820, 821; EH, II, 478, 479), cf. let. sestais „al șaselea”, sestdiena „sâmbătă”.

Let. svētala „numele unei vaci fătată duminică”, svētala, svētula, svētula, svētuža (EM, III, 1154, 1157; EH, II, 616), cf. let. svēts „sfânt”, svētdiena „sărbătoare; duminică”.

Let. trešala „numele unei vaci născute miercuri”, trešala, trešele, treška, treške, trešula, trešula, treštala, trese (EM, IV, 231, 232; EH, II, 693), cf. let. trešais „al treilea”, trešdiena „miercuri”.

Let. uotraļa „numele unei vaci fătată marți”, uotruļa, uortuļa, uotala, uōtala, uōtala, uōtala, ūtala (EM, IV, 423, 424, 426; EH, II, 741, 743, 744, 745), cf. let. uōtrs „celălalt, al doilea”, uōtrdiena „marți”.

Let. vakare „numele unei vaci fătată seara” (EM, IV, 447; EH, II, 751), cf. let. vakars „seara”.

În letonă există, de asemenea, multe nume de vaci, folosite într-un cerc mai restrâns sau mai larg, legate de o anumită trăsătură fizică a acestui animal, de un obicei, de muls etc.

Let. briedale „numele unei vaci cu coarne înalte și ascuțite”, briedaļa, briēdele (EH, I, 243), briēdala „o vacă cu păr de elan (cenușie)”, briedule (EM, I, 336, 337), cf. let. briēdaļa „vaca-elan”, briēdis „elanul”⁸⁴.

Let. pipaste „o vacă cu coada scurtă” (EH, II, 235), cf. let. pipis „colțul, vârful unui sac de cereale; organul genital masculin” (+aste „coada”).

Let. puškala „numele unei vaci care are un smoc de păr între coarne” (EH, II, 336), cf. let. puškains „cu franjuri”.

Let. radze „o vacă cu coarne”, raguolite „vaca”, stāvradze „un nume de vacă” (EM, III, 463; EH, II, 350, 574), cf. let. rags „cornul”.

Let. sīkala „un nume de vacă”, sikala „o vacă cu pete mici; un nume de vacă” (EM, III, 851), cf. let. sīks „mic, neînsemnat”, sikaļa „o fată de statură mică”.

Let. staltēne „numele unei vaci robuste, bine hrănite” (EM, III, 1042), cf. let. stalts „robust, chipeș”.

⁸³ K. Straubergs, Latviešu buramie vārdi, I, Rīgā, 1939, p. 397–402.

⁸⁴ P. Šmits, Latviešu tautas ticējumi, p. 550.

142

Let. żemala „numele unei vaci (cu picioare scurte); žema guovs“, žemala, žemula, žemlūze „o vacă cu picioare joase (scurte)”, zemlūza „o vacă cu urechi ca niște lopeți” (EM, IV, 707, 712; EH, II, 805), cf. let. žems „jos”.

Let. barvede „o vacă ce se află de obicei în fruntea turmei” (EH, I, 206), cf. let. barvedis „primul cosaș, conducătorul”.

Let. blānde „o vacă ce obișnuiește să se desprindă de turmă” (EH, I, 226), cf. let. blāndīties „a hoinări”.

Let. dīkuļa „o vacă ce mugește încet” (EH, I, 326), cf. let. dīkuļōt „a plânge tare în mod repetat”.

Let. dūķna „o vacă ce mugește des (încet)” (EM, I, 525), cf. let. dūkt „a răsuna înfundat, a vui”.

Let. duša „chemare liniștitoare adresată vacilor în timpul mulsului, interpretată ca nume de vacă”, duše, dušina (EH, I, 345), cf. let. duš „chemare adresată vacilor”.

Let. ellīka „numele unei vaci nărăvașe” (EH, I, 368), cf. let. elle „iadul” < dialectal, vocabularele din Letgalia de Jos helle (EM, I, 568).

Let. graule „vaca care graulē“, grāule (EM, I, 639), cf. let. graulēt „a mânca încet, cu gura plină”.

Let. idāla „o vacă ce mugește” (EH, I, 499), cf. let. īdēt „a mugi încet”.

Let. kruva „o vacă neliniștită” (EM, II, 291), cf. let. krūtīes „a se impune”.

Let. kuodala „o vacă mușcătoare” (EM, II, 340), cf. let. kuōdīt „a mușca în mod repetat”.

Let. mīstāvniča „o femeie sau o vacă neliniștită” (EH, I, 822), cf. let. mistīt „a zdrobi inul (propriu-zis: a călca în mod repetat)”.

Let. rāmala „nume de vacă” (EM, III, 496), cf. let. rāms „blând, liniștit”.

Let. ramūle „o vacă” (EM, III, 476), cf. lit. rambūs „leneș” (?).

Let. spārdala „o vacă ce lovește cu picioarele” (EM, III, 980), cf. let. spārdīt „a lovi repetat cu putere cu picioarele, a azvârli din copite (despre cai)”.

Let. zibsna „o vacă ce-și agită repede coada” (EM, IV, 717), cf. let. zibsīt „a face să lumineze, a fulgera”.

Let. žauga „o vacă ce părăsește în mod repetat cireada și intră în lan, sare peste șanțuri etc.”, žaukle „o vacă nărăvașă”, žāuste „o vacă nărăvașă”, žāusteve „o vacă ce îndeplinește uneori rolul unui bou” (EM, IV, 790, 791, 792; EH, II, 817), cf. let. žauties „a se cățăra, a cădea, a se prăbuși”, žautava „o fată care obișnuiește să umble prin vecini și să se zbenguie cu tinerii”.

Let. žņerga „o vacă ce nu prea vrea să mănânce” (EM, IV, 825), cf. let. žņerģāt „a fi mofturos la mâncare, a mânca fără poftă”.

Let. agraine „vacă mulsă devreme” (EH, I, 4), cf. let. agrs „devreme”.

Let. atdiene „o vacă ce fată deja în al doilea an; o vacă tânără, care nu dă lapte”, atdienīte, a(t)daine (EM, I, 154; EH, I, 139), cf. let. dēt „a suge”, lit. pirmdēle „o vacă ce a fătat pentru prima dată”, scr. dhāyati „suge” (EM, I, 154, 465). Denumire a vacii de origine foarte veche.

Let. ciētala „o vacă ce nu dă lapte o perioadă îndelungată” (EH, I, 278), cf. let. ciēts „tare”, cf. guovs cieta slaukt „greu de muls”.

Let. garpiēna guovs „o vacă ce nu dă lapte o perioadă mai lungă (decât de obicei)” (EH, I, 386), cf. let. gars „lung” + piēns „laptele”.

143

Lat. pārslaucene „o vacă ce, după o singură montă, dă lapte doi ani la rând“, pāršlaucine (EM, III, 176; EH, II, 211), cf. letonă pāršlàukt „a mulge încă o dată“.

Letonă pil(n)piēne „o vacă care dă lapte proaspăt“ (EM, III, 216), cf. letonă pilns „plin“ + piēns „laptele“.

Letonă pirm pien e „o vacă ajunsă pentru prima oară să dea lapte“, pirmpiena (EM, III, 227; EH, II, 238), cf. letonă pirmais „primul“ + piēns „laptele“.

Letonă riētala „numele unei vaci (cu lapte mult)“, riētaliņa, riētala, riēča „nume de chemare pentru vaci“ (EM, III, 544, 549; EH, II, 379), cf. letonă riētēt „a deveni mai plin; a se scurge“, guovs neriet „vaca nu dă lapte“.

Letonă semilše (??) „o vacă ce nu a început din nou să dea lapte“ (EM, III, 816).

Letonă vadala „vacă care a fătat“ (EM, IV, 429), cf. letonă vadāt „a fi gestantă, a fi însărcinată“.

Letonă ciemala „numele unei vaci“, ciemala „numele unei vaci cumpărate sau aduse de la o altă gospodărie“, ciemuļa (EM, I, 393; EH, I, 277), cf. letonă ciems „gospodăria, satul“.

Letonă pirceniša „o vacă cumpărată“ (EH, II, 236), cf. letonă pirkt „a cumpăra“.

Letonă blūzga „o vacă sau un cal care șchiopătează“ (EM, I, 319), cf. letonă blūzēt „a șchiopăta“.

Letonă kabele „nume de alint pentru vaci și iepe“ (EH, I, 572), cf. letonă kabele „o iapă bătrână și slabă“ <rus. кобыла (EM, II, 129).

Letonă kaika „o vacă slabă și urâtă, cu picioare lungi, ori un cal sau o oaie de acest fel“ (EM, II, 132), cf. letonă kaikt „a lucra de mântuială, a face treabă de nimic“, kaikaris „un om zdrențăros; o mârțoagă“.

Letonă kandava „o vacă mare și slabă“ (EM, II, 154), cf. letonă kañdavāt „a biciui, a bate; a lovi cu zgomot în timpul unei munci (ceva), fără însă a munci serios“ (?).

Letonă kocala „nume peiorativ pentru o vacă“ (EH, I, 637), cf. letonă kocis „un sac mic“ (?).

Letonă kranka „o vacă slabă și de proastă calitate“ (EM, II, 259), cf. krānkāins „slab (despre animale); cu părul zburlit“. Letonă kranka J. Endzelīns tinde să lege de germ. krank „slab“.

Letonă kvęp̄pa „un animal mare și gras (de exemplu, o vacă)“ (EH, I, 690), cf. letonă kvempis „un purcel gras și rotunjor sau un copil de acest fel“.

Letonă mitala „numele unei vaci sau iepe de proastă calitate“ (EM, II, 648) ar trebui, probabil, legat de letonă mīt ene „piele tăbăcită“ sau de letonă mīt „a schimba“. Pentru această din urmă legătură, cf. letonă mītenis „un cal primit la schimb; o mârțoagă“ (EM, II, 649).

Let. pūpala „un nume de vacă“, pūpalina „nume de alint pentru vaci“ (EM, III, 448), cf. let. pūpūols „mâțișor de salcie; folosit și la feminin ca termen de alint“.

Let. skrepstīte „o vacă slabă“ (EM, III, 891), cf. let. skreblis „un bărbat bătrân și neputincios“, skreble „o fată bătrână sau o femeie în vârstă“, skrebulis „o blană veche“.

Let. mūja „vaca (în limbajul copiilor)“, mūmiņa (EM, II, 678) – denumiri de origine cu vocală posterioară.

Let. nūža „o vacă“ (EM, II, 755; EH, II, 29), cf. let. nūž „interj. folosită pentru a liniști vacile“.

144

Let. tprucina „nume de alint pentru o vacă“, tpruka, tprušina, tprutala, tprutaliņa (EM, IV, 216, 217; EH, II, 689), cf. let. trū „interjecție folosită pentru a chema vacile“.

Let. àrkalė „un nume de vacă“ (EH, I, 129), cf. let. arkulītis (?), cf. mazākais brālis, kuru sauca par arkulīti (?).

Let. dolkata „numele unei vaci“ (EM, I, 488), cf. let. dalkata „un flecar“, dolkata. Cuvinte de origine neclară.

Let. jurika „numele unei vaci, žemkājīte“ (EM, II, 120), cf. let. Juris „Gheorghe“, Jura diena „ziua Sfântului Gheorghe“, jurītis „un om slăbănog și prostuț; tutun de proastă calitate; lup“ (?).

Let. maile „un nume de vacă“ (EH, I, 777), cf. let. maile „pește alb“ (?).

Let. pugala „un nume de vacă“ (EH, II, 321), cf. let. puga „un nasture“, pugulains „rotunjit și proeminent, în formă de nasture“, pugažiņa „o femeiușcă“ (?).

Let. purala „un nume de vacă“, puralina (EM, III, 416; EH, II, 327), cf. let. purene „calcea-calului“, purainīte (?).

Let. rege „un nume de vacă“ (EH, II, 363) este un cuvânt de origine neclară.

Let. rīgala „numele unei vaci“ (EM, III, 536) este un cuvânt de origine neclară, posibil legat de let. Rīga „Riga“.

În dialectele limbii lituaniene, cele mai răspândite nume de vaci sunt legate de culoarea animalului:

Liet. balnė, bálnė, balnugàrė, balgalvė, cf. liet. bálnas „alb, cu spatele alb (despre un taur sau o vacă)“.

Liet. baltóji, baltė, baltūika, baltmairgė, baltasnikė, baltakaktė, baltazūbė, balkójė, cf. liet. báltas.

Lituan. blizgė, cf. lituan. blizgėti.

Lituan. būròji, būrùtė, cf. lituan. būras „tărcat, cenușiu” < pol. bury, belarus. буры.

Lituan. ciėkė, ciekkākė (LKŽd., II, 13), cf. lituan. ciėkis „semn, pată” < germ. zechen „semn, marcaj pentru cai”⁸⁵.

Lituan. cinkė, cinkakaktė (LKŽd., II, 22), cf. lituan. cinkas „pestriț fin, cu puncte mici”.

Lituan. čėkė (LKŽd., II, 41), cf. lituan. čėkas „pestriț”, cf. germ. zächen „semn”.

Lituan. čirvė, cf. lituan. čirvas „culoare de cărți, inimă, roșu”.

Lituan. degùtė „vacă neagră”, cf. lituan. degùtas.

Lituan. dūmė, dūmė „vacă de culoare închisă” (LKŽd., II, 590), cf. lituan. dūmas „de culoarea fumului”.

Lituan. dvylė, dvylóji, dvylūtė, dvylka, dvylmargė, dvylaušė, cf. lituan. dvylas „roșcat-închis, roșcat”.

Lituan. juodóji, júodė, juõdė, júočkė, júodenka, juodùtė, juodõlė, juodoika, juodìlė, juodùlė, juodzénkė, juodbalte, júodmargė, juodmárgė, juodmàrgė, juodžalė, juodaušė, juodšõnė, juodarágė, juodnugàrė, cf. lituan. júodas.

Lituan. kéršė, keršóji, kéršmargė, kéršlaunė, cf. lituan. kéršas „negru amestecat cu alb, pestriț, dungat”.

Lituan. laũkė, laukóji, laukkaktė, laukakaktė, cf. lituan. laũkas „animal cu botul sau fruntea albă”.

⁸⁵ K. Alminauskis, Die Germanismen des Litauischen, p. 40.

10. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

145

Liet. margóji, márge, márge, margùtė, margùlė, cf. lit. márgas.

Liet. pálšė, palšóji, cf. lit. pálšas „gri deschis”.

Liet. pelėkė, cf. lit. pelėkas „de culoarea blănii șoarecelui”.

Liet. pilkė, pilknugùrė, pilksmiltė; cf. lit. pilkas.

Liet. raūdė, cf. lit. raūdas.

Liet. šėmoji, šėmė, šėmutė, šėmargė, šėmargė, cf. lit. šėmas „gri deschis, cu nuanță albăstruie (de regulă despre bovine)”.

Liet. vābuolė „vacă neagră” (Šakyna), cf. lit. vābalas, dial. vābuolas. Lituanienii ar fi putut împrumuta acest nume de vacă și de la letoni, la care este deosebit de obișnuit ca vaca neagră să fie numită astfel⁸⁶.

Liet. žalóji, žalė, žalė, žaliukė, žaliukė, žaliamargė, žalausė, cf. lit. žalas „roșiatic (despre bovine)”.

Liet. žirnė „vacă gri cu puncte negre”, cf. lit. žirnis.

Liet. žvaigždė „un astfel de nume de vacă”, cf. lit. žvaigždė.

Numele lituanienești de vaci provenite de la denumiri de plante, în special de flori, sunt destul de frecvente:

agràstė (cf. lit. agràstas), aguona, aguonė, avietė, bijūnė (cf. lit. bijūnas), dobilė, eglė, grūšė, grūšnė (cf. lit. grūšnė „pară”), jazminė (cf. lit. jazminas), jurginė (cf. lit. jurginas), kanapė, kvietka, kvietkė (cf. lit. kvietka „floare”), lelija, lelijė, liepa, margarita (cf. lit. margarita „o astfel de floare”), nastūrta, nastūrtka (cf. lit. nastūrta), pienė, ramùinė, ramùlė, razetė, rožė, rūtà, rūtė, serbenėte (cf. lit. serbenitas), slyvė (cf. lit. slyva), spañguolė, vaivōrė (cf. lit. vaivōrė „afină”), vijuolė (cf. lit. vijuolė „viorea”), vyšnia, vyš nė, žalrūtė, žemčiūgė (cf. lit. žemčiūgas), žėmuogė, žibutė, žibė, žibkė.

Există nume provenite de la alte viețuitoare, cel mai adesea de la denumiri de păsări: cýrule (LKŽd., II, 28; cf. lit. cýru lis „ciocârlie”), gegùtė, genẽlis (cf. lit. genỹs), krėgždė, musýtė (cf. lit. mùšė), pémpė, stirna, šárka, šárkė, širšė, vijūnas.

Iată și alte denumiri de vaci, de origini diferite:

Liet. gražūlė „vacă frumoasă” (LKŽd., III, 543), gražuolė, gražūlė, cf. lit. gražis.

Liet. kryžótė „vacă ale cărei fire de păr cresc încrucișat” (LKŽd., VI, 678), cf. lit. kryžius.

Lituan. dūrklė „vacă împungătoare” (LKŽd., II, 641), cf. lituan. dūrti.

Lituan. stūmà „vacă greoaie”, cf. lituan. stūmti.

Lituan. rìeklė „vacă slabă”, cf. lituan. rìeklės „stinghii pentru întins haine sau lemne la uscat”.

Lituan. berǧzdinė „vacă ce rămâne mereu stearpă”, cf. lituan. bergždžias.

Lituan. žlibė, cf. lituan. žlibas.

Lituan. bùčké „vacă, chemare pentru vacă” (LKŽd., I, 914), cf. lituan. bùčki „interj. țpruk (când se cheamă vaca)”.

Lituan. bùkšė „vacă, chemare pentru vacă”, cf. lituan. bùkšė „interj. țpruk (când se cheamă vaca)”.

Lituan. bùbė „vacă (în limbajul copiilor)” (LKŽd., I, 908), cf. lituan. baūbti.

Lituan. bùžė „vacă (în limbajul copiilor)”, bùžė, bužiùkas „vițel”, bužiùlis (LKŽd., I, 1005, 1006), cf. lituan. buzà „vacă”.

Lituan. švàika „vacă slabă”, cf. germ. din Prusia Orientală schweike, germ. veche de sus sweiga „turmă de vite”⁸⁷.

⁸⁶ P. Šmits, Latviešu tautas ticējumi, p. 550.

⁸⁷ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 1037; E. Schwentner, IF, 70, p. 113.

146

În general, în dialectele lituaniene și letone există foarte multe nume de vaci. Unele dintre ele sunt folosite într-o arie foarte restrânsă; se întâlnesc chiar și nume cu totul individuale. Lista de nume de vaci prezentată aici de noi este departe de a fi completă, dar reflectă totuși tendințele generale ale formării și utilizării numelor acestui animal.

O categorie aparte în limbile baltice o constituie numele vacilor și, în general, ale bovinelor fără coarne⁸⁸.

În încheierea trecerii în revistă a denumirilor bovinelor mari, trebuie să constatăm că, în general, limbile baltice au păstrat relativ bine vechile lor denumiri indo-europene pentru aceste animale. Limbile baltice separate le-au păstrat însă în mod inegal. O parte dintre limbile baltice (lituaniana și prusiana), precum și limbile slave au o denumire comună pentru vacă, de origine ceva mai recentă. Limbile baltice și slave au o denumire a puiului de bovină caracteristică numai lor. Atât în limbile baltice, cât și în cele slave există numeroase denumiri noi pentru bovinele mari, caracteristice numai acestor grupuri lingvistice sau unor limbi aparte.

CALUL

Calul domestic (Equus caballus) provine din rase de cai sălbatici. Se pare că au existat mai multe centre de domesticire a cailor sălbatici: în Asia Centrală, Siberia de Sud și Europa de Est. Caii de tip mai ușor ar fi putut proveni din calul sălbatic Equus Przewalski¹. Astfel de cai sălbatici au fost descoperiți în 1879 în Asia Centrală de călătorul rus N. Prjevalski. Până nu demult existau cai sălbatici și în Europa de Est. De pildă, în 1878 a fost vânat în Ucraina ultimul cal sălbatic, „tarpanul” (rus. тарпан < kirghiză tarpan „cal sălbatic”). Cai sălbatici din această specie se găseau și în Lituania². Totuși, ei ar fi putut proveni și din cai domestici redeveniți sălbatici, așa cum s-a întâmplat în America de Sud³. Urme de cai sălbatici, al căror caracter sălbatic nu este pus la îndoială, au fost găsite pe teritoriile actualelor RSS Estonia și Letonia. Aceste urme datează din mileniile VII–II î.Hr.⁴ Caii sălbatici ar fi putut fi domesticiți în mileniile V–IV î.Hr. sau poate chiar mai târziu, așadar mai târziu decât celelalte animale domestice prezentate în această trecere în revistă.

Judecând după desenele sumeriene, s-ar putea afirma că în țara lor caii erau cunoscuți de la mijlocul mileniului III î.Hr.⁵ Alți cercetători înclină să dateze apariția calului în această regiune într-o perioadă și mai târzie — mileniul al II-lea î.Hr.⁶

În Babilonul antic nu se creșteau cai, dar uneori erau importați din regiunile muntoase învecinate. Calul este menționat pentru prima dată într-un text religios consemnat în anul 2300 î.Hr. Caii erau atât de rari, încât nu sunt deloc menționați în Codul lui Hammurabi. Din 1750 î.Hr., caii se răspândesc considerabil în această regiune⁷. În versiunile ulterioare ale fragmentelor de opere literare babiloniene, alături de

⁸⁸ A. Сабаляускас, Из истории терминологии животноводства в балтийских языках, — „Проблемы индоевропейского языкознания“, Москва, 1964, p. 59–65.

¹ C. Keller, Originea celor mai vechi animale domestice, p. 93.

² P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, Repere de arheologie a Lituaniei, p. 110.

³ S. Mastaukis, Taikomoji zoologija, Kaunas, 1947, p. 697; K. Паавер, Формирование тернофауны и изменчивость млекопитающих Прибалтики в голоцене, p. 183.

⁴ К. Паавер, în același loc, p. 180–194.

⁵ M. Hilzheimer, Haustier, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 220.

⁶ V. I. Avdijevas, Istoria Orientului antic, p. 43.

⁷ B. Meissner, Haustier, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 221.

10*

147

Pe lângă bou apare și un alt animal de muncă — calul. Din acea perioadă datează și fabula „Cearta dintre cal și bou”, în care aceștia se ceartă pentru superioritatea rasei lor⁸.

Egiptenii antici au făcut cunoștință cu caii pentru prima dată, probabil când triburile asiatice ale „hicsosilor” au pătruns în țara lor. Căci hicsosii foloseau deja care de luptă în războaie. Hicsosii au invadat Egiptul la sfârșitul Regatului Mijlociu și la începutul Regatului Nou, în secolele XVIII—XVI î.e.n.⁹. În cronica expedițiilor faraonului Tutmes al III-lea (1525—1491 î.e.n.) în Siria, dintre celelalte prăzi de război sunt menționați în mod deosebit caii, enumerați aici alături de „prizonieri vii”, care de luptă, aur și argint¹⁰.

Creșterea cailor avea o importanță deosebită pentru hitiți. Caii sunt menționați într-una dintre cele mai vechi inscripții hitite, inscripția regelui Anitta. Legile hitite din secolul al XIV-lea î.e.n. prevăd că furtul unui animal mare cu coarne, al unui cal sau al unui berbec se pedepsea cu o amendă de cincisprezece ori mai mare decât valoarea animalului furat¹¹.

În arta asiriană antică, niciun animal domestic nu este înfățișat atât de des precum calul¹².

Calul a jucat un rol important și în India antică. Acolo era folosit mai ales în scopuri militare: era înhămat la carele de luptă. Cu prilejul sărbătorilor populare se organizau curse de cai¹³.

În poemele lui Homer, unii eroi — regi — se ocupă cu multă plăcere de creșterea cailor. Homer îi numește adesea pe acești regi „bogați în cai”, „îmblânzitori de cai”. Creșterea cailor se reflectă pregnant și în arta plastică greacă¹⁴.

Mai târziu, când calul a devenit un animal de călărie folosit în luptă, în diferite țări s-a răspândit obiceiul de a-l îngropa pe călăreț împreună cu calul său. De asemenea, caii au început să fie sacrificați zeilor în timpul diferitelor sărbători. Acest obicei era specific indienilor antici, iranienilor, grecilor, slavilor, germanilor și romanilor¹⁵. Într-un trecut relativ recent, după cum vom vedea mai târziu, caii erau sacrificați și în ținuturile baltice.

Atât izvoarele arheologice, cât și diversele surse scrise oferă informații interesante despre creșterea cailor în ținuturile slave. Printre vestigiile datate încă din secolul al VI-lea e.n., găsite pe teritoriul Poloniei, se numără pinteni. Călătorul arab Ibrahim ibn Yaqub scrie că în secolul al X-lea, la Praga, se confecționa un echipament excelent pentru caii de călărie. Despre creșterea cailor în Rusia înainte de secolul al X-lea lipsesc informații mai precise. De pildă, unele surse arabe și bizantine arată că în Rusia erau puțini cai și că numai cnejii îi aveau. Totuși, există și date de încredere din a doua jumătate a secolului al X-lea. În acea vreme, în ținuturile slave, caii erau folosiți chiar și la lucrările agricole¹⁶.

⁸ V. I. Avdijevas, ibidem, p. 102.

⁹ H. Ranke, Haustier, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 220; M. Hilzheimer, Haustier, — ibidem, V, p. 220; C. Keller, Die Abstammung der ältesten Haustiere, p. 89.

¹⁰ V. I. Avdijevas, Istoria Orientului antic, p. 225.

¹¹ V. I. Avdijevas, ibidem, p. 310—311.

¹² C. Keller, Originea celor mai vechi animale domestice, p. 90.

¹³ V. I. Avdijevas, Istoria Orientului antic, p. 544.

¹⁴ C. Keller, Die Abstammung der ältesten Haustiere, p. 89; V. S. Sergejevas, Istoria Greciei antice, Vilnius, 1955, p. 104—105.

¹⁵ O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, I, p. 172, 175; V. I. Avdijevas, Istoria Orientului antic, p. 544.

¹⁶ W. Hensel, Die Slawen im frühen Mittelalter, p. 81—85; Л. Нидерле, Славянские древности, p. 319.

148

– Pe teritoriul Lituaniei, alături de oasele altor animale domestice, oase de cai se găsesc în așezarea din epoca bronzului de lângă Palanga¹⁷. În tezaurul de la Baudžiai (raionul Prienai) au fost găsite plăcuțe rotunde de bronz care, în opinia arheologilor, erau ornamente pentru frâie. Acest fapt ar indica faptul că, la acea vreme, caii erau crescuți în Lituania nu numai pentru carne, ci și pentru călărie¹⁸.

Printre vestigiile datate în secolele I–IV d. Hr., oase de cai se găsesc destul de frecvent alături de oasele altor animale domestice. E drept că, în comparație cu oasele altor animale domestice, ele reprezintă un procent destul de mic: la cetatea de la Nemenčinė, 2,5%; la cetatea de la Migoniai (raionul Kaišiadorys), 3%; la cetatea de la Dovainonys, 18,8%¹⁹.

Printre vechii baltici era foarte răspândit obiceiul de a îngropa calul împreună cu stăpânul său decedat. Pe teritoriul Lituaniei se găsesc numeroase morminte în care, alături de călăreț, se află și scheletul calului, incinerat sau neincinerat, precum și rămășițe ale harnașamentului său²⁰.

P. Dusburg, descriind credința prusacilor, arată că lituanienii și ceilalți necredincioși din neamul lor ard jertfa menționată, după ritualurile lor, într-un loc oarecare, însă înainte de ardere istovesc atât de mult caii, călărindu-i, încât aceștia abia mai pot sta în picioare.

În tratatul de la Christburg din 1249 se consemnează că prusacii se angajează să nu-și mai ardă morții și să nu-i mai îngroape împreună cu caii. Herman Wartbergė scrie că ducele lituanian Algirdas a fost ars cu mare solemnitate împreună cu 18 cai de război. Wigand din Marburg vorbește despre arderea lui Kęstutis împreună cu caii, hainele, armele, câinii de vânătoare etc.²¹

Călătorul Wulfstan descrie anumite întreceri de călăreți, legate de funeralii, care au avut loc în ținuturile baltice în jurul anilor 887–901²².

Latgalienii și curonienii subjugați de Ordinul Teutonic trebuiau să plătească taxe regulate „pentru fiecare cal” sau „pentru fiecare cal care trage grapa”²³.

Indoeuropenii aveau un nume comun pentru cal. În unele limbi, acest nume s-a păstrat, în altele s-au păstrat doar urmele lui, iar în altele nu mai există nici urmă. În general, în diverse limbi indo-europene există foarte multe denumiri noi pentru acest animal, adesea proprii numai unor limbi individuale. Acest lucru este valabil chiar și pentru limbile care au păstrat vechea denumire indo-europeană. O asemenea schimbare a denumirilor calului este legată cel mai adesea de schimbarea funcțiilor calului ca ajutor al omului.

Iată vechile denumiri indo-europene ale calului, care pot fi reconstituite în protoforma *eku̯o-s: sanscrită áśvaḥ, avestică aspa-, persană veche asa-, osetă yæfs (cu v adăugat), greacă ἵππος, latină equus; islandeză veche iór, engleză veche eoh, irlandeză veche ech, galică epo- (Eporēdia, Epona „zeița catârilor”),

¹⁷ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, Lietuvos archeologijos bruožai, p. 109–110; P. Kulikauskas, Lietuvos TSR MA Darbai, S. A, 2(7), p. 33–41.

¹⁸ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, Lietuvos archeologijos bruožai, p. 110.

¹⁹ Ten pat, p. 252–253; K. Paaver i P. Kulikauskas, Acta Baltico-Slavica, 2, p. 271–272.

²⁰ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, ten pat, p. 394–400; J. Jaskanis, Acta Baltico-Slavica, 4, p. 29–65.

²¹ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, Lietuvos archeologijos bruožai, p. 400.

²² Lietuvos TSR istorijos šaltiniai, I, p. 22–23.

²³Istoria RSS Letone, I, p. 42.

149

toharică A yuk, genitiv singular ykes, toharică B yakwe (ca și în osetă, cu un y- adăugat), lituaniană ašvà «iapă»²⁴.

H. Pedersen a încercat să lege de denumirile menționate ale calului și arm. ēš, genitiv singular išoy «măgar»²⁵.

Het. aswa «cal» este probabil un împrumut din indo-iraniană²⁶.

Această denumire indo-europeană a calului era folosită atât cu sensul de «cal», cât și cu cel de «iapă». Skr. aśvá «iapă», lat. e qua, lituaniana ašvà, alături de denumirea generică a calului, au apărut independent în toate aceste limbi, după cum indică, se pare pe bună dreptate, A. Meillet²⁷.

După cum reiese din exemplele prezentate, această denumire indo-europeană a calului nu există în limbile slave.

Urme ale indo-europeanului *ēḱuos s-ar putea observa în hidronimia slavă, cf. rus. Осва, Освей, Освея, Освица, Освина, Осевка, Осова, Осовка. Totuși, aceste toponime sunt probabil baltisme²⁸.

Dispariția acestei denumiri indo-europene a calului din limbile slave poate fi explicată în două feluri. În primul rând, aici ar fi putut influența faptul că slavii au făcut cunoștință cu caii domestici ceva mai târziu decât vecinii lor. Terminologia vecinilor, care practicau mai intens creșterea cailor, ar fi putut-o înlocui pe cea slavă. În al doilea rând, dispariția vechii denumiri indo-europene a calului din limbile slave poate fi explicată și prin factori de ordin lingvistic. Indo-europeanul *ēḱuos, fiind o denumire generică a calului, nu se potrivea cu ceilalți termeni slavi din domeniul creșterii animalelor, legați de diferențierea sexuală²⁹.

Indo-europeanul *ēḱuos nu este atestat în niciuna dintre limbile baltice cu sensul său originar, general, de «cal».

Forma ašva, cu sensul de «iapă», se găsește în dicționarul lui K. Širvydas, însă în toate edițiile sale cuvântul este dat după cuvântul kumelė:

Klãžá equa, iapă||Ąbwa (ed. I, 54; ed. III, 104, 109; ed. V, 91, 95)³⁰.

Cuvântul ašva se găsește și în dicționarele lui P. Ruigys și Chr. G. Mielcke. În aceste dicționare se disting sensurile cuvintelor ašva și kumelė:

Aßwa, wós, f. o iapă de rasă mare (P. Ruhig, Lex., I, 8; Chr. G. Mielcke, Wb., I, 12)³¹.

Kummélé, és, f. o iapă (P. Ruhig, Lex., I, 70; Chr. G. Mielcke, Wb., I, 134).

Gestütt, Aßwos weislininė, Weislei (P. Ruhig, II, Lex., 174; Chr. G. Mielcke, Wb., II, 231).

Iapă, comună, Kummélé, és, f.

²⁴ J. Pokorny, Et. Wb., p. 301; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 20.

²⁵ H. Pedersen, KZ, 50, p. 311.

²⁶ M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 62; H. Kronasser, Vergleichende Laut- und Formenlehre des Hethitischen, p. 229.

²⁷ A. Meillet, Wstęp do językoznawstwa indoeuropejskiego, p. 239–240; BSL, 29, LXIV.

²⁸ K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 500; III, p. 536; B. H. Топоров, О. Н. Трубачев, Lietuvių kalbotyros klausimai, 4, p. 197; cf. și J. Rozwadowski, Studia nad nazwami wód słowiańskich, Kraków, 1948, p. 176–177; M. Rudnicki, Lingua Posnaniensis, 1, p. 268–269; J. Endzelin, ZfslPh, 11, p. 119.

²⁹ О. Н. Трубачев, Происхождение..., p. 51.

³⁰ Dictionarium trium linguarum... Constantino Szyrwid... Quinta editio... Vilnae, 1713 (I leid. 1629 m., III leid. 1642 m.).

³¹ Ph. Ruhig, Littauisch-Deutsches und Deutsch-Littauisches Lexicon, Königsberg, 1747; Chr. G. Mielcke, Littauisch-deutsches und Deutsch-littauisches Wörter-Buch, Königsberg, 1800.

150

Stutte, große, Abwa, wôs f. (P. Ruhig, Lex., II, 346; Chr. G. Mielcke, Wb., II, 463).

Cuvântul ašva al lui F. Kuršaitis nu mai este cunoscut din limba vorbită. El scrie: „Stute, die, kumelė, grosse S., nach Mielcke, abwà (sonst unbekannt)“ (F. Kurschat, Wb., II, 217).³²

[ašžwa, substantiv feminin, o iapă de talie mai mare, la M. (= Mielcke A. S.) și Bd. (= Brodowski A. S.) nu se mai folosește deloc în prezent. De aici se derivă abutai, abutinis, vezi acolo.] (F. Kurschat, Wb., 24).³³

Așadar, textele lituaniene arată procesul de dispariție a acestui cuvânt: la început, ašva este folosit alături de cuvântul kumėlė fără nicio diferență de sens; apoi ašva capătă un sens special și, în cele din urmă, dispare cu totul. Este adevărat că și în texte mai târzii apare uneori cuvântul ašva cu sensul de „iapă”, de exemplu în poezia lui A. Jakštas³⁴, dar aici provine din scrierile vechi, nu din limba vorbită. Asemenea atestări ale folosirii cuvântului ašva le-au creat unor lingviști impresia greșită că în lituaniana actuală se folosește forma ašva în locul formei din textele vechi ešva³⁵. Forma ešva se găsește numai în scrierile lui J. Bretkūnas: „Cum nechează armăsarul tuturor eșvelor” (LKŽd., II, 844). Judecând după propoziție, este folosită cu sensul de „iapă”, fără vreo distincție de specie.

Denumirile calului în alte limbi indo-europene, formate din această rădăcină, arată că forma mai veche este ešva. Totuși, nu se poate afirma categoric că ešva al lui J. Bretkūnas este o moștenire directă a indo-europeanului *eku̯a, deoarece această formă poate fi și de origine secundară, apărută pe lângă forma ašva, precum ešis: ašis, ežeras: ažeras, ešerys: ašerys, eš(u)onis: aš(u)onis³⁶ și altele.

În dialectele žemaițiene (Alsėdžiai, Kvėdarna, Luokė, Rietavas), cu sensul de cal de muncă se folosește cuvântul ašvienis (se întâlnește și forma ašvienỹs, LKŽd., I, 283). Probabil că acesta a fost cândva un adjectiv, format de la formele ašva sau *ašvas cu sufixul -einja-; cf. bulbėnis „tulpină de cartof”, ropienis „frunză de nap”, miežienis „de orz” și altele.³⁷

Probabil că are o origine asemănătoare și forma ašviena, întâlnită în traducerea Bibliei de S. B. Chilinskis – genitivul singular aszwi(eną) „iapă” 418¹³ 38.

În presa lituaniană s-a încercat folosirea cuvântului ašvienis cu sensul de „măgar”; cf. „…a trecut pe lângă un ašvienis miraculos (măgar)” (Ūkininkas, 1902, nr. 10, p. 30).

Vechiul nume indo-european al calului a lăsat unele urme și în toponimia lituaniană; cf. hidronimele Ašvà, Ašvijà, Ašvinė³⁹ și toponimele Ašvėnai, Ašva-raistė⁴⁰

De lituaniana ašva sunt legate și alte câteva cuvinte lituaniene. F. Kuršaitis, după cum am văzut, lega de ašva lituanianul ašutai „părul din coada sau coama calului”. Astfel de-

³² F. Kurschat, Deutsch-littauisches Wörterbuch, I–II, Halle, 1870–1874.

³³ F. Kurschat, Littauisch-deutsches Wörterbuch, Halle, 1883.

³⁴ LKŽd., I, p. 283.

³⁵ M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 62.

³⁶ Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, Vilnius, 1966, p. 121–124; W. R. Schmalstieg, Instituto Orientale di Napoli, Annali, sezione Linguistica, VII, p. 53–59.

³⁷ Pr. Skardžius, Lietuvių kalbos žodžių daryba, p. 13, 289; J. Otrębski, Gramatyka języka litewskiego, II, p. 213.

³⁸ Cz. Kudzinowski, Biblia Litewska Chylińskiego, III, Poznań, 1964, p. 10.

³⁹ Lietuvos TSR upių ir ežerų vardynas, p. 9.

⁴⁰ Lietuvos TSR administracinis-teritorinis suskirstymas, p. 623.

151

În privința originii lui liet. ašutai este de aceeași părere și F. Specht⁴¹. Totuși, în ultima vreme, majoritatea lingviștilor pun în legătură liet. ašutai cu sl. vechi осъто „ciulin”, rus. осот etc., din ide. *ak- „ascuțit”⁴². Deocamdată, este greu atât să respingem, cât și să confirmăm oricare dintre cele două etimologii.

Este posibil ca și liet. „Ribės rubrum; coacăz roșu”, ašóklis, ašóklė, ašvóklė, ašvokšlė, vašóklė, vašóklšlė să fie legat de vechea denumire ide. a calului. K. Būga, care a explicat astfel originea lui liet. ašvóklis, s-a bazat pe paralele semantice: oaie: zmeură, germ. Bocksbeere „coacăz (negru)”: Bock „țap”⁴³. La aceste paralele se mai pot adăuga germ. Roßbeere, perdsbier, precum și got. aihvatundi „măceșe” (se presupune că primul component al got. aihvatundi este ide. *eḱu- „cal”)⁴⁴.

În letonă, această denumire ide. a calului nu s-a păstrat. Cu toate acestea, există și acolo câteva urme ale ei, cf. toponimele Asva, Asvenieks, Aswing, numele lacului Asva⁴⁵. Cu o probabilitate redusă, se poate presupune că și leton. aški „coamă”, aste „coadă” sunt legate de această denumire a calului.

Urme destul de evidente ale vechii denumiri ide. a calului se găsesc în limba prusacă. În glosarul din Elbing este consemnat cuvântul Aswinan Kobilmilch (cuvântul 694)⁴⁶. Pr. aswinan este, cel mai probabil, derivat din pr. *asva „iapă” cu sufixul -in-. Pr. aswinan, se pare, trebuia folosit ca adjectiv pe lângă cuvântul dadan „lapte”. Așadar, aswinan dadan înseamnă „lapte de iapă”, cf. pr. Ructandadan Suwermilch (= Sauermilch „lapte acru”) (cuvântul 690 din glosarul din Elbing). Importanța laptelui de iapă în rândul prusacilor este atestată de diverse documente istorice.

De asemenea, unele toponime prusace ar trebui puse în legătură cu această denumire a calului, cf. Asswaylen, Asswene, Assuenus, Asswin, Eswiten⁴⁷.

În glosarul din Elbing întâlnim încă un cuvânt care, de asemenea, se încearcă a fi pus în legătură cu denumirea de cal discutată aici — Arwaykis Volle (cuvântul 434) (Volle „adică un cal tânăr de sex masculin”). Unii cercetători leagă acest cuvânt de rus. опь „cal, armăsar” (arwaykis < ar- „cal” + waykis „copil”). S-a încercat să se reconstituie din arwaykis și forma *aswawaykis. Totuși, poate că cea mai acceptabilă este emendarea lui A. Bezzenberger: acesta corectează arwaykis în aswaytis. R. Trautmann înclină, de asemenea, să accepte această corectare. Prin urmare, pr. arwaykis ar proveni din *asva+aitis, cf. liet. Póvilas: Povílaitis, brólis: brólaitis „frățior”, kiaulė: kiaulaitė etc. Desigur, și explicația lui A. Bezzenberger ridică îndoieli; în special, este problematică apariția lui r în locul lui s⁴⁸.

După cum vedem, procesul de dispariție a vechii denumiri ide. a calului, început cu mult timp în urmă în limbile baltice, continuă, se poate spune, și în prezent în limba lituaniană. Un proces asemănător de dispariție a acestei denumiri a avut loc în multe limbi ide.: vechile denumiri ale calului-

⁴¹ F. Specht, Der Ursprung der indogermanischen Deklination, p. 36.

⁴² E. Fraenkel, Et. Wb., p. 18–19; M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 285; J. Pokorny, Et. Wb., p. 19.

⁴³ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 20; Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, p. 189.

⁴⁴ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 19; J. Pokorny, Et. Wb., p. 301.

⁴⁵ J. Endzelins, Latvijas PSR vietvārdi, I, 1, p. 45; J. Endzelin, ZfslPh, II, p. 119.

⁴⁶ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92, 305; Prūsų kalbos paminklai, p. 73.

⁴⁷ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 12, 34; K. Būga, Rinktiniai raštai, III, p. 536; J. Endzelins, Senprūšu valoda, p. 145–146.

⁴⁸ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 88, 302; J. Endzelins, Senprūšu valoda, p. 144.

152

Denumirile calului erau înlocuite de diverse creații lexicale noi sau de împrumuturi. În limbile slave, după cum am menționat, nu a mai rămas nici urmă a acestei denumiri. În ramura limbilor germanice, au păstrat-o doar engleza veche, islandeza veche și, în parte, gotica. Aici se răspândesc: germ. veche de sus (h)ros, germ. Roβ, engl. horse, isl. veche hross etc., considerate înrudite cu ide. *(s)ker- „a sări”⁴⁹; germ. Pferd <, din lat. med. paraverēdus „cal poștal pentru serviciul pe linii secundare”⁵⁰; germ. Gaul, care la început desemna cel mai adesea un cal rău⁵¹. În greacă apare φάρας, φαρίον <, arabă fāris „călăreț”⁵²; în latină, cuvântul equus este înlocuit de caballus, care desemna inițial un cal de muncă sau, în general, un cal de proastă calitate⁵³. În limbile indiene apar forme de origine neclară: sanscr. ghoṭaḥ, ghoṭakah, pali ghoṭaka — „cal rău”, hindi ghoṛā „cal”⁵⁴. Se pare că noile denumiri ale calului au apărut cel mai adesea odată cu schimbarea funcțiilor acestui animal: folosirea lui pentru călărie, pentru munca agricolă etc.

În limbile baltice, pe lângă vechiul ide. *ek̑ua, a apărut o nouă denumire a calului, specifică doar limbilor baltice — lituan. žirgas, letonă zirgs, prusacă sirgis. Sensul acestor cuvinte diferă întrucâtva de la o limbă la alta: lituan. žirgas desemnează un cal frumos și bun, letonă zirgs — calul în general, iar prusacă sirgis — armăsarul. În letonă, sensul acestui cuvânt este cel mai recent. Se întâmplă destul de des ca un cuvânt folosit într-o limbă să aibă o nuanță poetică, iar în alta să fie un termen generic obișnuit; cf. arm. ji „cal”, < sanscr. hāya, atestat numai în Vede și cu nuanță poetică⁵⁵. Nu este pe deplin clar dacă forma prusacă, ce a păstrat sensul mai vechi, sau cea lituaniană este mai veche, deși, în general, sensurile lor sunt destul de apropiate. De pildă, chiar și în lituaniană, în unele dialecte (Dieveniškės, Trakai), žirgas este folosit cu sensul de „armăsar”⁵⁶. Această din urmă denumire a calului s-a impus probabil în limbile baltice în perioada în care triburile baltice antice au început să folosească pe scară largă caii în scopuri militare. Ipoteza ar putea fi confirmată, poate, și de etimologia existentă a acestei denumiri baltice a calului. A. Leskynas⁵⁷, R. Trautmanas⁵⁸, H. Hirtas⁵⁹, V. Tomsenas⁶⁰ și K. Būga⁶¹ leagă lituan. žirgas de lituan. žirgti, žėrgti; cf. și žirgis „mânz crucișat de pe acoperiș”, žirgės, žirgiai „lemn bifurcat pe care se atârnă și se usucă o haină de blană; prăjini pentru uscarea trifoiului și a fânului”. Punctul slab al acestei etimologii este semantica. Sensul inițial al lituan. žirgas etc. trebuie să fi fost „care aleargă repede”; cf. lituan. žirgt — o interjecție imitativă ce redă pasul larg. Paralele semantice pentru această denumire a calului în limbile baltice ar fi rus. veche клюся „mânz”, polonă veche klusie „cal”, cehă klisna „iapă”: got. hlaupan „a alerga”, germ. laufen, rus. veche скокъ „cal de galop”, rus. скакун, polab. skocáika „armăsar”: rus. скакать „a sări”⁶², iar astfel

⁴⁹ F. Kluge, Et. Wb., p. 608; J. Pokorny, Et. Wb., p. 934.

⁵⁰ F. Kluge, Et. Wb., p. 542–543.

⁵¹ F. Kluge, Et. Wb., p. 236.

⁵² C. D. Buck, Dict., p. 168.

⁵³ A. Walde, Et. Wb., I, p. 125.

⁵⁴ M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 361–362.

⁵⁵ B. Порциг, Членение индоевропейской языковой области, p. 239.

⁵⁶ A. Lyberis, Kalbos kultūra, 7, p. 60.

⁵⁷ A. Leskien, Der Ablaut der Wurzelsilben im Litauischen, Leipzig, 1884, p. 358.

⁵⁸ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 427.

⁵⁹ H. Hirt, BB, 24, p. 259.

⁶⁰ V. Thomsen, Beröringer mellem de finske og de baltiske (litauisk - lettiske) Sprog, p. 249.

⁶¹ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 260.

⁶² О. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 55–57; V. Machek, Et. sl., p. 205.

153

deja amintită denumire germanică a calului — germ. Roß, engl. horse etc.: indo-europeană *(s)ker- „a sări”.

J. Mikola a pus în legătură lituan. žirgas cu lat. grex „turmă, ceată, haită”⁶³. Au existat, de asemenea, încercări de a lega această denumire a calului din limbile baltice de lituan. žėrti și de armeană jar „coama calului”⁶⁴. Totuși, toate aceste trei ultime etimologii par foarte puțin credibile. Prima etimologie (žirgas: žergti) este mai acceptabilă.

Ni se pare că lituan. žirgas, prus. sirgis, letonă zirgs, ținând seama că sensul lor inițial ar fi putut fi și „armăsar”, după cum ar indica prus. sirgis, ar putea fi puse în legătură cu islandeza veche graar „necastrat”, graðungr „taur reproducător, taur”, grieðung⁶⁵. Sufixul -ga- din denumirea baltică a calului (respectiv a armăsarului) s-ar fi putut forma după adjective precum *dveigas (: dveigys „animal de doi ani”), *treigas (: treigys „animal de trei ani”). În acest caz, prus. sirgis ar fi doar o inovație a glosarului de la Elbing, în locul formei mai vechi *zirgas; cf. deywis, dumis, caymis, ragis, snaygis, wilkis din glosarul de la Elbing etc., în locul substantivelor așteptate cu terminația -as⁶⁶.

În afara glosarului de la Elbing (Sirgis Hengest, cuvântul 430), acest cuvânt apare destul de frecvent și în toponimia prusacă, cf. Sirgelawck (< sirgis + laucks „câmp, ogor”), Sirgite, Sirgun, Czirgelawken⁶⁷.

Această denumire a calului se întâlnește frecvent și în toponimia lituaniană și letonă⁶⁸. Este posibil ca din acest cuvânt baltic să provină și denumirea taurului în limbile fino-baltice; cf. finlandeză härkä, estonă härg etc.

După cum am văzut, denumirea indo-europeană comună a calului a fost înlocuită de o denumire nouă, specifică numai limbilor baltice. Am încercat să punem acest proces în legătură cu schimbarea funcțiilor calului. În lituaniană, procesul a mers și mai departe: aici a apărut o denumire specifică numai acestei limbi, arklys. Acest cuvânt a apărut când, alături de boi, s-a început aratul pământului și cu caii. La început, arklys trebuie să fi însemnat, probabil, un cal inferior, înhămat la plug și folosit la arat, și s-ar fi putut folosi în sintagma arklys žirgas, cf. dūonriekis peilis.

Din cuvântul arti provine și o altă denumire a calului, întâlnită ocazional în lituaniană — artùvas „cal de muncă” (LKŽd., I, 261).

În letonă, în general, nu se întâlnește o denumire a calului cu această rădăcină: cuvintele ārkls, ārklis, precum și forma diminutivă ārkliņš sunt folosite numai cu sensul de „plug”. Totuși, în textele letone consemnate de A. B ecenberger găsim forma ārkls, folosită și cu sensul de „cal”. În acest caz nu se poate presupune un împrumut din lituaniană, întrucât exemplul menționat a fost consemnat în împrejurimile localității Dunten (în nord-vestul Letoniei, la est de Limbaži) (EM, I, 141). Cel mai probabil, este o greșeală a lui A. B ecenberger.

Limbile indo-europene nu au o denumire comună pentru masculul necastrat al calului. În diferite limbi, această denumire s-a format în moduri foarte variate; cf. spaniolă caballo padre (literal „cal tată”), greacă modernă ἄλαγο βαρβάτο (literal „cal bărbos”; inițial, acest epitet (barzdotas) era folosit despre un om care nu este eunuc, adică nu este

⁶³ J. Mikkola, AfslPh, 39, p. 14

⁶⁴ EM, IV, p. 727.

⁶⁵ J. Pokorny, Et. Wb., p. 441.

⁶⁶ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 32.

⁶⁷ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 157–158, 189, 233.

⁶⁸ Lietuvos TSR upių ir ežerų vardynas, p. 206; Lietuvos TSR administracinis-teritorinis suskirstymas, p. 1021; J. Endzelin, ZfSlPh, II, p. 119.

154

castrat, căruia îi crește barbă⁶⁹, pol. stadnik „armăsar”: stado „turmă”, sârb. пастух „armăsar”, bulg. пастух: пастух „păstor”⁷⁰, ir. (ech-) cullach „armăsar”, bretonă marc'h kallo'h (literal „cu testicule, necastrat”)⁷¹.

Așa cum s-au format, se pare, semantic, în același fel denumirile armăsarului tocmai menționate din limbile celtice, tot astfel a apărut și denumirea baltică — denumirea lituaniană și letonă a armăsarului; cf. lit. eržilas, erzalas, erzēlas, eržilis, eržiokas (LKŽd., II, 835), ergis „armăsar tânăr” (LKŽd., II, 827), aržilas „armăsar” (LKŽd., I, 262), let. ērzelis, forme diminutive ērzelēns, ēržuks, ērzehuks (EM, I, 577; EH, I, 374), ēržuks (scurtimea lui e și distribuția geografică a cuvântului arată că această formă a fost împrumutată din lituaniană)⁷².

Denumirea baltică a armăsarului este pusă în legătură cu av. arəzi „Hodensack”, dual ərəzi „Hoden”, arm. orji-k „Hoden”, orji „necastrat”, miorji „μόνορχις”, gr. ὄρχις „Hode”, alb. herdhe „Hode”, cf. ir. veche uirgge „Hode, membrum virile”, ir. modernă uirghe⁷³.

O asemenea explicație semantică a originii lit. eržilas este susținută și de germ. Bulle „taur, taur reproducător”, islandeza veche boli, engl. bull: gr. φαλλός „penis”, irlandeza veche ball⁷⁴.

K. Būga⁷⁵, bazându-se pe o paralelă semantică, a legat lit. eržilas și gr. ὄρχις „Hode” de lit. arškūs „puternic, înfierbântat, aprig; dificil de suportat, rău” (cf. arškūs drigantas, arškūs kumelys) (LKŽd., I, 254), aržūs „puternic, înfierbântat; îndârjit; desfrânat” (cf. aržūs eržilas), aržlūs „neascultător, potrivnic; aprig” (LKŽd., I, 263), invocând paralela din germana medie înaltă geil „libidinosus“: geile „Hode“.

În unele graiuri lituaniene și letone găsim și o altă denumire a armăsarului, comună ambelor limbi: lit. drigantas, drigōtas, dragantas (LKŽd., II, 427, 488, 489), let. drigants (EM, I, 498). Unii cercetători (J. Zubatas, H. Peterson) au considerat acest cuvânt autohton în limbile baltice⁷⁶. În realitate, însă, sursa sa este pol. drygant „armăsar” (cuvânt de origine obscură, atestat deja în monumentele de limbă polonă din secolul al XVI-lea)⁷⁷. Distribuția geografică a cuvântului leton arată că letonii l-ar fi putut prelua prin intermediul lituanienilor. Forme precum lit. dragañtas, let. drigals „copil neastâmpărat, bătăuș” au apărut în aceste limbi sub influența altor cuvinte⁷⁸.

În letonă și lituaniană găsim și o altă denumire de origine străină a calului, care în letonă se folosește și cu sensul de „armăsar” — let. rumaks, rumāks „un armăsar reproducător”, rumaks „un cal”, rumāks „un cal de povară greoi”, rumāks „un cal galben-închis sau brun” (EM, III, 557; EH, II, 383), cf. tot acolo rumaks „un flăcău cu umeri lați”. Lit. rumōkas „cal de rezervă (Handpferd)” apare în dicționarele de limbă lituaniană din Prusia Orientală și în cele cu mai multe contacte cu polona

⁶⁹ C. D. Buck, Dict., p. 81, 169.

⁷⁰ О. Н. Трубачев, Происхождение..., p. 60.

⁷¹ C. D. Buck, Dict., p. 162.

⁷² EH, I, p. 370.

⁷³ J. Pokorny, Et. Wb., p. 782; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 123; R. Trautmann, B-sl. Wb., p. 71; K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 153; J. Zubatý, BB, 18, p. 259; J. Scheftelowitz, BB, 28, p. 299—313.

⁷⁴ F. Kluge, Et. Wb., p. 110.

⁷⁵ K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 355; III, p. 780.

⁷⁶ J. Zubatý, BB, 17, p. 324; H. Petersson, Arische und armenische Studien, Lund, 1920, p. 79.

⁷⁷ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 151; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 105; A. Brückner, Sl. et., p. 99.

⁷⁸ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 105; EM, I, p. 498.

155

în dialectele care au această limbă. Sursa acestui cuvânt este pol. rumak „cal, cal de luptă, argamāk“⁷⁹. Pol. rumak este, la rândul său, un cuvânt de origine turco-tătară⁸⁰. Este posibil ca această denumire a calului să fi pătruns în letonă și prin intermediul lituanienei.

De origine slavă este și letonul og’eris „armăsarul“ (EH, II, 117), cf. pol. ogier. În limbile baltice, cel puțin în lituaniană și letonă, întâlnim o denumire comună a calului, folosită cu sufixe diferite pentru a desemna atât femela, cât și masculul, cf. lituan. kumėlė „iapă“, kumelys „cal crescut; armăsar“, kumeliūkas „mânz“ (LKŽd., VI, 866, 867, 868, 870), leton. kumelš „armăsar; cal frumos“, kumelis, kumelīce „iapă gestantă“, kumeliņš „mânz“ (EM, II, 311; EH, I, 673–4). Atât în lituaniană, cât și în letonă, aceste cuvinte sunt folosite cu sufixe foarte variate, care le conferă nuanțe de sens diverse.

Originea acestor cuvinte este încă destul de neclară. Printre lingviști, cea mai răspândită este etimologia lui J. Charpentier, potrivit căreia lituan. kumelys și leton. kumelš sunt puse în legătură cu sanscr. kumarāḥ „tânăr“⁸¹. Totuși, această etimologie are neajunsurile sale. În primul rând, însăși derivarea sanscr. kumarāḥ din *kum-elō- stârnește îndoieli. În al doilea rând, nici sensurile cuvântului sanscrit nu oferă un temei suficient pentru o asemenea comparație. Sanscr. kumarāḥ poate însemna „copil“, „băiat“, „fiu“, „prinț“, cf. sanscr. kumārī „fată, fiică“. Sensul de bază al cuvântului sanscrit, după cum indică M. Mayrhofer, a fost probabil „firav, delicat, slab“, cf. ved. kumārā-deṣṇa „care dăruiește daruri efemere“⁸².

J. Pokorny⁸³, probabil primul care a respins etimologia menționată a lui J. Charpentier, a încercat să explice în alt mod originea lituan. kumėlė și a cuvintelor înrudite. În opinia sa, sensul inițial al lituan. kumėlė ar fi putut fi „cal castrat“, astfel că acest cuvânt ar fi un derivat secundar din kumelys, pentru care un asemenea sens este cu totul posibil. Apoi, J. Pokorny reconstituie pentru această denumire baltică a calului forma proto *kom- și o leagă de slav. ko-molъ „fără coarne“. În ambele cazuri, sensul inițial al cuvintelor ar fi fost „castrat“. J. Pokorny tinde să lege de aceste cuvinte și prus. camnet „cal“, lituan. kamienas. Ni se pare că explicația lui J. Pokorny ar fi destul de convingătoare dacă forma baltică inițială ar fi fost *kumas. De fapt, J. Pokorny consideră că lituan. kūmė „iapă“ este forma de bază. Însă lituan. kūmė este o formație regresivă, apărută din forma ku-mėlė, la fel cum din barsūkas (cf. baltarus. борсук < turc. barsuk) a apărut barsas, din gegūtė — gėgė etc.⁸⁴

Lituan. kumėlė, kumelys sunt puse în legătură în diverse moduri cu slav. komonь (cf. rus. КОМОНЬ „cal“, ceh. komoň „cal“), konь (cf. rus. конь, pol. koń). Într-adevăr, aceste cuvinte seamănă foarte mult ca formă, iar sensurile lor coincid cu totul. Totuși, înrudirea lor nu poate fi deocamdată demonstrată⁸⁵.

Foarte neclar este și cuvântul prus. camnet „cal“. Acest cuvânt apare în glosarul lui S. Grunau (41 de cuvinte), în care, după cum se știe, cuvintele prusace sunt deosebit de deformate. El-

⁷⁹ A. Brückner, Die slavischen Fremdwörter im Litauischen, Weimar, 1877, p. 128; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 748.

⁸⁰ A. Brückner, Sl. et., p. 468.

⁸¹ J. Charpentier, KZ, 40, p. 435; IF, 25, p. 246.

⁸² M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 232–233.

⁸³ J. Pokorny, KZ, 56, p. 130–133.

⁸⁴ P. Skardžius, Lietuvių kalbos žodžių daryba, p. 21–22; A. Augstkalns, StB., 4, p. 63–65.

⁸⁵ A. Brückner, Sl. et., p. 253–254; V. Machek, Et. Sl., p. 216; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 309; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 609, 618; E. Berneker, Et. Wb., p. 555; O. H. Трубачёв, Происхождение…, 50–52; EM, II, p. 311.

156

În glosarul din Elbing, unde sunt enumerate succesiv nu mai puțin de șapte denumiri de cai de diferite feluri, nu există o asemenea denumire. Că grafia camnet este defectuoasă se vede și din terminația străină limbilor baltice. Așadar, în acest caz, pr. camnet poate fi corectat în diverse feluri și pus în legătură atât cu sl. komonъ, cât și cu liet. kumelys, deși, în general, pr. camnet amintește totuși cel mai mult de sl. komonъ⁸⁶.

Problema unei alte denumiri de cal, poate folosită, de asemenea, în toate cele trei limbi baltice, este foarte complicată — este vorba despre liet. kėve „animal slab și nevoiaș; cal castrat“, kie-vė „iapă nevoiașă“, kėvinas „cal nevoiaș, cal castrat“, kėvis, keivis (LKŽd., V, 496, 672, 677, 766)⁸⁷, let. kėve „iapă“, kėve, kėva, forme diminutive: kėvele, kėve-lite, kėvene, kėvene, kėvens, kėvens, kėvėna, kėvenice, kėvine, kėvka, kėvelėns (EM, II, 377; EH, I, 700–1), pr. kaywe „iapă“ (cuvântul 433 din glosarul din Elbing)⁸⁸. În primul rând, este clar că acesta nu este un cuvânt comun tuturor celor trei limbi baltice, deoarece consonantismul cuvântului leton arată că letonii l-au împrumutat. În al doilea rând, nu este deloc clar dacă denumirea prusacă a iepei este într-adevăr un cuvânt cu aceeași rădăcină ca liet. kėvė și let. kėve.

La examinarea variantelor lituaniene ale acestei denumiri, sare imediat în ochi vocalismul neobișnuit al rădăcinii: -ė-, -ie-, -ei-. Încă A. Becenbergeris, explicând originea pr. kaywe, a pus cuvântul prusac în legătură cu forma presupusă a cuvântului lituanian *kievė⁸⁹. Ideea lui A. Becenberger este reluată și de R. Trautmann⁹⁰. Într-o scrisoare către J. Endzelynas din 13 mai 1910, K. Būga, referindu-se la lucrarea lui R. Trautmann, notează, printre altele: „sūdilt. *kėve XII, 142 este o plăsmuire a imaginației”⁹¹. După cum vedem, forma imaginată cândva de A. Becenberger se găsește acum în „Dicționarul limbii lituaniene”. Totuși, ni se pare că K. Būga avea dreptate când afirma că o asemenea formă este o plăsmuire a imaginației. Formele cu -ie- sunt atestate în acele locuri din Lituania unde ė > ie (Ignalina, Vidiškės) sau în vecinătatea lor (Daugėliškis), unde cuvântul kievė alături de dėdė sau tėvas poate apărea ca fenomen sporadic provenit dintr-un dialect învecinat. Forma keivis este, de asemenea, probabil neautentică, deoarece a fost înregistrată o singură dată, în împrejurimile Klaipėdei, poate în locul unui kėvis auzit greșit. Deși ar putea fi aici și o trecere sporadică a lui ė în ei, fenomen întâlnit uneori în graiul pescarilor de pe litoralul Curonian și în dialectele letone livoniene⁹². Prin urmare, forma lituaniană cea mai demnă de încredere a acestei denumiri este kėvė (cu vocala ė în rădăcină).

În ultima vreme, mulți lingviști, mai ales, de fapt, cercetători ai relațiilor dintre limbile finice și cele baltice, sunt de părere că letonii au împrumutat acest cuvânt de la livoni, cf. liv. kėv „iapă“, iar lituanienii, la rândul lor, l-au împrumutat de la letoni și i-au modificat sensul⁹³. Această opinie este împărtășită în parte și de J. Endze-

⁸⁶ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 189; R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 352.

⁸⁷ A. Lyberis, Kalbos kultūra, 7, p. 60–61.

⁸⁸ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 88.

⁸⁹ A. Bezzenberger, BB, 23, p. 318; 27, p. 168.

⁹⁰ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. XII, 142, 351.

⁹¹ K. Būga, Rinktiniai raštai, III, p. 820.

⁹² J. Gerullis ir Chr. Stang’as, Lietuvių žvejų tarmė prūsuose, Kaunas, 1933, p. 5–6; Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, p. 75; J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, p. 138–139; M. Rudzīte, Latviešu dialektoloģija, Rīga, 1964, p. 150–166.

⁹³ V. Thomsen, Samlede Afhandlinger, IV, Köbenhavn, 1931, p. XI; I. H. Toivonen, Finnisch-ugrische Forschungen, 20, p. 144; J. Mikkola, Izglītības Ministrijas Mēnešraksts, 1930, 2, p. 443.

157

lynas⁹⁴, anterior, considera lat. kēve un lituanism (...wohl aus li. kēve „кляча“⁹⁵. D. Zemzarė⁹⁶ consideră, de asemenea, lat. kēve un lituanism. În stabilirea originii lui liet. kēve și lat. kēve, ni se pare că originea formei pr. kaywe joacă un rol foarte important. Dacă letonii și-au preluat cuvântul de la livoni, iar lituanienii de la letoni, atunci nu am putea vorbi despre vreo legătură a lui pr. kaywe cu cuvintele lituaniene și letone menționate, deoarece un asemenea proces este foarte greu de imaginat din punct de vedere cronologic; în plus, în general, balticii nu obișnuiau să împrumute termeni agricoli sau de creștere a animalelor de la fino-baltici — procesul invers este mult mai frecvent.

Faptul că această denumire a calului nu este un împrumut din livonă ar fi indicat și de faptul că liet. kēvē are, ni se pare, o etimologie foarte plauzibilă. E. Fraenkel leagă acest cuvânt de pr. keuto „piele”, liet. kēvalas etc.⁹⁷ Pentru etimologia propusă de E. Fraenkel se pot găsi în multe limbi diverse paralele semantice, cf. liet. skūrā „iapă proastă, cal prost”, skūrinis „cal prost”: liet. skūrā „piele” (< belarus. скупа), liet. lūpena „cal prost”: liet. lūpti, lat. ādnieks „cal prost”: lat. āda „piele”, rus. одёр „cal prost, leneș”: rus. драть „a jupui, a coji”, germ. Schindmähre „cal prost”: germ. schinden „a jupui, a coji”⁹⁸.

Pr. kaywe, după cum am menționat, a fost pus de A. Bezzenberger și R. Trautmann în legătură cu liet. *kiēvē. Totuși, pr. kaywe ar putea proveni chiar din lituaniana kēvē. Vocalismul rădăcinii cuvântului prusac ar trebui, poate, privit ca o simplă eroare de transcriere sau de notare, în locul lui *kiewye sau *keywe, cf. Plēynis din vocabularul de la Elbing (cuvântul 38): liet. plėnys, pleynis (cuvântul 75): liet. plėnis, plėvė. În ortografia vocabularului de la Elbing, -y- pare să fi putut nota uneori lungimea vocalei precedente⁹⁹. În sfârșit, acest -y- ar fi putut apărea la transcriere sub influența formelor învecinate Sweykis, Arwaykis.

Se pare că J. Endzelīns se îndoiește pe bună dreptate de asocierea făcută de A. Bezzenberger între pr. kaywe și liet. kaimenē „turmă”, deoarece kaimenē nu înseamnă „grup de cai”, ci, în general, „animalele satului”. Totuși, încercarea lui J. Endzelīns de a corecta pr. kaywe în *kanwe și de a-l lega de slav. konb „cal”, presupunând că -vė este o terminație identică celei din cuvântul lituanian kārvė, este foarte neconvingătoare. De fapt, nici J. Endzelīns nu afirmă acest lucru în mod categoric (Varbūt...)¹⁰⁰.

Așadar, poate că cea mai plauzibilă este ipoteza potrivit căreia kēvē a apărut mai întâi în mediul limbii lituaniene, cu sensul de „iapă proastă”, iar apoi sensul general de „iapă” a trecut din lituaniană în prusacă și letonă.

În letonă se întâlnesc forme destul de neobișnuite ale denumirii menționate pentru cal: kāvē „cal” (Vecaucē), kāvele „nume depreciativ pentru un cal sau o iapă” (Lubana, Meiranai, Cesvaine, EH, I, 575). Diftongul -ai- din aceste cuvinte ar trebui mai degrabă explicat ca apărut prin substituție, deoarece în cuvintele letone după -k- nu se găsesc, de regulă, vocale anterioare.

În limbile baltice există foarte multe denumiri diferite pentru cal, caracteristice cel mai adesea doar unor limbi individuale din acest grup. Aceste denumiri indică, de regulă, o anumită însușire a calului și au o nuanță depreciativă sau alintătoare.

⁹⁴ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 187.

⁹⁵ EM, II, p. 377.

⁹⁶ D. Zemzare, Latviešu vārdnīcas, Rīgā, 1961, p. 45.

⁹⁷ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 248.

⁹⁸ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 58; M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 254.

⁹⁹ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 26; FBR, XII, p. 148; XV, p. 101.

¹⁰⁰ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 187.

158

Lit. kūinas „cal neînsemnat, slab, firav; gloabă“ se găsește deja în dicționarul lui K. Širvydas (în ediția a III-a, din 1642):

Szk apá Caballus tardus Kuynas Szkapi Caballinus Kuyniβkas Szkapinė (Caballinus caro. Arkliena) kuy nėna. (Dict., 436).

În unele graiuri lituaniene, cuvântul kūinas este folosit ca adjectiv cu sensul „fără coarne“ (cf. kūinas veršis, kuinà kárvė, Daugelìškis, Tverečius). Cuvântul kūinas „cal prost“ nu se folosește acolo; în locul lui se folosește kėvė. K. Būga observă un caz asemănător de transformare a unui substantiv în adjectiv și în lit. taūras, taurùs „cinstit, bun, potrivit“: taūras „bovideu sălbatic (Bos primigenius)“¹⁰¹. În lituaniană, această denumire a unui cal prost este foarte răspândită: se folosește în limba literară și se întâlnește într-o mare parte a graiurilor. Celelalte limbi baltice însă nu o cunosc. Alături de kuinas apare și varianta acestui cuvânt kūlnas (LKŽd., VI, 844), precum și škūina (Kapsukas, Tirkšliai). Cuvântul kūinas ar trebui, probabil, pus în legătură cu alte denumiri baltice ale calului, foarte asemănătoare cu acesta.

Acestea sunt lit. kūika „iapă slabă, neînsemnată, gloabă, kuinas“, kuikas, kūikė, kūikė (LKŽd., VI, 779), letonă kūika „cal prost“ (EM, II, 300). Probabil că trebuie puse în legătură cu aceste denumiri și prus. paustocaican < pausto „sălbatic“ + caican „cal“ (cuvântul 654 din glosarul de la Elbing)¹⁰², letonă kaikaris „kuinas, cal prost“ (EM, II, 132), lit. kaikaras „om foarte înalt; leneș“, cf. și lit. kaikaruoti „a pieri, a da ortul popii“ (LKŽd., V, 48). E. Fraenkel le pune mai departe în legătură cu scr. kekarah „sașiu“, lat. caecus „orb“, irl. caech „cu un singur ochi“, got. haihs „cu un singur ochi“¹⁰³. El explică apariția lui -ui- în rădăcina cuvintelor lituaniene kūinas, kūika prin nuanța peiorativă a sensului acestora. În general, această etimologie ridică îndoieli serioase. Ni se pare că formele baltice s-ar putea să fi apărut într-un mod cu totul diferit: poate ar trebui puse în legătură cu lit. keipti „a se împuțina, a slăbi, a se subția“, kaipti „a se stinge, a slăbi; a leșina“. M. Mayrhofer se îndoiește serios că și scr. kekarah, alături de kedara-, teraka-, folosite cu același sens, ar fi înrudit cu lat. caecus și altele¹⁰⁴.

Lit. škūika „cal prost“ trebuie, de asemenea, pus în legătură cu kūika. Elementul š-, ca și în cuvântul škūina, s-ar fi putut forma prin contaminare cu škapà ori cu vreun alt cuvânt sau ar fi putut fi pur și simplu adăugat ca o intensificare expresivă (cf. kabálda: škabálda „cel care merge șchiopătând“, kūnka: škūnka „om sau animal uscat și sfrijit“)¹⁰⁵. În aceeași grupă trebuie incluse și lit. kūika, škūika.

Multe denumiri lituaniene ale calului prost au apărut pe aceeași cale semantică: ele provin din cuvinte cu sensul „a se sfârși, a pieri, a-și găsi sfârșitul“ sau care desemnează pur și simplu „cadavrul unui animal mort“. Aceste denumiri se folosesc, de regulă, nu doar despre cai, ci și despre alte animale bătrâne și de proastă calitate. De această origine sunt:

Lit. baigėna, baigliena, baigšėna, cf. lit. baigtis „a-și găsi sfârșitul, a muri“.

¹⁰¹ K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 297; II, p. 318, 635; A. Сабаляускас, Проблемы индоевропейского языкознания, Москва, 1964, p. 63.

¹⁰² R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 91, 391; Prūsų kalbos paminklai, p. 72.

¹⁰³ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 202.

¹⁰⁴ M. Mayrhofer, Et. Wb., I, p. 264.

¹⁰⁵ Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, p. 191–192.

159

Liet. diẽngalis, dienagalỹs, dienãgalis (LKŽd., II. 346, 347) < din liet. dienà + gãlas, cf. let. diengalis „o ființă veche, caracterizată printr-o viață îndelungată“ (EM, I, 483).

Liet. dvasnà, dveskà, dvėšlyna, dvėšena, núodvasa (LKŽd., II, 672, 679, 680), cf. liet. dvėsti „a pieri“, dvasnà „cadavrul unui animal mort“, dvėšena.

Liet. gaišena, gaištaras, gaištara, núogaiša (LKŽd., III, 37–8, 41), cf. liet. gaišti „a-și găsi sfârșitul“, gaišena „cadavrul unui animal mort“.

Liet. maità, cf. liet. maità „cadavrul unui animal mort“.

Liet. padlà, cf. liet. padlà „hoit de cadavru“ < pol. padło.

Liet. pùolena, cf. liet. pùlti „a-și găsi sfârșitul“, pùolena „cadavrul unui animal mort“.

Liet. spróg ena, núosproga, cf. liet. sprógti „a pieri, a muri“.

Liet. stipena, cf. liet. stipti, stipena „cadavrul unui animal mort“.

În mod asemănător a apărut și un alt grup de denumiri lituaniene pentru caii de proastă calitate:

Liet. încălțăminte din piele (LKŽd., VI, 778), cf. liet. încălțăminte din piele „încălțăminte făcută din piele de la picioare; opinci” < lat. piele de pe picioarele animalelor „piele jupuită de pe picioarele animalelor; încălțăminte făcută dintr-o astfel de piele”, cf. est. picior „picior”¹⁰⁶.

Liet. lùpena, lupsnà, lupynà, lùpeta, lupýnė, lùpkė, cf. liet. lùpti „a jupui, a îndepărta pielea“, lùpena „scoarță care se jupoaie, coajă desprinsă“.

Liet. skùrdà, skùrinis, cf. liet. skùrà „piele“ < bielorus. скупа.

Din același grup semantic fac parte:

Let. âdiniẽks, âdnieks, âdenis, âdeniẽks, âdenica, âdminis (EM, I, 236; EH, I, 192), cf. let. âda, liet. óda.

Liet. kalabãnas (LKŽd., V, 100), cf. liet. kalabãnas „grămadă de pietriș“.

Liet. kaplỹs (LKŽd., V, 238), cf. liet. kaplỹs.

Lituan. kybelka „animal cu mers legănat, cu picioare nesigure (de obicei, un cal)” (LKŽd., V, 720), cf. lituan. kìbelkos „glum. picioare”.

Lituan. kluknà (LKŽd., VI, 165), cf. klukšėti „a măcăi”, kluknoti „a bea sorbind zgomotos”.

Lituan. klùmpis (LKŽd., VI, 171), cf. lituan. klùmpis „om nătâng sau neglijent”.

Lituan. kramùkas „cal foarte mic și lent” (LKŽd., VI, 418), cf. lituan. kramas „pocitanie, puturos”, kramùila „cel mic, necrescut”.

Lituan. kriklà „cal slab” (LKŽd., VI, 580), cf. krikti „a deveni șubred”.

Lituan. kriòkas „om sau cal mare, neisprăvit, stângaci”, kriókis (LKŽd., VI, 602, 603), cf. lituan. kriòkti.

Lituan. kùlčius „cal leneș”, kùltena „cal bătut încontinuu, mârțoagă” (LKŽd., VI, 821, 850), cf. lituan. kùlti „a bate, a lovi”.

Lituan. lapatkis (LKŽd., VII, 142), cf. lituan. lapatúoti „a merge greu, stângaci”, lapatókas „om neglijent”, lapònas, lapnòtis „cel care merge tropăind (despre cal)”.

Lituan. lòbeda, lòbena (LKŽd., VII, 637), poate ar trebui puse în legătură cu lituan. lėbeda „nătâng, stângaci, tont”.

Lituan. susnà, cf. lituan. sùsti „a se usca”.

Lituan. klėperis (LKŽd., VI, 50) <germ. Klepper.

Lituan. krãgas (LKŽd., VI, 395), krãkas, strėkas, škrãkas ar fi putut fi împrumutate din germană sau letonă; cf. germ. dial. Kracke, Kragge¹⁰⁷, let. krãģis, skrãģis.

¹⁰⁶ K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 296; EM, II, p. 300.

¹⁰⁷ F. Frischbier, Preussisches Wörterbuch, I, p. 416.

160

Exemplele menționate din limba lituaniană se întâlnesc în regiunea Klaipėda. Și Letonia a preluat de la germani astfel de denumiri pentru un cal de proastă calitate.

Liet. lušokas <pol. łoszak (LKŽd., VII, 712).

Liet. škapà <pol. szkapa. Probabil, tot de aceeași origine este și liet. škabàrda.

În dialectele letonești găsim un număr extraordinar de mare de denumiri pentru „cal de proastă calitate”, de origini diverse:

Lat. ābideris „un cal slab”, cf. lat. ābideris, ārd̄bilis „o unealtă asemănătoare unei furci, cu care se îndepărtează unul de altul grinzile de uscare” (ārds + bīdīt) (EH, I, 191; EM, I, 241).

Lat. begis „un cal bătrân” (EH, I, 211). Originea este neclară.

Lat. bèmbelis „un cal rigid, leneș” (EM, I, 278, 279; EH, I, 212), cf. lat. bèmbelis „o insultă”, bemberis „un copac noduros”, liet. bembys, bamblys.

Lat. bestis „un cal bătrân”, beškis „un cal” (EM, I, 281). J. Endzelīns înclină să derive cuvântul din slav. bestija.

Lat. blànkāns „un cal apatic” (EH, I, 226), poate ar trebui pus în legătură cu lat. blenkt „a se holba”.

Lat. cōbikis „o gloabă”, cf. lat. cōbliņš „un om lent”.

Lat. cā pāns „un cal bătrân și șubred”, cāpis „un cal apatic” (EM, I, 408; EH, I, 285), cf. lat. cāpāt „a merge încet”, cā pūlis „cineva care merge încet”.

Lat. cāpris „un cal bătrân, de proastă calitate”, cf. lat. cāprs „rău, jalnic” (EM, I, 404).

Lat. cēmbris „un cal bătrân, de proastă calitate” (EM, I, 409). J. Endzelīns înclină să-l pună în legătură cu curon. *cembris, cf. liet. kēmbras „slab, sfrijit”.

Lat. drēberis „un cal mare și slab; un cal iute și aprig” (EM, I, 497; EH, I, 333). J. Endzelīns înclină să-l derive din germ. Traber „alergător; cal cu trap bun”.

Lat. kačāps „un cal slab” (EH, I, 572) provine probabil dintr-o denumire etnică cu nuanță peiorativă.

Lat. kāibala „iapă rea” (EH, I, 573) este probabil o formă alterată după rus. кобыла.

Let. kaīkaris „un fel de cal; o mârțoagă“ (EM, II, 132), cf. let. kaīkaris „un zdrențăros, un om fără niciun căpătâi“, lit. kaīkaras „un om foarte înalt; leneș, vagabond“.

Let. kaņa „un cal“ (EH, I, 585), J. Endzelīns tinde să-l derive din rus. конь. Let. kanēris „o mârțoagă“ (EH, I, 584), cf. let. kaneris „un iepure“, poate fi uneori și o remodelare a rus. конь.

Let. kankans „un cal rău“, kankāns „un cal mare, slab“ (EM, II, 155, 156), cf. let. kankāt „a merge cu pași mari și obosiți, a tropăi“, let. kankāns „ceva mare, greu, moale“.

Let. kārkis „un cal bătrân“, kākis (EM, II, 197), poate ar trebui puse în legătură cu let. kārkis „cârligul“, kākis.

Let. kāsis „o mârțoagă“ (EH, I, 606), J. Endzelīns tinde să-l pună în legătură cu let. kāsis „cârligul“. Interpretarea noastră privind originea let. kārkis ar susține și ea o asemenea legătură.

Let. keņcītis „un cal rău“ (EM, II, 365), cf. let. keņcis „un om murdar și neîngrijit, un pierde-vară“.

11. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

161

Let. klām̄pa „o mârțoagă, un cal bătrân și țeapăn, un cal șchiop“, klam-pis „un cal bătrân“ (EM, II, 212; EH, I, 609) ar trebui probabil pus în legătură cu let. klām-pât „a merge greoi“.

Let. klams „un cal bătrân, slab și neputincios“ (EM, II, 212), J. Endzelīns tinde să-l pună în legătură cu lit. klėmnas „slab“. Ni se pare însă mai convingător să derivăm let. klams din rus. хлам „vechituri, vechituri fără valoare“.

Let. klām̄za „un cal bătrân și slăbit, o mârțoagă“ (EM, II, 212; EH, I, 610), cf. let. klamz̄a, klamza „cineva care merge cu pași grei“, let. klām-zāt „a merge greoi“.

Let. klanḡis „un cal mare și slăbit“, kleņḡis „o mârțoagă“ (EM, II, 214, 223), J. Endzelīns le punea în legătură cu let. kleņḡis „un pierde-vară, un om de nimic“.

Let. klaūga „o mârțoagă“ (EH, I, 611), cf. let. klaūḡis „o bucată de lemn; un flecar“.

Let. knadz̄is „un cal bătrân“, knadze „o iapă bătrână“, cf. let. knaḡis „un cârlig sau un țăruș“ < germ. Knagge (EM, II, 241; EH, I, 626).

Originea let. kōksis „o mârțoagă“ (EH, I, 640) este neclară. Poate ar trebui pus în legătură cu let. kuksis „un cal roșcat, galben“ sau kuksīt „a merge încet“.

Let. krabiņš „un cal bătrân și slăbit“ (EM, II, 255) ar trebui poate pus în legătură cu let. krabiķis „un par ramificat înfipt în pământ, pe care se usucă cerealele pe câmp“, krabināt „a se târî, a se deplasa“.

Let. kraḡis „mârțoaga“, krāḡis, skrāḡis „un cal bătrân“, krak̄is „un cal rău și neputincios“ provin din germ. Kracke, Kragge (EM, II, 255, 256, 265).

Let. krampis „un cal bătrân și slab“ (EM, II, 258; EH, I, 641) ar trebui probabil pus în legătură cu let. krāmpis „cârligul de închidere“.

Lat. krapants „un cal slab, costeliv” J. Endzelīns înclină să-l pună în legătură cu liet. krapinėti „a merge cu greu” (EM, II, 260).

Lat. krapš̄kis „un cal bătrân, costeliv”, krapšis (EM, II, 260; EH, I, 642), cf. lat. krapis „o poreclă jignitoare”.

Lat. krepsis „o mârțoagă” (EH, I, 649), cf. lat. krepecēt „a tuși încet”, krepecī „expectorație de mucus”.

Lat. krimpa „un cal slab” (EM, II, 279), cf. lat. krimpāns „un copil mic care plânge”, krimpa „termen jignitor pentru o persoană slabă”.

Lat. kroksis „o mârțoagă” (EH, I, 658), poate că ar trebui pus în legătură cu lat. kruķis „cârja, furca pentru cuptor”, krukite „poreclă jignitoare pentru o fetiță”.

Lat. lamāks „un cal gras și greoi” (EM, II, 530), cf. lat. lamaka „o persoană care nu-și ține corpul încordat, un om greoi”, lamāns „o persoană sau un câine mare, greoi și lacom”.

Lat. limaks „un cal leneș” (EH, I, 742), poate că ar trebui pus în legătură cu denumirea anterioară.

Lat. mitenis „un cal primit la schimb; mârțoaga”, mietenis „mârțoaga”, este pus în legătură de J. Endzelīns cu lat. mīt „a schimba”, cf. mitala „numele unei vaci sau iepe de proastă calitate” (EM, II, 649, 656).

Lat. naina, naine „un cal slab, istovit” (EM, II, 690) ar trebui poate pus în legătură cu lat. naine „văduva” < est. naene „femeie”?, cf. tā tāda naine vien ir (despre

162

unei persoane de sex feminin, EH, II, 3). Dintr-o denumire depreciativă a femeii putea să apară și o denumire a animalului.

Lat. nátmene „iapă slabă, de povară”, nátanais zirgs „cal slab, de povară”, nátenis „un cal slab, alb”, nátną ķēve „o iapă firavă”, nàtns zirgs „un cal alb și slab” (EM, II, 702), cf. lat. nàtns „pânză”, al cărui sens inițial era „din urzici”: nàtre „urzică”. Pentru sensul „prost” al cuvântului nàtns, cf. kàrklu vācietis „denumire batjocoritoare pentru un germanofil, căruia totuși nu-i reușește”.

Lat. stīvnica „un cal înțepenit”, stīvuicis (EM, III, 1077), cf. lat. stīvs „înțepenit, rigid” < germ. med. stīf.

Lat. storaks „o persoană sau un cal de felul acesta, apatic(ă)”, storags (EM, III, 1080; EH, II, 584), cf. lat. storcka „nume de ocară pentru o ființă de sex feminin”, storgaks „un om gras și neîndemânatic”.

Lat. svanaris (?) „un cal costeliv”, zvanārs „un cal bătrân, slab, costeliv” (EM, III, 1143; IV, 765; EH, II, 814), cf. lat. zvanārs „ceasornic vechi, prost, urât” < rus. звонарь „clopotar; flecar”.

Lat. testis „un cal leneș”, cf. lat. test „a gâfâi” (EM, IV, 168).

Lat. tūcis „un cal leneș” (EM, IV, 278), poate că ar trebui pus în legătură cu lat. tūkat „a împinge, a frământa, a îndesa”.

În graiurile limbii letone găsim multe alte denumiri ale calului, cel mai adesea legate de vreo însușire a acestui animal:

Lat. aīcis „calul (denumire glumeață)” (EM, I, 12), poate că ar trebui pus în legătură cu lat. āita, aīča „oaie”.

Lat. auzainis „cal”, àusainis (EM, I, 231; EH, I, 188, 189), cf. lat. auzas „ovăz”.

Lat. brīēdis „un cal cu părul de elan” (EM, I, 337; EH, I, 243), cf. lat. brīēdis „elanul”.

Lat. ēbelis „un cal mândru”, ēberis „cuvânt de ocară pentru un cal bătrân”, ēberis „un cal bun; un cal sprinten și de talie mică” (EM, I, 572; EH, I, 371), poate că uneori ar trebui pus în legătură cu germ. Eber „vier”.

Lat. gàisuonis „un cal sălbatic, nedomolit” (EH, I, 378), cf. lat. gàisuonis „un flecar; un om neliniștit”, lat. gàiss „aerul”.

Lat. rēceknis „un armăsar care nechează puternic”, cf. rēkt „a răgi, a urla” (EM, III, 517).

Lat. spārdauniece „o iapă căreia îi place să lovească cu copitele”, spārdainice (EM, III, 986), cf. lat. spārdities „a se zbate, a da din picioare”.

Lat. sperška „o iapă care lovește cu copitele” (EH, II, 548), cf. lat. spèrt „a lovi cu copitele”.

Let. stakņa „un cal care, când trage o căruță, se oprește din când în când” (EM, III, 1041), cf. let. staknīt „a se opri”.

Let. svipastis „un cal care lovește în jur cu coada”, cf. let. svàipīt „a biciui” + aste „coada” (EM, III, 1160).

Let. tīza „o iapă care șchiopătează, nu înaintează” (EM, IV, 199), cf. let. tizāt „a șchiopăta”.

Let. tramdis „un cal sperios”, tramīkis (EM, IV, 221), cf. let. tramīgs „sperios, sălbatic”.

11*

163

Let. žiblis „un cal cu un ochi” J. Endzelynas înclină să-l pună în legătură cu let. žibt „a pâlpâi, a fi orbit” (EM, IV, 808).

Let. žlanga „un cal care bea multă apă” (EM, IV, 815), cf. let. žlāngāt „a bea mult, încet și timp îndelungat (despre oameni și cai)”.

Let. žuklis „un cal iute”, cf. let. žukls „rapid, sprinten” (EM, IV, 829).

De anumite caracteristici ale calului sunt legate și câteva denumiri lituaniene ale calului:

Lit. bėgūnas „cal cu pas ușor”, bėguonėlis (LKŽd., I, 597), cf. lit. bėgti.

Lit. bišius „cal mic”, biškinas „cal de talie mijlocie, nu prea mare”, bišė „iapă de proastă calitate” (LKŽd., I, 700), cf. lit. biškenti „a alerga cu pași mărunți”; poate fi de origine onomatopeică, cf. bišku „cuvânt imitativ al chemării boului”.

Lit. gyvėntuvas „cal de muncă” (LKŽd., III, 379), cf. lit. gyvėnti.

Lit. karčiūkas „cal cu coamă frumoasă” (LKŽd., V, 270), cf. lit. karčiai.

Lit. ristūnas „cal cu pas ușor”, ristininkas, ristokas (A. Lyberis, 60)¹⁰⁸, cf. lit. risčia.

Lit. šarūnas „cal bine hrănit, excelent” (A. Lyberis, 61) ar trebui, probabil, pus în legătură cu lit. šorai „apărătoare la ochii căpăstrului, care nu le permit cailor să privească în lături”.

Lit. vežmininkas „cal puternic, potrivit pentru trasul căruței” (A. Lyberis, 61), cf. lit. vežimas.

Lit. žvignis „cal bine hrănit, destinat deplasării în vizită” (A. Lyberis, 61), cf. lit. žvygauti „a necheza fără încetare” (?).

Liet. kunteris „cal mic, dar puternic” (LKŽd., VI, 903) este un împrumut din germană, cf. germ. Kunter.

Liet. rišokas „cal de trap ușor”, un slavism, cf. rus. рысак (A. Lyberis, 60).

Liet. staininis „cal bine hrănit, destinat deplasărilor în vizită”, un slavism, cf. pol. stajenny (A. Lyberis, 61).

Atât în lituaniană, cât și în letonă se poate distinge un grup de denumiri pentru cai, caracteristice mai ales limbajului copiilor. Aceste denumiri sunt cel mai adesea de origine onomatopeică.

Liet. ygagas „cal (în limbajul copiilor)”, vyčiukas „mânz” (LKŽd., IV, 7, 20), cf. lit. ygaga „interj. pentru a reda sunetul nechezatului calului”.

Liet. kažis „mânz”, kožė „iapă (în limbajul copiilor)”, kožis „cal, mânz (în limbajul copiilor)”, kožius, kužė „cal (în limbajul copiilor)”, kužia, kužis kužius, kužis, kužius (LKŽd., V, 464; VI, 392, 1017, 1018, 1021, 1022), cf. lit. interj. (când se strigă calul) kuš, kuzi, kuzia, kuziu, kūž, kužiu etc.

Liet. kirkilas „armăsar” (LKŽd., V, 836), cf. lit. kirkėti.

Let. cigiņš, ciga, cigus „mânzul, calul”, cigulis „mânzul”, ciga (EM, I, 379; EH, I, 269, 290), cf. let. ciga, cig „chemare pentru mânji, pentru cai”.

Let. kose „nume de alint pentru o iapă”, košiņš „cal, căluț (de obicei în limbajul copiilor)”, koša, košiņa košis, košelis, kuziņa „cal tânăr, cal în general în limbajul copiilor”, kuze „mânz”, kuzlis, kuža „cal, mânz mic”, kužiņa „cuvânt de alint pentru un cal” (EM, II, 255, 331; EH, I, 639, 681), cf. let. kuz, kuze, kužu „chemare pentru cai”.

¹⁰⁸ A. Lyberis, Cultura limbii, 7, p. 59–63.

164

Let. sugulis „un mânz mic“, sūgulis, suka „mânzul (în limbajul copiilor)“, sukulis „un mânz mic“, sukulinš, sukuls, suksis „un cal care nu mai poate merge bine“, sukulis „un cal nu prea viguros“, sūka „un cal tânăr și frumos sau un mânz“ (EM, III, 1117, 1118; IV, 105; EH, II, 600, 601, 607, 657), cf. let. suk, suku, šuk, šuku „interjecție, chemare pentru un mânz“.

Let. tprūta „calul (în limbajul copiilor)“, tprūtina, tprūte (EM, IV, 217), cf. let. tprū „interjecție folosită pentru a opri caii“.

În limbile lituaniană și letonă există destul de multe nume de cai asociate cu culoarea acestui animal (atât în lituaniană, cât și în letonă găsim numeroase denumiri de culori folosite numai când este vorba despre cai):

Liet. báltis, baltōkas, baltàsis, baltēlis, balckis, baltĕus, balt(a)marģis, balt(a)-keršis, baltplėšnis, balt(a)galvis, balt(a)kāklis, balt(a)kāktis, balt(a)karītis, balt(a)kōjis, baltas mārgis, balt(a)prūšnis, balt(a)smūkis, balt(a)uodēgis, baltas lėpsnis (LKŽd., I, 498–504; A. Lyberis, 62), cf. liet. báltas.

Liet. beliōkas „cal sur“, împrumut slav, cf. rus. беляк.

Liet. bēris, bēris, bērasis, bērōkas, bēriōkas, bēriōte, bēriņas, bēriūkas, bēriūkas, bērelis, bēriūnelis, bēruōlis, bērvalelė, bērširvis (LKŽd., I, 625, 632; A. Lyberis, 62), cf. liet. bēras, bēras.

Liet. blēzis, blēšis, blisis „cal cu o dungă albă pe frunte; cal cu fruntea albă“ <germ. Blässe (LKŽd., I, 737, 752; A. Lyberis, 62).

Liet. briedplaukis „de culoarea blănii elanului, sur-roșcat“ <liet. briedis + plaukas (LKŽd., I, 853; A. Lyberis, 63).

Liet. brišis, cf. liet. brišas „pal, roșcat-închis, de culoarea elanului“ (LKŽd., I, 867; A. Lyberis, 62—3).

Liet. brūnis, brūnas(is) (LKŽd., I, 894), cf. liet. brūnas „negru-sur, roșcat“, brūnas <germ. de jos brūn¹⁰⁹.

Liet. bulānas „cal cu blana galben-deschis; gălbui“ <rus. буланый „murg, roib (cal)“ (LKŽd., I, 939; A. Lyberis, 63).

Liet. cinākis „cal cu ochi albi, tulburi“ (LKŽd., II, 20) < cinas „cositor“ (<germ. Zinn) + akis.

Liet. čėkis (LKŽd., II, 41; A. Lyberis, 62), cf. liet. čėkas „pestriț“ <germ. Scheck¹¹⁰.

Liet. darāšis, darāšius, derēšis, derēšius, cf. liet. darāšas, derēšas „murg (roib), cu părul alb (despre cal), cenușiu“ <pol. deresz <magh. deres (LKŽd., II, 183, 277; A. Lyberis, 62; K. Bartkus, 382¹¹¹).

Liet. gelsvis, gelsvōkas, gelsvāis, geltis, geltēlis, geltāisis (LKŽd., III, 220, 221, 223; A. Lyberis, 63), cf. liet. gelsvas, geltas.

Liet. gnēdis „cal murg“ (LKŽd., III, 458), cf. liet. gniedas „murg“ <rus. гнедой.

Liet. jūōdis, jūōckis, juodōkas, juodāsis, juodūkas, juōdberis, juodbrūnis, juodmārgis, juōdširmis, juōdširvis, juōdžerkštis, juōdplėšnis, juod(a)galvis, juod(a)kāklis, juod(a)karītis, juod(a)kōjis, juod(a)prūšnis, juod(a)smūkis, juod(a)uodēgis (LKŽd., IV, 398, 400–10; A. Lyberis, 62), cf. liet. juōdas.

¹⁰⁹ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 60.

¹¹⁰ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 72.

¹¹¹ K. Bartkus, Literatură și limbă, VI, p. 371–393.

165

Liet. kaštānas, kaštānis, kaštōnas, kaštōnis (LKŽd., V, 401, 403; A. Lyberis, 62), cf. liet. kaštānas «cu părul castaniu», kaštōnas, kaštānas «un astfel de copac și fructul lui», kaštānas < pol. kasztan.

Liet. kéršis (LKŽd., V, 624), cf. liet. kéršas «negru pe alocuri, alb pe alocuri».

Liet. làukis, laukōkas, laukàgsis, lauk(a)kàktis (LKŽd., VII, 176, 178, 183, 184; A. Lyberis, 62), cf. liet. làukas «cu botul alb sau cu fruntea albă».

Liet. moliūgis, cf. liet. moliūgas «de culoarea lutului».

Liet. obuolãinis, obuolmušỹs (A. Lyberis, 63), cf. liet. ōbuolmušas «pătat, cu pete mici rotunde, întunecate sau deschise la culoare», obuolỹs. În opinia lui M. Nyderman, liet. ōbuolmušas este o traducere greșită a pol. jabłkowity¹¹².

Liet. paļšis, paļšōkas, paļšāsis, paļšiūkas, paļšbēris, paļšmàrgis (A. Lyberis, 62, 63; K. Bartkus, 382), cf. liet. pálšas «gri deschis».

Liet. palvis, palvỹs (A. Lyberis, 63), cf. liet. palvas «galben deschis, gălbui».

Liet. pelēkis (A. Lyberis, 63), cf. liet. pelēkas «de culoarea șoarecelui».

Liet. pelēnius (A. Lyberis, 63), cf. liet. pelenai.

Liet. plēsnis (A. Lyberis, 62), cf. liet. plēsnas «cu părul roșcat sau brun-roșcat», cuvânt de origine slavă, cf. rus. пле́нъ.

Liet. pilkis, pilkėlis (A. Lyberis, 63), cf. liet. pilkas.

Liet. raudāsis, raudīkas, raūdžerkštis, raūdžilis, rūdširvis, raudširmis, raudširvis, raudonširmis, raudonbēris (A. Lyberis, 62), cf. liet. raudās «roșcat, de culoarea castanei», rūdas, raudōnas.

Lituan. sārtis, sartōkas, sartàsis, sartùkas, sartēlis (A. Lyberis, 62), cf. lituan. sārtas „bălai murg, gălbui”.

Lituan. šalnis (A. Lyberis, 62), cf. lituan. šalnas „ca bruma, acoperit de promoroacă”.

Lituan. šēkis „cal bălțat” (Žagarė, Šakyna), cf. leton. sekis „un cal pestriț” (EM, III, 815).

Lituan. šerkšnis (A. Lyberis, 62), cf. lituan. šerkšnas.

Lituan. širmis, širmōkas, širmāsis, širmukas, širmēlis, širmbēris (A. Lyberis, 62), cf. lituan. širmas „alb cu perișori întunecați amestecați”.

Lituan. širvis, širvāsis, širvōkas, širvānis, širvūkas, širvabēris (A. Lyberis, 62), cf. lituan. šīrvas „alb cu perișori întunecați amestecați, sur”.

Lituan. šyvis, šyvāsis, šyvōkas, šyvūkas, cf. lituan. šyvas „gri deschis”.

Lituan. žerkštys (A. Lyberis, 62), cf. lituan. žerkštas „de culoarea promoroacei”.

Leton. ābuolainis „care este mărunt (supranume al calului)”, cf. leton. ābuōls „mărul”, ābuōlains „mărunt”, ābuōltains, ābuōluōts (EM, I, 234–5; EH, I, 192).

Leton. bāltenis „cal alb, un cal sur”, bāltiņš, baltenica „o iapă albă”, balteniša, cf. leton. balts „alb” (EM, I, 257; EH, I, 202).

Leton. bēris „un cal murg”, bēritis, bēruks, bēriņš, cf. leton. bērs „murg” (EM, I, 290, 291, 292; EH, 216).

Leton. blesis „un cal cu o pată albă pe frunte” < germană de jos mijlocie blesse (EM, I, 314; EH, I, 228).

Leton. briēdis „un cal cu păr de elan” (EM, I, 337; EH, I, 243), cf. leton. briēdis „elanul”.

Leton. brūnis „un cal murg”, brūnicis, cf. leton. brūns „murg” < germană de jos mijlocie brūn (EM, I, 340, 341; EH, I, 246).

¹¹² M. Niedermann, ZfslPh, 4, p. 42–44; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 515.

166

Lat. dārcis „un cal bălțat”, dārkis, cf. lat. dārks „bălțat, pestriț” (EM, I, 447, 448).

Lat. dūkanis „un cal brun”, dūkanis, dūcis, dūcis, dūcis, dūkainis „cal galben cu coamă neagră”, dūkanbēris „un cal brun-închis”, cf. lat. dūkans „brun-cenușiu” (EM, I, 523, 525; EH, I, 346).

Lat. dulis „un cal brun-deschis”, dulinbēris „un cal brun-închis”, cf. lat. duls „de culoare închisă” (EH, I, 340).

Lat. dzeltis „un cal galben”, dzeltinis, dzeltenis, dzeltiņis, dzelṭānis, dzelṭainis, cf. lat. dzeltāns „galben” (EM, I, 542; EH, I, 353).

Lat. gaīkis, în sintagma gaika zirgs „un cal pestriț (pătat cu brun și cenușiu)” (EH, I, 376), cf. lat. gaīkis „cel care fuge, nestăpânit” (zirgs iet kā gaīkis), lat. gaīkis „om excentric, frivol, extravagant” (EM, I, 584).

Lat. kuksis „un cal roib, galben, vulpea” a apărut, probabil, prin asimilare din *puksis <germ. Fuchs (EM, II, 301; EH, I, 668).

Lat. lāucis „un cal cu o pată albă pe frunte”, lāukis, laukene „o iapă cu o pată albă pe frunte” (?), cf. lat. lāuks „cu pată albă pe frunte” (EM, II, 426, 428; EH, I, 722, 723).

Lat. luošītis „un cal care este luoss”, luošelis „un cal galben-brun”, cf. lat. luõss „murg, galben-cenușiu” (EM, II, 528).

Lat. muõris „un cal brun-albăstrui, cenușiu” (EM, II, 683; EH, I, 841), cf. lat. muõris „maurul” (?).

Lat. mūsainis „un cal pătat, un cal sur”, cf. lat. mūsāns „pătat, pestriț” (EM, II, 679).

Lat. palseris „un cal gri-deschis”, cf. lat. palsāins „de culoarea calului sur”, palsāns (EM, III, 62–3; EH, II, 152).

Lat. pelēce „o iapă cenușie”, pelēķis „un cal cenușiu”, cf. lat. pelēks „cenușiu” (EM, III, 196; EH, II, 221).

Lat. raūdis „un cal roșu”, cf. lat. raūds „roșu, roșiatic, brun” (EM, III, 483).

Lat. ripainis „un cal sur cu pete rotunde; un cal rotund, bine hrănit”, rīpainis „un cal bălțat”, cf. lat. ripa „o pată rotundă” (EM, III, 530, 539; EH, II, 373).

Lat. sālnis „un cal sur cu reflexe argintii”, sahlkis, cf. lat. salns „de culoarea calului sur” (EM, III, 675).

Lat. sarkanis „un cal brun-deschis”, cf. lat. sarkans „roșu” (EM, III, 720; EH, II, 443).

Lat. sekis „un cal bălțat” provine, probabil, din liv. šek „bălțat” (EM, III, 815; EH, II, 476).

Lat. sirkis „un roib murg”, cf. lat. sīrks „cu părul gri, cenușiu” (EM, III, 846).

Lat. sīrmis „calul murg”, sirmiņš, sīrmsarītis, cf. lat. sīrms „gri” (EM, III, 846, 847; EH, II, 489).

Lat. sveķainītis „un cal galben”, cf. lat. sveķains „rășinos” (EH, II, 613).

Lat. ūbelis „un cal bălțat; un cal bătrân și urât”, cf. lat. ūbele „turturică” (EM, IV, 403; EH, II, 740).

În monumentele limbii prusace găsim câteva denumiri ale calului specifice numai acestei limbi.

167

În glosarul din Elbing este atestat cuvântul — Rapeno Jungkekobel (cuvântul 435) „iapă tânără”. Până în prezent, acest cuvânt nu are o etimologie mai sigură. Oare nu s-ar putea considera pr. rapeno un împrumut din germană, cf. germ. Rappe, care inițial însemna „cioară”, iar mai târziu și „cal negru”?¹¹³

Originea celorlalte două denumiri ale calului din glosarul din Elbing este, de asemenea, destul de neclară — Sweriapis Keynhengest (cuvântul 431) și Sweykis Pflugpfert (cuvântul 432). Primul însemna mai degrabă „cal de turnir” și se încearcă derivarea lui din pol. *świerzop „armăsar”, cf. pol. świerzepa „iapă”, iar al doilea (în documente se întâlnesc și variantele sweyke, sweike, sweke) se încearcă a fi pus în legătură cu germ. veche de sus sweiga „turmă de vite”¹¹⁴

Trecând în revistă denumirile calului din limbile baltice, observăm că există în ele numeroase denumiri de origini diverse. În primul rând, limbile baltice au păstrat vechea denumire indo-europeană a calului, derivată din forma inițială *eḱuo-s. În limbile slave nu găsim urme mai clare ale acestei denumiri. O denumire a calului specifică numai limbilor baltice este lituan. žirgas, leton. zirgs, pr. sirgis. Mai târziu, în lituaniană a apărut denumirea calului arklys, specifică numai acestei limbi. Aceste schimbări ale denumirilor calului sunt, probabil, legate de schimbarea funcțiilor calului ca animal domestic. Limbile baltice au o denumire a armăsarului de origine indo-europeană, specifică numai lor. Lituan. kumelys și leton. kumelš au fost asociate în diverse moduri cu denumirea slavă a calului. Însă aceste încercări de asociere nu au avut succes până în prezent. În general, denumirile calului din limbile baltice și slave diferă foarte mult. În afară de unele împrumuturi, nu există trăsături comune caracteristice numai acestor grupuri de limbi.

PORC

În Europa, porcul a fost domesticit de oameni probabil ceva mai târziu decât câinele, oaia și bovinele mari. Se pare că nu a jucat un rol la fel de important în viața omului primitiv ca celelalte animale abia menționate. Atât în Europa, cât și în Asia au existat centre distincte de domesticire a porcilor. Porcii domestici cei mai răspândiți în Europa provin din mistreț (Sus scrofa ferus). Numărul mare de centre de domesticire a porcilor poate fi legat și de faptul că, din cauza caracteristicilor sale fizice, porcul este mai greu de transportat decât, de pildă, bovinele mari și mici și caii.

Urme de porc sunt întâlnite în descoperirile arheologice din perioada neolitică din bazinul râului Nipru, în Basarabia, precum și în aproape toate așezările neolitice din Europa de Nord și Centrală. Ele se găsesc în așezările palafitice din Câmpia Padului și în mormintele miceniene¹.

Găsim numeroase fapte interesante despre creșterea porcilor în izvoarele istorice ale țărilor Orientului antic. Se pare că aici porcii au fost domesticiți cu mult mai devreme decât în Europa. De exemplu, în China antică, în așezările din neoliticul timpuriu, urmele porcului se găsesc alături de cele ale câinelui, în timp ce urmele altor animale apar abia la sfârșitul neoliticului. În inscripțiile divinatorii Chenan se menționează că, în China antică, în timpul ceremoniilor religioase solemne, se sacrificau uneori chiar și câte 100 de porci².

¹¹³ F. Kluge, Et. Wb., p. 582.

¹¹⁴ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 260; R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 443.

¹ O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, II, p. 360; C. Keller, Die Abstammung der ältesten Haustiere, p. 100–115; M. Hilzheimer, Schwein, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, XI, p. 380–383.

² V. I. Avdijevas, Senovės rytų istorija, p. 576, 582.

168

Faptul că porcii erau crescuți în Babilonul antic este atestat, printre altele, și de menționarea acestui animal în celebrul Cod al lui Hammurabi.

Israeliții considerau porcul un animal necurat și nu mâncau carne de porc. În general, deși porcul era crescut în Asia, nu era îndrăgit. Umblând aproape sălbatic prin orașe, se ocupa, alături de câini și de vulturii pleșuvi, de curățenia străzilor³.

Sursele istorice ale Egiptului antic nu menționează consumul cărnii de porc, deși porcii erau cunoscuți acolo ca animale domestice încă din preistorie. De pildă, într-un desen dintr-un mormânt preistoric este înfățișată o turmă de porci. În cele mai vechi straturi arheologice ale templului de la Hierakonpolis a fost găsită o statuეტă de faianță reprezentând un vier. Un vier în fugă a fost folosit ca semn hieroglific deja într-un monument scris din vremea primei dinastii. În general însă, imaginile porcilor se întâlnesc mult mai rar decât cele ale altor animale domestice. Aceste fapte arată că nici egiptenii antici nu îndrăgeau prea mult porcul. Într-o anumită măsură, acest lucru este confirmat și de faptul că, în epocile ulterioare, porcul era considerat animalul zeului malefic Seth, ucigașul fratelui său Osiris. Nu este deloc clar nici la ce erau ținuți porcii în Egiptul antic. Herodot povestește că, în timpul călătoriilor sale, a văzut porci folosiți în delta Nilului pentru a călca în pământ semințele semănate⁴.

În Grecia și Roma antică, acest animal era ținut la o mai mare cinste decât în țările Orientului. Homer povestește că Ulise avea douăsprezece turme de tauri cu coarne drepte și tot atâtea turme de oi, capre și porci. Romanilor le plăcea carnea de porc și nu se fereau să înfățișeze porci nici pe monumentele lor de artă⁵.

Porcul era un animal foarte popular în ținuturile slave. În general, dintre toate animalele domestice, slavii par să fi crescut mai ales porci și oi. Călătorii arabi din secolul al X-lea vorbesc și ei despre creșterea lor în aceste regiuni. Condițiile deosebit de favorabile pentru creșterea porcilor se găseau între Vistula și Desna, unde, în pădurile întinse de stejari, se puteau strânge cantități uriașe de ghinde și astfel se putea asigura fără prea mult efort hrana lor pentru iarnă⁶.

Pe teritoriile actualelor republici baltice, urme ale porcului, alături de cele ale câinelui și ale bovinelor mari și mici, se găsesc deja în vestigiile arheologice din neolitic⁷.

În vestigiile arheologice ale cetăților de tip movilă cercetate pe teritoriul RSS Lituaniene (Nemenčinė, Migoniai, Dovainonys, Bačkininkėliai), datate în secolele I—IV, au fost găsite, alături de oasele altor animale domestice, și oase de porc într-o proporție considerabilă⁸.

Vechea denumire indo-europeană a porcului *sūs/*suų s-a păstrat destul de bine în multe limbi indo-europene: sanscrită śūkarāḥ, avestică hū-, greacă ὗς, σύς, latină sūs, gotică swein, slavonă.

³ P. Thomsen, Schwein, — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, XI, p. 383—384; B. Meissner, Haustier, — ibidem, V, p. 221; O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, II, p. 361.

⁴ Ranke, porc — M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, XI, p. 383; C. Keller, Die Abstammung der ältesten Haustiere, p. 102.

⁵ C. Keller, ibidem, p. 103; V. S. Sergejevas, Senovės Graikijos istorija, Vilnius, 1955, p. 109.

⁶ Л. Нидерле, Славянские древности, p. 319—320.

⁷ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, Repere ale arheologiei Lituaniei, p. 79; Latvijas PSR vēsture, I, p. 11; История Эстонской ССР, под. ред. Г. И. Наана, Таллин, 1958, p. 10.

⁸ P. Kulikauskas, R. Kulikauskienė, A. Tautavičius, ibidem, p. 252—253; K. Paaveri P. Kulikauskas, Acta Baltico-Slavica, 2, p. 270—272.

169

Schwein, vechea germană înaltă sū, germană Sau, alb. thi, toch. B suwo, rus. свинья, let. sivēns «porc» și altele.

Ca și în cazul multor altor denumiri indo-europene vechi pentru animale, sensul originar al lui *sūs/*suu este foarte neclar. Există câteva explicații, unele mai mult, altele mai puțin convingătoare, însă despre niciuna nu se poate spune că este cu siguranță corectă și lipsită de orice îndoială. S-a încercat asocierea lui indo-european *sūs cu denumirea indo-europeană a fiului (lit. sūnùs, rus. сын etc.), derivând aceste denumiri din același verb cu sensul „a produce, a zămisli, a naște”; cf. skr. sūtē, sāuti, sūvátē „produce, naște”. O asemenea asociere este posibilă fonetic, dar foarte greu de justificat semantic, mai ales ținând seama că porcul a fost domesticit chiar și mai târziu decât celelalte animale domestice. F. Specht⁹ a asociat indo-europeanul *sūs cu goticul bi-saulan „a unge, a mânji”, goticul swarts „negru”, lat. sordes „murdărie”. Au existat câteva încercări de a căuta originea indo-europeanului *sūs nu în limbile indo-europenilor înșiși, ci în limbile vecinilor lor. A. Nehring¹⁰ considera drept asemenea sursă forma proto-finno-ugrică *buvo (cf. fin. sika, mordv. tuwo). E. Polivanov, reconstruind pentru denumirile indo-europene ale porcului forma proto *(t)sūs, o deriva din chineza veche čú „porc, vier”¹¹. Totuși, etimologia care a găsit, poate, cei mai mulți susținători este aceea potrivit căreia indo-europeanul *sūs este explicat ca un cuvânt de origine onomatopeică. Semantic, această ipoteză ar fi susținută de denumirile onomatopeice ale multor animale, inclusiv ale porcului însuși, în diferite limbi. În plus, interpretarea skr. sū-karāḥ este favorabilă acestei etimologii: „sū — cel care face”, adică „animalul care «face» un sunet”. În acest caz, atât indo-europeanul *sū-, cât și chineza veche ču ar putea fi cuvinte apărute în același mod¹².

În limbile slave, această denumire indo-europeană a porcului s-a păstrat bine, e drept, într-o formă ușor modificată: sl. veche svinija, rus. свинья, ucr. свиня, belarusă свіння, bulg. свиня, sârbo-croat. свиња, slov. svinja, cehă svině, slovacă sviňa, polabă świnia, cașubă svina, sorabă de sus swinja, sorabă de jos swińa. Această denumire slavă este probabil formată din forma de feminin *svini a adjectivului svinъ; forme apropiate de acestea sunt lat. suīnus „de porc, porcin”, got. swein „porc”¹³.

Dintre limbile baltice, numai letona a păstrat această denumire indo-europeană a porcului: su-vēns „purcel”, suvēns, suvēnelis, sivēns, sivēnis, sivēntiņš, sivēnica „scroafă (care are purcei etc.)”, sivēnice, sivēne „porc în vârstă de 6–7 luni”, sivēnēns „purcel mic”, sivēnīza = sivēnica, sivēniete „scroafă tânără (de cel mult un an); scroafă gestantă”, sivēnuks „purcelul”, sivēnuks (EM, III, 850, 1129; EH, II, 491, 606). Formele cu -i- în rădăcină au apărut recent în letonă: în această limbă, destul de frecvent u înainte de v și b se schimbă în i; cf. divi „doi”: duvejāds „cu două perechi”, zivs „pește”: zuvs, tīvi „a ara”: tuvu, driva „pământ”: druva, dibens „fund”: dubēns etc.¹⁴ În dialectele letone există și alte variante ale acestei denumiri: sukis „purcel, porc pe jumătate crescut”, sukēns, zuikis „purcel mic”, sukis „porc pe jumătate crescut, purcel”, sukelis (peiorativ), sukēns, sukentiņš, sukelēns,

⁹ F. Specht, Der Ursprung der indogermanischen Deklination, p. 123.

¹⁰ A. Nehring, Studien zur indogermanischen Kultur und Urheimat, Salzburg—Leipzig, 1936, p. 112.

¹¹ E. A. Polivanov, Archiv Orientalní, 9, p. 405—406.

¹² O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 62; M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 593; F. Kluge, Et. Wb., p. 626.

¹³ V. Machek, Et. sl., p. 489; M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 593.

¹⁴ J. Endzelynas, Baltų kalbų garsai ir formos, p. 15; J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, p. 50—52; K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 615.

170

sukāns, sukans, suŋķis „un porc de talie medie“, siūka „purcel, porc tânăr“, siūkis, svīkis „un porc foarte slab“, svīķelis „un purcel mic și slab“, svīkaltis „purcel, porc tânăr“, sukantīns „un purceluș“, sukniši „purcei mici“ (EM, III, 850, 1115, 1117, 1119, 1124, 1163; IV, 749; EH, II, 601, 602, 619–620). După cum vedem, aceste denumiri s-au îndepărtat considerabil de denumirile porcului cu aceeași rădăcină menționate mai sus. Formarea unora dintre ele este, de asemenea, foarte greu de explicat. Formele cu iu- ar trebui, poate, explicate ca provenind din *suvikis, cf. zuintina < zuvitina¹⁵. Uneori, apariția unor forme ar fi putut fi influențată de cuvintele sonore suku „chemare pentru ademenirea unui mânz; interjecție“, suk „interjecție folosită pentru a chema un câine căruia i se aruncă ceva de mâncare; chemare pentru ademenirea unui mânz“ (EM, III, 1116, 1118), cf. sukulis „un mânz mic“.

În prusacă găsim, de asemenea, o denumire a porcului cu această rădăcină: cuvântul 682 din glosarul de la Elbing Swintian Swin. Această formă prusacă poate fi explicată în mai multe feluri. Mai întâi, poate fi privită ca rezultatul unei disimilări sau poate chiar al unei simple erori de scriere, pornind de la *swinstian < *swinistian (cf. parstian „purcel“, werstian „vițel“, care la rândul lor ar proveni din *parsīstian, *wersīstian, cf. gertistian „pui de găină“, alături de gertis „cocoș“). Asemenea prusacului camstian „oaie“ și slavului овца „oaie“, prusacul swintian ar fi o formă diminutivală devenită denumire a unei specii de animal. Totuși, sufixul -tian ar fi putut fi adăugat direct la tema swīn-, fără nicio valoare diminutivală, după modelul altor denumiri de animale cu acest sufix¹⁶. De asemenea, nu este pe deplin clar dacă prusacii au remodelat acest cuvânt după ce l-au împrumutat din slavă (J. Mikkola considera că sursa lui ar fi fost un anume svin-ča, opinie pe care pare să o împărtășească și R. Trautmann¹⁷), sau dacă este un cuvânt vechi al limbii prusace. Având în vedere că lexicul prusac diferă destul de des de cel al celorlalte limbi baltice și coincide cu cel slav, poate că prusacul swintian ar trebui considerat un cuvânt autohton. Această ipoteză ar fi susținută și de faptul că termenii legați de creșterea animalelor sunt, în general, cuvinte autohtone în prusacă.

Denumirea porcului cu această rădăcină s-a păstrat și în cuvântul compus prusac sewēwnis (cuvântul 229 din glosarul de la Elbing: Sewenis Sewstal¹⁸). Este greu de spus în ce măsură această grafie reflectă forma reală a cuvântului prusac. K. Būga explica seweynis ca rezultat al disimilării din *sweina-s¹⁹. J. Endzelīns înclină să creadă că ew în loc de uw ar fi putut apărea pur și simplu la copiere, din cauza cuvântului german sewstal²⁰ aflat alături. Astfel, denumirea porcului, reconstituită pe baza denumirii hambarului menționat, ar corespunde letonului suēns. Pe de altă parte, având în vedere că prusacul e redă un i lung, prusacul seweynis poate fi pus în legătură și cu letonul svēns, așa cum proceda V. Burda²¹. În acest caz însă, este mai greu de explicat pe teren prusac uw > iv, care este de altfel caracteristic numai limbii letone, deși formele živė, živis, liežuvīs²² atestate în împrejurimile Zietelei ar indica, probabil, că uw > iv nu era străin nici limbii prusace, cel puțin unei anumite părți a dialectelor ei.

¹⁵ J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, p. 155, 214

¹⁶ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 53, 260—261.

¹⁷ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 443; J. Mikkola, Baltisches und Slavisches, Helsingfors, 1902—3, p. 8.

¹⁸ Prūsų kalbos paminklai, p. 63.

¹⁹ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 615; III, p. 852.

²⁰ J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 246.

²¹ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 85, 425—426.

²² Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, p. 68; Э. А. Вольтер, Известия отделения русского языка и славесности Имп. Ак. Наук, т. 16, кн. 4, p. 151—160.

171

Totuși, ni se pare că cel mai bine ar fi să reconstituim o formă pr. seweynis care să poată fi legată direct de pr. swintian.

De numele prusac al porcului swintian s-ar putea lega, pare-se, hidronimul prusac Swene, precum și numele satului Swene²³.

O mare parte dintre limbile indo-europene au păstrat denumirea veche a puiului de porc: lat. porcus, irl. orc, germ. veche de sus farah, hotanese pāsa (< *parsa-) „porc“, kurd. purs. Această denumire a purcelului s-a păstrat deosebit de bine în limbile slave și baltice: slav. veche prase, rusă veche порося, rus. поросенок, ucr. порося, bielor. парася, bulg. прасе, sârbo-croat. прасе, slov. prase, ceh. prase, slovac. prasa, pol. prosię, cașub. parsa, sorabă de sus proso, sorabă de jos prose, polabă porsą, lit. paršas, pr. parstian²⁴.

Sensul primar al acestui cuvânt este explicat în diverse feluri. E. Lidén²⁵ și F. Specht²⁶ au legat lit. paršas etc. de lat. porca „brazdă“, persėti, praparšas „șanț“, susținând că sensul inițial al denumirii indo-europene a purcelului ar fi fost „scurmător“. Există paralele semantice pentru o asemenea explicație, dar întreaga problemă este că acest cuvânt nu înseamnă porc în general, ci doar puiul porcului — purcelul. S-au făcut încercări de a lega ide. *porkos, cu sensul de „foc, adică animal destinat sacrificiului“, de gr. πῦρ „foc“, arm. hur, germ. veche de sus fuir și de alți termeni înrudiți cu aceste cuvinte²⁷. Am întâlnit deja o încercare asemănătoare, când ide. *agnos „miel“ a fost legat de o altă denumire indo-europeană a focului (lit. ugnis, lat. ignis). Despre aceste încercări se poate spune însă, în cuvintele lui O. Trubačiov, „ingenios, dar puțin probabil“. Chiar dacă asemenea etimologii ar fi justificate semantic, din punct de vedere fonetic ele sunt extrem de „forțate“. Etimologia lui E. Benveniste²⁸, potrivit căreia ide. *porko este legat de o denumire a culorii, cf. skr. pṛ́śni- „pestriț“, gr. πέρκος, a avut susținători înfocați. Fundamentarea semantică a etimologiei lui E. Benveniste se bazează pe faptul că pielea purceilor de mistreț este, până la vârsta de șase luni, brăzdată de dungi longitudinale negre și gălbui.

În dialectele lituaniene, paršas este folosit uneori și cu sensul de porc în general sau chiar de porc mare, mascul castrat. Aceste sensuri sunt însă mai recente. La apariția lor a contribuit mai ales faptul că, în dialectele lituaniene, când este vorba despre puiul porcului, se folosesc cel mai adesea forme diminutive ale cuvântului paršas: paršiūkas, paršūkas, paršėlis, paršiščias. Sensul vechi de „purcel“ s-a păstrat și în cuvintele paršiuotis „a făta purcei“, paršuotis, paršinga „care urmează să fete (despre scroafă)“.

Lit. parš(i)ūkas a pătruns și în limbile slave învecinate: bielor. парсюк, парсюок, парсюляк, паршук, pol. parsiuk, rus. парсук, паршук, парсюк, парсюк. Cuvintele slave sunt folosite cu diverse sensuri: „purcel“, „mascul castrat“, „purcel slab, prost hrănit“. O. Trubačiov înclină să explice unele forme rusești nu ca împrumuturi, ci ca rezultate ale reducerii altor forme slave. Poate că a fost determinat să procedeze astfel de faptul că rus. парсук, парсюк²⁹ se întâlnesc departe și izolat de teritoriul Lituaniei (în zona Riazanului). Ele pot fi însă explicate ca vestigii ale substratului baltic.

²³ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 178.

²⁴ О. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 61; M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 409.

²⁵ E. Lidén, KZ, 56, p. 218.

²⁶ F. Specht, Der Ursprung der indogermanischen Deklination, p. 34–35.

²⁷ J. P. Rona, El culto indoeuropeo del fuego, Montevideo, 1957, p. 14; plg. О. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 63.

²⁸ E. Benveniste, Bulletin de la Société de linguistique de Paris, 45, p. 77, 85.

²⁹ В. Даль, Толковый словарь живого великорусского языка, III, p. 19.

172

Cuvinte de origine baltică se găsesc destul de des și în teritoriile slave aflate departe de Lituania și Letonia de astăzi³⁰.

Denumirea indo-europeană a vierului se găsește și în monumentele limbii prusace. În glosarul de la Elbing este consemnat: Prastian Ferkel (cuvântul 686)³¹. Majoritatea cercetătorilor (A. Bezzenberger, R. Trautmann, J. Endzelīnas, K. Būga) corectează pr. prastian în parstian < *parsistian³². Cuvântul din prusacă are același sufix diminutival cu care ne-am întâlnit vorbind despre pr. eristian, camstian, swintian. Denumirea prusacă a vierului se găsește și în toponimele prusace, care, de altfel, confirmă și corectitudinea reconstituirii lui parstian; cf. Parstlawke < parstian + pr. laucks «câmp», Porsekaymen < *parsas + pr. caymis «sat»³³.

Această denumire indo-europeană a vierului se găsește și în limbile fino-ugrice: fin. porsas, est. põrzas, veps. porzas, vot. põrzas, liv. puõras, mordv. purhts, puršez. Majoritatea cercetătorilor nu se îndoiesc de caracterul indo-european al acestor cuvinte, însă lingviștii au opinii diferite cu privire la modul în care și din care limbă indo-europeană au împrumutat finlandezii și ugrienii această denumire a vierului. V. Thomsen era înclinat să creadă că respectivele cuvinte au pătruns în limbile fino-ugrice din limbile baltice³⁴. K. Būga a susținut cu ardoare această opinie. El scria: „fin. porsas, mordv. pur’hts, pyr’hts(ez) (mokșa), pur’ts, pur’sez, purtsos (erzya) «purcel, Ferkel», mari porš, porýš, udm. parš, pariš, mansi pūrys, pôres, poreš, hant. pörös, pūrös «porc, Schwein» trebuie, de asemenea, să fie un cuvânt de origine aițiană... Pe calea comerțului, paršas putea călători cu ușurință din țara aițiană, trecând prin mordvini, până la finlandezii din regiunea Perm și din Urali. După cum arată geografia cuvântului paršo, centrul creșterii porcilor se afla nu în est, ci în vest. Prin urmare, finlandezii și ugrienii nu puteau obține porcul din est, unde, potrivit mărturiei explicite a lui Herodot, nu se creșteau deloc porci. Nu e de mirare că paršo și *solo (fin. suola...) «sare» au călătorit departe, deoarece ambele lucruri sunt foarte importante în viața omului. Alte cuvinte de origine aițiană au ajuns în est până la mordvini și mari. După ce porcul (paršas) și sarea (la. sāls) din țara aițiană au ajuns în ținuturile mordvinilor și ale mari, nu a fost greu ca de aici să ajungă, prin intermediul negustorilor, și la vecinii lor mai îndepărtați”³⁵. Alți cercetători, bazându-se mai ales pe argumente geografice, includ denumirea finno-ugrică menționată pentru porc în stratul de împrumuturi indo-europene din protofino-ugrică³⁶. Alături de fin. porsas etc., în acest strat intră și cuvinte pe care alți cercetători le consideră baltisme: fin. jyvä «grăunte» (cf. lit. javai), fin. sisar «soră» (cf. lit. sesuo). În ultima vreme, această opinie câștigă tot mai mulți adepți. Totuși, ar fi încă prea devreme să considerăm chestiunea definitiv tranșată. Est. pahr «porc-

³⁰ О. Н. Трубачев, Происхождение..., p. 63—64; M. Vasmer, Et. Wb., II, p. 317—318; T. Zdancewicz, Lingua Posnaniensis, 8, p. 346; Cz. Kudzinowski, Acta Baltico-Slavica, 1, p. 224.

³¹ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92; Prūsų kalbos paminklai, p. 73.

³² R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 408; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 219; K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 305.

³³ K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 424; II, p. 384; III, p. 677; G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 115, 131.

³⁴ V. Thomsen, Beröringer mellem de finske og de baltiske (litauisk-lettiske) Sprog, p. 206.

³⁵ K. Būga, Rinktiniai raštai, III, p. 592.

³⁶ Л. Хакулинен, Развитие и структура финского языка, II, p. 38; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 542; J. Kalima, Festschrift für Hermann Hirt, Heidelberg, 1936, p. 199—214; E. Itkonen, A. J. Joki, Suomen kielen etymologinen sanakirja, III, Helsinki, 1962 p. 606.

173

„lys”, J. Kalima, deosebindu-l de celelalte denumiri ale porcului din limbile fino-ugrice pe care tocmai le-am enumerat, îl consideră un împrumut din baltică³⁷.

În limbile baltice și slave există încă o denumire a porcului, care pare să fie specifică numai acestor două grupuri de limbi indo-europene și a cărei origine continuă să ridice multe îndoieli. În limbile slave, acest cuvânt este folosit cel mai adesea cu sensul de «mistreț»: rusă veche вепрь, rusă вепрь, rusă dialectală венерь «purcel mascul», вепрь, веприк «mistreț, vier, purcel mascul», ucraineană вепер «mistreț, vier castrat», belarusă вепер «mistreț, purcel mascul», bulgară вепър «mistreț», sârbo-croată вѐпар «purcel mascul», slovenă veper «mistreț», cehă vepř «porc, purcel mascul», slovacă vepor, poloneză wieprz «porc, purcel mascul, mistreț», sorabă superioară wjapr «purcel mascul, mistreț», sorabă inferioară wjapš, polabă víper³⁸.

Dintre limbile baltice, acest cuvânt s-a păstrat bine numai în letonă: vepris «un vier castrat, un porc castrat», vepruks «un vier castrat mic», veprēks «un vepris nu chiar mic», veprēks, diminutiv. veprelis, veprēns, veprēlis «un vepris nu prea mare», veprukāns; cf. și vepruoties «a mânca neîngrijit, necuviincios la masă», veprelis «un copil murdar» (EM, IV, 538; EH, II, 771).

Faptul că această denumire a porcului a existat în lituaniană se poate deduce din toponimie: Vėpriai (un orășel situat la sud-vest de Ukmergė), Veprinis (un lac din districtul Vievis), Veprys (lac, Antalieptė), Vepriškiai (două lacuri din districtul Vievis), Vėprynas (lac, Veisiejai)³⁹.

Numele de locuri prusace Weppen, Wepers sugerează că un asemenea cuvânt nu le era străin nici prusacilor⁴⁰.

În notele și completările sale la dicționarul etimologic al limbii ruse al lui A. Preobrajenski, K. Būga a avansat ideea că letona vepris ar putea fi împrumutată și din rusă («…заимствование из русского не исключено»)⁴¹. Totuși, atestările cuvântului menționat în lituaniană și prusacă nu susțin această ipoteză, iar ceilalți cercetători nu se îndoiesc de originea baltică a letonei vepris.

Originea acestui cuvânt și sensul său inițial ridică însă nenumărate îndoieli. Unii cercetători, explicându-l semantic prin faptul că mistrețul și-ar fi primit numele cu sensul de «fecundator», îl leagă de sanscrita vapati «aruncă (sămânța)», alții de sanscrita yabhati «a se împreuna». Există opinia că numele mistrețului ar fi fost determinat de perii săi, iar acest nume este pus în legătură cu latina veprēs «spini». Alții, considerând că v- din cuvintele baltice-slave este adăugat, îl leagă de înalt-germana veche ebur «mistreț, vier», germana Eber, latina aper⁴².

Atât în limbile slave, cât și în cele baltice există numeroase denumiri diferite ale porcului, specifice doar unuia dintre aceste grupuri de limbi sau chiar unei singure limbi. Fără să ne oprim asupra denumirilor slave de acest fel, vom trece în revistă mai pe larg numele acestui animal specifice limbilor baltice.

Vierul castrat este numit în limba literară lituaniană și într-o mare parte a graiurilor meitėliu (nominativ meitėlis, meitėlys). În graiuri se întâlnesc și formele maitelis, meičiukas «purcel de talie mică», meičokas, meičkus (LKŽd., VII, 760, 1009). Această denumire este legată de cuvintele misti, maitinti, maistas, maitas «hrană, ali-

³⁷ J. Kalima, Itämerensuomalaisten kielten balttilaiset lainasanat, p. 145.

³⁸ О. Н. Трубачев, Происхождение..., p. 66; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 183.

³⁹ Repertoriul numelor râurilor și lacurilor din RSS Lituaniană, p. 190.

⁴⁰ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 199.

⁴¹ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 648–649.

⁴² M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 183; V. Machek, Et. sl., p. 561; F. Kluge, Et. Wb., p. 150; EM, IV, p. 538; О. Н. Трубачев, Происхождение..., p. 66; R. Trautmann, B-sl. Wb., p. 351; Сравнительная грамматика германских языков, I, Москва, 1962, p. 57.

174

„șaras” și altele⁴³. Paralela semantică exactă a lituanienei meitėlis se găsește în limbile slave, cf. sârbo-croată кѝмад „porci”, кѝмак „purcel”, кѝмач „scroafă de reproducție”, kѝme „purcel pe jumătate crescut”, rusă dialectală коромак „purcel”, bulgară кърмак: sârbo-croată кърмити „a hrăni”, rusă кормить „a hrăni, a da de mâncare, a alăpta”, корм „furaj, hrană, nutreț, mâncare”⁴⁴.

Lituaniana meitėlis are în prusacă o rudă, nomaytis (Nomaytis Burg, cuvântul 684 din glosarul de la Elbing)⁴⁵. Înrudirea sa cu lituaniana meitėlis nu ridică nicio îndoială. Totuși, R. Trautmann a pus în legătură aceste două cuvinte baltice nu cu lituaniana maitinti, prusaca maitātunsin „a se hrăni”, prusaca maitā „hrănește”, ci cu prusaca ismaitint „a pierde, a părăsi”. Astfel, în opinia lui R. Trautmann, prusaca nomaytis ar fi primit această denumire în urma castrării. Totuși, este mai convingător să punem în legătură prusaca nomaytis și lituaniana meitėlis cu cuvintele din familia lituanienei maitinti, mesti, așa cum fac J. Endzelins și E. Fraenkel⁴⁶.

În letonă nu există un nume pentru porc format din această rădăcină, dar găsim acolo o altă paralelă semantică bună, care confirmă corectitudinea legăturii lituaniana meitėlis, prusaca nomaytis: lituaniana maitinti; cf. letona baruoklis „animal de îngrășat, în special porc de îngrășat”, baruoklis, baruoksnis, barūoksnis, baruotnis, baruoknis, baruklis, baruokle „o scroafă de îngrășat”, barukle (EM, I, 265; EH, I, 206): letona baruot „a hrăni, a îngrășa”, barība „hrană, furaj”.

Mai există o paralelă semantică pentru aceste denumiri ale porcului și în lituaniană, cf. penimis „porc pus la îngrășat, purcel”, peniūkšlas, peniūkšlis, pešlas < *penslas: penėti⁴⁷.

Cuvântul lituanian kiaũlė are o origine cu totul neclară; este folosit în toate graiurile lituaniene și în limba literară ca denumire generică a acestui animal. În lituaniană se folosesc și diverse formații sufixale ale cuvântului kiaulė, al căror sens se îndepărtează uneori întrucâtva de sensul principal: kiaulaitė „porc tânăr de talie mică”, kiaulaitė, kiaulėlė „porc mic, tânăr, purcea”, kiaulėlis „purcel”, kiaulėnas „porc mic”, kiaulienas „purcel castrat”, kiaulykštė „porc pipernicit”, kiaulykštis „porc mic”, kiauliokas „purcel de mărime mijlocie”, kiauliotė „purcea”, kiaūlis „purcel castrat, purcel”, kiaulys, kiauliščia „porc pipernicit”, kiauliūkas „purceluș”, kiauliūkšė „porc de talie mică”, kiauliūkštė, kiauliūkštis „purcel de talie mică”, kiaūlius „purcel castrat, purcel”, kiauliva „porc (peiorativ)”, kiaulūtė „porc de talie mică, purcea” (LKŽd., V, 687, 689–90, 691, 696, 698, 699, 701).

În nicio altă limbă baltică sau slavă nu găsim o asemenea denumire pentru porc. Cuvântul kiaũlė este caracteristic numai limbii lituaniene. Este adevărat că s-a încercat asocierea acestui cuvânt cu greaca σωλούς ὗς⁴⁸, dar o asemenea asociere este extrem de îndoielnică.

Lituaniana kiaũlė amintește foarte mult, prin fonetismul său, numele masculului porcului — vierul — atestat în toate cele trei limbi baltice, cf. lituaniana kuilỹs, kuilius (LKŽd., VI, 780–1), letona kui-

⁴³ E. Fraenkel, Et. Wb, p. 459–460; K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 411.

⁴⁴ И. И. Толстой, Сербо-хорватско-русский словарь, Москва, 1957, p. 357; О. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 66; C. D. Buck, Dict., p. 162.

⁴⁵ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92, 386; Prūsų kalbos paminklai, p. 73.

⁴⁶ J. Endzelins, Senprūšu valoda, p. 216; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 459–460.

⁴⁷ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 569.

⁴⁸ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 249; O. Haas, Lingua Posnaniensis, 3, p. 77.

175

lis, pr. cuylis. Mulți cercetători consideră această denumire a vierului un slavism⁴⁹. O asemenea ipoteză nu ar trebui pusă la îndoială dacă s-ar putea găsi o sursă exactă din care ar fi putut proveni lituan. kuilỹs, leton. kuìlis, pr. cuylis. Din păcate, o asemenea sursă nu există. Cercetătorii reconstruiesc forma kylb. O reconstruiesc pe baza rus. dial. КИЛЯК „vier, mascul de porc”, pe care, la rândul său, îl leagă de rus. КИЛА „hernie; umflătură (boală a plantelor)”. În opinia lui O. Trubačov⁵⁰, forma kylb ar fi avut sensul „colț”. Numele vierului provine într-adevăr uneori de la denumirea colțului; cf. rus. КЛЫКАЧ „vier”: КЛЫК „colț”, bulg. ГЛИГАН „vier, mistreț”, ГЛИГ: bulg. ГЛИГ „colț de vier, de mistreț”, germ. Hauer „vier, mistreț”: Hauer „colț”. Semantic, explicația lui O. Trubačov pentru rus. КИЛУН, КИЛЯК ar fi destul de convingătoare, însă raportul fonetic dintre rus. КЛЫК „colț” și *kylb rămâne neclar.

În dialectele letone, alături de formele denumirii vierului kuilis, kuilēns, kuilins, dimin. kuijuks, kuilenītis (EM, II, 300; EH, I, 667, 668), găsim și formele ķilis, ķilins, dimin. ķilēks, ķiluks (EM, II, 388; EH, I, 706). J. Endzelīnas explică formele cu -i- în rădăcină ca provenind din aceeași sursă ca cele cu -ui-, dar ca fiind împrumutate într-o perioadă mai târzie. Un fenomen asemănător s-a produs în lituaniană cu cuvintele kūila „hernie, umflătură” și kỳla, dintre care primul provine din forma slavă *kyla, iar kỳla a intrat în lituaniană după ce slava ky > ki. De fapt, se poate observa că în lituaniană există și un corespondent direct al cuvintelor slave, kūlas „umflătură; hernie” (LKŽd., VI, 819). Reîmprumutarea letonului kīlis ne face din nou să ne îndoim de autenticitatea sursei slave. Oare este posibil ca un cuvânt din care, în perioade diferite, a provenit denumirea baltică a acestui animal să nu se fi păstrat în niciuna dintre limbile slave învecinate?

Denumirea vierului este atestată o singură dată în monumentele limbii prusace: în glosarul din Elbing (cuvântul 683) Tuylis Beer (germ. mediu de sus ber „vier reproducător”)⁵¹. Această formă pare, pe bună dreptate, să fie corectată în kauils. O confirmare parțială a acestei forme ar putea veni, poate, și din dialectul german din Prusia Orientală Kuijel „vier”, Kujel, kuijeln „a alerga încoace și încolo”⁵², forme care ar putea avea încă o legătură directă cu denumirea prusacă a vierului.

K. Būga a încercat să explice denumirea baltică a vierului ca pe un cuvânt autohton, legând-o de lituan. kiaũlė, kūkis „mascul de porc”, kūkė „scroafă”, leton. cūka⁵³. Mai târziu însă, și K. Būga a acceptat explicația potrivit căreia balticii au preluat acest cuvânt din limbile slave.

Cu toate acestea, ni se pare că există anumite temeiuri pentru a lega denumirea baltică a vierului de lituan. kiaũlė. Vocalismul rădăcinii s-ar fi putut modifica uneori și sub influența împrumutului slav kūila „hernie, umflătură”, iar ui ar fi putut apărea și ca rezultat al unei anumite încărcături afective peiorative; cf. lituan. kūinas, kūikė, kūinas „fără coarne”, muitā „hoit”, būilis „taur” etc.

Se încearcă legarea de lituan. kiaũlė și a unei alte denumiri baltice a porcului, și anume prus. skewre, skawra. Această denumire prusacă a porcului este una dintre cele mai autentice denumiri de animale din limba prusacă, căci este atestată în ambele glosare ale limbii prusace. În glosarul din Elbing găsim: Skewre Suwe (cuvântul 685), iar S. Grūnov:

⁴⁹ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 92; R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 451; E M, II, p. 300; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 305; J. Endzelin, IF, 33, p. 117.

⁵⁰ О. Н. Трубачев, Происхождение..., p. 67.

⁵¹ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92; Prūsų kalbos paminklai, p. 73.

⁵² H. Frischbier, Preussisches Wörterbuch, I, p. 442.

⁵³ K. Būga, Rinktiniai raštai, I, p. 296–297.

176

sau skawra (cuvânt 19)⁵⁴. R. Trautmann, reconstruind forma proto-lingvistică *skiau-rē, a asociat, cu multă prudență (cu?), acest cuvânt prusac cu lituan. kiaulė⁵⁵. La fel au procedat și K. Būga⁵⁶ și J. Endzelīns⁵⁷. Așadar, în cuvântul prusac ar exista un alt sufix și un s- adăugat. Totuși, este foarte greu să se demonstreze identitatea genetică dintre pr. skewre și lituan. kiaulė: fonetica acestor cuvinte diferă prea mult.

Denumirea prusacă a porcului s-a păstrat și în toponimie, cf. Skeurekaym < pr. skewre + pr. caymis „sat“⁵⁸.

Numeroase îndoieli ridică și explicarea originii denumirii lituaniene a porcului sălbatic šernas, šėrnas, šerna. În letonă, cuvântul cu această rădăcină nu este folosit cu sensul de „porc sălbatic”. Existența în prusacă a unui cognat al lituan. šėrnas ar fi indicată de hidronimul prusac Serenappe < seren + ape „râu”, și poate și de toponimul Sernaw⁵⁹.

E. Fraenkel, respingând explicația lui E. Berneker, potrivit căreia lituan. šėrnas, pe baza unor paralele semantice cu sl. veprь „mistreț”: sanscrită vāpati „aruncă (sămânța)”, got. auhsa „taur”: sanscrită ukṣāti „stropește” etc., era pus în legătură cu sanscr. kṣárati „curge, se scurge, se topește”⁶⁰, tinde să asocieze lituan. šėrnas cu lituan. šerkšnas, šārmas și cu alte cuvinte cu rădăcina indo-europeană *ker-⁶¹. O asemenea asociere este pe deplin posibilă din punct de vedere fonetic, însă cuvintele cu rădăcina indo-europeană *ker- în limbile baltice și slave denumesc de obicei culori deschise sau lucruri de culoare deschisă, cf. lituan. širmas „alb cu păr închis amestecat”, širvas, leton. širins, rusă veche серень „alb” etc., în timp ce mistrețul este un animal de culoare închisă.

Aș dori să atrag atenția asupra unei etimologii a lituan. šėrnas, nemenționată în dicționarul lui E. Fraenkel, dar publicată de A. Fick cu un secol în urmă. Fără nicio motivare mai amplă, A. Fick a asociat lituan. šėrnas cu lituan. šer̃š, šėrtis, reconstruind rădăcina *šar- „a fi aspru”⁶². Poate că, negăsind paralele semantice mai potrivite, cercetătorii de mai târziu au privit această etimologie cu scepticism și, după cum am văzut, ea nu a fost inclusă nici măcar în dicționarul etimologic al limbii lituaniene. Totuși, etimologia lui A. Fick este foarte convingătoare: poate fi susținută prin paralele semantice din alte limbi, cf. magh. serte „scroafe”, slovac. ošipiná „porc”: slovac. šip „spin”⁶³. După cum se știe, mistrețului îi sunt caracteristice peri aspri, mai mult decât porcului domestic. Din punct de vedere fonetic, nu există niciun impediment pentru asocierea lituan. šėrnas cu lituan. šer̃š; pentru formare, cf. lituan. kernà „desiș”, pr. kirno „tufiș”: lituan. kėras „tufiș; buturugă” etc.⁶⁴.

În limbile baltice, firește, cu excepția prusacei, din cauza puținelor sale monumente scrise, găsim multe alte denumiri ale porcului, de uz mai restrâns. Sunt deosebit de numeroase denumirile de origine onomatopeică.

⁵⁴ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 92, 94; Monumentele limbii prusace, p. 73, 78.

⁵⁵ R. Trautmann, ibidem, p. 429.

⁵⁶ K. Būga, Scrieri selectate, I, p. 296–297.

⁵⁷ J. Endzelīns, Limba prusacă veche, p. 249.

⁵⁸ G. Gerullis, Toponimele vechi prusace, p. 161, 233.

⁵⁹ G. Gerullis, ibidem, p. 155, 156.

⁶⁰ E. Berneker, IF, 8, p. 284.

⁶¹ E. Fraenkel, Et. Wb., p. 974.

⁶² A. Fick, Dicționar comparativ al limbilor indo-europene, II, Göttingen, 1876 p. 695.

⁶³ О. Н. Трубачев, Происхождение…, p. 67.

⁶⁴ A. Sabaliauskas, Baltistica, I(2), p. 162–163.

12. Baltų ir slavų kalbų ryšiai

177

Liet. ciucė „porc (termen afectuos și poreclă)“, čiukė „čiukė, porc“, čiukukas „purceluș, čiūkutis“, ciukūtis (LKŽd., II, 29), cf. cuvintele onomatopeice pentru chemarea și mânarea porcilor: ciūga, ciūgā, ciuk, čiūkš.

Liet. čiūga „porc“, čiūgā, čiūgalis „purceluș (în limbajul copiilor)“, čiūgālis „vier, porc (nume de alint)“, čiūgana „porc, čiukė“, čiūgalis „čiukūtis, purceluș“ (LKŽd., II, 94), cf. lit. čiūg „čiuk, čiuku (un astfel de strigăt pentru chemarea porcilor)“, čiūgā, čiūgā, čiūglė, čiūgnōti „a chema porcii“.

Liet. čiūkā „porc“, čiūkas „porc, vier“, čiukė „porc (în limbajul copiilor)“, čiūkė, čiūkis „vier“, čiūkis, čiūklė „porc (în limbajul copiilor)“, čiūklis „purceluș“, čiukūtis „vier (termen de alint)“, čiūkūtis, čiūlė „scroafă bătrână“, čiūnis „vier (termen de alint)“ (LKŽd., II, 95, 96, 99, 101), cf. cuvintele onomatopeice pentru chemarea porcilor: čiūk, čiūk, čiūk, čiūka, čiūkā, čiūka, čiūki, čiūku, čiūkut, čiūkuōti „a chema porcul spunând «čiuk čiuk»“, čiūkōti.

Liet. čiūotė „porc, čiukė“, čiūotis „vier (nume de alint)“ (LKŽd., II, 108, 109), cf. cuvintele onomatopeice čiūo, čiūō, čiūot.

Liet. jūkšė „porc“, jūkšius „porc, vier“ (LKŽd., IV, 375, 376), cf. cuvântul onomatopeic pentru mânarea porcilor jūkš.

Liet. kiūkšė „porc“ (LKŽd., V, 913), cf. kiukšėti „a grohăi (despre porc)“.

Liet. kriukā „porc“, kriūkė, kriuksė, kriūkšė (LKŽd., VI, 641, 644, 645, 647, 648), cf. kriū „interj. pentru redarea grohăitului porcului“, kriūkt.

Liet. krūksis „purceluș“ (LKŽd., VI, 695, 696), cf. krūk „interj. pentru redarea grohăitului porcului“.

Liet. kuciūtė „porc“, kuciūkas „vier, porc (de obicei este numit astfel când este chemat)“ (LKŽd., VI, 755, 756, 757), cf. cuvântul onomatopeic pentru chemarea porcilor kuc.

Liet. kūkas „porc, vier“, kūkā „porc (în limbajul copiilor)“, kūkā, kuksa, kūksis „vier, purceluș“, kūkšis, kūktė „porc“, kūkūlė, kūkūtas „purceluș“, kūkūtė „purcea“, kūkūtis, kūkūtis „purceluș, purcea“, kūkūtis, kūkūtīs (LKŽd., VI, 791, 792, 795, 801, 802, 803, 807, 810, 817, 818), cf. cuvintele onomatopeice pentru chemarea porcilor: kūkal, kūkat, kūks, kūkt, kūkut.

Liet. kvykulys „vier“, kvykūtis „purceluș“ (LKŽd., VI, 1094), cf. lit. kvýkti.

Denumiri ale porcului de origine analogă se întâlnesc și în letonă. În primul rând, se pare că doar astfel trebuie explicată denumirea porcului din limba literară letonă cūka. J. Endzel̄ynas⁶⁵ era înclinat să explice letona cūka ca provenind din *sūka (cf. pers. xūk, engleza veche sugu, lat. sucula, cymr. hucc, let. sukis) prin forma diminutivală cūcina, al cărei c- este considerat ca provenind din s- prin asimilare. Totuși, numeroasele exemple de denumiri ale porcului de origine onomatopeică, atât în limbile baltice, cât și în limbile indo-europene în general, precum și în limbile non-indo-europene, ne determină să considerăm letona cūka un cuvânt de origine onomatopeică; de exemplu, pe lângă denumirile porcului de origine onomatopeică din lituaniană menționate mai sus, cf. și rus. чуха, чухна, чухня, чушка, чучка, slov. čuna, čunka, čunja, čunjoga, rus. юс „purceluș“, юсочка „purcea“, rus. дюшка „porc“, дюк, дзюк, дюхман, kaș. buxla, germ. Zuckel „purcel tânăr“, Suckel, fr. elv. couce, coutche, coutsi, couci „denumiri familiare pentru porc și strigăte de chemare“, avar. cuka „porc“⁶⁶.

⁶⁵ EM, I, p. 398.

⁶⁶ K. Būga, Rinktiniai raštai, II, p. 294; M. Niedermann, Tauta ir žodis, II, p. 443; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 75–76; O. H. Трубачев, Происхождение…, p. 68; K. Müller, ZfSl, 2, 1966, p. 225.

178

Pe lângă cūka, în dialectele letone se întâlnesc și formele cūcene „un porc tânăr, scroafa“, cūcēns „un purcel mic“, cūcis „un porc tânăr“, cūcietis „porcul“, cūčka „scroafa“, diminutivul cūciņa, cu sens peiorativ cūkele, cūža „un porc slab“, cugītis „un purcel mic (gras)“, diminutivele cūcele, cūciņa (EM, I, 397, 398; EH, I, 279, 280), cūčka „scroafă“, cūcis „un porc tânăr, purcelul“, diminutivele cūčaks, cūča, diminutivele cūčele, cūčelite, cūga „nume de alint pentru porc“, cūgiņa (EM, I, 418, 424; EH, I, 294, 298), cigiņa „porcul (în limbajul copiilor)“ (EH, I, 269).

De origine imitativă sunt, de asemenea:

Let. kvīnka „un porc care guiță“, kvīnīta „un porc slab, care guiță necontenit“, kvīka „un porc care guiță“, kveksis „un fel de porc“ (EM, II, 355; EH, I, 689), cf. let. kvīnkt „a guița încet (despre purcei)“, kvīkt „a guița“.

Let. rekšis „vierul“, reksis „un porc, un porc metis“ (EM, III, 508), cf. let. rekstēt „a grohăi“.

Let. rukšis „poreclă a porcului“, rucis, rukšēns, rukšans, rukainīte, rūkai-nīte, rukaiņa, rukselīte, rūkulis, rukulīte, ruķelīte, rūkašiņa, rukažiņa, rūcītis, rūks-tultīte, rūksis „un porc (tânăr)“, rukse „un purcel (ca nume de alint)“, rukšu-lītis „un purcel mic (alb și curat)“, rūcis „purcelul“, ruisis (EM, III, 553, 556, 557, 568, 569, 588; EH, II, 382, 383, 387), cf. let. rūkt „a răcni, a mârâi“, rukstēt.

Let. ūce „nume de alint pentru un porc“ (EM, IV, 296) este un cuvânt de origine destul de neclară; poate ar trebui pus în legătură cu let. ūicēt „a se târî în patru labe (despre copii)“.

Let. uršēklis „un purcel care grohăie“, urgucā „o scroafă (gestantă)“ (EM, IV, 305, 308), cf. let. urr „interjecție prin care porcii sunt chemați (acasă)“.

După cum am menționat, au existat interpretări potrivit cărora sensul primar al ide. *porkos ar fi fost „scormonitor“. Există paralele semantice pentru o asemenea interpretare și în limbile baltice:

Liet. knistikis „porc (cuvânt de ghicitoare)“, kniūsas, kniūstas, kniūstė (LKŽd., VI, 258, 269, 270), cf. liet. knisti.

Let. rakuliņa „cea care scurmă — poreclă a porcului“, rakulīte, rakušiņa, ruocenīte, ruokuliņa, ruokulīte (EM, III, 475–6, 576, 581; EH, II, 353), cf. let. rakt „a săpa, a scormoni“.

Let. rukša „un porc care scurmă“, rušainīte, rušulīte, rušulīna (EM, III, 564, 565; EH, II, 383), cf. let. rušināt „a scormoni, a râcâi, a zgâria, a săpa ceva“.

Atât în lituaniană, cât și în letonă găsim nume de porci derivate din denumiri de culori:

Liet. bálcikas „purceluș alb“, bálčkīs, baltrīns, bálčkē „scroafă albă“ (LKŽd., I, 481, 505), cf. liet. báltas.

Liet. blisė (M. Katkus⁶⁷, 67), cf. liet. blisas „bălțat (despre un animal)“, blėsis < germ. Blässe.

Liet. dėglis „porc cu pete de culoare“; dėglė, deglė, dėglis, deglýs, dėglius, deglóji, dāglis, daglē (LKŽd., II, 141, 249), cf. liet. dėglas „pestriț (despre un porc)“, dāglas.

Let. dāgle „o scroafă de culoarea flăcării“, daglis „un vier cu pete de culoarea flăcării“, diminutivul daglītis „un porc bălțat alb-negru“ (EM, I, 430; EH, I, 302), cf.

⁶⁷ M. Katkus, Raštai, Vilnius, 1965.

12*

179

letonă dagls „cu pete albe și negre, de culoarea focului cu pete negre, de obicei numai despre porci”.

Lituaniană juõčkė (M. Katkus, 67), cf. lituaniana juõdas. Letonă juõzis „un purcel cu o dungă transversală peste spate” (EM, II, 128), cf. letona juõsta „brâul”, juõzt „a încinge”.

Lituaniană kéršė (M. Katkus, 67), cf. lituaniana kéršas. Lituaniană žilė (M. Katkus, 67), cf. lituaniana žilas.

Există și nume de porc de altă origine, legate de alte particularități ale acestui animal:

Letonă kõra „un porc mare și slab” (EM, II, 255), cf. letona kõrāt „a merge încet, a se târî”.

Letonă žnargle „un porc (slab) care nu prea vrea să mănânce”, žnėrgle, žnėrba, žnėrga „un purcel sau un copil care nu prea vrea să mănânce” (EM, IV, 823, 825; EH, II, 821), cf. letona žnėrgāt „a fi mofturos la mâncare, a mânca fără poftă”.

Pe lângă denumirea menționată anterior pentru vierul domestic (lituaniană kuilỹs), considerată de mulți lingviști un împrumut din limbile slave, în limbile baltice se întâlnesc și câteva denumiri de porc de origine străină, folosite mai rar:

Lituaniană kabõnas „porc castrat, bacon”, diminutivele kabonaitis, kaboniõkas (LKŽd., V, 25) provin probabil din belarusă, cf. belarusă kabān, rusă кабан, polonă kaban. Sursa cuvintelor slave sunt limbile turcice, cf. kirghiză kaban etc.⁶⁸

Lituaniană knūras „porc castrat”, knūrus „vier domestic, mistreț” (LKŽd., VI, 266, 279) este, de asemenea, probabil un împrumut din slavă, cf. belarusă кнур „vier domestic, mistreț”, ucraineană кнур „porc castrat”, polonă knur. La rândul său, acest cuvânt slav are o origine foarte neclară; forma sa mai completă este rusa veche кънопоз, al cărui prim component este pus în legătură cu rusa корный (cf. корпоухий „cu urechile tăiate”), iar al doilea se încearcă a fi pus în legătură cu gr. ὄρχις „testicul”, cu care, se presupune, este înrudit și cuvântul lituanian erżilas⁶⁹.

Lituaniană antrius „armăsar, vier domestic”, antris, intrius (LKŽd., I, 139; IV, 126), slavism, cf. polonă wnęt(e)r „mascul cu testiculele ascunse”.

Letonă māška „o scroafă cu purcei” (EM, II, 546–7; EH, I, 784) provine probabil, așa cum considera J. Endzelynas, din mačka, iar acesta din rusă мачка „mămică”.

Letonă švinka „un porc” (EH, II, 661) provine, se pare, din rusa свинка „porc”; pentru š- cf. letona švakstēt: svakstēt, švampāties: svampāties, švepstis: svepstis, švips-tēt: svipstēt etc.

Lituaniană švinė „porc” (Žagarė, Šakyna, Gruzdžiai) poate fi, de asemenea, un cuvânt de origine slavă, cf. polonă świnia⁷⁰.

După cum vedem, denumirile porcului în limbile baltice sunt extrem de variate. Ele nu au o denumire specifică comună pentru acest animal. Limbile baltice păstrează bine unele dintre vechile denumiri indo-europene ale porcului. În aceste limbi există multe denumiri ale porcului de origine onomatopeică. Originea unei părți dintre denumiri nu a fost încă suficient lămurită. Denumirile porcului diferă considerabil în limbile baltice și slave, deși există și anumite trăsături comune.

⁶⁸ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 495; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 69. ⁶⁹ M. Vasmer, Et. Wb., I, 580; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 65–66. ⁷⁰ A. Senn, Journal of Central European Affairs, 1956, Juli, p. 190, plg. E. Fraenkel, Et. Wb., p. 1045.

180

PISICA

Dacă există temeiuri suficiente pentru a-l considera pe câine primul prieten patruped al omului, pisica trebuie, fără îndoială, socotită ultimul animal domestic pe care acesta l-a îmblânzit. Cei care au domesticit-o primii au fost vechii egipteni. În picturile Egiptului antic, ea începe să apară în timpul domniei dinastiei a XII-a a faraonilor, așadar la începutul mileniului al II-lea î.e.n.¹. Vechii egipteni creșteau multe pisici și le considerau animale sacre; după moarte, chiar le mumificau. Despre importanța pisicii în Egiptul antic vorbește pe larg istoricul grec Herodot, iar Diodor din Sicilia (a doua jumătate a secolului I î.e.n. — începutul secolului I e.n.) a relatat un incident la care fusese martor ocular: un roman care omorâse din greșeală o pisică a fost el însuși ucis de mulțimea egipteană furioasă.

Pisicile domestice apar în Europa mult mai târziu. În sursele scrise, pisica domestică este menționată pentru prima dată la mijlocul mileniului I e.n. Deși se poate discuta dacă, în unele surse latine din această perioadă, cuvântul cattus (catta) este folosit cu sensul de pisică sălbatică sau de pisică domestică, biografia papei Grigore cel Mare, datată în jurul anului 600 e.n., spune că acesta „nu avea nimic pe lume în afară de o singură pisică, pe care o mângâia adesea și o încălzea în poala sa, ca pe o tovarășă de viață”. V. Hehn presupune că pisicile domestice s-au răspândit cel mai intens în Imperiul Roman în secolele al IV-lea sau al V-lea e.n., în legătură cu invazia șobolanilor asiatici ori a iepurilor spanioli. În acea perioadă, lat. cattus, catta, care desemnase anterior diverse animale sălbatice mici (nevăstuica, jderul), dobândește un sens nou — cel de pisică domestică². Din Roma, pisica domestică și, odată cu ea, numele acestui animal s-au răspândit în alte țări europene. Probabil că în a doua jumătate a mileniului I pisica a început treptat să se răspândească și în ținuturile slave și baltice. Astfel, în descoperirile arheologice de pe teritoriul Poloniei, datând din secolele VIII—XII, se găsesc deja unele rămășițe de pisici domestice. Rămășițe asemănătoare au fost descoperite și în săpături din aproximativ aceeași perioadă de pe teritoriul RSS Lituaniene și al RSS Letone³ (în Anglia, pisica domestică era încă un animal rar în secolul al X-lea⁴).

Originea lat. cattus, catta este foarte neclară. Unii lingviști au înclinat să creadă că romanii ar fi putut prelua de la germanici numele acestui animal, pe atunci încă sălbatic. În ținuturile germanice, pisicile sălbatice erau, într-adevăr, animale foarte îndrăgite. În toponimia germanică apare foarte frecvent forma *kat(t) „cotitură, curbură”; prin urmare, sensul inițial al cuvântului „pisică” ar fi putut fi „animal cu spinarea arcuită”. Totuși, aceeași denumire a acestui animal era răspândită și în ținuturile celtice; cf. kimr. cath, corn. cath, bret. caz, irl. cat. Acest fapt a oferit temei pentru a considera numele pisicii drept un cuvânt comun germanico-celtic sau celtico-germanic⁵. Originea germanică a lat. cattus, catta ar fi susținută în parte de

¹ V. Hehn, Kulturpflanzen und Hausthiere in ihrem Übergang aus Asien nach Griechenland und Italien sowie in das übrige Europa, Berlin, 1902, p. 456—457; C. Keller, Die Abstammung der ältesten Haustiere, p. 81—83; M. Hilzheimer, Haustier,—M. Ebert, Reallexikon der Vorgeschichte, V, p. 220; H. Ranke, în același loc, p. 220; Е. А. Богданов, Происхождение домашних животных, p. 294—301.

² V. Hehn, ten pat, p. 462; O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, I, p. 565.

³ W. Hensel, Die Slaven im frühen Mittelalter, p. 79, 94; K. Паавер, Формирование териофауны и изменчивость млекопитающих Прибалтики в голоцене, p. 370—371.

⁴ Е. А. Богданов, ten pat, p. 295.

⁵ O. Schrader, ten pat, I, p. 566; F. Kluge, Et. Wb., p. 357.

181

Această împrejurare, și anume că în latină există într-adevăr numeroase denumiri de animale sălbatice împrumutate din germanică, cf. lat. alcēs „elan” < germ. álxis, lat. ūrus „bour” < germ. *ur, lat. bīsōn „zimbru” < germ. wisund etc. Așadar, soldații romani ar fi putut întâlni și denumirea pisicii sălbatice în ținuturile germanice. Totuși, această ipoteză este infirmată în primul rând de faptul că datele din limbile germanice nu permit explicarea convingătoare a originii numelui acestui animal. În plus, istoria animalului însuși ar contrazice o asemenea afirmație. Nici ipoteza potrivit căreia sursa lat. cattus și a denumirilor pisicii din alte limbi europene cu aceeași rădăcină ar fi nubiana kadi nu a primit prea mult sprijin. Această din urmă ipoteză se întemeiază mai ales pe faptul că Egiptul a fost centrul domesticirii pisicii, însă deocamdată există puține date care să o confirme. De aceea, mulți cercetători, privind cu scepticism ambele ipoteze tocmai menționate, consideră lat. cattus un cuvânt migrator de origine incertă⁶.

Nu există un punct de vedere unanim cu privire la calea prin care această denumire a pisicii a pătruns în limbile slave. Sursa sl. kotъ a fost căutată în cel puțin câteva locuri. A. Stender-Petersen⁷ considera că sursa ar fi got. *katts, iar K. Knutson⁸ – germ. de jos katt. M. Fasmer încercase să derive sl. kotъ din gr. med. χάττα (ulterior a renunțat el însuși la această explicație)⁹. Totuși, ipoteza care a întrunit cei mai mulți susținători este aceea că sursa sl. kotъ este lat. cattus¹⁰. Probabil că istoria animalului însuși ar susține cel mai mult această ipoteză.

În limbile slave, cuvântul kotъ era folosit inițial, se pare, ca denumire generică a animalului, cu sens atât de mascul, cât și de femelă; abia mai târziu, chiar în limbile slave, au apărut noi variante ale denumirii, în funcție de sexul și vârsta animalului. Diferite variante ale acestei denumiri a pisicii sunt destul de larg răspândite în limbile slave, cf. rusă veche котъка, rus. кот, кошка, котёнок, ucr. кіт, кішка, bielor. кот, кошка, bulg. котка, котак, котарак, кот, коте, sârb.-croat. кот (numai în texte din secolul al XVI-lea), ceh. kocka, kocour, kote, kot (în dialecte), slovac. kot (în dialecte), kocúr, koča, kočiatko, pol. kot, kotka, cașub. koet, koetka, sorabă de sus kóćka, kocor, kacor, sorabă de jos kót, koca, kocka, kocor¹¹. După cum vedem, această denumire a pisicii este cel mai răspândită în grupul nordic al limbilor slave – în limbile sârbocroată și slovenă este folosită foarte puțin (cf. sârb.-croat. мас̌ка, мачак, slovenă mačka, mačák, máček). Astfel, aceasta acoperă într-un fel aria limbilor slave de nord și, după cum vom vedea, pe cea a limbilor baltice.

O asemenea denumire a pisicii se găsește în trei limbi baltice, cf. lit. katė, let. kaķis, prus. catto. Pătrunderea acestei denumiri în limbile baltice este, de asemenea, destul de neclară. J. Endzelīns era înclinat să considere denumirea pisicii din limbile baltice un împrumut din germana de jos mijlocie sau din limbile slave (...zunächst entweder aus mnd. katte oder aus slav. kotъ)¹². R. Trautmann considera denumirea acestui animal în limbile slave și baltice un împrumut comun¹³.

⁶ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 643—644; F. Slawski, Sl. et., II, p. 559; O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 96; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 96.

⁷ A. Stender-Petersen, Slavisch-germanische Lehnwortkunde, Göteborg, 1927, p. 354—356.

⁸ K. Knutsson, Die germanischen Lehnwörter im Slavischen von Typus buky, Lund, 1929, p. 63—64.

⁹ M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 643.

¹⁰ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 96; F. Slawski, Sl. et., II, p. 559; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 643.

¹¹ O. H. Трубачев, Происхождение..., p. 95; F. Slawski, Sl. et., II, p. 559; M. Vasmer, Et. Wb., I, p. 643.

¹² EM, II, p. 171.

¹³ R. Trautmann, B-sl. Wb., p. 120.

182

Probabil, niciuna dintre aceste afirmații nu poate fi nici respinsă, nici confirmată categoric. Totuși, pare mai corect ca problema denumirii pisicii în baltică și slavă să fie abordată împreună; desigur, nu trebuie să înțelegem prin aceasta că denumirea ar fi un împrumut comun din epoca balto-slavă. O asemenea ipoteză ar fi contrazisă de cronologie, întrucât cuvântul a intrat atât în limbile baltice, cât și în cele slave cu sensul de «pisică domestică», iar această noțiune, după cum am văzut, a apărut abia pe la mijlocul primului mileniu. Din acest motiv, denumirea pisicii nu este considerată nici măcar un împrumut comun slav. Ar trebui să presupunem că slavii și balticii au cunoscut-o cândva spre sfârșitul primului mileniu, undeva în apropierea graniței dintre slavii de nord și balticii de sud, de unde denumirea s-a răspândit spre sud și spre nord, fără să ajungă în sud la limbile slavilor meridionali, iar în nord pătrunzând în letonă prin intermediul curonienilor.

În lituaniană se întâlnesc numeroase variante ale acestei denumiri a pisicii, cf. katė, katìs, kãtinas «motan», kãtas, katiniòkas, kačiùkas «pui de pisică», kačiùkė, kačiùkštis, kačiùtė, kačiùtė, kačiùtis, kačiòkas, kačiùtis, katėnas, katėlis, katýnas, katinùkas, katýtis, katùkas, katùtis, katùtis (LKŽd., V, 32–3, 406, 407, 410, 411, 415). În lituaniană, ca și în unele limbi slave, cf. rus. кошка, ucr. кішка etc., denumirea femelei a devenit denumirea generică a animalului.

Denumirea pisicii cu această rădăcină apare destul de frecvent și în hidronimia lituaniană, cf. Kãtupis, Kãtino upelis, Katinėlis (lac), Katinravis, Katišius (lac).¹⁴

În letonă se folosesc, de asemenea, multe variante ale acestui nume al pisicii, cf. let. kaķis, kaķe, kaķenīce, kaķene «femela pisicii», kaķīte, kaķine, kaķiene, katene, katana, katins «un motan», katans, kaķēns, kaķēns «o pisică tânără, un pisoi», kaķulēns, kaķulītis, kaķēlēns, kaķenītis (EM, II, 139–40, 171; EH, I, 576, 592).

J. Endzelynas explică faptul că let. kaķis cu k în locul lui t așteptat provine din limba curoniană, unde forma de nominativ era *katis, iar genitivul era deja kata, care în letonă a devenit kaka; după acest model și după alte forme cazuale cu k, această ultimă consoană a fost generalizată în întreaga paradigmă¹⁵.

Diverse variante letone ale denumirii pisicii se întâlnesc și în toponimia letonă, cf. Kaķupe, Kaķupīte, Kaķeņezers, Kaķītes-strauts, Kaķēni, Kaķinkalns și altele.¹⁶

Let. kaķis, adică forma masculină a denumirii, este și numele generic al animalului. Un proces asemănător a avut loc și în polonă, unde forma kot îndeplinește funcția de denumire generică a animalului.

În monumentele limbii prusiene, cuvântul catto este atestat o singură dată, și anume în îmbinarea Paustocatto «pisică sălbatică» (Paustocatto Wildekatze, cuvântul 665 din glosarul de la Elbing)¹⁷, dar autenticitatea sa nu este pusă la îndoială, deoarece denumirea pisicii apare foarte frecvent și în toponimia prusiană, cf. Kath, Katelauke (<Kath+pr. laucks «câmp, teren»), Kathenmedien (<Kath+pr. median «pădure»), Katpanye (<Kath+pr. pannean «mlaștină, turbărie»), Kattenplick, Cattiten¹⁸. Chiar și pr. Paustocatto poate fi considerat o traducere calc.

¹⁴ Nomenclatorul râurilor și lacurilor din RSS Lituaniană, p. 70–71.

¹⁵ EM, II, p. 140.

¹⁶ J. Endzelīns, Latvijas PSR vietvārdi, I, 2, p. 8–11, 58.

¹⁷ R. Trautmann, Die altpreussischen Sprachdenkmäler, p. 91; Prūsų kalbos paminklai, p. 72.

¹⁸ G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, p. 57–58, 233; J. Endzelīns, Senprūšu valoda, p. 190.

183

din germ. wilde Katze, cf. prus. pausto „sălbatic“: sl. veche pustъ, cf. și prus. paustocaičan „cal sălbatic (wildes Pferd)“ (cuvântul 654 din glosarul de la Elbing).

În lituaniană și letonă există numeroase denumiri ale pisicii de origine onomatopeică, folosite de obicei în limbajul copiilor sau având, în general, o anumită nuanță de alint.

Liet. kăcas, kăče, kăcius, kaciukas, kăckis (LKŽd., V, 29–30), cf. liet. kăc „interj. folosită pentru a chema pisica“, kacėnti „a chema pisica“.

Liet. kicà, kicaras, kičė, kicius, kickà, kickis, kickė, kicūkas, kičiulis, kičūtė (LKŽd., V, 740–1), cf. liet. kic „interj. folosită pentru a chema pisica“, kicénti „a chema pisica“.

Let. kicitis „pisica (în limbajul copiilor)“ (EH, I, 607), cf. let. kic, kic, kic „interj. cu care sunt alungate pisicile, oile și caprele“, kicinât „a alunga o pisică dintr-o încăpere“.

Trebuie remarcat că denumiri ale pisicii provenite din onomatopee similare se întâlnesc și în limbile slave; cf. rus. киска, soraba de sus hica, ceh. čiča, cicka, slovac. cica, cicka. O. Trubačiovas¹⁹ presupune, se pare pe bună dreptate, că asemenea onomatopee pot fi mai vechi decât însăși denumirea pisicii (se are în vedere sl. kotъ etc.), deoarece sunt folosite pe scară largă în multe limbi pentru a chema nu numai pisicile, ci și alte animale²⁰.

În letonă, denumirile pisicii de origine onomatopeică de tipul kic, kac nu s-au răspândit prea mult, deoarece aceste onomatopee nu au căpătat acolo sensul specific de chemare a pisicii, așa cum s-a întâmplat, de pildă, în lituaniană.

În letonă, pentru a chema pisica se folosesc cel mai adesea onomatopeele: īņi, īņci, mīņc, mīņci, piņc și alte variante fonetice ale acestora²¹. Alături de aceste onomatopee, întâlnim în letonă și denumiri ale pisicii: īņcis, ince (EM, I, 707; EH, I, 430), mīņcis (EM, II, 629), piņcis, piņče (EM, III, 218; EH, II, 234). În anumite cazuri, aceste denumiri ale pisicii pot fi cuvinte de origine onomatopeică, formate din onomatopeele īņci, mīņci, piņc pe care tocmai le-am menționat, însă este vorba de un proces ulterior. De fapt, onomatopeele īņci, mīņci au provenit din denumiri ale pisicii care, la rândul lor, își aveau originea în limba germană. Let. īņcis, ince provin din germ. Hinz, Hinze „numele motanului din fabula cu animale“²², iar germ. Hinz este o formă de alint a numelui de persoană Heinrich, cf. Fritz – Friedrich, Götz – Gottfried etc.²³. Let. mīņcis provine din germana de jos minze, mintse „pisică“²⁴.

Onomatopeea let. piņc și numele pisicii piņcis, piņče s-ar fi putut forma ca rime pe lângă let. īņci, mīņci și numele pisicii derivate din acestea.

Probabil că și o altă denumire a pisicii, foarte răspândită în letonă, este de origine onomatopeică – ruņcis, ruņčiņš, ruņčelis, ruņčuks, ruņčukēns, ruņcēns, ruņcins, ruņciene, ruņka, ruņkis, ruņķis (EM, III, 561, 570; EH, II, 384, 385). Această denumire a pisicii ar trebui, probabil, pusă în legătură cu verbul rūkt „a vui, a șuiera, a răcni, a huruí, a cârâi, a mormăi, a mârâi“, cf. lācīs, lauva, vilks, cūka, dundurs, rubenis, kakis rüc (EM, III, 569; EH, II, 388), cf. și liet. rūkti „a răcni“, rus. рычать, isl. veche rymja „a răcni, a mormăi“ etc.²⁵

¹⁹ O. H. Трубачев, Происхождение…, p. 99.

²⁰ O. H. Трубачев, ten pat; F. Kluge, Et. Wb., p. 371.

²¹ K. Draviņš, V. Rūķe, Interjektionen und Onomatopöie in der Mundart von Stenden, Lund, 1962, p. 58.

²² J. Sehwers, Sprachlich-kulturhistorische Untersuchungen, p. 41.

²³ F. Kluge, Et. Wb., p. 309.

²⁴ J. Sehwers, ten pat, p. 80; EH, I, p. 815.

²⁵ EM, III, p. 561; J. Pokorny, Et. Wb., p. 867–868.

184

Din limba letonă, această denumire a pisicii a pătruns și în unele graiuri lituaniene din regiunea de lângă Letonia, cf. rūcis „motan” (Papilė, Viešniai, Kairiai).

În limbile lituaniană și letonă apar și câteva alte denumiri ale pisicii, de origine diferită, folosite de obicei doar în regiuni restrânse și având o anumită nuanță semantică:

Lituan. čiurūkas „motan (într-o ghicitoare)” (LKŽd., II, 122), cf. lituan. čiūr „onomatopee folosită cu diverse sensuri”, čiurūkas „boboc de gâscă”, čiūra „cățea”, čiurinėti „a se mișca, a se plimba”, čiurą „cel care urinează în pat”.

Lituan. knerpė „pisică (cuvânt folcloric)” (LKŽd., VI, 219), cf. lituan. kner̃pti, knir̃pti.

Lituan. kniaukà „pisică (într-o ghicitoare)” (LKŽd., VI, 224), cf. lituan. kniaũkti.

Lituan. ráinis, -ė, raĩnis, -ė „motan”, cf. lituan. ráinas, raĩnas.

Let. svīpuris „o pisică mare, cenușie, cu dungi negre” (EM, III, 1163), cf. let. svīpurains „în carouri”, svīpelēta pele „un șoarece de câmp brun, cu o dungă neagră de-a lungul spinării”.

Let. tīsele „o pisică femelă”, tīsītis (EM, IV, 204), cuvânt de origine neclară, poate ar trebui pus în legătură cu onomatopeea tisu „interjecție folosită pentru a tachina” (EM, IV, 198).

În încheierea trecerii în revistă a denumirilor pisicii, trebuie remarcat și faptul că lituaniana a păstrat denumirea veche a pisicii sălbatice vilpišys. Acest cuvânt este atestat în dicționarele limbii lituaniene din Prusia Orientală, cf.:

pisică sălbatică, WilpiBys, Bio, m. Medinnė Kattė (Ph. Ruhig, Lex., II, 402).

WilpiBys, Bio, m. o pisică sălbatică (Chr. G. Mielcke, Wb., I, 330).

pisică sălbatică, WilpiBys, io, m. Medinnė Kattė (Chr. G. Mielcke, Wb., II, 541).

Din aceste surse, o asemenea denumire a pisicii sălbatice a ajuns și în alte dicționare și în diverse scrieri publicate în Prusia Orientală și în Lituania.

Așadar, prima sursă a acestui cuvânt este dicționarul lui P. Ruigys. G. H. F. Nesselmann menționează în dicționarul său că un asemenea cuvânt nu este cunoscut în zona Ragainė. Nici F. Kurschat nu a auzit un asemenea cuvânt. Autenticitatea lui nu poate fi însă pusă la îndoială, deoarece apare în toponimia și antroponimia lituaniană. Atât F. Kurschat, cât și G. H. F. Nesselmann indică toponimul Vilpišiai (… Wilpischen ist der Name eines Dorfes im Kirchspiel Gerwischkehmen in einer ehemals waldigen Gegend bei Gumbinnen… G. H. F. Nesselmann, Wb., 80). Un asemenea toponim se găsește și în apropiere de Tauragėnai (Vilpišiai), iar în districtul Molėtai este atestat numele satului Vilpiškiai. Sunt cunoscute numele de familie Vilpišauskas, Vilpiševskis, Wilpiszy (formă polonizată).

Lituan. vilpišys este un cuvânt indo-european vechi. Celelalte limbi baltice, precum și cele slave, nu îl cunosc. Este înrudit cu lituan. lãpė, lat. volpēs și alte cuvinte cu rădăcina indo-europeană *ulp, *lup-, care denumesc diverse animale de pradă (vulpea, șacalul, lupul). Prin sensul său, lituan. vilpišys este cel mai apropiat de persana mijlocie gurpak „pisică domestică”, pers. gurba, unde iran. *urpa corespunde indo-europ. ulpos²⁶.

Dintre limbile slave, denumirea pisicii sălbatice s-a păstrat în slava veche și în polonă, cf. sl. veche stbblb, stbplb, pol. veche zdeb, step, pol. żbik, żbik. Etimologia acestui cuvânt este destul de neclară. Unii cercetători (G. Ilinskis, A. Brückner) îl leagă de lituan. stiprūs, alții (O. Trubačiov) de rus. стебель, lituan. stiebas; astfel, sensul originar al sl. *stbjb ar fi fost „pisică puternică” sau „care trăiește în stufăriș”, această din urmă etimologie fiind susținută de una dintre denumirile actuale ale pisicii sălbatice în rusă, камышовый кот²⁷.

²⁶ J. Pokorny, Et. Wb., p. 1179; E. Fraenkel, Et. Wb., p. 340, 1254.

²⁷ O. H. Трубачев, Происхождение…, p. 92–94; A. Brückner, Sl. et., p. 649–650.

185

Așadar, după cum vedem, denumirea comună a pisicii este folosită în limbile baltice și în multe limbi slave, fiind probabil împrumutată în aceeași perioadă dintr-o singură sursă comună. În limbile baltice și slave există numeroase denumiri cu uz mai restrâns, de origine mai recentă, cel mai adesea onomatopeice. În plus, în lituaniană și în limbile slave s-a folosit o denumire a pisicii sălbatice cu origine diferită.

CONCLUZII GENERALE

După ce am trecut în revistă denumirile animalelor domestice din limbile baltice, putem formula câteva concluzii mai generale.

Limbile baltice au păstrat relativ bine vechile denumiri indo-europene ale animalelor domestice (lituan. šuo, letonă suns, prus. sumis; lituan. avis, āvinas, letonă avs, auns, prus. awins; lituan. ėras, jėras, vēras, letonă jērs, prus. eristian; lituan. ožys, ožka, letonă āzis, prus. wosee, wosux; lituan. gīovs; lituan. veršis, letonă vērsis, prus. werstian; lituan. pėkus, prus. sg. gen. pecku; lituan. ašvā, ašva, ašvėnis, prus. aswinan „lapte de iapă“; letonă svēns, suvėns, prus. swintian; lituan. paršas, prus. parstian etc.).

Dintre limbile baltice, nu se poate evidenția una anume pentru caracterul arhaic al vocabularului din acest domeniu. De exemplu, letona nu a păstrat vechea denumire indo-europeană a calului (indo-europ. *ēk̑uo-s), în timp ce în lituaniană a dispărut vechea denumire indo-europeană a bovinei (indo-europ. *gʷou), păstrată în letonă; în lituaniană nu există urme ale vechii denumiri indo-europene a porcului (indo-europ. *sūs/*su̯u), bine păstrată în letonă; însă în letonă slavismul kaza a înlocuit vechea denumire indo-europeană a caprei, păstrată în lituaniană și prusiană (lituan. ožka, prus. wosee) etc.

În acest vocabular se remarcă într-un mod aparte denumirea letonă a bovinei luōps, al cărei echivalent exact se găsește numai în albaneză — alb. lopë.

Comparând denumirile animalelor domestice din limbile baltice cu denumirile acelorași animale din alte ramuri ale limbilor indo-europene, se vede limpede că cele mai multe asemănări există cu limbile slave (lituan. kárvė, prus. curwis „taur”; rus. корова, pol. krowa etc.; lituan. tėlias, teliūkas, letonă telš, telēns: pol. ciele, rus. теленок etc.; letonă vepris (lituan. Vėpriai, Vepriškiai, Veprinis): rus. вепрь, pol. wieprz etc.). Dintre limbile baltice, nu se poate distinge una anume prin apropierea vocabularului său vechi din acest domeniu de vocabularul corespunzător din limbile slave.

În toate limbile baltice găsim destul de multe denumiri slave de animale domestice, de obicei împrumuturi din epoci mai recente. Slavismele constituie chiar cel mai mare grup în vocabularul împrumutat din acest domeniu. Unele slavisme au pătruns în toate cele trei limbi baltice, altele sunt specifice la două (cel mai adesea lituanienei și letonei) sau doar uneia dintre limbi (lituan. kūrtas, letonă kūrts, prus. curtis; lituan. kuilys, letonă kuilis, prus. cuy lis (caracterul slav al ultimelor cuvinte este discutabil); lituan. telyčia, letonă telica; lituan. barõnas, letonă baranina; lituan. drigantas, letonă driganis; lituan. rumõkas, letonă rumāks; lituan. sābalas „un astfel de nume de câine“, letonă sabulis; letonă kaza, prus. sūdenikis, prus. wuysis, lituan. gončas, lituan. škapā, lituan. bulānas, lituan. kabõnas, lituan. kniūras etc.). Sursele împrumuturilor sunt, de regulă, limbile vecine bielorusă, rusă și polonă. Unele slavisme ar fi putut pătrunde în letonă și din lituaniană. Slavismele din prusiană sunt în majoritate de origine poloneză.

Foarte puține elemente ale vocabularului baltic din acest domeniu au pătruns în limbile slave (pol. parsiuk, bielorusă парсюк, rus. паршук).

186

Se poate distinge și un strat comun baltic al denumirilor animalelor domestice (lit. žirgas, let. žirgs, pr. sirgis; lit. ežilas, let. ērzelis; lit. kumelỹs, kumelė̃, let. kumelš).

Există numeroase denumiri, uneori de origine foarte veche, specifice doar uneia dintre limbile baltice (lit. kalė (: lit. kalývas, kalýbas), lit. kėltava, kėltuva (: lit. kėlti), lit. galvijas (: lit. galvà), lit. arklys (: lit. árti), lit. šérnas (: lit. šerỹs), lit. vilpšỹs (: lit. lãpė), lit. jáutis (: lit. júngas, hidronimul Jautin arată că o asemenea denumire ar fi putut exista și în limba prusacă), lit. meitėlis (: lit. mįsti, cf. și pr. nomaytis), lit. penìmis (: lit. penėti), lit. kiaũlė, pr. skēwre, let. baruõksnis (: let. baruot), pr. klente, clynth, pr. camstian etc.).

Limba germană a exercitat o anumită influență asupra lexicului baltic din acest domeniu, influență ceva mai pronunțată în limba letonă (lit. būlius, let. bullis; let. buks, let. krakīs, kragīs, let. mīncis, īncis, let. pakans, lit. cieķe, cēķe etc.). Prin intermediul limbii letone, câte un germanism din această categorie a pătruns și în limba lituaniană.

În limba lituaniană întâlnim și câte un cuvânt de origine fino-ugrică, folosit într-o arie restrânsă (let. cone, soņnis, let. mustika, let. punika, let. sēkis etc.). În schimb, influența limbilor baltice asupra limbilor fino-baltice din acest domeniu este destul de mare (fin. oinas, est. oinas; fin. vuohi, est. voho; fin. härkä, est. härg; fin. jäärä, est. jäär etc.).

În rândul numeroaselor denumiri și nume de animale domestice din limbile baltice, folosite într-o arie mai restrânsă (și, de cele mai multe ori, de origine mai recentă), se pot distinge câteva grupuri semantice.

Grupul de origine onomatopeică este foarte bogat (lit. čiūče, čiūčė, burūtė, burýtė, bašis, bažiukas, kūčė, kuriūtė, cibė, cibūtė, įygagas, kūžė, kūžius, čiūga, čiūka, čiūotė, jukšė, kriukė, kuciūtė, kūkas, kukūtis, kãcas, kicaras, kicà; let. kuča, kucēns, birīte, biritina, bice, buce, bēja, mēja, mūja, nūža, tručina, cigiņš, cīga, trūta, kosīņš, kuziņa, kuža, kvīņka, kveksis, reksis, ruksis, kicītis etc.). De cele mai multe ori, acestea sunt cuvinte din limbajul copiilor sau cuvinte cu nuanță afectivă.

Un grup mare îl constituie, de asemenea, numele animalelor provenite din denumirile culorilor corespunzătoare; unele dintre aceste culori sunt folosite doar cu referire la animale (lit. balnė, dūmė, dvylė, keršė, laukė, pãlsė, pelėkė, šėmõji, žalõji, bėris, brišis, palvis, sartis, šir̃mis, širvis, šyvis; let. brūnala, dūkala, dūmala, lāuce, melle, pālse, sārtala, sirmala, bēris, dārceis, dūkanis, lāucis, sarkanis, sīrmis etc.).

Limbii letone îi sunt foarte caracteristice numele vacilor provenite din denumirea zilei în care s-au născut sau, în general, din denumirea unei perioade de timp (let. cētala: cēturdiēna, dienala: diena, launadzīte: launags, pirmala: pirmdiena, piektala: piektdiena, rītala: rīts, sestala: sestdiena, svēṭala: svētdiena, trešala: trešdiena, uotrala: uotrdiena, vakare: vakars etc.). Nume de vaci de acest tip se întâlnesc și în limbile slave.

În limba lituaniană, vacile sunt numite destul de des după plante, păsări și altele asemenea.

Limbile baltice au o mulțime extraordinară de denumiri pentru un cal rău.

Unele nume de animale domestice din limbile baltice sunt folosite într-o arie foarte restrânsă, fiind uneori specifice unei singure familii. Desigur, o mare parte dintre aceste nume nu au fost incluse în această lucrare.

187

DENUMIRILE ANIMALELOR DOMESTICE ÎN LIMBILE BALTICE

(originea lor și relația cu denumirile corespunzătoare din limbile slave)

А. САБАЛЯУСКАС

Rezumat

Lucrarea examinează denumirile câinelui, oii, caprei, bovinelor, calului, porcului și pisicii.

După analiza denumirilor unor animale individuale, sunt formulate concluzii corespunzătoare de caracter mai general.

În limbile baltice, denumirile indo-europene vechi ale animalelor domestice s-au păstrat relativ bine (lit. šuo „câine”, letonă suns, prusacă veche sunis; lit. avis „oaie”, letonă avs, lit. ávinas „berbec”, letonă auns, prusacă veche awins; lit. ėras „miel”, jėras, ėras, letonă jērs, prusacă veche eristian; lit. ožys „țap”, letonă āzis, prusacă veche wosux, lit. ožkà „capră”, prusacă veche wosee; letonă guovs „vacă”; lit. veršis „vițel”, prusacă veche werstian, letonă vēršis „bou, taur”; lit. pėkus „vită, oaie”, prusacă veche pecku „vită”; lit. ašvà „iapă”, ešva, ašvienis „cal de povară”, prusacă veche aswinan „lapte de iapă”; letonă sivēns „porc”, suvēns, prusacă veche swintian; lit. paršas „purcel”, prusacă veche parstian etc.).

Lexicul arhaic de acest fel s-a păstrat în toate limbile baltice în proporții aproximativ egale. De exemplu, în letonă nu s-a păstrat denumirea indo-europeană veche a calului (i.-e. *ekuo-s), iar în lituaniană a dispărut denumirea veche a bovinelor (i.-e. *guou), păstrată în letonă; în lituaniană lipsește denumirea veche a porcului (i.-e. *sūs/*su̯u), păstrată bine în letonă, însă în letonă slavismul kaza (cf. rus. коза) a înlocuit denumirea veche a caprei (lit. ožkà) etc.

În lexicul de acest fel se remarcă într-un mod aparte denumirea letonă a bovinelor liōps, care are o corespondență exactă numai în albaneză — lopë „vacă”.

Compararea denumirilor baltice ale animalelor domestice cu denumirile corespunzătoare din alte limbi indo-europene permite să se constate cu claritate că denumirile baltice coincid cel mai adesea cu cele slave (lit. kargvė „vacă”, prusacă veche curwis „bou”: rus. корова, pol. krowa etc.; lit. tėlias „vițel”, teliūkas, letonă telis, tēlens: pol. cielę, rus. телёнок etc.; letonă vepris „vier” (lit. Vėpriai, Vepriškiai, Veprnis): rus. вепрь, pol. wieprz etc.). În privința gradului de apropiere a acestui lexic de lexicul slav, nu se poate distinge separat niciuna dintre limbile întregii ramuri baltice.

În toate limbile baltice găsim destul de multe denumiri de animale domestice de origine slavă. Dintre împrumuturile din alte limbi din acest domeniu lexical, slavismele alcătuiesc grupul cel mai mare. Unele dintre ele se întâlnesc în toate cele trei limbi baltice, altele sunt caracteristice pentru două (cel mai adesea pentru lituaniană și letonă) sau pentru o singură limbă (lit. kūrtas „ogar”, letonă kurts, prusacă veche curtis; lit. kūlys „vier”, letonă kūlis, prusacă veche cuylis (originea slavă a acestor cuvinte este destul de îndoielnică); lit. telyčia „junincă”, letonă telica; lit. barōnas „berbec”, letonă baraniņa „oaie”; lit. drigantas „armăsar”, letonă drigants; lit. rumōkas „cal de atelaj”, letonă rumāks „armăsar”; lit. sabalas „nume de câine”, letonă sabulis; letonă kaza „capră”; prusacă veche slideikis „Leithund”, prusacă veche wuysis „Wachthund”; lit. gončas „copoi”, lit. škapa „mârțoagă”, lit. bulānas „cal bălan”, lit. kabōnas „vier”, lit. kniūras etc.). Sursa împrumuturilor este, de regulă, limbile învecinate — belarusa, rusa și polona. Unele slavisme au putut pătrunde în letonă și prin intermediul lituanienei. Slavismele din prusaca veche sunt în principal de origine polonă.

În limbile slave găsim foarte puține denumiri de origine baltică (pol. parsiuk, belarusă парсюк, rus. паршук).

188

Trebuie evidențiat și stratul comun baltic al acestui lexic (lituaniană žirgas „armăsar”, letonă zirgs „cal”, prusacă veche sirgis „armăsar”; lituaniană eržilas „armăsar”, letonă ērzelis; lituaniană kumelýs „armăsar, mânz”, letonă kumelš, lituaniană kumelė „iapă”).

Se întâlnesc destul de multe denumiri (adesea chiar de origine foarte veche) caracteristice numai unei singure limbi baltice (lituaniană kalė „cățea” (: lituaniană kalývas „alb — cu referire la gâtul câinelui”, kalýbas), lituaniană keltava „vită, bovine”, kėltuva (: lituaniană kėlti „a ridica”), lituaniană galvijas „vită” (: lituaniană galva „cap”), lituaniană arklys „cal” (: lituaniană artì „a ara”), lituaniană šernas „mistreț” (: lituaniană šėrÿs „peri”), lituaniană vilpšys „pisică sălbatică” (: lituaniană lâpe „vulpe”), lituaniană jautis „bou” (: lituaniană jüngas „jug”; hidronimul Jautin permite să presupunem că o astfel de denumire a boului exista și în limba rusă veche), lituaniană metėlis „vier” (: lituaniană misti „a se hrăni”, cf. și prusacă veche nomaytis „vier”), lituaniană penìmis „animal îngrășat” (: lituaniană penėti „a hrăni”), lituaniană kiaulė „porc”, prusacă veche skēwre, letonă barukšnis „animal îngrășat” (: letonă baruot „a hrăni”), prusacă veche klentē „vacă”, clynth, prusacă veche camstian „oaie” etc.

În dezvoltarea lexicului creșterii animalelor din limbile baltice, un anumit rol l-a jucat și limba germană. Influența mai puternică a limbii germane se resimte în letonă (lituaniană būlius „taur reproducător”, letonă bullis; letonă buks „țap; mascul”; letonă krāģis „mârțoagă”, krāķis, letonă mīcis „pisică”, īncis, letonă pakans „nume de câine”, lituaniană ciekš „nume de vacă”, cēkē etc.). Prin intermediul limbii letone, unele germanisme au pătruns în lituaniană.

În letonă întâlnim și unele denumiri de origine fino-baltică (letonă cone „berbec”, sōnis, letonă mustika „vacă neagră”, letonă punika „vacă brună”, letonă sekis „cal murg pestriț” etc.). Influența lexicului baltic asupra lexicului limbilor fino-baltice se resimte mult mai puternic (finlandeză oinas „berbec castrat”, estonă oinas; finlandeză vuohi „țap; capră”, estonă voho; finlandeză härkä „bou, taur”, estonă härg; finlandeză jäära „berbec”, estonă jäär etc.).

Denumirile și numele animalelor domestice cu utilizare mai restrânsă (cel mai adesea de origine recentă) pot fi repartizate în grupuri semantice.

Un grup foarte numeros îl constituie denumirile de origine onomatopeică (lituaniană ciucė „câine”, ciūčė, lituaniană buriùtė „oaie”, buriūtė, kuriūtė, kùčė, lituaniană bāsis „miel”, bažikas, lituaniană cibė „capră”, cibūtė, lituaniană yāgas „armăsar”, kūže, kūžius, lituaniană ciugà „porc”, ciūkā, ciūotė, jūškė, krukūga, kuciūtė, kīkas, kukūtis, lituaniană kācas „pisică”, kīcaras, kīcā; letonă kuča „câine”, kučēns, letonă birīte „oaie”, biritina, bice, buce, bēļa, mēja, letonă mīja „vacă”, nūža, tpruciņa, letonă cigiņš „mânz”, čiga, tprūta „armăsar”, košiņš, kuziņa, kuža, kvinka „porc”, kveksis, reksis, letonă kicītis „pisică” etc.). În principal, acestea sunt cuvinte infantile sau alintătoare.

Un grup mare îl constituie, de asemenea, numele animalelor provenite de la denumirea culorii corespunzătoare. Unele dintre aceste denumiri de culori se folosesc numai pentru a desemna culoarea animalului (lituaniană balnė „vacă cu spatele alb”, dūmė „vacă de culoarea fumului”, dvylė „vacă brună”, kėršė „vacă bălțată”, laikė „vacă cu o pată albă pe frunte”, pálšė „vacă gri-deschis”, pelėkė „vacă de culoarea șoarecelui”, šėmojī „vacă cenușie”, žalióji „vacă brună”, lituaniană bēris „cal murg”, brišis „cal galben-deschis, roșcat”, palvis „cal galben-deschis”, sartis „cal roib”, širmis „cal sur”, širvis, šyvis „cal gri-deschis”; letonă brūnala „văcuță brună”, dūkala „vacă brună”, dūmala „vacă brun-închis”, lāuce „vacă cu o pată albă pe frunte”, melle „vacă neagră”, palse „vacă gri-deschis”, sartala „vacă brun-închis”, širmala „vacă sură”; letonă bēris „cal murg”, dārcis „cal bălțat”, dūkanis „cal brun”, lāucis „cal cu o pată albă pe frunte”, sarkanis „cal brun-deschis”, širmis „cal sur” etc.).

Pentru limba letonă sunt foarte caracteristice numele vacilor provenite de la denumirea zilei sau, în general, a momentului nașterii animalului (letonă cეტala: четurdiena „joi”, dienala: diena „zi”, laīnadzīte: laīnaģs „gustare de după-amiază”, pirmala: pirmdiena „luni”, piektala: piektdiena „vineri”, rītala: rīts „dimineață”, sestala: sestdiena „sâmbătă”, svētala: svētdiena „duminică”, trešala: trešdiena „miercuri”, uotrala: uotr diena „marți”, vakare: vakars „seară” etc.).

189

În limba lituaniană, vacile primesc adesea nume provenite de la denumirile plantelor, păsărilor etc.

În limbile baltice se întâlnesc foarte multe denumiri pentru mârțoage.

Unele nume de animale domestice sunt folosite într-un cerc foarte restrâns și, uneori, sunt caracteristice doar unei anumite familii. Desigur, majoritatea acestor nume nu au fost incluse în această lucrare.