LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, III

LIETUVOS TSR MOKSLŲ AKADEMIJA

FONETICA DIALECTULUI SUDIC AL AUKȘTAIȚILOR DE EST¹

K. MORKŪNAS

Transcrierea

În această lucrare se folosește transcrierea indicată în Programul de colectare a materialelor pentru Atlasul limbii lituaniene². Numai în anumite cazuri aceasta a fost ușor modificată, mai precis, simplificată (cf. mai jos).

1. Accentul și intonația. Locul accentului este indicat prin semnul intonației. Intonația silabelor neaccentuate nu este indicată.

Semnele intonațiilor: a) intonația scurtă — gravis (ˋ), b) intonația cu început ferm — acut (ˊ), c) intonația cu final ferm — circumflex (˜), d) intonația mediană — litera s minusculă (ˀ) (semnul intonației mediane se scrie deasupra vocalelor scurte alungite, precum și deasupra vocalelor lungi și a diftongilor ie, uo, ale căror intonații cu început ferm și cu final ferm s-au asemănat atât de mult în dialect, încât nu se mai deosebesc deloc), e) intonația de accent — litera z minusculă (ˁ).

2. Lungimea. Deoarece în dialect toate vocalele neaccentuate sunt scurte, iar cele accentuate (cu excepția celor cu intonație scurtă) sunt lungi, lungimea vocalelor nu este indicată printr-un semn separat: lungimea vocalelor este arătată de semnul intonației (la monoftongi, de semnele intonațiilor mediană și de accent), de exemplu: vìras ~ vyras, vaikų ~ vaikų. Vocalele scurte accentuate sunt marcate cu semnul intonației scurte, care indică aici totodată și scurtimea vocalei, de exemplu, bùs.

Semnul intonației cu început ferm al diftongilor și al grupurilor de două sunete (iar la grupurile de două sunete de origine nazală, și semnul intonației mediane) indică, de asemenea, lungimea primului element, semnul intonației cu final ferm indică lungimea celui de-al doilea element, iar semnul intonației de accent arată că al doilea element are lungime pe jumătate.

În cazuri izolate, când este necesar, pentru a marca o vocală lungă se folosește o liniuță deasupra semnului vocalic (de exemplu: ī, ū).

3. Palatalizarea. Palatalizarea consoanelor este indicată printr-un arc deasupra semnului consonantic. Astfel sunt marcate întotdeauna consoanele palatalizate și cele devenite palatalizate care preced vocale posterioare centralizate, aflate la sfârșit de cuvânt și în grupuri consonantice, de exemplu: galù ~ gulù, šžė́rt. Deoarece consoanele, atunci când se află imediat înaintea vocalelor anterioare

¹ Această lucrare este partea I, prescurtată, a monografiei pe care autorul o redactează despre dialectul sudic al aukștaiților de est (fără capitolul „Accentul și intonația”).

² Vezi Programul de colectare a materialelor pentru Atlasul limbii lituaniene, ediția a II-a, 105—118, Academia de Științe a RSS Lituaniene, Institutul de Limbă și Literatură Lituaniană, Vilnius, 1956.

5

ellės vocalelor, pronunțate întotdeauna moale, în scopul simplificării transcrierii, în acest caz moliciunea lor nu este marcată în lucrare, cu excepția pasajelor în care se discută direct despre moliciunea consoanelor (§§ 14,79).

4. Duritatea. Consoana l întărită înainte de e, ė nu este marcată printr-un semn distinct. Duritatea acestui l este indicată de vocalele posterioare care apar după el (iar înainte de e, ė, în dialect, l este întotdeauna pronunțat dur). Din același motiv, nu este marcată nici duritatea altor consoane întărite sporadic.

5. Aspirația. Consoana k aspirată la sfârșitul cuvântului nu este marcată printr-un semn distinct, cu excepția pasajului din capitolul „Consonantism” în care se discută despre ea (§ 83).

6. Anteriorizarea vocalelor. Anteriorizarea vocalelor din seria posterioară sub influența lui j nu este marcată. Anteriorizarea lor este indicată de j precedent sau de consoanele palatalizate.

7. Alte semne. Semnul transpunerii formelor dialectale în limba literară este tilda (~). Transpunerea se face pe baza corespondențelor dintre sunetele dialectale și cele ale limbii literare, de exemplu, grįžtė-la ~ grįžtelė. Dacă forma dialectală nu diferă prin sunetele sale de forma corespunzătoare din limba literară sau diferă numai prin intonație ori prin retragerea regulată a accentului, atunci ea nu este transpusă în limba literară. Din motive de economie de spațiu, nu se face transpunerea nici în cazul în care forma dialectală diferă de cea din limba literară numai prin α, corespunzător lui a scurt din limba literară (< ã), de exemplu, káulas.

La nevoie, sensul cuvintelor dialectale este explicat și prin cuvinte din limba literară, de obicei scrise între ghilimele.

Pentru a indica o formă înrudită se folosesc două bare verticale, de exemplu: skabinõ-tis ‖ kabinėtis.

Aspectele transcrierii menționate sunt explicate în continuare chiar în lucrare.

Introducere

1. Teritoriul dialectului, trăsăturile sale caracteristice, denumirea, locuitorii, sursele

§ 1. Teritoriul dialectului cercetat seamănă cu o pară nu tocmai regulată, al cărei vârf ajunge în nord până la Ukmergė, iar capătul gros se termină în sud în împrejurimile Mišnin(n)kų și Čiobiškis (vezi harta — fig. 1). În afară de localitățile menționate, alte așezări importante din această zonă sunt: Pašilė, Pabaiskas, Krikštėnai (numele mai vechi al satului era vilaikiai ~ Vileikiai), Bagaslaviškiai, Gelvonai, Vindeikiai. Conform împărțirii administrative actuale, zona menționată pătrunde cu capătul său ascuțit în partea de sud a raionului Ukmergė, iar capătul mai lat ocupă aproape toată partea de vest a raionului Širvintos. În plus, de acest dialect aparține și colțul estic al raionului Jonava (Būda, Keižonys și alte sate)*.

În mijlocul teritoriului dialectului nu există, s-ar putea spune, obstacole naturale importante care ar fi putut împiedica în mod serios comunicarea dintre oameni. La margini se găsesc însă păduri și râuri relativ întinse. Aceste limite naturale formează cea mai mare parte a granițelor dialectului.

§ 2. Cele mai importante trăsături fonetice ale dialectului, de care s-a ținut seama în principal la stabilirea granițelor, sunt următoarele:

1. Diftongii mixti vechi am, an, em, en > um, u(n), im, i(n), de exemplu: samtis ~ sąmtis, gálvu (< *galvan) ~ gálva, miñkas ~ meñkas. După l, em > un: lúnta ~ lenta.

* Notă. În timp ce articolul era revizuit pentru tipar, a fost desființată circumscripția Mančiūšėnai din raionul Širvintos. În același timp, au fost modificate ușor și granițele raioanelor Širvintos, Ukmergė și Jonava; cf. Lietuvos Tarybų Socialistinės Respublikos Aukščiausiosios Tarybos ir Vyriausybės Žinios, 23, 434 (1959).

6

2. Vechile ā, ē neaccentuate (> 1k o, ē) și diftongii uo, ie au devenit a, e: stovėt ~ stovėti, vaiką ~ vaiko; sėdėt ~ sėdėti, darė ~ darė; padėlis ~ puodėlis, penėlis ~ pienėlis.

3. În locul lui a final scurt vechi se pronunță o vocală redusă (notată cu semnul α): dirba ~ dirba, vaikas.

4. Accentul este retras de pe terminația scurtă pe penultima silabă, alcătuită dintr-o vocală lungă sau din diftongul ie, uo, de exemplu: tvorą, dieną (dar: pirmą, sveiką).

§ 3. Evoluția diftongilor am, an, em, en arată că dialectul cercetat aparține graiurilor est-aukštaitiene. Teritoriul graiurilor est-aukštaitiene ocupă, după cum se știe, aproximativ un triunghi, în ale cărui vârfuri se află Kriukai, Musninkai și Zarasai. Deoarece dialectului descris îi revine chiar colțul sudic al acestui triunghi, ținând seama de poziția geografică, el a fost numit dialectul sudic al graiurilor est-aukštaitiene³.

Nu s-au găsit trăsături fonetice specifice numai dialectului cercetat care să-i poată da o denumire poreclită. În acest caz, i s-ar potrivi cel mai bine denumirea de dialect al luntininkai din sud (pentru termen, vezi § 85).

§ 4. În dialectul cercetat, care se întinde pe aproximativ 40 km de la nord la sud, se întâlnesc și unele diferențe. Acestea se găsesc însă mai ales la margini, unde adesea coexistă trăsături ale dialectelor învecinate, fără a fi încă străine. Câte o particularitate mai măruntă apare și în vorbirea reprezentanților dialectului care locuiesc mai departe de granițe. De exemplu, în unele locuri — Lapiškiai, Leščīūnai (circumscripția Juknonys), Neveronys, Stavarygala (circumscripția Bagaslaviškiai) etc. — în locul lui a final scurt vechi se aude adesea (dar nu întotdeauna!) o vocală redusă cu nuanță de u suflat: stālus ~ stālas, vaikūs ~ vaikas (după o consoană palatalizată și j, ca în tot teritoriul dialectului: svėčis ~ svėčias, vėjis ~ vėjas).

§ 5. În Rapt există destui oameni care folosesc o limbă poloneză de jargon (din punct de vedere etnic, de regulă sunt lituanieni). Cei care vorbesc astfel se găsesc mai ales în împrejurimile Širvintos și Musninkai; sunt mai puțini și în alte locuri (în jurul Pabaiskas, Krikštėnai…). Această limbă, răspândită odinioară prin domenii și biserici polonizate, nu a exercitat vreo influență importantă asupra foneticii și gramaticii dialectului cercetat. O influență mai clară a avut doar asupra lexicului dialectului local.

În câte un sat (Sukiniai, circumscripția Kūlniškiai, Pakertušė, circumscripția Krikštėnai etc.) se găsesc familii rusești, stabilite în teritoriul dialectului încă în anii țarismului (mai ales la sfârșitul secolului al XVII-lea și începutul secolului al XVIII-lea). Numărul lor este însă mic; este de înțeles că limba lor nu putea influența nici caracterul general al dialectului.

Din punct de vedere social, cea mai mare parte a populației este alcătuită din membri ai colhozurilor; muncitorii și funcționarii sunt mult mai puțini.

§ 6. Materialul a fost consemnat în cea mai mare parte în împrejurimile localității Kūlniškiai (kulniški̇̀ ~ Kūlniškiai), locul de baștină al autorului, dar o parte considerabilă provine și din alte localități. Merită menționate: Graužiečiai, Vaikalės, Mažeikiškiai, Žūkliai (oamenii în vârstă spun mai ales: žūkliji̇̀ ~ Žūklijai), Gailiūnai, Krikštėnai, Kelmai, Mikalajūnai, Neveronys, Mančiūšėnai, Vindeikiai, Pigašiai, Juknōnys, Čiobiškis etc. Stabilirea limitelor a necesitat și clarificarea principalelor trăsături ale dialectelor învecinate. În acest

³ Dialectul cercetat, care ocupă o parte foarte mică a dialectului aukštaitian răsăritean, ar fi mai potrivit să fie numit grai. Numindu-l dialect, ținem seama de faptul că: 1) conceptul de dialect este foarte relativ, 2) în locul termenilor cu un sens mai restrâns (subdialect, grai...), în literatura lingvistică lituaniană se folosește cel mai adesea, în cazuri asemănătoare, termenul dialect.

7

În acest scop, a fost necesară vizitarea unui număr considerabil de localități situate în afara limitelor dialectului cercetat: Médinos, Kunigiškiai, Ūpninkai, Vėpriai, Labanošiai, Kalvėliai, Dovydiškiai, Jonuškai, Jogvilai, Rimešiai, Limónys etc. S-a folosit și materialul Atlasului limbii lituaniene, cules (din zona Rapt și din alte dialecte) și aflat la Institutul de limbă și literatură lituaniană al Academiei de Științe a RSS Lituaniene.

La culegerea și sintetizarea materialului, cea mai mare atenție a fost acordată vorbirii oamenilor din generația mai vârstnică; aceștia sunt cel mai puțin influențați de limba literară.

2. Limitele dialectului

§ 7. Limita sud-vestică. Pornind puțin la sud-est de Čiobiškis, această limită dialectală urmează în jos cursul râului Neris, aproximativ până la satul Keižionys. Ea separă dialectul cercetat de dialectul aukštaitian central. Astfel, pe malul stâng al râului Neris s-au păstrat intacte diftongurile mixte am, an, em, en: šamtis, rankà, penkì. Aici s-a păstrat neschimbată și vechea vocală scurtă a de la sfârșitul cuvântului: nėša, vaĩkas. Se poate spune că acești vorbitori de aukštaitian central nu se deosebesc de dialectul cercetat prin pronunțarea vechilor ā, ē neaccentuate și a diftongurilor uo, ie (numai că, pe lângă padelìs, uneori se spune aici și podėlis ~ puo-dėlis)⁴.

Locuitorii din zona Rapt, de pe malul râului, îi numesc kapūkai pe vecinii lor care locuiesc dincolo de Neris, după pronunțarea cuvântului kaip ca kàp.

§ 8. Limita vestică. Această limită este, de asemenea, formată în mare parte de hotare naturale. Pornind de la Neris (lângă Keižionys), ea se îndreaptă mai întâi spre nord prin păduri (cea mai mare fiind pădurea Bėrkeliai), ajunge la râul Širvinta în dreptul localității Mančiūšėnai, apoi continuă în jos pe acest râu până la Šventoji.

Deoarece și dincolo de limita vestică locuiesc vorbitori de aukštaitian central, care păstrează intacte diftongurile mixte am, an, em, en⁵, se poate spune că această limită este continuarea celei sud-vestice. Totuși, unii fac distincție și între vorbitorii de aukštaitian central. În afara limitei vestice a dialectului, numai la sfârșitul cuvântului se păstrează nealterate calitativ vechile ā, ē neaccentuate: gálvas ~ gálvos, dirba ~ dirbo, kárves ~ kárvės, máte ~ mátė; la mijlocul cuvântului, în locul vocalelor vechi menționate, se pronunță acum u, i: dubilai ~ dobilai, mukinì ~ mokinti, mišūs ~ mėšūs, sidì ~ sėdėti. Aici u, i s-ar fi putut forma pe următoarea cale: ā, ē > o, ē > u, i. Diftongul uo neaccentuat din limba literară se transformă aici cel mai adesea în u: pudėlis ~ puo dėlis, dunėla ~ duonėlė, rātusi ~ rātuose; numai la sfârșitul unui cuvânt deschis devine a: rėma ~ rėmuo. În locul diftongului ie neaccentuat din limba literară se pronunță e: žėmos ~ žiemòs, šite ~ šitie. Vechea vocală scurtă a de la sfârșitul cuvântului devine a dincolo de limita vestică, ca și în zona Rapt: dĩrba, vaĩkas.

⁴ Pe hărțile dialectologice întocmite anterior (cf.: APh, 4 (1933); LKRŽ, 118), limita sud-vestică a zonei žalininkai este indicată foarte inexact. În realitate, ā baltic neaccentuat din rădăcina cuvântului se pronunță ca în zona žalininkai chiar și în localitățile Žasliai, Palomenė și în alte localități din dialectul aukštaitian central, iar la sfârșitul cuvântului se păstrează și mai departe spre sud-vest și vest. Cf. și: J. Senkus, Nauja medžiaga apie lietuvių kalbos tarmes, MADA, 1, 149 (1955); Č. Grenda, Palomenės tarmė, dipl. d. (rankr.), 15, 19, Vilniaus Valstybinio V. Kapsuko v. universiteto IFF Lietuvių kalbos katedra, 1957; B. Švenčionytė, Žaslių tarmė, dipl. d. (rankr.), 17, Vilniaus Valstybinio V. Kapsuko v. universiteto IFF Lietuvių kalbos katedra, 1956.

⁵ Mai aproape de limită (Kunigiškiai, Médinos...), vechile an, en de la sfârșitul cuvântului sunt încă adesea pronunțate de acești vorbitori de aukštaitian central ca în zona Rapt: šáku ~ šaką, kàti ~ kątę, miški ~ miškę.

8

Trăsăturile dialectului aukštaițian central (samtis, šventą, blugai² ~ blogai, dubėlė ~ duobėlė, milinė ~ mėlynė) pot fi auzite destul de des și la marginea dialectului cercetat, aflată lângă granița vestică (Sližiai, Samantónys, Gavińonys…).

§ 9. Granița nord-vestică. De la confluența râului Širvinta cu Šventoji, aceasta urmează în amonte cursul din urmă până la Ukmergė. Această graniță naturală a dialectului este „întărită” și de o fâșie de pădure care se întinde de-a lungul aproape întregului mal stâng.

În partea de nord-vest, dialectul cercetat are doi vecini. Până aproape de satul Kalveliai se întinde în continuare dialectul aukštaițian central, iar mai departe începe dialectul aukštaițian răsăritean—puntininkai⁶. Primii, se poate spune, nu se deosebesc de vorbitorii dialectului aukštaițian central care locuiesc dincolo de granița vestică a dialectului (§ 8). Numai dincolo de Šventoji, vocala redusă (aici se pronunță cel mai adesea cu o nuanță de u aspirat) se aude nu numai în locul vechiului a scurt de la sfârșitul cuvântului, ci cel mai adesea și în locul vechiului -ā circumflex, de exemplu: vārnu, šakų, senų. Acest -ā este pronunțat la fel și de aukštaițienii răsăriteni care locuiesc pe malul drept al Šventoji. Aceștia se aseamănă cu aukštaițienii centrali și prin pronunțarea vechilor ā, ē neaccentuate și a diftongului uo (nurė̃t ~ norėti, dėjimas ~ dėjimas; ruñkas ~ rankos, dāvė ~ davė; kulālis ~ kūolėlis). Celelalte trăsături fonetice ale aukštaițienilor răsăriteni aflați dincolo de granița nord-vestică diferă foarte puțin de cele ale dialectului cercetat. Ei retrag însă accentul din terminațiile scurte pe toate silabele lungi: tōli, vė́tu, jaĩnu, rū́nku, pī́rmi (deși uneori se mai spune: valdžì ~ valdžia, pìrmi).

Dintre deosebirile morfologice se poate menționa faptul că, dincolo de granița amintită, aukštaițienii răsăriteni folosesc formele de dativ singular ale substantivelor masculine cu terminația -m, de exemplu: vaĩkum, paršum, brōlum (|| brōlim) ~ brōlium, piršlum (|| piršlim) ~ piršlium, sūnum, piemenum (|| piemenim) ~ piemeniu. Acest -m a apărut aici, cel mai probabil, după modelul terminației de dativ singular pronominal (cf.: anām pirmām kārum, šitām senām žmōgum, precum și letona tam labam tēvam „acelui tată bun“). Astfel de forme (cu -m) sunt folosite de-a lungul râului Šventoji la Kalveliai, Baraučizna, Dovydiškiai, iar mai departe spre nord-vest — la Dainava, Jakūtiškiai, Bielazariškiai și în alte locuri.

Locuitorii de pe malul râului din zona dialectului cercetat îi numesc uneori urėkai pe aukštaițienii răsăriteni care trăiesc dincolo de Šventoji (se spune că numele vine de la folosirea cuvântului aurė).

§ 10. Granița estică. De la Ukmergė, această graniță trece printre satele Graužiečiai — Jogvilos, Paprėniškiai — Inkļiai, de-a lungul laturii estice a localităților Petrašiūnai și Daugėliškiai, prin pădurea Šašuoliai (locuitorii din Pabaiskas o numesc de obicei: Šašuolių girė), pe lângă Širvintos, în direcția Kaimynai.

La est, dincolo de granița amintită, se află mai întâi rotininkai, care, după cum se știe, redau a accentuat, nefinal și alungit ca un o relaxat, slab labializat, cu o ușoară nuanță de a (ɔ): rĭtas ~ rātas, sŭka ~ sāko, māna (< * māna < * māna) ~ māno, lības ~ lāibas, kŭlnas ~ kālnas, kŭrve ~ kārvė. Aici se îngustează și e-ul aflat în aceeași poziție (> ė): gėras ~ gēras, namėlis ~ namēlis, praštėsnė ~ praštēs-nė, pė́rnii ~ pė́rnai, žėlva ~ Žėlva.

Izoglosa rotininkavimo, care începe de la Šventoji, este foarte clară pe tot parcursul. Este doar puțin mai greu de stabilit unde se termină în sud, deoarece acolo dialectul local a dispărut aproape cu totul din cauza influenței limbii poloneze (§ 5). Ultimele sate cu rotininkai bine atestați

⁸ În hărțile dialectologice existente (APh, 4 (1933); LKRŽ, 118), traseul graniței dintre dialectele aukštaițiene central și răsăritean, de la aproximativ acest loc (satul Kalveliai) mai departe, prin zona dintre Babaiskas și Gelvonai spre Musninkai, este inexact; cf. §§ 7,8.

9

sunt Beivýdžiai, Sudókiai, Limónys. Potrivit mărturiei oamenilor în vârstă, cu câteva decenii în urmă se vorbea astfel și în împrejurimile localității Zibalai (Karašliškiai, Matūkai, Drubliónys...). De fapt, în vorbirea reprezentanților generației mai în vârstă din aceste împrejurimi (deși nici aceasta nu este, de cele mai multe ori, vechiul grai local pur) se mai pot auzi și astăzi destul de des trăsături ale rotininkilor: pùkase ~ pàkase, tinži „acolo”, gėras, didèsnis ~ didesnis, gėri ~ gerti.

Dincolo de partea rămasă a limitei estice (Širvintos — Kaimynai) nu s-au observat diferențe fonetice mai importante față de graiul cercetat. Numai că, în locul secvenței vocalice en din rădăcina cuvântului, care apărea după l, se întâlnește mai ales in: lintà ~ lentà, lîngvas ~ lengvas.

§ 11. Limita sudică. Pornind de la Kaimynai, ea trece pe la sud de Musninkai până la Neris, apoi urmează cursul râului Neris până la limita sud-vestică (§ 7). Această limită coincide cu izoglosa dzūkării indicată pe hărțile dialectologice⁷. În realitate însă

Fig. 1. Aria și limitele graiului sudic al dialectului aukštaitian oriental. 1 — limita graiului sudic al dialectului aukštaitian oriental, 2 — limita dialectului aukštaitian central, 3 — limita rotininkilor, 4 — limita dzūkilor, 5 — limitele districtelor administrative, 6 — limitele pădurilor.

⁷ Cf.: APh, 4 (1933); LKRŽ, 118.

10

trăsăturile dzūkării se întâlnesc astăzi rar chiar și mult la sud de această limită; de exemplu, în împrejurimile localităților Kernavė, Miežionys, Paparčiai se spune cel mai adesea: dienà, tik, gaidžāi, švečāi. Potrivit afirmațiilor localnicilor în vârstă, acum 50–60 de ani aici se practica mai intens dzūkararea. În plus, oamenii în vârstă spun și astăzi uneori, în loc de gaidžāi, svečiai, gaidėi, švetėi. Se poate spune că formele de persoana I singular ale trecutului simplu al verbelor, folosite în mod regulat de reprezentanții generației mai vechi, sunt: āudau „țeseam”, vedāu „conduceam”, matau „vedeam”, statāu „construiam”. Astfel de forme se întâlnesc și în localități rapt mai apropiate (Janiūnys, Juknónys…).

La sud de limita sudică, accentul nu este retras (cu excepția unor cuvinte izolate).

Sistemul fonetic

1. Vocală

§ 12. În dialect există următoarele vocale:

a — ca în lituaniana standard; este scurtă: šakà și lungă: lãpe ~ lãpė.

æ — vocală aspirată (redusă cantitativ și calitativ) æ; este numai scurtă: auga ~ aūga, stãlas ~ stēlas.

e — ca în lituaniana standard; este scurtă: vedì, senì și lungă: vėde ~ vėdė.

æ — deschisă, largă (cu nuanță de a) æ este scurtă: nešù ~ nešu și lungă: nẽša ~ nẽša.

ē — ca în lituaniana standard ė; este numai lungă: tēvas, katē.

ę — retrasă spre posterior ė; este numai lungă: lękti ~ lėkti, varlę ~ varlė.

i — ca în lituaniana standard; este scurtă: visi și lungă (puțin mai puțin încordată decât lituaniana standard y, i): vìras ~ vyras, žìsi ~ žįsti.

u — ca rus. u sau pol. y; este scurtă: prapūlobs ~ prapūlęs și lungă: strìkti ~ strykt.

o — puțin mai deschisă decât lituaniana standard o; este numai lungă: žmónes ~ žmonės.

u — ca în lituaniana standard; este scurtă: gulì și lungă (puțin mai puțin încordată decât lituaniana standard ū, ų): rūkas ~ rūkās.

După consoanele palatalizate, vocalele a, o, u se palatalizează, uneori transformându-se chiar în alte vocale (cf. §§ 75, 76).

2. Vocale nesilabice

§ 13. În dialect există următoarele vocale nesilabice:

i — intermediară între i și j: įimtì ~ imti, rõdį ~ rodėi.

ų — intermediară între u și v: šõkau ~ šokau, turėjų ~ turėjau.

3. Consoane

§ 14. În dialect există următoarele consoane: b, d, g, j, k, l, m, n, p, r, s, š, t, v, z, ž. Ele se pronunță în cea mai mare parte la fel ca în limba literară⁹, de exemplu: bãsas, dárbas, gãras, kùrmis,

⁸ Totuși, deschiderea lui e nu este întotdeauna la fel de pronunțată. Din acest motiv, precum și pentru simplitatea transcrierii, e-ul deschis nu va mai fi marcat în continuare printr-un semn distinct, adică în locul lui se va scrie peste tot un e simplu (cu excepția secțiunii lucrării în care se discută deschiderea lui e, § 77).

⁹ Pe baza cercetărilor experimentale, V. Vaitkevičiūtė descrie pronunțarea consoanelor din limba lituaniană literară în lucrarea sa de doctorat „Componența fonemelor consonantice ale limbii lituaniene literare”; vezi LKK, 1, 5—66 (1957).

11

mãžas, nãgas, pãdas, rãtas, saũsas, šaũkšas, tãkas, vãras, žùras, žãda. L-ul dialectal este puțin mai dur decât l-ul din limba comună. Consoana n, când precedă velarele k, g, în dialect, ca și în limba comună, devine o nazală velară, de exemplu: iñka ~ tiñka, žiñge ~ žengė (n — nazală velară dură, ŋ — nazală velară palatalizată; în alte locuri, în lucrare, acest n nu este notat prin semne distincte, adică peste tot se scrie n). Rareori, mai ales în cuvinte de origine nelituaniană, se întâlnesc și consoanele f, ch, h, de exemplu: fãbrikas, cha-rãkteris, ahã

Înaintea vocalelor anterioare și a celor devenite anterioare, consoanele se pronunță palatalizat, de exemplu: bė́ržas, dir̃ba, lĩba. Consoana j este întotdeauna palatalizată, de exemplu: jẽ, jōji ~ jōji, jōja. Pentru detalii despre palatalizarea consoanelor, vezi § 89.

4. Africate

§ 15. Dialectul are următoarele africate: c, č, dz, dž. Ele se pronunță ca în limba comună; pot fi dure sau palatalizate, de exemplu: cũkras ~ cūkrus, cỹpti ~ čỹpti, čáiža ~ čáižo, če-pšai, ažãki, džiimbinėt, adžabōt ~ atžabōti, džirkšt.

5. Diftongi

§ 16. Diftongii sunt de două feluri:

1. Diftongi: ai, au, ai, au, ei, ei, ei, ie, ii, iu, oi, ui, uo, de exemplu: laĩbas, maišas, káulas, lãukas, gálvoj ~ gálvai, dirbau ~ dirbau, vė́das, reĩki ~ reĩkia, žẽvi ~ žievėi, žãlė ~ žolėi, siẽna, kãtei ~ kãtei, žinōjū ~ žinōjau, galvōj ~ galvōj, zũkis, dũona.

2. Diftongi mixți: al, am, an, ar, am, an, el, em, en, er, ėl, ėm, ėn, ėr, em, en, il, im, in, ir, ol, om, on, or, ul, um, un, ur, de exemplu: šáltas, anám, kitán, várna, pẽžam, rùnkan ~ raĩnkon, délmas, kẽmš, sė́nt, vẽrki, vė́l, katám, gerẽsnėn, nẽr < nẽrą, didelėm ~ didelėm, žãlėn ~ žolėn, pĩlnas, šĩmtas, pĩnti, pĩrmas, kòl „kodėl“, laz̃dōm, galvōn, kūlį, stūmą, šūnčia, pùrvas.

Sunetele care formează elementele constitutive ale diftongilor și ale diftongilor mixți se pronunță la fel ca aceleași sunete care nu fac parte din diftongi. Numai că nu se distinge pronunțarea elementelor constitutive separate ale diftongilor ie, uo. Primul element constitutiv al diftongului au (de obicei cu accent circumflex) este uneori (dar nu întotdeauna!) pronunțat cu o ușoară nuanță de o, de exemplu: pãukštė ~ paukštė „pasăre”, saũsas ~ saũsas.

6. Triftongi

§ 17. În grai există următoarele triftongi: iel, iem, ien, ier, uol, uom, uon, uor, uoj (uọj), de exemplu: abĩem, každien ~ kasdien, tuõm, duõnkepė ~ dúonkepė, pùolka ~ pùlka, šlorkas ~ šorkos „șorai“, trūoj. Triftongii s-au format recent; unii dintre ei, rari, apar numai în cuvinte de origine nelituaniană.

12

Vocalism

I. Cantitatea vocalelor

§ 18. În grai se disting două durate vocalice: există vocale scurte și lungi (pentru durata componentelor separate ale diftongilor, vezi § 20). Totuși, vocalele lungi din grai nu sunt la fel de lungi ca, de exemplu, în graiul sudic al dialectului aukštaitian de vest. În Krapt, ele sunt puțin mai scurte.

§ 19. Cantitatea vocalelor în grai depinde în principal de accent:

a) Toate vocalele neaccentuate din grai sunt scurte, de exemplu: (vocale preaccentuale) grūdai ~ grūdai, grįštela ~ grįžtėlė, kušnėlis ~ kašnėlis, lapinis ~ lopinys, makėti ~ mokėti, šakinėti ~ šokinėti, užaliūkas ~ ažuoliukas, vejelis ~ vėjėlis, vitėla ~ vytėlė, žveris ~ žvėrys „fiară“; (vocale postaccentuale) aki ~ akį, akis ~ akys, galvu ~ galvą, gava ~ gavo, kati ~ katę, mokitu ~ mokytų, runkas ~ rankos, rōgesi ~ rōgėse, žēme ~ žemė.

b) Vocalele accentuate din grai sunt lungi, de exemplu: bōga, ōbali ~ ōbuolį, narēs ~ norēs, gīdij ~ gydyti, sūlai ~ siūlai, visū ~ visų, žēvē ~ žievē, žveri ~ žvėrį!

Vocalele cu accent circumflex se pronunță puțin mai scurt decât vocalele cu accent medial. Totuși, ambele categorii sunt lungi.

Vocalele scurte vechi din grai se lungesc când sunt accentuate și au aceeași durată ca vocalele lungi prin origine, de exemplu: kasti ~ kasti, męsti, rīša, tūri.

Pentru cazurile în care vocalele accentuate sunt scurte în grai, vezi §§ 21a, 27a, 35a, 52, 53, 56, 57, 60, 62—65.

§ 20. a) Fiecare diftong, accentuat sau neaccentuat, formează o silabă lungă. Componentele separate ale unui diftong neaccentuat sunt scurte, de exemplu: vaikīti ~ vaikytį, laukų, peiliu ~ peilių, puikybē ~ puikybė, kalbā, kartū, delnū ~ delnų, verki, mirkīti ~ mirkyti, stulpēlis, plumpsēl, pūrvīnas ~ purvynas.

b) Durata componentelor separate ale diftongilor accentuați depinde de intonație.

1) În diftongii cu accent ascuțit, prima componentă se pronunță lung, iar a doua — scurt, de exemplu: dālinti, kāulas, svēikinti, bāltas, sārka, gēl, bēri.

Vocalele i, u, atunci când sunt prima componentă a diftongilor accentuați cu accent ascuțit, se lungesc și, se pare, se pronunță la fel de lung ca a, e aflate în aceeași poziție (cf. și § 19b), de exemplu: kilpa, dirba ~ dirba, skinti, stumda ~ stumdo, kūlt.

2) Și primele componente ale diftongilor cu accent medial se pronunță lung. Componentele secunde ale acestor diftongi se pronunță scurt, de exemplu: vėl, gerōj < gerojē, šakōn.

3) În diftongii cu accent circumflex, al doilea element se pronunță lung, iar primul este scurt, de exemplu: baigk ~ baigti, nāujis ~ nāujas, šveič ~ šveičia, šalnu ~ šalna, daržas, pērka, vilkas, dūmblas.

4) În diftongii pronunțați cu accent rupt, al doilea element este semilung, iar primul — scurt, de exemplu: mažai, matau, sukei, visur, kitam, visam < visamē.

c) În dialect nu se disting elemente de lungimi diferite în diftongii ie, uo. Probabil, din cauza neutralizării accentelor circumflex și ascuțit în ie, uo, elementele acestor diftongi se pronunță și ele cu aceeași lungime, de exemplu: vienas, šienas, juodas, juokas. Același lucru se poate spune și despre lungimea primului și celui de-al doilea element din triftongi, deoarece aceste elemente sunt întotdeauna alcătuite în dialect din diftongii ie, uo. Al treilea element al triftongilor se pronunță scurt, de exemplu: viengubas, dviem, tuom „tuo“.

13

II. Vocalismul rădăcinii cuvântului

1. Vocale

^a10

§ 21. Vocala a are în dialect origini diverse. Originea vocalei a din dialect, care corespunde lui a din limba literară, este aceeași ca în limba literară. Acest a poate fi scurt sau lung.

a) a de această origine este întotdeauna scurt în poziție neaccentuată, de exemplu: akis, katė, maži, sakì ~ sakyti, varì ~ varyti.

a accentuat scurt apare numai în:

1. Cuvințele monosilabice: àš, kàs, tàs, pàc ~ pats, kàt ~ kad, và.

2. Modul condițional al verbelor primare și persoana a III-a a viitorului: kàščė ~ kaščia „kaščiau“, kàstum, kàstu ~ kàstų, kàstumem ~ kàstumėme, kàstumėt ~ kàstumėte, ràstu ~ ràstų; plàks, supràs, ràš.

3. Ideofonele și verbele formate de la acestea cu sufixele -ėti, -elėti, -erėti: bàkši, bràkši, kràpši, stàpši ~ stàbt; bàksi, bàksim, bàksit, bràkši, kràpsi; bàkštelai ~ bàkštelėti, bàkštelaje ~ bàkštelėjo, bàkštelak ~ bàkštelėk, stàptererė ~ stàbterėti.

4. Uneori, vocativul singular, de exemplu: kàti „katyte“ màri „Maryte“.

b) În toate celelalte cazuri, vechiul a scurt este lung atunci când este accentuat în dialect. El corespunde în limba literară la:

1) a lung, accentuat, cu accent circumflex, de exemplu: àšis ~ àšys, dãra ~ dãro, mãžas; àtlapas, pàbiras ~ pàbiros, pràdalgi ~ pràdalgi;

2) a scurt accentuat (cu excepția cazurilor indicate la secțiunea a) a acestui paragraf), de exemplu: kàst, kàzdava ~ kàsdavo, kàsk, kàzdamas ~ kàsd amas; màna ~ màno, tàva ~ tàvo; àbdeda ~ àpdeda, àtveda, pàkelu ~ pàkeliu, pràdeda.

În primul și al doilea caz, cauza lungirii vocalei a a fost, fără îndoială, accentul. Se consideră că, în al doilea caz, a din lk a primit accentul abia după ce avusese loc lungirea lui a accentuat din vechime în interiorul cuvântului (de aceea, în al doilea caz, a din lk a rămas scurt)¹¹. În dialect s-ar fi putut întâmpla astfel: fie, în al doilea caz, a (care în lk este și accentuat, și scurt) a primit accentul înainte de lungirea lui a accentuat din vechime, fie a dialectal s-a lungit în primul și al doilea cazuri în momente diferite. Despre soarta lui a scurt vechi la sfârșitul cuvântului, vezi § 53.

§ 22. a dialectal, corespunzător lui o neaccentuat din lk, poate avea două origini:

a) provine din ā baltic vechi, scurtat în silabă neaccentuată, de exemplu: dovanų ~ dovanų, lavīs ~ lovỹs, lapinīs ~ lopinỹs, pàmate ~ pàmotė, starai ~ storai, stàvėi ~ stovėti, žmànų ~ žmonių;

b) a apărut din o în cuvinte de origine străină, de exemplu, advakàtas ~ advokàtas. În ambele cazuri, acest a dialectal este întotdeauna scurt și, de regulă, neaccentuat. Accentuat apare numai în formele de singular vocativ, de exemplu: vàverì „veverițo”, žmànì „omule”, žmànel „omule”.

¹⁰ În această lucrare, baza o constituie faptele de fonetică dialectală, mai precis: se examinează mai întâi ce sunete din limba literară corespund sunetelor dialectale, și nu invers. Pentru ca cititorul să poată găsi mai ușor, la nevoie, ce sunet din dialect corespunde unui anumit sunet din lk, la sfârșitul lucrării sunt incluse indexuri ale corespondentelor dialectale pentru vocalele și diftongii din lk (vezi p. 56). Pentru consoane, un asemenea index nu este necesar — consoanele din lk au în dialectul cercetat aceleași corespondente, cu mici excepții.

¹¹ Compară Būga, LKŽ, 1, XXIII.

14

Despre a de la sfârșitul cuvântului, corespunzător lui o din lk, vezi § 52.

§ 23. a dialectal, corespunzător lui uo neaccentuat din lk, provine din diftongul uo scurtat. Acest a este întotdeauna scurt, de exemplu: aštanũ ~ aštuonių, danėla ~ duonėlė, kadėlis ~ kuodėlis, padėlis ~ puodėlis, šlatėla ~ šluotėlė.

a accentuat de această origine apare uneori numai în vocativul singular, de exemplu, vãgį „fructule”.

Acest a < uo a apărut, cel mai probabil, în același timp cu e < ie (compară § 29).

Despre a dialectal, corespunzător lui uo din lk, la sfârșitul cuvântului, vezi § 52₄.

§ 24. a dialectal, corespunzător lui e din lk, apare în următoarele cazuri:

a) La începutul cuvântului. Acest a dialectal este scurt (neaccentuat) și lung (accentuat), de exemplu: aglīnas ~ eglýnas, ašerīs ~ ešerỹs, ažiūkas ~ ežiukas; ãšti ~ ésti, ãšeri ~ ešeri, ãžeras ~ ežeras.

La fel și în diftongii e- > a-, de exemplu: ainù ~ einù, ait̃ ~ eiti, aižėt ~ iėžėti; alvira ~ Elvyrà, arškėtīs ~ erškėtỹs „cătină”, aržinĩ ~ erzinti.

Un asemenea a- < e- apare în dialect și după prefixe care se termină de obicei în vocală, de exemplu: póažere ~ póežere, paaglīnis ~ paeglinỹs; paaĩti ~ paeiti, praaĩti ~ praeiti, priaĩti ~ prieiti, suažė̃t ~ sueižėti; paãržiñti ~ paerzinti. Dar se spune: išéit ~ išeiti, pėreĩt, apeĩ, ateĩ, užeĩ, neĩ (< neiti), aceĩt (< atsieiti), prisiẽt (< prisieiti); nuveĩt, suveĩt. Exemplele arată că rădăcina e- rămâne neschimbată dacă este precedată de o consoană. Acea consoană fie se afla din vechime la sfârșitul prefixului, fie a apărut prin căderea vocalei prefixului (s-a produs elizia) sau a elementului reflexiv, fie este inserată (de regulă v, compară § 99) între vocalele prefixului și ale rădăcinii. Aceste consoane au împiedicat și transformarea lui e- în a-, deoarece, odată intrate în prima silabă a rădăcinii, e- nu se mai afla la începutul absolut al acelei silabe; compară silabisirea dialectală a exemplelor menționate: i-šeĩt, pė-reĩt, a-paĩt, a-teĩt, u-žeĩt, neĩ, a-ceĩt, pri-seĩt, nu-veĩt, su-veĩt. Totuși, și în acest caz e- > devine a- în alte cuvinte (mai ales mai recente), de exemplu: išsaikvōt (alături de iš-sėikvōt) ~ išsikevoti. Aceasta arată că verbul eiti menționat mai sus, împreună cu anumite prefixe, s-a sudat strâns în dialect încă înainte de transformarea lui e > inițial în a.

Transformarea lui e > inițial de cuvânt în a este caracteristică și unor alte dialecte ale aukštaičių (din est, precum și din centru și vest); ea se întâlnește și în vechile monumente ale limbii lituaniene, compară K. Sirvydas: areli „erelį” PS I 298₉, Arelo „erelio” PS II 123₂, alături de essus¹² „esąs” PS I 65₇, ežeran PS I 371₁₈, Ežeran PS II 42₁₉, ežeru PS II 52₁₃.

₁₂ Unele litere din scrierile vechi au fost înlocuite: în loc de ſ, β se scrie s, š; în locul mai multor semne care indicau consoana ž, se scrie unul singur — ž.

₁₃ Faptul că e-ul inițial de cuvânt din scrierile lui K. Sirvydas nu s-a transformat peste tot în vocala a poate fi explicat, în parte, prin aceea că în unele graiuri ale aukštaiților răsăriteni acesta devine a nu în toate cazurile. De exemplu, vorbitorii graiului din Dusetos transformă acest e- > a- numai atunci când nu este niciodată accentuat, iar în celelalte cazuri îl pronunță ca lk (cf. Būga, RR, 2, 20). Dar în scrierile lui Sirvydas se întâmplă ca chiar la începutul aceluiași cuvânt să apară e, iar în altă parte a, cf.: erszkiečiēs PS I 385₅, erszkiečius PS I 225₁₀₂₈, Erszkiečey PS I 225₈₁₀, erszkiediey PS II 163₁₉ și arškiečiu PS II 166₆. În diftongii de la începutul cuvântului se scrie în principal e, de exemplu: eykšite PS I 6₂₄, eykite PS I 6₂₃, eylos PS II 42₁₀, eylas PS II 77₅, elgieta PS I 184₄. În catehismul anonim din 1605, la început de cuvânt apare numai e, de exemplu: ésus KA 11₁₄, Esmi KA 12₂₁, eydami KA 19₂₁. În plus, în monumentele menționate găsim și ergu PS I 32₅, Er „sau” PS II 109₁₀, KA 25₉, Ess „eu” KA 25₆. De aceea se poate presupune că în prima jumătate a secolului al XVII-lea, în unele graiuri ale aukštaiților răsăriteni, e-

15

În Rapt și în cuvintele de origine străină intrate recent în grai, menționatul e- > a-, de exemplu, agzama < egzema.

În unele localități din Rapt, situate lângă granița vestică (Sližiai, Samantónys, Gaviñonys…), ca și la aukštaiții de mijloc care locuiesc dincolo de această graniță (Mėdinos, Kunigiškiai, Ūpninkai…), în loc de e- se pronunță cel mai adesea ie-, de exemplu: iešerìs ~ ešerys, iežùkas ~ ežiukas, iežeras.

b) După consoana l întărită în grai (cf. § 84).

§ 25. Pentru originea lui a din grai, care corespunde lui lk e după l, vezi § 28.

§ 26. a de origini diverse. În grai apare destul de des a în loc de lk e. Acest a poate să fi apărut din mai multe motive:

1. Din cauza întăririi sporadice a consoanei în unele cuvinte; cf. § 90.

2. În graiurile aukštaiților răsăriteni, e-ul care nu este niciodată accentuat, dacă urmează după g, k, š, ž, se transformă în multe locuri în vocala a¹⁴. În acest fel, a ar fi putut apărea și în cuvintele din Rapt: mėnasìs „mėnesis”, menasìnis „mėnesinis”.

e

§ 27. Sunetul vocalic e din grai are origini diverse. e din grai, corespunzător lui e din limba literară, este de aceeași origine (< din ė baltic). Acest e poate fi scurt sau lung.

a) e este întotdeauna scurt când este neaccentuat, de exemplu: genìs ~ genỹs, medaũs, nešù, senì, tekė́t.

e scurt accentuat apare numai la:

1. Cuvinte monosilabice: bè, hè, nè, tè, însă nèt „nėt”.

2. Modul condițional al verbelor primare și persoana a III-a a viitorului: tèpče ~ tèpčia „aș unge”, tèptum, tèptu ~ tèptu, tèptumem ~ tèptumėme, tèptumet ~ tèptumėte, nèštu ~ nèštu, vèštu ~ vèštu; dègys ~ dègęs, mès, tèps, vès.

3. Cuvinte onomatopeice și verbe formate de la acestea cu sufixele -ėti, -elėti, -erėti: kèpši, krèži, šlèpti, trèpti, žnèk; kèpši, kèpšim, kèpšit, trèpsi, trèpsim, trèpsit; kèpštelai ~ kèpštelėti, kèpštelaje ~ kèpštelėjo, kèpšteladava ~ kèpštelėdavo, kèpštelasu ~ kèpštelėsiu, kèpštelatu ~ kèpštelėtu, kèpštelak ~ kèpštelėk; šlèpteret, šlèpteraje ~ šlèpterėjo…

4. O silabă scurtă care a primit accent retras, de exemplu kèturi, și uneori singularul vocativ: sesù „surioară”.

5. Unele cuvinte de origine nelituaniană, de exemplu: mètras, manė́vorai ~ manė-v­rai (cf. și § 41b).

b) În toate celelalte cazuri, vechiul e scurt din grai este lung atunci când este accentuat. El corespunde în limba literară lui:

1) e lung circumflex accentuat, de exemplu: nė́še ~ nėšė, pė́šė ~ pėšė, sė́ne ~ sėnė, žė́me ~ žėmė;

nu se transformase încă în mod regulat în a-. În plus, cf. și K. Eigminas, În legătură cu problema dialectală din gramatica anonimă a limbii lituaniene din 1737 „Universitas lingvarum Litvaniae”, MADA, 1 (8), 169 (1960).

a- din anumite cuvinte, care apare în graiuri în locul lui e- din limba literară, poate fi moștenit și din vremuri cu mult mai vechi (cf. Otrębski, Gr JL, 1, §§ 293—296).

¹⁴ Cf.: Būga, RR, 2, 21; Būga, LKŽ, 1, CXLVIII.

16

2) un ė scurt accentuat (cu excepția cazurilor indicate în secțiunea a) a acestui paragraf),

de ex.: mėšti, mėzdava ~ mėsdavo, mėsim, mėšit, mėškit, mėzdamas ~ mėsdamas; neneše ~ nenešė, nėgeri ~ nėgeri, nėgeria; mažesnis, maželešnis ~ maželėšnis.

Prelungirea lui ę dialectal, provenit din ę baltic, s-a produs, fără îndoială, sub influența accentului, în același timp cu prelungirea analogă a lui a (cf. § 21b).

Despre ę dialectal corespunzător lui e neaccentuat din limba literară, aflat la sfârșitul cuvântului, vezi § 54.

§ 28. ę dialectal, corespunzător lui ė neaccentuat din limba literară, provine din ē baltic, scurtat în silabă neaccentuată, de ex.: mėšļnas ~ mėšlynas, rekšnis ~ rėkšnys, sedėti ~ sėdėti, tevaĩ ~ tėvai. Acest e este într-adevăr scurt și, de regulă, neaccentuat. Accentuat apare numai în formele de vocativ singular, de ex., tėvuk „tăticule!”

După l velarizat (§ 84), acest e dialectal devine > a, de ex.: lakimas ~ lėkimas, pla-nė ~ plėnė „pieliță”.

Despre e de această origine aflat la sfârșitul cuvântului, vezi § 54.

§ 29. ę dialectal, corespunzător lui ie neaccentuat din limba literară, provine din diftongul ie scurtat. Acest e este întotdeauna scurt, de ex.: dienõs ~ dienos, megàlis ~ miegalius, me-žieńis ~ miežėnis, pevėla ~ pievėlė, šenauĩ ~ šienauti, venãi ~ vienai.

În formele de vocativ singular, e de această origine apare uneori și accentuat, de ex., pėmenūk „ciobănașule”.

Monoftongizarea lui ie neaccentuat s-a produs în dialect abia după velarizarea consoanei l (§§ 84, 85); cf. pronunțarea cuvintelor leptėlis ~ lieptėlis, ležūvis ~ liežūvis.

Despre e dialectal de la sfârșitul cuvântului, corespunzător lui ie din limba literară, vezi § 54.

§ 30. Despre e dialectal provenit din a dialectal anteriorizat (< ā, ā, uo) > vezi § 75.

§ 31. Despre e dialectal apărut prin contracție sau eliziune (corespunzător lui e și a din silabe învecinate în limba literară), vezi § 78.

ė, ę, o

§ 32. Originea lui ė, o din dialect, care corespund lui ė, o din limba literară, este aceeași ca și în limba literară — provin din ē, ā baltice. Vocalele ė, o din dialect sunt întotdeauna pronunțate lung și, de regulă, sunt accentuate:

1) cu accentul vechi, de exemplu: bėras, degėsi̇̀ ~ degėsiai, pėdas, rėkį, sėstį, tėvas; mõ-tina, nórį, ōras, sōdas, stōvį, žinōt;

2) cu accent retras, de exemplu: mėsas ~ mėsas, rėčiu ~ rėčiu, rėkšniu ~ rėkšnių; ōžka ~ ožka, plōna, stōra, tvōra.

După consoana l întărită în dialect (§ 84), ė devine >e, care este, de asemenea, cu adevărat lungă și accentuată, de exemplu: (cu accentul vechi) palėpe ~ palėpė, pėlėda ~ pelėda, plėšti ~ plėšyti; (cu accent retras) glėbu ~ glėbiu, glėbis ~ glėbius.

În Rapt, vechiul ė pare să se fi îngustat înainte de întărirea lui l (§ 85), deoarece, în caz contrar, acum după l am avea nu e, ci o altă vocală (cel mai probabil, o)¹⁵.

Despre ė, ę, o la sfârșitul cuvântului, vezi § 55.

§ 33. În dialect apar ė, o rezultate din contracția sau eliziunea vocalelor. Despre aceste ė, o, vezi § 78.

¹⁵ Compară formele din dialectul de la Svėdasai: lėkt ~ lėkti, klėtis ~ klėtis, palėpe ~ palėpė (alături de: brōlis ~ brolis, mātėra ~ motera, nāri ~ nori); compară V. Valunta, Svėdasų tarmė, lucrare de diplomă (manuscris), 29, 31, Catedra de limba lituaniană, IFF, Universitatea de Stat V. Kapsukas din Vilnius, 1955.

2. Kalbotyros klausimai, III

17

§ 34. În dialect, nominativul plural al pronumelui personal aš este mės. În această formă, vocala lungă ė în locul vechii vocale scurte e a apărut, cel mai probabil (ca și în lk), prin analogie cu jūs¹⁶.

i, u, ī, ū

§ 35. Vocalele i, u (scurte) din dialect au origini diverse.

a) Originea vocalelor dialectale i, u, care corespund vocalelor lk i, u, este aceeași ca în lk. Cel mai adesea, aceste vocale i, u sunt neaccentuate, de exemplu: kitų ~ kitų, libáit ~ lipdyti, plìkì, visái; buvaũ, guli ~ gulìu, rudùs, šuvà, turė́ti.

Vocalele scurte accentuate i, u apar numai în:

1. Particule monosilabice: gi, tik, vis; du, tu.

2. Infinitivul verbelor primare, timpul trecut frecventativ al acestor verbe, modul condițional, persoana a III-a a timpului viitor și persoana a II-a singular a modului imperativ, de exemplu:

kišti, likti, lipti; ligdavau ~ likdavau, ligdavai ~ likdavai, ligdava ~ likdavo, ligdavam ~ likdavome, ligdavaĩ ~ likdavote; lipčė ~ lipčia „lipčiau“, lip tum, liptu ~ liptų, liptumem ~ liptumėme, liptumet ~ liptumėte; liks, lips; lik, lipk; lūpti, mūšti, skūsti; muž̌davau ~ mūšdavau, muž̌davai ~ mūšdavai, muž̌dava ~ mūšdavo, muž̌davam ~ mūšdavome, muž̌davaĩ ~ mūšdavote; miščė ~ mūščia, mištum, mištu ~ mūštų, mištumem ~ mūštumėme, mištumet ~ mūštumėte; lūps, sūks; mišk, skirsk. Vezi și § 36b.

3. Interjecții imitative care redau imaginea unei acțiuni foarte scurte și slabe, precum și verbele formate de la acestea cu sufixele -ėti, -elėti, -erėti, de exemplu:

cikì, blikšti, gripšt ~ gribšt, širìkti; ciksi, širìksi, širìksim, širìksit; širìktelat ~ striktelėti, širìktelaje ~ striktelėjo, širìkteladava ~ striktelėdavo, širìktelas ~ striktelės, širìktelak ~ striktelėk; blikšterėi ~ bliksterėti, blikšterėje ~ bliksterėjo...

brūkšt, čūpt ~ čiūpt, krušt, stukt; stūksi, stūksim, stūksit; brūkštelat ~ brūkš-telėti, brūkštelaje ~ brūkštelėjo, brūkšteladava ~ brūkštelėdavo, brūkštelas ~ brūkštelės, brūkštelak ~ brūkštelėk; čūpterėi ~ čiūpterėti, čūpterėje ~ čiūpte-rėjo...

4. Uneori, vocativul singular, de exemplu: ignul „Ignuli“, pūpì „pupyte“.

Despre i, u de la sfârșitul cuvântului, de această origine, vezi §§ 56, 65.

b) În dialect, i, u (scurte), provenite din ī, ū baltice, corespund vocalelor lk:

1. Vocalelor neaccentuate y, ū, de exemplu: gyváte ~ gyvátė, gyvulìs ~ gyvulỹs, pavidė́t ~ pavydėti, virāusis ~ vyriausias; krūtine ~ krūtinė, iššrugos ~ išrūgos, pūsle ~ pūslė, rupė́t ~ rūpėti.

În dialect, vocativul singular are uneori accentuate aceste i, u, de exemplu: virel „vyreli“, sūneluk „sūneliuk“.

2. Formele accentuate de persoana a III-a ale viitorului, cu i sau y (< ī), u (< ū), de exemplu:

diks (< *digs) ~ digs, gis, lis, pļīs, ris; daris (< *darís) ~ daryš, sakīs ~ sakyš, rašis ~ rašyš, varis ~ varyš;

būs (< *būs), džūs ~ džiūs, grūs ~ griūs, lūs.

Trebuie presupus că în dialect formele de persoana a III-a ale viitorului cu ī, ū s-au scurtat încă înainte ca accentul circumflex al acestor forme să se transforme în accent acut. Accentul circumflex menționat anterior—

¹⁶ Cf. Endzelynas, GF, § 305.

18

lungimea lui į, ū a fost păstrată în cea mai mare parte de formele menționate, care avuseseră accent circumflex, de exemplu: išžiṙ̇ps ~ ištṙ̇yps, šṅ̇iṗs ~ šṅ̇yps, pūs ~ pūs (deși uneori se spune și nìks pe lângă nìks ~ nỳks¹⁷.

Apie žodžio galo i, u < į, ū žr. §§ 57, 58, 65₂.

c) i, u din dialect, corespunzătoare lui į, ū neaccentuate din Ik, provin din diftongii mixți in, un. După dispariția lui n tautosilabic din acești diftongi (§ 86), au rămas primele elemente ale diftongilor, prelungite — vocalele į, ū. Totuși, fiind neaccentuate, aceste į, ū nu și-au păstrat lungimea și se pronunță acum scurt, de exemplu: grįštėla ~ grįžtėlė, pažįstamū ~ pažįstamų, tišoti ~ tišoti; apksuštām ~ apskūstām, pasūstais ~ pasūstais.

Despre i, u la final de cuvânt de această origine, vezi §§ 59, 65₃.

d) i, u din dialect, corespunzătoare lui ę, ǫ neaccentuate din Ik, provin din diftongii mixți en, an. Mai întâi, în dialect, diftongii en, an au devenit >in, un¹⁸, iar din aceștia au apărut į, u în același mod ca și din vechile in, un (vezi secțiunea c) a acestui paragraf). Exemple: grįžimas ~ gręžimas; drusūmas ~ dražūmas, kušnėlis ~ kažnėlis, užalūkas ~ ąžuolūkas.

În formele vocativului singular, aceste i, u pot apărea și accentuate, de exemplu: žūsinuk „gâscanule”.

Despre i, u la final de cuvânt de această origine, vezi §§ 61, 65₄.

e) În dialect apar și alte i, u scurte, de altă origine.

1. Cuvintele monosilabice čia, kai, tai, nei (nė), prie, nuo, mai ales când funcționează ca proclitice, s-au transformat în: či, ki, ti, ni, pri, nu.

2. Despre i apărut prin palatalizarea vocalelor posterioare, vezi § 76.

3. Cuvintele din Lk greičiau, (ne)rėkėjo, (ne)reikės se pronunță adesea în dialect: gričāu, (ne)rikėję, (ne)rikės.

§ 36. Ī, ū din dialect, ca și į, u, au origini diverse.

a) Vocalele ī, ū, corespunzătoare lui Ik y, ū, provin din ī, ū baltice. În dialect sunt accentuate numai. Accentul este:

1) vechi, de exemplu: gyvas ~ gyvas, rytas ~ rytas, sakīt ~ sakyti, vīt ~ vyti; dūmai ~ dūmai, grūdas ~ grūdas, lūpas ~ lūpos, rūkas ~ rūkas, ūsai ~ ūsai.

2) retras, de exemplu: skrinė ~ skrynia, skrīnis ~ skrynias, šlīva ~ slyva, slīvas ~ slyvas; krīvas ~ krūvas, sūnas ~ sūnus, sūras ~ sūrius.

b) În dialect există ī, ū provenite din vechile i, u scurte. Aceste ī, ū dialectale corespund lui i, u scurte accentuate din Ik (cu excepția cazurilor indicate la § 35a), de exemplu: kītas, līka ~ liko, žīna ~ žino, išneše ~ išnešė, prīvežė ~ privežė; būva ~ buvo, mūša, rūdas, tūri, nūvedė ~ nuvedė, sūdave ~ sūdavo.

Lungirea vechilor i, u scurte (în ceea ce privește cantitatea, cf. § 19b), produsă în dialect sub influența accentului, nu este foarte veche. Acest lucru este arătat și de faptul că anumite forme, care au păstrat încă în dialect vechile i, u scurte accentuate (cf. § 35a), sunt deja adesea pronunțate și cu ī, ū lungi, de exemplu:

līgdava ~ likdavo („lăsa”), līgdavam ~ likdavome („lăsam”); līktu ~ liktų („ar lăsa”), līktumem ~ liktumėme („am lăsa”); štrīkši ~ striksi („zvâcnește”);

¹⁷În dialectul sudic al aukštaičių occidentali (care a fost luat ca bază pentru Ik), înainte de producerea metatoniei, probabil că se scurtaseră numai į, ū din formele de persoana a III-a ale viitorului verbelor primare, în timp ce la verbele secundare lungimea lui į fusese păstrată aici.

¹⁸În discuția despre velarizarea consoanei l (§ 85), este abordată și problema vechimii diftongilor am, an, em, en >um, un, im, in. De aceea, în capitolul „Vocalismului”, nu se discută nicăieri separat despre acest subiect.

19

mūždavau ~ mūždavau („mă obișnuiam”), mūždava ~ mūždavo („se obișnuia”); mūštum, mūštumei ~ mūštu-metė („ai obișnui”, „ar fi obișnuit”); sūkėsi, sūkšit.

Așadar, în anumite cazuri, prelungirea vocalelor scurte accentuate į, u are loc și în prezent în dialect.

c) į, ū din dialect, corespunzătoare lui į, ū accentuate din lk, provin din in, un pe aceeași cale ca i, u din dialect, corespunzătoare lui i, u neaccentuate din lk (§ 35c), iar originea lui ī, ū din dialect, corespunzătoare lui ę, ą accentuate din lk, este aceeași ca a lui i, u din dialect, corespunzătoare lui ę, ą neaccentuate din lk (§ 35d). Numai că aceste ī, ū, fiind accentuate, nu s-au scurtat în dialect, adică și-au păstrat lungimea, de exemplu:

grįšti ~ grįžti („a se întoarce”), lįsti ~ liesti („a atinge”), tįsti ~ tęsti („a continua”), žįsti ~ žįsti („a suge”), skūsti ~ skųsti („a se plânge”), siūsti ~ siųsti („a trimite”);

grįšti ~ gręžti („a găuri”), skēsti ~ skęsti („a se scufunda”), ąžuolas ~ ąžuolas („stejar”), kūsti ~ kęsti („a îndura”), grūštas ~ grįžtas („întors”), šūla ~ šąla („îngheață”).

§ 37. În tema cuvântului, bl apare (mai ales în cuvinte onomatopeice) în locul lui i, y din lk după consoane care s-au velarizat sporadic; cf. § 90.

Despre bl care apare la sfârșitul cuvântului în locul vechiului en, care urma după l, vezi § 85.

2. Diftongi

Diftongi

ai (ai)

§ 38. Diftongul dialectal ai are mai multe origini.

a) Diftongul dialectal ai, care corespunde lui ai din limba literară, are aceeași origine ca în limba literară. În dialect este neaccentuat și accentuat, de exemplu: daiktù ~ daiktų, laikīt ~ laikyti; daiktas, raitas, kraĩpa ~ kraĩpo.

b) În dialect apare și diftongul ai de origine secundară:

1. Despre ai dialectal, care corespunde lui ei de la începutul cuvântului în limba literară, vezi § 24a.

2. În loc de ei din limba literară: 1) după l velarizat (§ 84), 2) după consoane velarizate sporadic (§ 90).

3. În unele cuvinte, în locul diftongului ui din limba literară (§ 42).

4. Apărut în urma contracției vocalice sau a eliziunii (§ 78).

În locul primului element al diftongului neaccentuat ai, în dialect se pronunță uneori un a nazalizat (al doilea element i > į), de exemplu: baišáuse ~ baisiausia, gaĩdžiukai ~ gaidžiukai, kaĩlinė ~ kailiniai, vaĩkam ~ vaikám. Totuși, această transformare a diftongului ai în ąi nu este regulată. Ea apare mai des în vorbirea vorbitorilor dialectului din generația mai în vârstă, în timp ce cei tineri pronunță aproape întotdeauna ai neaccentuat din tema cuvântului ca în limba literară.

Despre ai, ąi la finalul cuvântului, vezi §§ 66, 67.

au (aų)

§ 39. a) Diftongul dialectal au, care corespunde lui au din limba literară, are aceeași origine ca în limba literară. În dialect este neaccentuat și accentuat, de exemplu: aus̃ti ~ aus̃ti, augiĩt, klausīt ~ klausyti; auga, kaũlas, laũkas.

20

b) În numele proprii de origine nelituaniană, lui au dialectal îi corespunde rar întâlnitul eu de la începutul cuvântului în lk, de exemplu: auriopa ∼ Europa, augienije ∼ Eugenija.

În locul primei componente a a diftongului neaccentuat au, în dialect se aude uneori un a fricativ (a doua componentă u > ų), de exemplu: daugiau ∼ daugiau, daugiause ∼ daugiausia, sudaužau ∼ sudaužiau. Totuși, această pronunțare este mai caracteristică (dar nu regulată!) doar vorbitorilor din generația mai în vârstă, în timp ce cei mai tineri pronunță aproape întotdeauna au neaccentuat din rădăcina cuvântului ca în lk (cf. și § 16).

Despre au, aų la sfârșitul cuvântului, vezi §§ 66, 67.

ei (ii)

§ 40. a) ei din dialect este în mare parte de aceeași origine ca cel din lk. Acest ei corespunde lui ei din lk (cf. și § 38b). În dialect, ei este neaccentuat și accentuat, de exemplu: šveikatà, šeimìna ∼ šeimýna, meiženai ∼ Meižėnai „sat din vecinătatea Kulniškiai”; veidas, sėila ∼ sėlė, kreivas.

b) În dialect apare mai rar diftongul ei, de altă origine.

1. Despre ei dialectal apărut prin contracție (căruia în lk îi corespund e și i aflate în silabe alăturate), vezi § 78.

2. Adverbul taip se pronunță în dialect tėp.

În dialect, ei neaccentuat devine uneori įi, de exemplu: (ne)riikėję ∼ nereikėjo, gričią ∼ greičiau, kri̇̄varunkis ∼ kreivaraṅkis, kri̇̄vuliōt ∼ kreivuliuoti. Totuși, această realizare ei > įi se întâlnește mai ales în vorbirea reprezentanților generației mai în vârstă, în timp ce cei mai tineri pronunță acest diftong din rădăcina cuvântului ca în lk.

Despre ei, įi la sfârșitul cuvântului, vezi §§ 66, 67.

ie, uo

§ 41. a) Diftongii dialectali ie, uo, corespunzători lui lk ie, uo, sunt de aceeași origine ca și lk¹⁹. În dialect, acești diftongi apar numai sub accent:

1) cu accentul vechi, de ex.: pienas, vienas, niekas, šienas; duona, juoktis, kuodas, púodas;

2) cu accent retras, de ex.: diena, šviesa, vieni; agūona, aštuoni, krūopa.

b) Diftongii ie, uo apar în dialect în cuvinte de origine nelituaniană în locul vocalelor scurte accentuate din lk (sau accentuate în dialect) e, o, de ex.: kieviškas „chemiškas“, faniera „fanerā“, agranūmas, armūnikas, bikūnas „bekonas“, kilūometras, papirbėsas. Transformarea lui ė menționat în diftongul ie este mai rară, iar ò din lk, prelungit în dialect, se transformă, se poate spune, regulat în uo.

c) ie, uo de altă origine:

1. Diftongul uo este pronunțat în dialect în locul lui o din lk în următoarele adverbe: kuožai „câtă vreme“, lik šuolai „până acum“, tuolai „atunci“.

2. Despre ie dialectal apărut prin contracție (corespunzător lui i și a din silabe alăturate în lk), vezi § 78.

În dialect, ie, uo neaccentuate s-au monoftongizat (> e, a); vezi §§ 23, 29.

Despre ie, uo la sfârșitul cuvântului, vezi § 68.

¹⁹ Cf. Endzelynas, GF, §§ 14, 15.

21

ui

§ 42. În dialect, ui corespunde lui ui din limba literară și are aceeași origine²⁰. Acest diftong este rar în tema cuvântului. Apare doar în câteva cuvinte lituaniene, de exemplu: išgūnīt ~ išgūnyti „a alunga”, mūistītis ~ muistytis, zūit, (viitor, pers. a III-a) zuīs (alături de: žūjīt ~ žūjyti, žūjis ~ žūjys), iar uneori în împrumuturile vechi din limbile slave (în locul lui y slav), de exemplu: bužlis (cf. rus. боль), smūike ~ smuikė „vioară” (cf. biel. смыкъ), tūnas (cf. rus. тын, pol. tyn). În împrumutul muilas (cf. rus. мыло) și în derivatele sale, diftongul ui s-a transformat de obicei în dialect în ai sau ai, de exemplu: maīlas | maīlas, išsimaīlinti || išsimažlinti < išsimuilinti, mailūotas || mailūoras.

Despre diftongul ui la finalul cuvântului, vezi § 69.

Diftongi mixti

Diftongi mixti vechi

§ 43. În dialect, ca și în limba literară, există 16 diftongi mixti vechi. Totuși, unii dintre ei (am, an, em, en, din cauza transformării în alți diftongi) apar acum foarte rar.

al, ar

§ 44. În dialect, al, ar provin din: 1. Vechile al, ar. În limba literară, acestea corespund acelorași diftongi, de exemplu: galvà, kâlt; kárvė ~ karvė, márti. 2. el, er în poziție inițială de cuvânt, cf. § 24a.

el, er

§ 45. În dialect, el, er corespund acelorași diftongi din limba literară și au aceeași origine, de exemplu: delnâi, kélmas, velkù; šérdàs, béržas.

il, ul; ir, ur

§ 46. Diftongii dialectali il, ul, ir, ur, care au corespondenți în lk, sunt de aceeași origine ca și lk, de exemplu: vilkai, pilnas, pilvas; pulkas, pūlti; kelžvirtas, mirtis, žirnis; gurklys ~ gurklys, pūrti ~ purtyti. Despre il, ul, ir, ur din timpul prezent al verbelor, apărute prin metateză, vezi § 94a.

im, um; in, un

§ 47. Diftongii dialectali im, um, in, un au origini diferite. 1. Diftongii dialectali im, in, um, un, care au corespondenți în lk, sunt de aceeași origine ca și lk, de exemplu: įimti ~ imti, kīmštas, gimdīti ~ gimdyti; gumbas, dūmt; atminītis, minkštas, plīnka; ungurys ~ ungurys, sūnkiai ~ sunkiai, smunka. 2. Diftongii dialectali um, im, un, in, corespunzând lui lk am, em, an, en, provin din vechii diftongi mixți am, em, an, en, de exemplu: kumpėlis ~ kampėlis, sūntis ~ sámtis, kùmpas ~ kampas; kimpinė ~ kempinė, pímpe ~ pémpė, tīnpīt ~ tenpti; lun-

²⁰ Cf.: Endzelynas, GF, § 18; Otrębski, GrJL, 1, § 244.

22

kai ~ lankai, pūntis ~ pāntis, ruṅkas ~ rankos; ki̇ntėi ~ kentėti, žintas ~ žentas, pi̇nktas ~ penktas.

Despre vârsta lui am, em, an, en > um, im, un, in, vezi § 85.

3. Despre un dialectal, corespunzător lui lk en după l, vezi § 85.

am, an, em, en

§ 48. Deoarece vechile am, an, em, en au evoluat în alte diftongi (§ 47₂), în prezent acești diftongi sunt rari în dialect. Ei apar numai în următoarele cazuri:

1. em, en apar în infinitiv și în derivatele acestuia ale verbelor la care, în prezent și în trecutul simplu, sau numai în trecutul simplu, acești diftongi se despart, adică primul element intră în componența unei silabe, iar al doilea element — în componența alteia. De exemplu:

sė́mti, sėmdava ~ sėmdavo, sems, semk, semtu ~ semtų, alături de: semu ~ semiù, sėmi ~ sėmia, sėme ~ sėmė;

vė́mti, vėmdava ~ vėmdavo, vems, vemk, vėmtu ~ vėmtų, alături de: vemu ~ vemiu, vėmi ~ vėmia, vėme ~ vėmė;

tė́mti, tėmsta, tėms, (su)tėmtu ~ (su)tėmtų, alături de: tēma ~ tēmo;

gyvė́nti ~ gyventi, gyvė́ndava ~ gyvėndavo, gyvė́ns ~ gyvėns, gyvė́nk ~ gyvė́nk, gyvė́ntu ~ gyventų, alături de: gyvenu ~ gyvenù, gyvenai ~ gyvenau;

kutė́ni, kutė́ndava ~ kutėndavo, kutė́nsu ~ kutė́nsu, kutė́ns, kutė́nk, kutė́ntu ~ kutėntų, alături de: kutė́no, kutė́na ~ kutė́no;

sė́nti, sėnsta, (pa)sėns, (ne)sėnk, (pa)sėntu ~ (pa)sėntų, alături de: (pa)sėna ~ (pa)sėno.

Nu există forme analoge cu am, an.

2. em, en apar în verbele în a căror rădăcină alternează cu im, in (ī), de exemplu:

kimšti, kemša, kimša ~ kimšo;

krimšti, kremčia, krimta ~ krimto;

a se strecura ~ a se strecura, se strecoară, s-a strecurat ~ s-a strecurat;

rinkti, renka, rinka ~ rinko;

šli̇nkti, šlenka, šlinka ~ šlinko.

Din cauza alternanței vocalice din rădăcina acelorași verbe, am, an s-au transformat în dialect în um, un, de exemplu: kumšči̇t ~ kamšyti, krumti̇ ~ kramtyti, lūndžei ~ lāndžioti, rūnkėt ~ ránkioti, slūnkėt ~ slánkioti.

3. an, en (înainte de b, p > am, em) se găsesc în rădăcina prezentului, în care s-au format prin apariția infixului n, de exemplu:

užā́kti, užā́ka, užā́ka ~ užā́ko;

nukā́pti ~ nukābti, nukāmba (< nukānba), nukā́ba ~ nukā́bo;

šlā́pti, šlaṁpa (< šlaṅpa), (pa)šlā́pa ~ (pa)šlā́po;

sutā́pti, sutaṁpa (< sutaṅpa), sutā́pa ~ sutā́po;

gė́sti, gėnda, gė́da ~ gė́do;

(nu)sė́kti, (nu)sė́nka, (nu)sė́ka ~ (nu)sė́ko;

(pra)smė́kti ~ (pra)smė́gti, (pra)smė́nga, (pra)smė́ga ~ (pra)smė́go;

(su)glė́pti ~ (su) glėbti, (su)gleṁba (< (su)gleṅba), (su)glė́ba ~ (su)glė́bo;

apšė́pti, apšėṁpa (< apšėṅpa), apšė́pa ~ apšė́po;

23

a se scurge ~ a se prelinge, se prelinge (< se prelinge), se prelinge ~ s-a prelins; a păși, pășește, a pășit ~ a pășit; a cădea, cade, a căzut ~ a căzut; a zbura, zboară²¹, a zburat ~ a zburat; a ninge ~ a ninge, ninge, ninge ~ a nins.

În rădăcina cuvântului, en (em) apărut prin infixare rămâne întotdeauna intact, în timp ce an (am) în unele cuvinte s-a transformat în un (um), de exemplu: acruñda < atsirañda, nesuprañta < nesuprañta. Totuși, acest un (um) apare în principal doar în vorbirea reprezentanților generației vârstnice; reprezentanții generației de mijloc (ca să nu mai vorbim de cei mai tineri) pronunță aici de obicei an (am): acrañda, nesuprañta (cf. și § 94a).

4. În câte un cuvânt imitativ, de exemplu: ãm, am̃ „despre glasul câinelui”, amsẽt, amsi; krañki-krañki „despre glasul ciorii, al corbului”, grem̃ž-grem̃ž, gremši-grem̃šti ~ gremžt-gremžt „sunetul răzuirii, al scărpinării”.

5. În cuvinte izolate, cel mai adesea intrate recent în dialect, de exemplu: ãmžis ~ amžius, am̃žinas, kambaris ~ kambarys, bañgą, bañdimai ~ bañdymai, krañtas, mañkyt ~ manyti, sañdelis ~ sandėlys, vañgeriškė ~ vangiarỹkštė „vingiarykštė”, ańtkapis, ańtpečiai ~ antpečiai, beñgi < beñtgi.

6. În unele nume proprii, de exemplu: patámsis ~ Patámsis (nume de familie, probabil pătruns în dialect din altă parte), samantónis ~ Samantónys (sat), mančiū̃nai ~ Mančiūšėnai (sat).

7. În cuvintele de origine străină, de exemplu: ambulatorijoje „ambulatorija”, anglas, bankas, dakūmentas „dokumentas”, fundámentas. În cuvintele de această origine, dialectalului am, an îi corespund, de asemenea, în limba literară, om, on neaccentuate, de exemplu: kambáinas ~ kombáinas, kampúotas ~ kompótas, kantúora ~ kontorà.

Despre am, an, em, en de origine secundară în tema cuvântului, vezi § 49; la sfârșitul cuvântului, vezi §§ 72, 73.

Diftongi micști de origine secundară

§ 49. Odată cu reducerea numărului de silabe din cuvânt și contopirea sunetelor a două silabe alăturate într-o singură silabă, apar noi diftongi micști. În dialect, primul element al acestor diftongi poate fi: a, e (corespunzătoare lui a, e și lui o, uo neaccentuate; ė, ie din limba literară), i, u (corespunzătoare lui i, y neaccentuate; u, ū din limba literară), ī, ū (corespunzătoare lui i, y accentuate; u, ū din limba literară), ė, o (corespunzătoare lui ė, o accentuate din limba literară), iar al doilea element — consoanele l, m, n, r (corespunzătoare acelorași sunete din limba literară).

Diftongii micști de origine secundară sunt rari în tema cuvântului. Ei apar mai frecvent numai în următoarele cazuri:

1. În primul element al cuvintelor compuse fără vocală de legătură, de exemplu: žalmaŕge ~ žalmar̃gė, dvárpanis ~ dvárponis, plongalỹs ~ plongalỹs, stargalỹs ~ storgalỹs, dañkepė ~ duonkepė, žemdi̇̀rbis ~ žemdirbys, žémuogė || žėnuogė „fragă”, šėmpjėvės ~ šienpjovys, vem̃plaũkis ~ vienplaukis, venmaŕškinis ~ vienmarškinis, ventuŕtis ~ vienturtis, tópermaikės ~ pópermaikės, dektindaris, žvirdabės ~ žvyrduobės, šūnmazgis, šūnkelis, vidūrnakis, sūŕmaišelis ~ sūrmaišelis, raudónligė ~ raudonligė.

²¹ Formele dialectale est-aucațiene răsăritene brenda, krenta, skrenda au pătruns și în limba literară. Cf. J. Jablonskis, Rinktiniai raštai, 1, 264, Vilnius, 1957.

24

2. Prin dispariția sau căderea vocalelor ori a diftongilor de la sfârșitul cuvintelor, de exemplu: áns < ánas „el”, adgal || adgãl ~ atgal, ìr < este, vidur, dėl ~ dėl (în procliză), vėl, kòl, lìk šòl ~ lig šiol, šiñden < šiandieną, ūñtan „Antanai”, stàsiul „Stasiuli”.

3. Prin căderea unei vocale (în majoritatea cazurilor i) din interiorul cuvântului, de exemplu: kėlnes < kėlinės, šulnìs < šulinys, dvìlika < dvylika, keturiòlika < keturiolika (pentru mai multe exemple, vezi § 79).

În tema cuvântului, diftongii mixți de origine secundară se pronunță de obicei cu accent circumflex, indiferent de accentul pe care îl aveau silabele ce formau acești diftongi. Numai accentul diftongilor accentuați al căror prim element este ė, o se aude mai puțin clar (în acest caz, peste tot se notează cu semnul accentului de mijloc).

Lungimea primelor elemente i, u, care corespund atât lui į, ū, cât și lui ỹ, ū̃, este aceeași, de exemplu: šùngrìbis ~ šungrybis, sùrmaišelis ~ sūrmaišelis (despre lungimea elementelor diftongilor, vezi și § 20).

Despre diftongii mixți de origine secundară de la sfârșitul cuvântului, vezi §§ 71—73.

3. Triftongi

§ 50. Triftongii sunt rari în tema cuvântului și apar numai în următoarele cazuri:

1. Ca urmare a compunerii cuvintelor, a reducerii terminației sau a căderii unei vocale, când diftongii ie, uo și consoanele l, m, n, r, j din silabe alăturate se contopesc într-o singură silabă, de exemplu: pet’žiem ~ peržiem, pieṁburnis ~ pienburnis, šieṁpjovė ~ šienpjovė, kaž-dien ~ kasdien, šuolpalaikis, venuòlka < vienuòlika, venuòlktas < vienuòl iktas, duònkepė ~ duonkepė, tuòj < tuojau.

2. Triftongul ien apare în formele de prezent ale verbelor likti, migti, care au infixul n, de exemplu: liẽnku „rămân”, liẽnki „rămâi”, liẽnka „rămâne”; užmiẽnga „adoarme”, už-miẽga, užmiẽngam „adormim”.

3. În cuvintele de origine nelituaniană, triftongii uol, uom, uon, uor au apărut din diftongii ol, om, on, or, după ce o scurt din dialect a devenit uo (cf. § 41b), de exemplu: può lka ~ pòlka, pòmpa ~ pòmpa, frùontas ~ fròntas, nuòrma ~ nòrma.

În mod asemănător au apărut triftongi și în cuvinte lituaniene: (ìki) kùol < (iki) kòl, (ìiki) tùol < (iki) tòl.

În dialect, triftongii sunt întotdeauna accentuați; cei neaccentuați devin diftongi, de exemplu, papergalìs ~ popiergalys (cf. și § 49).

Despre lungimea elementelor individuale ale triftongilor, vezi § 20c.

Despre triftongii de la sfârșitul cuvântului, vezi § 74.

4. Alternanța vocalelor din rădăcină

§ 51. În dialect există aceleași serii de alternanțe vocalice în cadrul aceleiași rădăcini ca și în Ik. Câteva exemple:

1. seria e (e-ė-i-ī-a-o):

a se vărsa, vărsare, a se împrăștia ~ a se revărsa, a împrăștia ~ a împrăștia;

brendì, brìšti, bridė ~ brydė, brastù;

a împrăștia ~ împrăștie, a împrăștiat ~ a împrăștia, a împrăștia ~ a împrăștia, a împrăștia ~ a împrăștia, a se împrăștia ~

dròblius;

gėna ~ gėna, gìnti „a mâna (vacile) la păscut“, ganì ~ ganyti, naktigònė ~ naktigonė;

a-și aminti, a ține minte, a gândi ~ a gândi, a înțelege ~ înțelegere;

25

měšti, měti ~ mėtyti, sůmatas ~ sąmatas; nėšti, nėščiai ~ nėščiai || nãščiai ~ nėščiai; tverti, tveriu ~ tveriu, tverė ~ tvėrė, tvārstyti ~ tvārstyti, tvorà ~ tvorą; vėšti ~ vėžti, pravėžda, važinė́ti.

2. i seria (i-ī-ie-ei-ai):

dīkti ~ dygti, diẽgas, daigìn­ti; gyvas ~ gyvas, atsigeivėlai ~ atsigeivėlėti, gaĩs, gaivdìti; knìšti, knìšlįs ~ knyslys, knáisė ~ knąsioti; likė, lienku „lieku“, laikì ~ laikyti, palaikis; miti̇̀ni, mintà, metelìs ~ metėlys „metelis“, maitìnti; sijė ~ sijà, atãsėję || atãseje „satosaja“, pásaitas; šnìkti ~ snigti, šniẽgas, šnegelóti ~ sniegelióti, snaigelóti ~ snaigelioti „a ninge mărunt“.

3. u seria (u-ū-uo-au-o):

blūvōti ~ bliúvoti, blãut ~ bliáuti, blovóti ~ bliovoti; gniužt, gniũšte, gniãužti ~ gniužti, gniūžte, gniaužti; klūpì, klūpėt ~ klūpčioti, klãuptis; lūkterė́t, lūkterė́ti, lū́kuruot ~ lūkterėti, lūkuriuoti, laũki; lūpì, lū́obas, laupì ~ laupyti; usnū́sti ~ užsnūsti, snūda ~ snūdą, snaũsė; stū́buras ~ stūburas „cioată, rest al unui copac tăiat“, stabrìs ~ stuobrys || stuobris „cioată; om greoi“.

III. Vocalismul finalului de cuvânt

1. Vocale

a

§ 52. În dialect, vechea a scurtă de la sfârșitul cuvântului s-a transformat în alte sunete (vezi § 53). Ea s-a păstrat numai în pronume: anàs, katràs, viskàs.

În prezent, a de la sfârșitul cuvântului, existent în dialect (întotdeauna scurt), are următoarea origine:

1. Din vechiul a. În dialectul Ik, acesta corespunde lui a scurt de aceeași origine, de exemplu: lazdà, galvà, šakà, gerà, visà; dúona, píeva, šlóta, stórą.

2. Din vechiul a. Acest a din dialectul Ik corespunde unui o neaccentuat, de exemplu: laũka ~ laũko, stãla ~ stãlo, mãža ~ mãžo; lãzdas ~ lãzdo, siẽnas ~ sienos, stóras ~ stóras; áuga ~ áugo, áugdava ~ áugdavo, būva ~ būvo, dára ~ dáro.

Scurtarea vechiului ā accentuat fix și accentuat circumflex de la sfârșitul cuvântului s-a produs în momente diferite.

Transformarea vechiului ā în vocala o (§§ 32, 55) arată că, în momentul acestei transformări, în dialect își păstraseră lungimea numai ā accentuat din tema cuvântului (cu accent fix și circumflex) și ā final de cuvânt accentuat circumflex. Toate celelalte forme vechi de ā (neaccentuate în tema și la sfârșitul cuvântului, precum și accentuate fix la sfârșitul cuvântului) se scurtaseră deja și, din acest motiv, transformarea menționată (în vocala o) nu le-a afectat.

26

Scurtul a aflat în prezent la sfârșitul cuvântului în toate dialectele lituaniene, în locul vechiului ā neaccentuat și accentuat cu intonație ascendentă, arată de asemenea că scurtarea sa este mai veche decât scurtarea lui ā neaccentuat cu intonație circumflexă, comună numai dialectelor samogitiene și celor din nordul aukštaitian. În plus, în unele dialecte nordice din estul aukštaitian, ā neaccentuat cu intonație circumflexă nici acum nu este pe deplin scurtat, fiind pronunțat ca semilung, de pildă: (gen. sg.) atóla ~ atólo, várga ~ várgo, (gen. sg., nom. pl.) ãdatos ~ ãdatos, rūnka.s ~ rankos (Debeikiai, Kamajai, Karsakiškis...).

3. Din vechiul ē care urma după l, cf. § 54.

4. Din uo neaccentuat de la sfârșitul temei cuvântului. Acest a lk corespunde lui uo, de pildă: rėma ~ rėmuo, rátasi ~ rátuose, šódasi ~ šóduose.

α

§ 53. a) În dialect, α, corespunzător lui a sau e scurt din lk, este:

1. În locul vechiului a scurt care urma după o consoană dură, de pildă: (în terminație deschisă) áuga, ãuna, būna ~ būna, dirba, dúoda, kìla, nẽša; (ne)gẽra, kãršta, šálta; (în terminație închisă) áidamas ~ eidamas, ártas, báltas, dárbas, kárštas, laũkas, pìrmas, vìenas.

2. În terminația acuzativului plural, în locul lui:

1) a < ā care urma după consoane dure, de pildă: (neaccentuat) báltas, gálvas, geltónas, póras, várnas; (accentuat) geràs, kasàs, kitàs, runkàs ~ rankas, šakàs, visàs.

2) e < ē care urma după l, de pildă: (neaccentuat) didelàs ~ didelės, žólas ~ žolės; (accentuat) kalès ~ kalės, kaulès ~ kiaulės, varlàs ~ varlės.

Apariția lui a redus atât cantitativ, cât și calitativ (α) este, fără îndoială, rezultatul scurtării terminației cuvântului²². α din a scurt trebuie să fi apărut cu destul de mult timp în urmă — înainte de scurtarea lui ā final de cuvânt cu intonație circumflexă (neaccentuat) și cu intonație ascendentă (neaccentuat și accentuat), adică înainte ca acestea să devină a scurt în dialect (§ 52). În caz contrar, și acest a, provenit din ā-urile vechi menționate, s-ar fi transformat în α²³.

α din formele de acuzativ plural a apărut, cel mai probabil, în aceeași perioadă cu α provenit din vechiul a scurt. După căderea, cu mult timp în urmă, din terminația formelor menționate a lui n tautosilabic²⁴, și primul component ã rămas din fostul diftong pare să se fi scurtat destul de devreme (înainte de scurtarea vechiului -ā). La fel de vechi trebuie să fi fost și ē > ē final al terminației acuzativului plural, care, după întărirea lui l, s-a transformat în dialect în α (cf. și § 64).

b) În dialect, vocala redusă α apare și în locul lui u neaccentuat de la sfârșitul cuvântului (moștenit sau ca urmare a retragerii accentului), care urmează după o consoană dură. Totuși, u > α nu apare la fel de regulat ca a scurt. Cel mai adesea, α se pronunță în terminație închisă

²² Despre scurtarea terminațiilor în alte dialecte aukštaitiene, vezi Vl. Grinaveckis, Galūnių trumpėjimas lietuvių kalbos tarmėse, PIMD, 8, 100 tt. (1959).

²³ Forma de persoana a III-a singular a prezentului verbului būti este pronunțată în dialect cel mai adesea fără a final: ãir (forma negativă nẽr), dar se spune și forma nescurtată: ẽira ~ yra (nẽra ~ nėra). Aici a nu s-a transformat în α, poate pentru că forma este considerată un substantiv vechi, care avea de asemenea ã final (cf. Endzelynas, GF, § 334).

²⁴ Cf.: acuz. pl. wisas PS I 4₉, weislingas PS I 48₅ al lui K. Širvydas și instr. sg. plunksnu PS I 106₃, nasztu PS I 52₁₁; acuz. pl. runkas ~ rankas și instr. sg. runku ~ rankų din Debeikiai, Obeliai etc. În plus, cf.: Endzelynas, GF, § 212; Endzelīns, Gr, § 256.

27

în locul lui u din dialect < ū, de exemplu: lietas ~ lietus, rūkštas ~ rūgštus, sūras ~ sūrus, sūnas ~ sūnūs, tuṙgas ~ turgus, žmogas ~ žmogus (|| lietus, sūrus, cf. § 65); mai rar apare și în locul lui u din dialect de altă origine (< ū, ūo etc.), de exemplu: saldas ~ saldūs, gražūs ~ gražūs, (gen. sg., nom. pl.) pūodas ~ pūodis, sūnas ~ sūnus.

Despre soarta lui a din dialect după consoane palatalizate și j, vezi § 63.

e

§ 54. În dialect există numai e scurt la sfârșitul cuvântului. Totuși, nu există exemple sigure în care să se fi păstrat vechiul e scurt (despre vocativul singular în -e, vezi § 64).

e actual de la sfârșitul cuvântului provine:

1. Din vechiul ē neaccentuat. Acest e dialectal apare la sfârșitul cuvântului, atât în poziție deschisă, cât și închisă, și corespunde lui ė neaccentuat din lituaniana literară, de exemplu: kārve ~ kārvė, lāpe ~ lāpė, medine ~ medinė; āre ~ ārė, kāse ~ kāsė, māte ~ mātė, sāke ~ sākė; (gen. sg., nom. pl.) kārves ~ kārvės, lāpes ~ lāpės, žēmes ~ žēmės, medines ~ medinės.

După l velarizat (§ 84), acest e dialectal devine > a, de exemplu: sāula ~ sāulė, kēla ~ kēlė; sāulas ~ sāulės.

Scurtarea lui ē neaccentuat (caracteristică și altor dialecte nordice ale lituanienei) s-a produs, fără îndoială, simultan cu scurtarea lui ā circumflex neaccentuat la sfârșitul cuvântului (§ 52).

Rapt, ca și în multe alte dialecte lituaniene, -e < -ē a căzut din formele persoanelor I și a II-a plural ale verbelor (la toate modurile și timpurile), de exemplu: tūrim, turėjom ~ turėjome, turėdavom ~ turėdavome, turėsim, turėkim, turėtumen ~ turėtumėme; tūvit, turėjēt ~ turėjote, turėdavāt ~ turėdavote, turėsi̇t, turėkit, turėtumet ~ turėtumėte.

Consoana finală palatalizată t²⁵ din formele persoanei a II-a plural arată că e care îi urma a căzut din dialect relativ recent. Același lucru este indicat și de textele vechi. De exemplu, în catehismul anonim din 1605 și în „Punktai sakymų” („Puncte de predică”) al lui K. Sirvydas predomină încă formele persoanelor I și a II-a plural cu e final: tūrime KA 27₁₂,₁₄, pramineme KA 11₇, bīsi̇me KA 53₂₈, daritume PS I 6₁₁, dirbome PS I 17₅, pirksime PS II 78₃, klausikime PS I 83₁₇, daritumi̇me PS II 182₃; žinote PS I 1₁₅, Sedesite PS I 5₅, Astrokite PS I 6₂₈, ne imtumite PS II 6₂₇. Totuși, chiar și în aceste texte apar deja formele verbale menționate fără acest -e, de exemplu: norim PS I 85₂₉, nesimokiem PS I 17₁₀; pasiputet PS I 279₂₉, nepažinot PS II 109₁₇.

2. Din diftongul ie neaccentuat. Acest e dialectal corespunde lui ie neaccentuat din lituaniana literară, de exemplu: diṙpses ~ dirbsies, kārstises ~ karstysies, mōkises ~ mokysies.

3. Despre e apărut din a dialectal anteriorizat (< á, ā circumflex vechi neaccentuat, uo neaccentuat), vezi § 75.

ē, ė, o

§ 55. ē, o de la sfârșitul cuvântului provin din vechile ē, ā accentuate cu intonație circumflexă. În dialectul literar lituanian, ele corespund lui ė, o accentuate, de aceeași origine, de exemplu:

giesmē ~ giesmė, katē, žēvē ~ žievė; dabēs ~ duobės, katēs, žēvēs ~ žievės;

În dialect, -m din formele persoanei I plural se pronunță dur.²⁵

28

anõ, kakõ ~ kokiõ, takõ ~ tokiõ; barzdõs, galvõs, lazdõs, mažõs, naujõs.

După l întărit (§ 84), ė devine e, de exemplu: kalė ~ kalė, žalė ~ žolė; kalės ~ kalės, žalės ~ žolės. ė accentuat din vechime, în poziție finală de cuvânt, ca și în tulpină (§ 32), trebuia să se îngusteze în rapt înainte de întărirea lui l; altfel, după l, aici s-ar pronunța acum nu e, ci un alt sunet>.²⁶

i, ī

§ 56. i (scurt) al dialectului, provenit din vechiul i scurt, se găsește la finală de cuvânt în poziție deschisă și închisă și corespunde lui i lituanian standard de aceeași origine, de exemplu: aštì ~ ešti, nieštì ~ niežtì gālì, stōvì, tūri; (nominativ singular) akìs, ausìs, naktìs, vagìs.

La finala de cuvânt în poziție deschisă, vechiul i scurt a căzut uneori, de exemplu: šiom < šiuomi, tuom < tuomi, manim < manimi, medum < medumi. (Cf.: savim PS I 93₂₅, sunum PS I 24₁₂, 74₂, žmogum PS I 10₂₉, 19₁, 54₁₁ alături de sunumi PS I 150₁₂,₁₅, žmogumi PS I 156₃.)

§ 57. i (scurt) al dialectului, provenit din ī, corespunde lui i lituanian standard de aceeași origine, de exemplu: martì, patì, gražì, platì (cf. în dialectul din Tverečius gražì, plačì, brungìja „iubita“); (acuzativ plural) akìs, ausìs, pìrìs²⁷.

Se consideră că scurtarea lui -ī cu accent inițial s-a produs concomitent cu scurtarea lui -ā (§ 52).

§ 58. i, ī ale dialectului, provenite din ī cu intonație circumflexă. i (scurt) de această origine corespunde lui i sau lui y neaccentuat din dialectul literar lituanian, iar ī (lung) corespunde lui y accentuat. Aceste i, ī apar în:

1. Nominativul singular al substantivelor cu tema īa, de exemplu: brėdis, miežis, žodis; arklys ~ arkys, dagys ~ dagys, gaidės ~ gaidys²⁸.

2. Nominativul plural al substantivelor cu tema ī, de exemplu: ochì ~ ochi, inimì ~ inimi, băiì ~ băi²⁹.

§ 59. i și ī dialectale, corespunzătoare lui i din limba literară, provin din diftongul cu accent circumflex in, prin dispariția lui n tautosilabic (§ 86). i de această origine (scurt) este neaccentuat, iar ī (lung; apare rar) este numai accentuat, de exemplu: ākì ~ ākì, dūntì ~ dantì, pìrtì ~ pìrtì, vãgì ~ vãgì; kakõ ~ kokį „kokį“, takõ ~ tokį „tokį“.

§ 60. i apărut din formele locative cu -ēn inițial accentuat. Acest -i dialectal corespunde lui -e din limba literară, provenit din același -ēn, de exemplu: laukì ~ laukė, miškì ~ miškė, sōdì ~ sodė, šieni ~ šiene, šieni ~ šienė. În dialect, înaintea lui n tautosilabic căzut de la sfârșitul cuvântului,...

²⁶ Cf.: svedasiškių kalõ ~ kalė, pelõ ~ pelė, pelõs ~ pelės, pamylõs ~ pamylės; raguvìškių pelõ ~ pelė, žulõ ~ žolė; žulõs ~ žolės (alături de e accentuat în mijlocul cuvântului: lėkti ~ lėkti); cf.: V. Valunta, luc. cit., 37; E. Žvirblytė, Raguvos tarmė, lucrare de diplomă (ms.), 18, Catedra de limba lituaniană, IFF, Universitatea de Stat V. Kapsukas din Vilnius, 1954.

²⁷ Cu privire la originea terminației -is a genitivului plural al substantivelor lituaniene cu tema în i, cf. Endzelīnas, GF, § 236.

²⁸ Pentru mai multe detalii despre originea terminațiilor -is, -ys ale nominativului singular al substantivelor lituaniene cu tema în īa, vezi: Endzelīnas, GF, § 194 (cu bibliografia indicată); J. Kazlauskas, I-linksniavimo daiktavardžių perėjimas į io-linksniavimą, UMD, 26, 41 și urm. (1958).

²⁹ Despre originea terminației -ys a nominativului plural al substantivelor lituaniene cu tema în i (rapt > -is), vezi și: Endzelīnas, GF, § 223; Endzelīns, Gr, § 281; J. Kazlauskas, luc. cit., 42.

29

timă (§ 86), primul element -ė > -ī (-ėn > -in)³⁰. Acest -ī neaccentuat și accentuat s-a scurtat cu mult înaintea lui -ī provenit din -in neaccentuat cu intonație circumflexă (scurtarea primului element a diftongului -ėn este comună tuturor dialectelor lituaniene).

Soarta acestui vechi -ėn după l, cf. § 85.

Vocalul -i < -ėn a dispărut din toate formele de locativ singular ale numelor care au terminație pronominală, de exemplu: baltam, geram, mažam, devintam, pinktam ~ penktame, kal’em ~ kokiame, pačėm ~ pačiame, šitam, artam, stovinčėm ~ stovinčiame. (Cf.: kuriami PS I 4₂₆, 13₆, 18₃, 51₁₅, kokiamy PS I 42₁₇, szawyntami PS I 43₁₈, tami PS I 57₁₆,₁₉, táni KA 48₂₄.)

§ 61. i provenit din en cu intonație circumflexă, al cărui prim element s-a transformat în i înainte de dispariția lui n (-en > -in). Acest i al dialectului corespunde lui ę neaccentuat de aceeași origine în limba lituaniană standard, de exemplu: kàrvi ~ kárvę, ląpi ~ ląpę, medìni ~ medinę, žėmi ~ žemę; būzi ~ būvę, dávi ~ dāvę, dirbi ~ dirbę; mátis ~ mátęs, sákis ~ sákęs, turėjis ~ turėjęs.

Despre soarta lui en în poziție finală după l într-un cuvânt cu intonație circumflexă, vezi § 85.

§ 62. i provenit din diftongul ie cu intonație aspră. Acest i al dialectului corespunde lui i de aceeași origine din limba lituaniană standard și apare în:

1. În poziție finală deschisă a cuvântului:

terminația pronominală a nominativului plural al numelor, de exemplu: balti, jauni, geri, kiti, matiti ~ matyti, parvešti ~ parvežti, žalgami ~ valgomi;

formele persoanei a II-a singular ale timpurilor prezent și viitor, de exemplu: neši, peši, šnekėsi, suksi, turėsi, veši.

Pentru cazurile în care ie nu s-a transformat în i în poziție finală deschisă a cuvântului, vezi § 68.

2. În poziție finală închisă a cuvântului, formele reflexive ale verbelor:

infinitivul, de exemplu: dairìtis ~ dairytis, dirbtis ~ dirbtis, glaustis, praustis;

persoana a II-a singular a imperativului, de exemplu: gulki s, kėlkis, pilkis, sėskis.

În formele de infinitiv și de imperativ la persoana a II-a singular, formate de la o bază deschisă (adică fără particula reflexivă), după o consoană a dispărut vocala finală, de exemplu: ari, bauši, derėi, gėri, kàli, mìši, žadėi; aik ~ eik, baik, dirbk ~ dirbk, turėk, vešk, žinok.

Este greu de spus cu certitudine care vocală din terminațiile menționate a dispărut. Vorbitorii din generațiile mai vechi spun uneori, alături de formele de infinitiv mai frecvente fără vocală finală: būti ~ būti, dirbti ~ dirbti și gàute (terminația dialectală -e provine aici din -ie neaccentuat), aite ~ eiti, gyvenite ~ gyventie (cf. în scrierile lui Širvydas, alături de cele mai frecvente forme de infinitiv turėt PS I 5₁₀, but PS I 8₂, imkult PS II 17₅, apar și formele rasti PS I 34₁₁, II 94₂₂, buti PS I 37₂₅, turėti PS I 47₂₀, pasipustie PS II 184₁₇).

³⁰ Mai puțin clară este postpoziția formelor de locativ plural, deoarece în dialect după -s- apare nu numai vocala -i, ci și -e, de exemplu: miškiuos, šakosė (în cea mai mare parte a ariei dialectale) și miškiuose, šakosė (în zona Musninkai, Čiobiškis). În scrierile lui Širvydas, formele de locativ singular folosite regulat sunt: dzewiaty PS I 43₁₇, giwenimy PS I 43₁₈, mokimy PS I 34₂₂, sudy „în tribunal” PS I 7₃ (doar, se pare, întâmplător: augime PS I 195₁₉). Totuși, în același text cele mai frecvente forme de locativ plural sunt: linksmbėse, nu žsakose PS I 7₁₁, runkose PS I 27₂₆, úiose PS I 28₂₃, namuose PS I 32₁₄, purwuose PS I 36₁₃, karčiuose ir szaluose vandensė PS I 187₃, tumšibėse PS II 96₃₀, iose PS II 97₁, kuriose PS II 99₂₉, iar formele mai rare sunt: kuriosa PS II 94₂₆, dienuosa „în zile” PS II 95₂₇, žadži osa „în cuvinte” PS II 149₁₆, piktibėsa PS II 168₃, kitosa wietosa PS II 202₁; kuriosy PS II 94₂₂, laukuosa PS II 94₁₉, reykałuosy (urmează după: wisokitos) PS II 96₂₇. Cf. și: Endzelynas, GF, § 190; Endzelīns, Gr, § 234 (cu bibliografia indicată).

30

Nu s-a auzit deloc vreo vocală păstrată în terminația deschisă a imperativului la persoana a II-a singular.

§ 63. a) i, aflat după consoane palatalizate sau după j, în locul:

1) vechiului a scurt, de exemplu: (în terminație deschisă) gėri ~ gėria, jōji ~ jōja, kōši ~ kōšia, lieji ~ lieja, šlāpi ~ šlāpia, žāli ~ žalia; (în terminație închisă) naujis ~ naujas, šlāpis ~ šlāpias, vējis ~ vėjas, žālis ~ žalias;

2) a din acuzativul plural (< ān), de exemplu: (neaccentuat) kōjis ~ kōjas, sāujis ~ sāujas, švīežis ~ šviežias; (accentuat) gražis ~ gražias, marčis ~ marčias, vadžis ~ vadžias, žālis ~ žalias.

Apariția acestui i dialectal este, cel mai probabil, legată de transformarea lui a scurt din finalul cuvântului în α (§ 53). Când a scurt devenea fricativul α, foarte asemănător cu vocala centrală ы pronunțată scurt în limba rusă, după consoane palatalizate și după j se putea transforma numai în i anterior³¹.

Pronunțarea cuvintelor audži ~ audžia, kinči ~ kenčia, lūdži ~ lūdžia „însoțește”, žūdži ~ žydžia „înflorește”, laidži ~ leidžia, medži ~ medžia, spaudži ~ spaudžia, svėči ~ svečia, trėči ~ trečia sugerează că a scurt > α, iar după consoane palatalizate și după j s-a transformat în i, după transformarea grupurilor *dj, *tj în africatele dž, č (pentru data apariției africatelor, vezi § 82d).

b) După consoane palatalizate și după j, u neaccentuat din dialect s-a transformat cel mai adesea în i, de exemplu: gōjis ~ gōjus, križis ~ kryžius, rōjis ~ rojus, sūkčis ~ sūkčius; (acuzativ singular) gōji ~ gōjų, križi ~ kryžių, sūkči ~ sūkčių, marči ~ marčią, sūpi ~ sūpą, valdži ~ valdžią; (acuzativ plural) kviečis ~ kviečius, pievėjis ~ pievėjus, suvėjis ~ suvejus; dar: (genitiv plural) križų ~ kryžių, sūkčų ~ sūkčių, kōjų ~ kōjų, sāujų ~ sāujų. În acest caz, u accentuat din dialect se păstrează în general, de exemplu: naujūs, svēčūs ~ svečius, dar uneori se spune și medžis ~ medžius, žālis ~ žalius.

În anumite cazuri, apariția acestui i poate fi explicată și prin reducția finalului cuvântului (cf. § 53). Totuși, după cum am văzut din exemple, în dialect i nu apare doar în locul vechiului u scurt, ci destul de des provine și dintr-un u de altă origine. Cauza poate fi, așadar, și faptul că vocala u tinde în mod deosebit să se anteriorizeze după consoane palatalizate și după j³².

§ 64. i, apărut în locul lui e scurt, se găsește în formele de acuzativ plural ale substantivelor cu tema în ē (pentru vechiul -ēs al acestor forme > -es, cf. § 53a), de exemplu: (neaccentuat) drōbis ~ drōbes, kārvis ~ kārves, žievīs ~ žieves; (accentuat) katīs ~ katēs, medinīs ~ medinēs, senesnīs ~ senesnēs, virvīs ~ virvēs, žemīs ~ žemēs.

Nu există exemple pe deplin sigure în care i să apară în dialect și în locul vechiului e scurt. Se pot menționa doar formele de vocativ singular dievī, tēvī, zaikī. Dacă apariția acestor forme nu este legată de morfologie, atunci formele de vocativ singular vaikė, vīre ~ vyre, care se întâlnesc alături de ele, ar trebui considerate ca fiind reintrate în dialect recent. Se poate adăuga și că formele de vocativ singular ale substantivelor cu tema în ē apar în dialect în două variante: kārvī || kārve (după l: vārla || vārla).

³¹ Rusă ы după o consoană palatalizată se transformă, de asemenea, în u (=i); cf. P. И. Аванесов, Фонетика современного русского литературного языка, § 41, Москва, 1956.

³² Acest fenomen este caracteristic și unor alte dialecte din Aukštaitija de Est (Ramygalos, Raguvos, Panevėžio și altora); cf.: Būga, RR, 2, 25—26; J. Šukys, Miežiškių tarmės vokalizmo bruožai, LKK, 2, 155, 160 (1959); E. Žvirblytė, min., veik., 22. De asemenea, cf. § 76.

31

u, ū

§ 65. u final de cuvânt este scurt și lung. Originea sa este multiplă:

1. Din vechiul u scurt. În dialect, ca și în lk, este scurt atât când este accentuat, cât și când este neaccentuat, de exemplu: alùs, medùs, gardùs, gražùs, rajùs, balsù, gilù; lietùs, žmogùs, sòtus, šviesù.

2. Din vechiul ū. u de această origine, atunci când este neaccentuat, este scurt în dialect; în lk îi corespunde ū, de exemplu, pietùs ~ pietūs, baisùs ~ baisūs, rãmus ~ rãmūs, sãldus ~ sãldūs³³.

3. Din diftongul cu accent circumflex im, prin căderea lui n tautosilabic (§ 86). Acest u dialectal este scurt (neaccentuat) și lung (accentuat). În lk îi corespunde întotdeauna un u lung (= ū), de exemplu: (scurt) ālu ~ ālų, mēdu ~ medų, sāldu ~ sāldų; kọ́ju ~ kojų, vīru ~ vyrų, jūsu ~ jūsų; ārtu ~ artų, nėštu ~ nėštų; (lung) galū ~ galvų, sunū ~ sunų, varlū ~ varlių, balū ~ baltų.

4. Din diftongi cu accent circumflex:

1) an, al cărui prim element s-a transformat în u înainte de căderea lui u (-an > -un). u de această origine este în dialect mai ales scurt (neaccentuat), iar lung (accentuat) apare rar. În lk îi corespunde întotdeauna ą, de exemplu: lãzdų ~ lãzdą, mažų ~ mažą, šãku ~ šaką, gėrų ~ gėrą; kãku ~ kokią „pe care“, tãkū ~ tokią „astfel“.

2) en, care a urmat după z, de exemplu: didelù ~ didelę, žõlu ~ žolę (vezi și § 85).

5. Din diftongul cu accent ascuțit uo. u de această origine este întotdeauna scurt în dialect, ca și în lk. Îl au:

1) la finalul deschis al cuvântului, formele de singular ale instrumentalului și formele persoanei I la timpul prezent și viitor, de exemplu: gerù, mažù, medžù ~ medžiu, pačù ~ pačiu, ratù (vezi și § 68); gulù ~ guliu, nešù, sukù, vedù; nešù ~ nešiu, suksù ~ suksiu, vežù ~ vešiu.

2) la finalul închis al cuvântului, acuzativul plural, de exemplu: gerùs, kálnus, pačiùs ~ pačius, piõdus, važiuojemus ~ važiuojamus (vezi și § 68).

În locul lui u dialectal după consoanele dure se pronunță uneori și α (§ 53b), iar după consoanele palatalizate și j — i (§ 63b).

2. Diftongi

Diftongi

ai, au, ei

§ 66. La sfârșitul cuvântului, diftongii ai, au, ei s-au păstrat intacți numai când erau accentuați, de exemplu:

(sg. dat.) anái, gerái, jaunái, kitái, mažái; buvũi, gerai, laukai, senais, vaikais (compară și § 75);

pušáu ~ pusiau, táu; buvaĩ, daraĩ, mataĩ, paklaũs, vidaũs;

darėĩ, mateĩ, sukeĩ, vedėĩ, vežėĩ.

După l-ul palatalizat, diftongul ei devine > ai; compară § 84.

Diftongii vechi neaccentuați ai, au, ei s-au transformat în dialect în alți diftongi (§ 67).

³³ Pentru originea terminației -ūs (rapt > -us) a nominativului plural al temelor în u din limba lituaniană, vezi Endzelynas, GF, § 249.

32

ai, au, ii, iu

§ 67. a) Diftongii neaccentuați ai, au de la sfârșitul cuvântului, după consoanele dure, s-au transformat în dialect în diftongii ai, au, de exemplu:

gálvai ~ gálvai, lázdai ~ lázdai; áugai ~ áugai, dírbai ~ dirbai, dirbdavai ~ dirbdavai; rãtais ~ rãtais, vírais ~ vyrais; ródais ~ ródais; dirbau ~ dirbau, šókau ~ šókau, válgau ~ válgau; mókaus ~ mókaus, sẽdau ~ sẽdaus.

O transformare asemănătoare (sau chiar monoftongizarea) a vechilor diftongi finali ai, au se observă și într-o mare parte a altor dialecte din estul și centrul regiunii aukštaičių. Această transformare pare să fi început cu mult timp în urmă³⁴ și, fără îndoială, este legată de scurtarea terminațiilor neaccentuate (iar în alte dialecte și a celor accentuate cu intonație circumflexă), precum și de pronunțarea lor mai slabă (reducție). Vezi, de asemenea, § 53.

În dialectul Rapt, și ai neaccentuat de la sfârșitul cuvântului, de origine secundară, se transformă în diftongul ai, de exemplu:

1) -ai < -ai, apărut prin scurtarea terminației: dírvai (< dirvai < *dirvãje) ~ dirvoje, lóvai ~ lóvoj, runkai ~ rankoj; šitai (< šitai < *šitãji) ~ šitoj;

2) -ai < -ai < -ei (< -ei sau -ėi), apărut după consoana palatalizată l (§ 84): kėlai ~ kėlei, (dat. sg.) kaulai ~ kiaulei, sáulai ~ saulei, žólai ~ žolei; (loc. sg.) ėglai ~ ėglei, mélai ~ mėlei, sáulai ~ sáulėj.

În afara cazurilor menționate, la sfârșitul cuvântului apare și ai, provenit din ui (ui), de exemplu: maĩšai ~ maišui, mėdai ~ medui, námąi ~ namui, sūnai ~ sūnui, vaikai ~ vaikui, vírai ~ vyrui, žmõgai ~ žmogui. Într-adevăr, această terminație de dativ singular poate părea identică și cu terminația aceluiași caz din dialectul Debeikiai, -ai (de exemplu, tam vyrai), a cărei origine nu este încă pe deplin clară³⁵. Totuși, în dialectul Rapt și în alte cazuri, -ui (ui) > neaccentuat și accentuat cu intonație circumflexă devine -ai, cf.: paskai ~ paskui, turgai < turguį < turguje, vidai < vidui < viduje, viršai < viršui < viršuje. Aceasta ne face să credem că și terminația de dativ singular -ai s-a format aici (prin reducție) din -ui.

Diftongul final neaccentuat și accentuat cu intonație circumflexă -ai, prezent în formele de instrumentiv singular ale substantivelor cu tema în o (de exemplu: gerai „bună”, gálvai „cap”, lazdai „băț”), a apărut, probabil, tot din -ui³⁶.

b) În dialectul Rapt, primele elemente ale diftongilor finali ai, au, ui, transformându-se în α redus, au dezvoltat după consoanele palatalizate și j și o articulare anterioară: în loc de α a apărut aici i (vezi și § 63). Așadar, acolo unde după consoanele dure se găsesc -ai și -au, după consoanele palatalizate și j, în aceleași cazuri, se găsesc diftongii -ii și -iu, de exemplu:

1) -ii și -iu din vechile -ai și -au neaccentuate:

(dat. sg.) kóji ~ kójai, marčii ~ marčiai, valdžii ~ valdžiai; (nom. pl.) gelãžinii ~ geležiniai, peļii ~ peļiai, žódžii ~ žódžiai; (instr. pl.) mediniñs ~ mediniais, pj evej iñs ~ piovėjais;

³⁴ De exemplu, scrierea în două feluri de către M. Daukša a lui ai final (ai sau ei) sugerează că în dialectul său auzise nu un ai pur, nici ei, ci ai sau ei. Cf. APh, 4, 18 (1933).

³⁵ Plg. K. Būga, Tauta ir žodis, 1, 417—418, Kaunas (1923); Z. Zinkevičius, a(ō)-kamienių daiktavardžių vienaskaitos naudininkas, UMD, 5, 190—191 (1955); Otrębski, GrJ L, 3, § 17.

³⁶ Pentru originea acestui din urmă diftong în terminația menționată, vezi K. Morkūnas, Įvardžiuotinių būdvardžių liekanos rytų aukštaičių pietinėje tarmėje, MADA, 2 (7), 198 tt. (1959).

3. Kalbotyros klausimai, III

33

(sg. voc.) sūkčių ~ sūkčiau, suvėjų ~ siuvėjau; gražių ~ graužiau, įdžių ~ įdžiau; plovių ~ ploviau, ródžių ~ ródžiau, turėjų ~ turėjau;

2) -i din -ai de origine secundară: (sg. loc.) kójių ~ kójoj, sáujių ~ sáujo;

3) -i din -ui mai vechi și apărut recent, neaccentuat și accentuat, cu accent circumflex: (sg. dat.) árklių ~ árkliui, jáučių ~ jáučiui, krýžių ~ krýžiui, pjovėjų ~ piovėjui, sūkčių ~ sūkčiui; (sg. loc.) ámžių ~ ámžiui, pěčių ~ pěčiui; pagrečių ~ pagrečiui.

Diftongul -i la sfârșitul cuvântului a devenit, de asemenea, -ei vechi și de origine secundară, neaccentuat (cu excepția cazului în care acest -ei urmează după l; cf. secțiunea a) a acestui paragraf), de exemplu: pjōvį ~ piovėj, ródį ~ ródei, sėmis ~ sėmeis; (sg. dat.) kåtį ~ káteį, kárvį ~ kárvei, sénį ~ sėnei; (sg. loc.) kóšį ~ kóšėj, purvynį ~ purvynėj, žémį ~ žémėj.

În privința lui -i, aflat în terminația instrumentalului singular al substantivelor cu teme în io (ia)-, ē-, i-, vezi MADA, 2 (7), 198 tt. (1959). În privința locativului singular -i ~ -yj, vezi § 82b.

ie, uo

§ 68. Dintre diftongii ie, uo care s-au păstrat integral la sfârșitul deschis al cuvântului, forme accentuate ale terminației au pronumele anas (pron. demonstr.), jis, katras, koks, nė joks, šioks, tas, toks, de exemplu: (pl. nom.) anie, jies, katrìes, kakìes ~ kokie, niekiẽ ~ nė jokiẽ, šėkiẽ ~ šiokie, tiẽ, takiẽ ~ tokie; (sg. instr.) anuo, juo, katruo, kokiuo ~ kokiuõ, niekuõ ~ nė jokiũ, šėkuo ~ šiokiuõ, tuo, takuo ~ tokiuõ.

În plus, diftongul uo s-a păstrat în terminația accentuată a nominativului singular al substantivelor cu temă consonantică, de exemplu: akmuo, piemuo, ruduo, sesuo. În toate celelalte cazuri, diftongii ie, uo, atât neaccentuați, cât și accentuați, s-au monoftongat la sfârșitul deschis al cuvântului; cf. §§ 52₄, 62, 65₅.

La sfârșitul închis al cuvântului, diftongul accentuat ie se păstrează întotdeauna integral, de exemplu: kerpìes, kitìes, nešìes, pra usìes, vedìes, vesìes; (sg. gen.) naktìes, pìrtìes, seserìes, ugnìes; jaunìeji. Diftongul uo rămâne neschimbat numai când este accentuat:

1) în terminația verbelor reflexive, de exemplu: dedùos, nešùos, nešùos „mă voi purta”, vedùos, vešùos „mă voi duce”, și

2) la acuzativul plural al pronumelor anas, jis, katras, koks, nė joks, šioks, tas, toks, visokas, de exemplu: anuõs, juõs, katruõs, kokiuõs ~ kokiuõs, niekuõs ~ nė jokiũs, šėkuõs ~ šiokiuõs, tuõs, takiuõs ~ tokiuõs, visakiuõs ~ visokiõs.

În celelalte cazuri, la sfârșitul închis al cuvântului, ie, uo s-au monoftongat de asemenea; cf. §§ 52₄, 54₂, 62, 65₅.

ui (ui̯)

§ 69. La sfârșitul cuvântului, ca și în tema cuvântului, diftongul ui este foarte rar. În dialect apare doar accentuat, cu accent circumflex, de exemplu: venùì vienas „unul și numai unul”, (instrumental singular) jūì < jāj < jājā, katruì < katrāj < katrājā.

Pentru evoluția lui ui neaccentuat și accentuat cu accent grav la sfârșitul cuvântului, vezi § 67.

éi, ėi, oi

§ 70. Prin scurtarea în dialect a terminației de locativ singular a substantivelor cu temă în ē-, (i)o-, apar diftongi noi éi (după l ēi > ēi), oi, de exemplu: varškėi ~ varškei (< în varškė), žėvėi ~ žievėi, skylėi ~ skylėi, žalėi ~ žolėi (vezi și § 82); anōi ~ anoj (< în anojè), galvōi ~ galvoj, gražōi ~ gražioj, naujōi ~ naujoj.

34

Diftongul oi mai apare în câte o formă de nominativ singular a pronumelor feminine, de exemplu: anõj ~ anój (< anóji) „aceea; pronume demonstrativ”, katrõj ~ katrój „care”.

Diftongii ėi, ęi, oi sunt accentuați numai în dialect. Pentru evoluția acestor diftongi de origine secundară la sfârșitul neaccentuat al cuvântului, vezi § 67.

Diftongi mixti

§ 71. Diftongii mixti vechi de la sfârșitul cuvântului s-au descompus în cea mai mare parte, componentele lor secunde au căzut (cf. § 86). Diftongii mixti aflați astăzi la sfârșitul cuvântului sunt în principal de origine secundară. Cauza apariției lor a fost, de regulă, dispariția vocalelor sau a diftongilor din terminație. După căderea vocalei (sau a diftongului), consoana rămasă din ultima silabă s-a alăturat vocalei silabei penultime, dând astfel naștere unor diftongi noi. Astfel, componentele întâi ale diftongilor mixti aflați astăzi la sfârșitul cuvântului în dialect sunt cel mai adesea vocalele temei a, ą, e, ė, ę, i, o, u, iar componentele secunde sunt consoanele m și n.

§ 72. Diftongii mixti cu componenta a doua m apar la dativul și locativul singular al substantivelor, la dativul și instrumentalul pluralului (=dualului) și la persoana I plural a verbelor.

a) -am (în limba literară corespunde lui -am-, lui -om- neaccentuat și lui -ėm- neaccentuat, care apare după l; vezi și § 75):

anám, baltám; anãm ~ anamè, senãm ~ senamè; rátam, vaikám; ruñkam ~ rañkom, šienam ~ šienom; dàram ~ dàrome, dìrbam ~ dìrbome, dìrbdavom ~ dìrbdavome; didžiùlam ~ didžiùlēm, sėilam ~ sėilēm; màlam ~ màleme.

b) -am (în limba literară corespunde lui -am- de la persoana I plural a prezentului după consoane dure; cf. § 53): dìrbam ~ dìrbame, dùodam ~ dùodame, mòkam ~ mòkame.

c) -em (în limba literară corespunde lui -ėm- neaccentuat): kárvem ~ kárvėm, lápem ~ lápėm; dàrem ~ dàrėme, màtem ~ màtėme.

d) -ėm, -em (în limba literară corespunde lui -ėm accentuat): giesmėm ~ giesmėm, kaũem, senesnėm; gerklėm ~ gerklėm, žõlėm ~ žolėm.

e) -im (în limba literară corespunde lui -im- și lui -am- de la persoana I plural a prezentului după consoane palatalizate și după j; cf. § 63): gelàžim ~ geležìim, vitim ~ vytim; gūlim, dìrpsim ~ dirbsime, diõkim; áudžim ~ audžiame, baigim ~ baigiame, kėlim ~ keliame, važiuojim ~ važiuojame.

f) -om (în lituaniana standard corespunde lui -om accentuat): lazdõm, naujõm, žãlõm ~ žaliõm.

g) -um (rar, în lituaniana standard corespunde lui -um): petūm ~ pietūm.

§ 73. Diftongii mixti cu al doilea element n se întâlnesc în principal numai la instrumentalul substantivelor.

a) -an este întotdeauna accentuat și corespunde lui -an din lituaniana standard, de exemplu: anán, baltán, gerán, miškan (cf. și § 75).

b) -an corespunde în lituaniana standard:

1) formei întotdeauna neaccentuate, iar uneori și accentuate, -an, de exemplu: miẽstan ~ miẽstan, óran ~ óran, sõdan ~ sõdan, stõgan ~ stõgan; darbãñ || darbãñ, lungãñ || lungãñ ~ langãñ, stalãñ || stalãñ;

35

2) -on neaccentuat, aflat după consoane dure, de exemplu: lóvan ~ lóvon, runkan ~ rankon;

3) -ėn neaccentuat, aflat după l, de exemplu: didžiūlan ~ didžiūlėn, sáulan ~ sáulėn, šeilan ~ šeilėn;

4) -un, aflat după consoane dure, de exemplu: alan ~ alun, medań ~ medun, turgan ~ turgun. -un accentuat rămâne uneori neschimbat, de exemplu: dungūn ~ dangūn, medūn.

c) -ėn, -ēn, -on corespund formelor accentuate -ėn, -on din lituaniana standard, de exemplu: katēn, žēvīn ~ žievėn; didelēn ~ didelėn, žalēn ~ žolēn; galvōn, lazdōn, šakōn, valdžōn ~ valdžion.

d) -in, -īn corespund în lituaniana standard:

1) lui -in, de exemplu: lavīn ~ lovīn, pirtīn, širdīn;

2) lui -yn, de exemplu: artīn³⁷ ~ artyn, gerīn ~ gerýn, žemīn ~ žemýn;

3) -ėn neaccentuat, de exemplu: drōbin ~ dróbėn, ūpin ~ ūpėn, žemin ~ žēmėn;

4) -on neaccentuat, care apare după consoane palatalizate sau j, de exemplu: nekōčin ~ niekōčion, sáujin ~ sáujon;

5) -un, care apare după consoane palatalizate sau j, de exemplu: gōjin ~ gōjun, krīžin ~ krýžiun, pėčin ~ pėčiun.

Diftongul -in are, de asemenea, forme de ilativ plural pentru toate temele, de exemplu: geruōsin, miškūosin, naujōsin, šakōsin, širdīsīn ~ širdysīn, žemēsīn.

3. Triftongi

§ 74. La sfârșitul cuvântului, în anumite cazuri, apar triftongii iem, uom.

Triftongul iem apare în terminația pronominală a dativului plural (= dual), de exemplu: aniēm, baltīem, kitīem, mažīem. Forma neaccentuată -iem > devine -em, de exemplu, geriausiem ~ geriausiem.

Triftongul -uom apare în instrumentalul singular al unor pronume masculine, de exemplu: antōm, katrōm, kokiōm ~ kokiuōm, tokiōm ~ tokiuōm.

IV. Legi fonetice combinatorii ale vocalelor

1. Anteriorizarea vocalelor

§ 75. După consoanele palatalizate și j, vocalele posterioare se anteriorizează întotdeauna, de exemplu: jáunas, dž̌áuči ~ džiau­ti, pjovė ~ piovė, žóvauti ~ žióvauti, jūdini, juosta, lūnas ~ liūnas. Uneori, a anteriorizat al dialectului este pronunțat chiar ca vocala e. Sunetul e se aude mai clar în următoarele cazuri:

1) în silabă deschisă, în locul lui a scurt, accentuat sau neaccentuat, de diverse origini (cf. §§ 21—23, 52), de exemplu: ievai ~ javai, sáuje ~ sáuja, pradžė ~ pradžia, žinė ~ žinia; jodinēt ~ jodinėti, žepḷinēt ~ žioplinėti, kėle ~ kelio, nauje ~ naujo, grāžes ~ gražios, sáujes ~ saujos, turėjes ~ turėjos; ještēla ~ juostėlė, āpjese ~ āpjuosė, vartēles ~ vartėliuose;

37 În dialect, diftongul de origine secundară -īn din aceste adverbe se pronunță cu accent circumflex.

36

2) în locul primului component al diftongilor ai, am, an (cu accent circumflex și al lui am neaccentuat), de exemplu:

arklě̃ ~ arkliai, geně̃ ~ geniai, naujě̃ ~ naujai; arklės ~ arkliais, naujė̃s ~ naujais, švarẽs ~ švariais³⁸; medž’nėm ~ mediniam(e), naujě̃m ~ naujamė; dvăsem ~ dvasiom, săujem ~ saujom, sėdėjėm ~ sėdėjome; gražě̃n ~ gražian, naujě̃n ~ naujan, švarẽn ~ švarian.

a lung al dialectului, devenit anterior, nu se transformă în vocala e (un astfel de a apare în silabe deschise accentuate cu accent circumflex și în diftongi accentuați cu accent ascuțit); în acest caz se pronunță aproximativ ca în lk, de exemplu: jăvs, (sg. instr.) brungĭai ~ brangiai, naujăm, takăm ~ tokiam. Tot astfel se pronunță și primul component al diftongului au, devenit anterior, de exemplu: šaudai ~ šiaudai, šăuras ~ siauras, ganiău ~ ganiau, jăura, kăuras ~ kiauras.

Pentru a-ul scurt vechi de la sfârșitul cuvântului > ė, vezi § 63a.

§ 76. În dialect, în locul lui u neaccentuat devenit anterior apare adesea vocala i, de exemplu: bliūd̃t ~ bliūvoti, bliūdžiukas ~ bliūdžiukas „un vas mic“, čipinė̃t ~ čiupinėti, čižinė̃t ~ čiūžinėti, džīvesei ~ džiuvesiai, Jir̃dnis ~ Jurdōnys „sat“, maņčišėnai ~ Mančiūšenai „sat“, siūbōt ~ siūbuoti, siūlėlis ~ siūlelis, siuntinė̃t ~ siuntinėti, siuvėjs ~ siuvėjas, šīndien < šiundien (cf. Širvydas, Šiān diena PS II 99₃) < šiandiena, šniūrelis ~ šniurėlis, žiūrė̃t ~ žiūrėti. Cf. de asemenea § 63b (cu bibliografia indicată).

2. Deschiderea vocalei e

§ 77. e din dialect are grade diferite de deschidere. În unele cazuri este mai închisă, în altele se pronunță mai deschis, cu o nuanță de a, cf.:

1. metì, metei, melù ~ mielių, sėdė́i ~ sėdėti, senù ~ senių, vieniem ~ vieniem; kėli ~ kėlia, mėte ~ mėte, sėnem ~ seniam, žėme ~ žėme, žėmen ~ žėmėm, (jst.) pěšt, vėšt, vėžt ~ vežti; beržėlis, kelminas ~ kelmynas, mērki ~ merkia, pėiki ~ peikia, veidas, pėrkel, velì;

2. metù ~ metų, melēm ~ mielėm, sedòm ~ sėdòm, senù ~ senų, venām ~ vienām; mėta ~ mėta, sēnu ~ seną, žėmas ~ žemas, vėzdamas ~ vėsdamas, vėžk ~ vežk; beržai ~ beržai, kelmas ~ kelmas, pērka ~ perka, pērkraut ~ perkrauti, (su)veltas ~ (su)veltàs.

Exemplele arată că e se pronunță mai închis dacă este urmată de o vocală anterioară (sau devenită anterioară) ori de o consoană palatalizată (în cazurile de la punctul 1), iar mai deschis dacă este urmată de o vocală posterioară sau de o consoană dură (în cazurile de la punctul 2). Așadar, asupra vocalei e acționează sunetul care o urmează

³⁸ Este de remarcat faptul că K. Širvydas, ghidându-se în principal după principiul fonetic al ortografiei, scrie de cele mai multe ori terminația -ai după o consoană palatalizată și j sub forma (-i)ei, de exemplu: žodžiey PS I 1₉, seney PS I 3₁₈, kurtiniey PS I 32₈, numerielei PS I 32₈, plačiey PS I 42₃₀, padėiey PS I 28₂₉, kursitioiey PS I 28₃₀, siun ditioiey PS I 29₁, turėiey PS I 25₅, weiey PS I 50₅, žodžieys PS I 18₁₇, pačieys PS I 18₁₈, punčieys PS I 39₁₁, brungieys PS I 45₁₅, (sg. instr.) kuriey PS I 14₂₃, pačiey PS I 169₂, bažničiey PS I 287₁₈; și numai mult mai rar — (-)ai, de exemplu: ne priderunczay PS I 43₇, dušay PS I 247₇, pinkłays PS II 230₁₅, weias PS I 280₈, didžays PS I 301₄. În alte cazuri, după o consoană palatalizată și j, în ortografia lui Širvydas se scrie cel mai adesea (i)a, cf.: gvayskčoja PS I 32₁, persekioja PS II 140₁, Kokia PS II 140₉, (sg. loc.) kuriami PS I 4₂₆, kokiamy PS I 42₁₇, (sg. instr.) ku nomasiam PS II 182₂₁, turinčiam PS II 141₅; e apare doar rareori, de exemplu: nužengėi „care coboară“ PS II 70₂₅.

37

sunetele care urmează (are loc asimilarea regresivă). Totuși, opiniile nu sunt unanime în privința a ceea ce influențează e — o vocală sau o consoană —³⁹. Rapt anumite exemple permit să presupunem că această vocală poate fi influențată atât de o vocală, cât și de o consoană, cf.: bė akies ~ be akies, neartas ~ neártas, ne ãžeras ~ ne ėžeras; kęps ~ kėps, pęš ~ pėš.

Deschiderea vocalei e în dialect depinde și de durata ei. e scurt (vejeliũkas ~ vėjeliukas, vėlniai ~ velniai) pare a fi puțin mai închis, iar e lung (vejelis ~ vėjėlis, vėlnis ~ vėlniais) — mai deschis; de asemenea, e scurt (kepù ~ kepù, kelmù ~ kelmù) este mai închis, iar e lung (kėpą ~ kėpą, kelmù ~ kėlmą) — mai deschis.

În dialectele aukštaitiene de est, deschiderea vocalei e este un fenomen destul de vechi în anumite cazuri. Ortografia acestei vocale în textele vechi ne permite să credem astfel; cf. K. Širvydas: daug giaro PS I 222₂, wisa siara PS I 172₂₆, Mięlas PS II 14₁₂, miatu „metų“ PS II 70₃₁, siamu „seną“ PS II 70₂₈, šiasztu „šeštą“ PS I 317₁₀₉, užkialdamas PS II 131₄₀.

Despre influența consoanei palatalizate în dialect asupra vocalei e care o urmează, vezi §§ 84,90.

3. Contracția și eliziunea vocalelor

(Contracție și eliziune)

§ 78. a) În cuvintele compuse și cu prefix, în formele reflexive sau după dispariția unei consoane din interiorul cuvântului, se pot întâlni două vocale. Aceste două vocale din silabe învecinate se contractă uneori în dialect într-o singură vocală sau într-un diftong, de exemplu:

(a-e > o, e-ī > ē) pȯžėre ~ požėrė (< paėžerė); nėr(a) (< ne-yra), nebėr(a) (< ne-be-yra);

(a-i > ai, e-i > ei) atãima (< atà-ima), pàima (< pà-ima); nėima (< nė-ima)⁴¹;

(i-a > ie) apsìeve ~ apsievė (< ap-si-avė), apsėvìmas ~ apsievimas (< ap-si-avimas) „încălțăminte”, nusìeve ~ nusievė (< nu-si-avė)⁴²;

(ē-jī > ei, a-jī > ai, a-(v)i > ai) kalėjmas (< kalė-jimas); klãjmas (< klā-ji-mas > lk klojimas), ačlãjmas (< atšla-(v)imas).

b) Când se întâlnesc două vocale din silabe învecinate (sau o vocală și un diftong), una dintre aceste vocale poate fi uneori omisă, de exemplu: neparinétas ~ neaparimėtos, nep-laidži ~ neaplėidžia, nėpkìnte ~ neàpkentė, neteis ~ neateis, netlàida ~ neatlėido,

³⁹ Cf. E. Grinaveckienė, Minivos upyno tarmės fonetika, LKK, 1, 159 tt. (1957).

⁴⁰ Totuși, Širvydas notează ia (uneori chiar ea, de exemplu Petras PS II 186₁₁) și e în cazuri strict nedeterminate și inconsecvent; cf. de asemenea: žiame PS I 31₃, nužiamintas PS I 304₁₀, atmiatis PS II 67₁₉, didiasnio PS II 73₂₀, giwianimu PS II 76₄, diagina PS II 76₂₀, pianì PS II 80₁₂, žodialo PS II 158₄, miayly „meilę“ PS II 170₃, 183₂₆, prakìayktas PS II 76₁₀, piarpìszis PS II 188₂₂, niandri „vns. įnag.“ PS II 199₂₀, lampomis PS I 227₂₉, pirenkamia PS II 172₄, ir gieląži PS I 183₁₃, žiemes PS I 65₁₆, didesno PS I 57₂₅, giwianimu PS I 65₃, degunty PS I 20₂₅, peni PS II 80₁₄, žodelo PS I 371₀, meyly PS I 52₉, 58₂₀, 349₈, kieykia PS II 142₁₀, perkalbet PS II 16₄, iż nendres PS II 99₈, semkite PS I 214₁₃, apdengęs PS II 182₂₀. Semnul ia din „Punktuose sakymų“ indică cel mai adesea un e lung (accentuat). În plus, ia în loc de e pare să apară mai frecvent în a doua parte a „Punktų“.

⁴¹ În dialect, alături de formele de trecut simplu atãėmių ~ atãėmiau, atãėmėji ~ atãėmei…, pàėme ~ pàėmė, nėėme ~ nėėmė, se folosesc adesea și atãėmių, atãėmį…, pàime, nėime.

⁴² După modelul lui nusìeve, probabil că în dialect a apărut și nūjėve ~ nujevė „și-a scos încălțămintea“.

38

nẽtvežė ~ neatvežė, nešù (< ne-ešù), neĩna (< ne-eĩna), nebẽina (< ne-be-eĩna), nė̃jo (< ne-ẽjo), neušẽjo ~ neužšẽjo „nu s-au înțeles, s-au certat“, apsẽiti ~ apsieiti, apsiaũti ~ apsiauti (< ap-si-aũti), nusiaũti ~ nusiauti (<nu-si-aũti).

c) Nu se poate ști întotdeauna dacă vocalele sunt contractate sau dacă o vocală a fost omisă; vezi, de asemenea: žvairãkis (<žvaĩra-ãkis), babaũšis (<boba-aũsis), nãũ (<ne-jaũ), nãũgi (<ne-jaũgi), nepaĩna (< ne-pa-eĩna), pasił̃t (<pa-si-ılgti), pasilsẽti (< pa-si-ilsėti > lk pasilsėti), pasĩmti (< pa-si-ı̄mti). Așadar, în anumite cazuri contragerea și omiterea vocalelor sunt strâns legate între ele⁴³.

4. Elidarea vocalelor

(Sincopă)

§ 79. a) În grai se întâlnesc mai ales cazuri de elidare a lui i scurt, neaccentuat, din interiorul cuvântului, de exemplu:

1. Ca și în lk, din cuvintele: kẽlnes ~ kẽlnės (< kelinės), vẽlnis ~ vẽlnìas (cf.: welinas PS I 14₃₂, welinas PS II 47₁₃, wėlino DK 13₂₁, 14₁₁ și welno KA 13₃₂, wėlno KA 14₁₂).

2. Din cuvintele: dešnẽ, dešnìs ~ dešnys (cf. lk: dešinė, dešinys), šil̃ma (cf. lk šil̃mą), šulnìs ~ šulnys (cf. lk šulnys), amẽrka, amẽrkõnas (cf. lk: Amerika, amerikõnas).

3. Din numerale: veniuolka ~ vienuólka, veniuólktas ~ vienuólktas, dvỹlika ~ dvýlika, dvỹliktas ~ dvýliktas… deviniólka ~ devyniólka, deviniólktas ~ devyniólktas (cf.: Dvylika PS I 104₁₇, septiniólika PS I 226₁₄ și dvỹlika KA 24₃,₁₅; lk: vienuólika, vienuóliktas…).

4. Din sufixul -inykas, -ė (=lk -ininkas, -ė), de exemplu: liūdinykas ~ liūdynykas (< liūdynykas), mȧtnikas ~ mȧtnykas (< mȧtinykas), gỉrinikas ~ gỉrnykas (<giri-nykas), mėšnikas ~ mėšnykas (< mėsinikas), ležūnnikas ~ ležūvnykas (< liežūvinikas). Uneori cuvintele menționate se rostesc și cu i, de exemplu liūdinykas ~ liūdynykas. În sufixul -inykas, i se păstrează dacă, prin elidarea sa, ar rezulta un grup de mai mult de două consoane, de exemplu: kȧltinik as ~ kaltinykas, rȧštinik as ~ raštinykas, kampi-nykas ~ kampinykas, dȧržinik as ~ daržinykas, deși se spune și sekundinikas ~ sekundnykas (alături de sekundinikas), vȧlundnikas ~ valandnykas (alături de vȧlundinikas) „indicator al orelor“. În grai nu s-a observat nici dispariția acestui i după consoanele m, n și g, k, cf.: niuomnikas ~ nuominykas, dainnikas ~ daininykas (pentru malūnikas ~ malūnykas, vezi § 102), valākinikas ~ valākinykas.

Vechimea dispariției vocalei i din sufixul -inykas este indicată de unele nume de locuri, de exemplu: mūšnikai ~ Mušnykai (< *Mūsinikai) „lk Mūsininkai“, ūpnikai ~ Ūpnykai (< *Ūpinikai) „lk Ūpninkai“, uličnikai ~ Ulýčnykai (< *Uličinikai) „sat din împrejurimile Pabaiskas“, pasadnikai ~ Pasodnykai (< *Pasodinikai) „sat din împrejurimile Gelvonai“, precum și de scrierile vechi, cf.: priešzniko KA 53₃, liežuvnikay PS I 82₁₁

⁴³ La fel stau lucrurile și în alte graiuri (cf. E. Grinaveckienė, lucrarea citată, 163). De aceea, se pare că nu întâmplător aceleași exemple sunt uneori indicate de unii lingviști drept cazuri de contragere a vocalelor, iar de alții — drept cazuri de omitere a vocalelor (cf.: Endzelīnas, GF, § 34; Ot-rebski, GrJL, 1, § 360).

39

(alături: priešininko DK 53₂₃, priešininkas PS I 5₃₁, priešininkay PS I 14₄, priešininkus PS II 222₃₀).

5. Din particula reflexivă -si-, de ex.: nešdáudą < ne-si-dúoda, nušinės < nu-si-nėš, pastráuk < pa-si-tráuk.

b) Dispariția altor vocale din interiorul cuvântului este un fenomen destul de rar, întâlnit doar în câte un cuvânt, de ex.: kėtrės < keturios, kėtris < keturis, keturias, keterėdešims < keturiasdešims (dar: keturi, keturių ~ keturių, keturìem…).

5. Căderea, inserarea și adăugarea vocalelor

§ 80. Cazurile de cădere, inserare și adăugare a vocalelor sunt rare în dialect; apar mai ales în cuvinte de origine nelituaniană.

a) Cădere: šàikvōt ~ šeikvoti „a epuiza”, kardi̇̀jōnas „acordeon”, lėkštrika, lėkštrika „electricitate”, lementōris ~ lementorius „elementar”, ná-ližas „analiză”, raštuōt „a aresta”, raštoni̇̀as „arestat”, rápnikas (|| arápnikas) „bici”, tōminė ~ tōminė „atomică”, tamabìlis „automobil”.

b) Inserare: šìretas || šìratas || šáratas „șurub”, gimnāžije „gimnaziu”, giminàštika „gimnastică”, páletas „palton”.

c) Adăugare: uzbōnas (cf. rus. звон) „ciocan cu două tăișuri”.

Consonantism

I. Originea și pronunțarea

1. Consoanele

b, d, g, k, m, p, r, s, š, t, v, z, ž

§ 81. Originea consoanelor dialectale b, d, g, k, m, p, r, s, š, t, v, z, ž este aceeași (iar pronunțarea este identică, vezi § 14) ca și cea a consoanelor corespunzătoare din limba lituaniană standard, de ex.: burnà, dúodu, gãlas, kótas, márgas, putà, rõges ~ rõgės, sãmanas ~ sãmanos, šáltas, tùrfas, vãkaras, žùlinì, žãgaras.

j

§ 82. a) Originea lui j dialectal este aceeași (iar pronunțarea este identică, vezi § 14) ca și în limba lituaniană standard, de ex.: jáumas, jáura, júodas.

b) În dialect, j a dispărut: 1. Ca și în limba lituaniană standard, între consoane și înaintea vocalelor anterioare, de ex.: (prezent, pers. I sg., pers. a II-a) glaudì, kelì, sùntì ~ siunti, verki̇̀, (trecut, pers. I sg., pers. a II-a) glaudėi, sùntei ~ siuntei, verkėi, (pl. nominativ) šlapi̇̀, žali̇̀, (instrumental) šlapiēm, žaliēm. 2. Din vechile grupuri consonantice: gj, kj, lj, mj, nj, rj, sj, šj, vj, zj, žj, care precedau vocalele posterioare. Dispărând din aceste grupuri, j a lăsat consoana aflată înaintea lui (adică primul element al grupului) palatalizată, de ex.: rugù ~ rugių, lakù ~ lekìu, žàle ~ žalià, ramiaũ ~ ramiaũ, ganiàũ ~ ganiaũ, šunarei ~ šąnariai, šiauràs ~ šiaũras, šaũdas ~ šiaũdas, daviaũ ~ daviaũ, zurziau ~ zurziau, ōže ~ ožio.

40

3. Din terminațiile accentuate ale singularului locativ -ėj(e), -yj(e), de exemplu: dabė, žėvė, žalė (|| dabėj, žėvėj, žalėj) < duobėje, žievėje, žolėje; akỹ < akyje, ausĩ < ausyje, pirtì < pirtyje, širdì < širdyje⁴⁴.

c) Ca și în multe dialecte, în tema cuvântului rapt s-au păstrat grupurile consoanelor labiale b, p cu j înaintea vocalelor de rând posterior, de exemplu: bjaurùs ~ biaurùs, (su)bjūra ~ (su)biūro, pjáuti ~ pjauti, pjáustyti ~ pjaustyti, pjévėjis ~ piovėjas, pjudĩ ~ piudyti, rugpjūtė ~ rugpjūtė, spiáuti ~ spiauti, spjaudalìs ~ spiaudalis, spjaudė ~ spiaudė. La sfârșitul cuvântului, j după b, p a dispărut (după ce a palatalizat aceste consoane), de exemplu: drėbù ~ drebù, drebāũ ~ drebiau, lāpù ~ lāpiu, verpù ~ verpiu, verpāũ ~ verpiau.

Înaintea unei vocale anterioare, j după b se pronunță numai în adverbul labīn ~ labyn (probabil, după labjau ~ labiau).

d) Grupurile consoanelor dentale d, t cu j, aflate înaintea vocalelor de rând posterior, au dispărut în dialect (ca și în lk), transformându-se în africatele dž, č⁴⁵, de exemplu: gaidžẽ ~ gaidžiai, gaidže ~ gaidžio, gaidžiū ~ gaidžiui, gaidžū ~ gaidžių; svečẽ ~ svečiai, sveče ~ svečio, svečiū ~ svečiui, svečū ~ svečių, verčiū ~ verčių, verčāu ~ verčiau, verčĩ ~ verčia.

l

§ 83. l din dialect este de aceeași origine ca în lk, de exemplu: láibos, lāpe ~ lāpė, lāšas, lūbas ~ lūbos, lūpa ~ lūpa, lieptas, ligā, liktì.

§ 84. a) În dialect, l dur (care se pronunță puțin mai dur decât în lk) apare nu numai înaintea vocalelor de rând posterior, ci și înaintea lui e (precum și înaintea lui e care este primul element al unui diftong), ē. Vocalele e, ē după l întărit au devenit în dialect a, e, de exemplu: lādas ~ lēdas, lāki ~ lēkia, vėlanas ~ vėlenas, žalāla ~ žolėlė; lāisti ~ lēisti, laidīmas ~ leidimas, didelāi ~ didelēi „didelei“, lik šelāi ~ lig šiolēi „ligi šiolei“; gulēt ~ gulėti, išblēsa ~ išblēso, tilēt ~ tylėti, velēna ~ velēna, žalē ~ žolē.

Consoana l se pronunță încă dur în dialect în cuvintele: gēlbāt ~ gēlbėti, kalbēt ~ kalbėti, silsēt ~ silsėti „ilsėtis“. În alte cuvinte, în asemenea cazuri, adică atunci când nu precedă direct e, ē, l se pronunță moale prin asimilare, de exemplu: kilpēla ~ kilpėlė, pilnēt ~ pilnėti (cf. și § 89d).

b) În dialect, consoana l, când precedă e, ē, nu este întărită în următoarele cazuri:

1. În cuvinte onomatopeice (interjecții imitative, verbe formate de la acestea și alte cuvinte), de exemplu: klēpt, klēpsi, klēptelēje ~ klēptelėjo, klebetiū, lēpī, lēpsi, lēpterēt ~ lēpterėti, lēpsi ~ lēpsyš „lēpsis“, plēkši, plēškēi, plēpēi, plēpīs ~ plēpys, plēpus, plērpt, plērpi ~ plērpia, slēpti, slēpsēi.

⁴⁴ Se consideră, de asemenea, că în dialecte formele de singular locativ akỹ, ausỹ… ar fi putut proveni din formele akij, ausij, al căror j s-a asimilat cu į (scurt) și a devenit į lung (= y). Cf. J. Kazlauskas, Lietuvių kalbos i- kamieno daiktavardžių vienaskaitos įnagininko ir vietininko formų kilmės klausimu, UMD, 26, 66–67 (1958).

⁴⁵ Pe baza numelor de locuri lituaniene întâlnite în cronicile vechi și în alte documente (scrise în limbi străine), se presupune că *dj, *tj > dž, č s-au transformat spre sfârșitul secolului al XIV-lea sau la începutul secolului al XV-lea. Această transformare nu s-a produs, probabil, simultan în toate dialectele lituaniene. Se pare că a început ceva mai devreme în sud-estul Lituaniei, iar mai târziu — în partea de nord-vest a Lituaniei.

41

2. Înainte de e dialectal, provenit din diftongul neaccentuat ie, de exemplu: lemuõ ~ liemuõ, letãis ~ lietãis, ležùvis ~ liežùvis (a se compara și § 29).

3. În cuvintele care au pătruns în dialect,uose recent, când procesul de velarizare a lui l se încheiase deja. În principal, acestea sunt cuvinte de origine nelituaniană, de exemplu: kalãdas ~ kalė̃dos, kalėdóti ~ kalėdóti, kalendõris ~ kalendõrius, klebõnas ~ klebõnas, leñtas ~ leñtas⁴⁶ „lent”, klė̃ka „cușcă”, blė̃ta || blė̃ka „tablă”, sklė̃pas „pivniță”; l moale se pronunță și în cuvintele glė̃ža „pământ moale, noroi; terci lichid și lipicios”, klė̃vas, lė̃nda, žal̃szi ~ žalėsiai, care par să poată fi și cuvinte dialectale vechi.

§ 85. Velarizarea consoanei l înainte de e, ė, caracteristică și altor dialecte aukštaičiai⁴⁷, este un fenomen destul de vechi. Pentru a stabili aproximativ începutul velarizării lui l ajută o altă particularitate fonetică la fel de importantă a dialectelor aukštaičiai răsăritene (și dzūkai), și anume transformarea vechiului diftong en în in.

După cum știm, vechiul diftong en s-a transformat în dialectele aukštaičiai răsăritene în in sau en (etapă de tranziție de la en la in); cf. pronunțarea cuvântului šventė în aceste dialecte: švĩntė (Gelvonai), švũntė. (Svėdasai, Obeliai), švẽntė (Panevėžys, Pakruojis). După consoana l, vechiul en a avut o evoluție și mai diversă în aceleași dialecte. În locul său au apărut acum și mai multe diftongi noi: in, ɘn, ǝn, un⁴⁸. Evoluția neuniformă a diftongului en după l depindea de care fenomen a început mai întâi în aceste dialecte — velarizarea consoanei l sau transformarea diftongului en în in.

În dialectele în care mai întâi en > in, l, ajuns înaintea lui i, nu a mai putut ulterior să se velarizeze. De aceea, aici se pronunță acum linta ~ lenta, lingvas ~ lengvas. Această pronunție este caracteristică tuturor aukštaičiai răsăriteni care locuiesc la est, aproximativ, de linia Parovėja — Biržai — Vabalninkas — Subačius — Troškūnai — Kavarskas — Vidiškiai — Širvintos — Kaimynai⁴⁹. Așadar, această zonă cuprinde cea mai mare parte a puntininkai (inclusiv toți dzūkai răsăriteni). Pe acești aukštaičiai i-am putea numi lintininkai, după lenta > lint(a).

Lucrurile s-au petrecut altfel acolo unde l fusese velarizat mai devreme. După l velarizat, primul element al diftongului en s-a transformat în a (la fel cum e după l se transformă în a și în alte cazuri, de exemplu: lesa > lasa, leisti > laisti). Așadar, lenta, lengvas s-au transformat aici în lanta, langvas⁵⁰. Mai târziu, odată începută transformarea vechiului diftong an în diftongul un, s-a transformat odată cu acesta și an < en, care nu se deosebea de el în pronunție. Din acest motiv, în unele dialecte aukštaičiai răsăritene, din lanta, langvas (< lenta, lengvas) au rezultat lunt(a), lungvas (la fel ca runk(a) < ranka). Așa se pronunță acum într-o fâșie îngustă a puntininkai, situată la vest de limita vestică menționată a lintininkai. Localitățile mai importante din această zonă sunt Smilgiai (districtul Biržai), Krinčinas, Vabalninkas, Karsakiškis, Raguva, Šiesikai, Ukmergė, Pabaiskas, Gelvonai,

⁴⁶ În legătură cu originea acestui cuvânt, cf. Būga, RR, 2, 105.

⁴⁷ Numai aukštaičiai apuseni nu velarizează consoana l înainte de e, ė, pe când toate celelalte dialecte aukštaičiai (dzūkai, aukštaičiai răsăriteni și centrali) pronunță în acest caz l ca o consoană velară.

⁴⁸ La fel trebuie să se fi petrecut și cu vechiul diftong em, care urma după l; cf. K. Širvydas: nelýmiby PS I 114₁, nelymti PS I 125₁. Totuși, în prezent, nu s-au păstrat exemple ale acestui em aflat în poziția menționată în toate dialectele.

⁴⁹ La trasarea limitelor asociate velarizării lui l, s-a avut în vedere în principal materialul colectat pentru atlasul limbii lituaniene.

⁵⁰ Astfel (cu diftongul an) pronunță acum aceste cuvinte aukštaičiai centrali, dzūkai apuseni și dialectul Zietela, unde consoana l este velarizată înainte de e, ė, iar vechile an, en nu se transformă în un, in.

42

Čiobiškis, Musninkai, Kernavė. La fel spun și lunta pantininkai din sud (împrejurimile localităților Truskavõs, Ramýgalos, Krekenavõs). Toți acești aukštaičiai, care pronunță lunt(a), pot fi numiți luntininkais⁵¹. Teritoriul lor cuprinde, după cum am văzut deja din numele locurilor menționate mai sus, și întreaga rapt.

Diftongul an, transformându-se în un, a avut încă o etapă intermediară — diftongul ɔn (primul element era un o scurt și închis). Această etapă s-a păstrat până în zilele noastre într-o parte a graiurilor rytų aukštaičių. Astfel, din lanta (< lenta) a apărut și forma actuală a acestor graiuri, lont(a) (ca lonk(a)s < lankas). Aukštaičiai care pronunță astfel, care pot fi numiți lontininkais, locuiesc pe întregul teritoriu al pontininkai-lor și în partea de nord a teritoriului pantininkai-lor.

După cum s-a menționat, pe alocuri, pe lângă vechiul en care urma după l, se întâlnește și diftongul bɫn. Originea acestui diftong nu pare la fel de clară. Nu putea proveni direct din in (< en), deoarece consoana l dinaintea lui in nu s-ar fi velarizat ulterior. Acest lucru este arătat și de cuvintele lindo, linguori, linkimas, în care l dinaintea lui in se pronunță palatalizat în toate graiurile rytų aukštaičių. De aceea, afirmația unor lingviști că, în graiurile în care se pronunță lɪnta, mai întâi en > in, iar apoi l s-a velarizat, pare nu pe deplin corectă și, în plus, inexplicabilă. Totuși, bɫnta nu putea proveni nici din lanta sau lunta, întrucât nu avem nici exemple ale unei asemenea evoluții. Așadar, acest bɫn trebuie să fi apărut pe o altă cale în locul vechiului en.

Este posibil ca, în unele graiuri aukštaičių, înainte de începerea velarizării lui l, primul element al diftongului en să se fi închis deja, adică en > ęn. De exemplu, cuvintele šventė, žengti se pronunțau atunci aici šventė, žęngti. Când a ajuns aici valul de velarizare a lui l înaintea lui e, ė, lenta (< lenta), lengvas (< lengvas) au început să se pronunțe lenta (lęnta), lęngvas (lęngvas). Totuși, în aceste graiuri, en a continuat să devină in, adică šventė, žengti > švinti, žingti. În cursul acestui proces ulterior (transformarea lui en în in), primul element ę, posteriorizat după l velarizat (= ę), trebuie să se fi transformat și el într-un i posterior (= bɫ).

Dar, dacă izoglosele de răspândire ale formelor linta, lunta și lonta sunt mai mult sau mai puțin clare, în prezent nu putem delimita cu precizie teritoriul în care se spune lɪnta. Materialul dialectal de care dispunem arată că în prezent lɪnta se întâlnește cel mai adesea numai alături de alte forme: alături de linta (de exemplu, în zona Dieveniškės, Adutiškis și în alte locuri), lunta (de exemplu, în teritoriul rapt, în zona Musninkai, Čiobiškis, Pabaiskas și în alte locuri). Este posibil ca, odinioară, izoglosa de răspândire a lui lɪntos să fi fost și mai clară, însă ulterior această formă a fost înlocuită de formele deja menționate linta și lunta. De exemplu, la K. Širvydas se scrie cel mai adesea: nenusitynks PS I 10₁₇, lynktumes PS I 6₁₀, ne nusilynkiau PS I 24₂₄, aplinkis PS I 84₃, pralynkia PS I 138₁₃, nulink PS I 218₁₅, pralynktas PS I 327₁₄, nusilynkia PS II 12₂₄, nusilinimo PS II 90₁₄, pralynkt PS II 92₅, lyngwa PS I 51₂₀, lyngways PS I 52₂₈, tingwu PS I 243₉, lyngwesniu PS I 277₂₃, lyngwa PS II 36₁, lynciugas PS I 38₂₀, lyriciugays PS I 39₁₀, 127₂₉, lyničugais PS II 70₂₁. Numai rareori se întâlnesc: pralynkia PS I 185₃₁, lyncingu PS I 38₁₀, linciugays PS I 11₁₆, linčiugay PS II 160₅, stanksti PS II 179₁₅, prylankk PS II 171₁₉, pasilankie PS II 183₁₆,

⁵¹ Se poate adăuga că și luntininkai spun uneori in în locul vechiului en care urma după l. De exemplu, în partea de nord a teritoriului lor (de la granița cu Letonia aproape până la Ukmergė) se spune cel mai adesea linkt ~ lenkti. Totuși, o altă cauză a acestei pronunții a verbului poate fi și verbul linkti. O confuzie asemănătoare între aceste verbe se întâlnește și în rapt, numai că aici, după lunkšt < lenkti, în loc de linkti se spune lunkšti (cf.: prikrovė vežimą — net ašys lunkšta „a încărcat căruța — până și osiile se îndoaie”).

43

luncīgays PS I 374₁₉. Se pare că formele menționate din scrierile lui Širvydas pot fi considerate fie greșeli de tipar, fie forme preluate din alte graiuri.

Totuși, acum, după cum s-a spus deja, lbnta apare în cea mai mare parte doar ca formă de contact și, în plus, mai frecvent în locurile unde vorbitorii lintininkai se învecinează cu luntininkai sau cu dzūkai occidentali. Aceasta ne face să credem că forma (cel puțin în unele locuri) poate avea și o altă origine decât cea indicată mai sus. De exemplu, la marginile dialectelor menționate, lbnta ar fi putut apărea mai târziu prin contaminare, din formele lunta sau lanta și linta (l întărit al primelor forme + diftongul in al ultimei forme).

După ce am trecut pe scurt în revistă pronunțarea lui l înaintea vechiului diftong en, să revenim la problema vechimii velarizării lui l.

Din numele proprii lituaniene care au ajuns în documente vechi redactate în alte limbi, vedem că diftongii mixti am, an, em, en se transformaseră deja în unele graiuri răsăritene în um, un, im, in pe la mijlocul secolului al XIV-lea. Începutul propriu-zis al acestei transformări datează, probabil, dintr-o perioadă și mai veche. În plus, se presupune că atât transformarea diftongilor menționați, cât și velarizarea consoanei l au început în est și s-au răspândit ulterior spre vest. Și deoarece graiurile lituaniene cele mai răsăritene pronunță acum linta în loc de lenta, consoana l trebuie să fi început să se velarizeze puțin mai târziu decât diftongii am, an, em, en > um, un, im, in. Totuși, între începutul acestor două fenomene nu putea să treacă un interval lung, deoarece valul de velarizare a lui l a ajuns mai întâi în celelalte graiuri aukštaičių, și anume la luntininkai și lontininkai, iar abia mai târziu a început în acele graiuri transformarea diftongilor mixti menționați.

Totuși, în rădăcină lucrurile stăteau astfel, iar la sfârșitul cuvântului puteau fi și altfel. De exemplu, în locul vechiului acuzativ singular *saulen (> lk saulę), ne-am aștepta la: în teritoriul lintininkai-lor, saulį (pentru căderea lui n, vezi § 86); la luntininkai, saulu; iar la lontininkai, saulo. Dar, în realitate, lucrurile nu stau întotdeauna astfel. Lintininkai și luntininkai din nord, care locuiesc în teritoriul puntininkai-lor de la granița cu Letonia până aproximativ la Ukmergė, spun acum cel mai adesea saulb, în timp ce lontininkai și luntininkai care locuiesc în teritoriul pantininkai-lor spun saulę. În partea de sud rămasă a teritoriului luntininkai-lor, ocupată aproape în întregime de rapt, acuzativul singular este saulu.

Să vedem cum ar fi putut apărea saulb alături de linta și lunta, iar saulę alături de lonta și lunta. Din punct de vedere fonetic, aceste forme ar fi putut evolua astfel. Vechiul acuzativ *saulen trebuie să fi trecut prin stadiul *saulėn în graiurile rytų aukštaičių. Valul de velarizare a lui l a ajuns în această etapă, iar saulėn > a devenit saulėṇ. Într-o parte a aukštaičiai-lor menționați (la lintininkai și la o parte dintre luntininkai), această din urmă formă a evoluat mai departe în *saulbṇ > saulb; în cealaltă parte (la lontininkai și la o parte dintre luntininkai) nu s-a mai schimbat și, după căderea ulterioară a lui n de la sfârșitul cuvântului, a apărut aici saule. Dar acest lucru nu ar fi putut să se întâmple decât:

1) dacă finalul cuvântului a păstrat mai mult timp decât rădăcina prima etapă a transformării lui an, en în diftongii un, in — diftongii om, em; sau

2) dacă transformarea lui an, en de la sfârșitul cuvântului în diftongii un, in (trecând, de asemenea, prin etapa intermediară on, en) a început puțin mai târziu decât transformarea acelorași diftongi din rădăcină.

Într-un fel sau altul, începutul însuși al procesului de transformare a lui an, en de la sfârșitul cuvântului trebuie să fie, de asemenea, mai vechi decât începutul velarizării lui l. Totuși, valurile de transformare a lui an, en din rădăcină și de la sfârșitul cuvântului trebuie să fi înaintat din est spre vest cu viteze diferite. Ultimul val sau, mai exact, prima etapă a transformării diftongilor an, en de la sfârșitul cuvântului (> on, en), a înaintat mult mai repede, a devansat schimbarea lui an, en din rădăcină și i-a ajuns din urmă pe luntininkai și lontininkai

44

a apărut încă înainte de întărirea lui l. În poziția finală a cuvântului, ca și în rădăcină, an, en > un, in au apărut abia după întărirea lui l (înainte de e). Această interdependență dintre schimbarea diftongilor an, en din rădăcină și de la sfârșitul cuvântului și întărirea lui l am putea-o reprezenta mai clar într-un tabel (vezi tabelul 1).

Tabelul 1

Relația dintre schimbarea lui en în rădăcina veche și la sfârșitul cuvântului (acuzativul singular) și întărirea lui l în dialectele estice aukštaitiene

forma inițială: rădăcină, desinență; en >: rădăcină, desinență; valul de întărire a lui l; an, en >: rădăcină, desinență; denumirea dialectului după pronunțarea cuvântului „lenta”. lenta; *saulen; linta; *saulen; linta; *saulbn; saubl; lintininkai. lenta; lenta; *saulen; *saulen; lanta; *saulen; *saulan; lunta; *saulbn; saubl; lintininkai. lenta; lenta; *saulen; *saulen; lanta; *saulen; *saulen; lonta; *saulen; saulė; lontininkai.

Desigur, pe lângă formele de acuzativ singular menționate mai sus, în aceleași dialecte se întâlnesc uneori și alte forme, de exemplu, în aria lintininkai: saulė (Dieveniškės, unele localități din împrejurimile districtului Molėtai și în alte locuri), saulu (Šašuoliai, Lyduokiai, unele localități din împrejurimile districtului Anykščiai și în alte locuri). Aceste forme din urmă pot fi, în unele locuri, de asemenea vechi, dezvoltate direct din *saulen. Dar nu trebuie uitat nici faptul că sfârșitul cuvântului este mult mai instabil decât rădăcina și că poate suferi mai repede, într-un fel sau altul, și influența altor forme. De exemplu, în dialectele estice aukštaitiene, desinențele multor cazuri ale cuvintelor cu tema în ė, care aveau vechea secvență de sunete -lė, au coincis complet, după întărirea lui l, cu desinențele cuvintelor cu tema în o. Cf. declinarea cuvintelor ranka și saulė în dialectul din Debeikiai:

Singular V. ranka, saula. K. rankas, saulas. N. rankai, saulai. G. ranku., saubl., saulu. Î. ranku, saulu. Vt. rankaj, saulaj (și ža.lōj alături de ža.lėsj „în iarbă“). Il. rankan, saulan (ža.lōn alături de ža.lēn „în iarbă“). Plural ranka.s, saula.s. ranku., saulu. ranka.m, saula.m. rankas, saulas. ranka.m, saula.m (ža.lōm alături de ža.lēm „cu ierburi“). (ža.lōs, ža.lēs „în ierburi“). (ža.lōs, ža.lēs „spre ierburi“).

⁵² Cf. O. Sedelskytė, Debeikių tarmės daiktavardžių linksniavimas, MADA, 1 (4), 200 tt. (1958).

45

Este de înțeles că, după ce desinențele grupului menționat de cuvinte cu tema în ė s-au amestecat în acest fel cu desinențele temelor în o, și forma variantă de acuzativ singular šalù poate fi una mai nouă, apărută după rùkų.⁵³ Același lucru se poate spune și despre formele altor cazuri (de exemplu, instrumentalul singular) care aveau la sfârșitul cuvântului secvența de sunete *-len. În plus, formele de acest tip ar fi putut fi influențate într-o anumită măsură și de alte forme ale aceleiași teme.

De exemplu, în prezent, în locul vechilor locative *stalẽn, *šìlẽn se folosesc în principal stalì, šìli. Această formă de locativ se întâlnește și în multe alte dialecte estice aukštaitiene, cf.: atòli, kubìli, stalì (Debeikiai, Svėdasai). Se poate presupune că aici -en cu accent circumflex > -in a apărut înainte de întărirea lui l. Avem însă și fapte care contrazic această opinie. În primul rând, transformarea mai târzie a acestui -ẽn într-un alt diftong este indicată de locativele singularului din Sirvydas dẽrkovy PS I 113₉, galỹ PS I 222₂₀, mezlỹ PS I 242₇, mokslỹ PS I 255₁₇, 287₁₂, precum și de formele actuale ale acestui caz din unele dialecte: galbì, katìbli, kubìli, šìlì (Obeliai), galù, šìlu (Miežiškiai). În dialectele în care acum se spune cel mai adesea šìl, se mai întâlnește și o altă formă, de exemplu šìlb (Čiobiškis). În plus, în aceste dialecte se folosește adesea forma cu înmuiere galù, galbì (în dialectul rapt), galì (Svėdasai⁵⁴), provenită din *galẽn. În al doilea rând, evoluția după l a lui -ẽn cu accent circumflex din instrumentalul singular nu indică un început de transformare mai vechi decât cel al lui -en cu accent acut; cf. formele de instrumental singular: atvìkti PS I 82₂₉, paukšzẽly PS I 85₂₇; siùlbl, skarelbi (Linkmenys, Obeliai), pelù ~ pelė, šaulù ~ šaule (Miežiškiai, Raguva)⁵⁵. Acest lucru ne face să credem că locativul singular šalì, šìli este acum, în multe locuri, mai nou. În locul lui l dur, aici ar fi putut apărea un l moale, după formele de locativ singular mult mai frecvente ale aceleiași teme, cu o consoană moale la finalul temei, de exemplu: mišì ~ miške (< *miškẽn), namì ~ name, sodì ~ sode, stogì ~ stoge. În plus, în dialectele în care *šìlẽn > a devenit šìlì, au apărut două desinențe de locativ singular pentru aceeași temă: -u și -i. Este de înțeles că desinența mai rară -u ar fi putut fi înlocuită.

În dialectul rapt și în unele alte dialecte estice, forme de origine similară ar putea fi și formele participiului trecut iterativ acigùlęs ~ ats igùlęs, acigùlì ~ ats igùlė, pakėlìs ~ pakėlęs, pakėlì ~ pakėlė, sušėlìs ~ sušėlęs, sušėlì ~ sušėlė. Aceste forme, folosite (în dialectul rapt și de reprezentanții generației mai vechi) alături de acigùlbs (acigùlas), acigùlbl (acigùla), pakėlbls, pakėlbl, sušəlbls, sušėlbl, ar fi putut apărea după participii precum būvis ~ buvęs, būvì ~ buvę, mātìs ~ matęs, māti ~ matę, vėžìs ~ vėžęs, vėžì ~ vėžę. O anumită influență poate avea și l-ul moale din formele literare ats igùlęs, ats igùlė…

Vedem că problema evoluției secvenței *-len de la sfârșitul cuvântului este mult mai complicată decât cea din rădăcină. Din păcate, dispunem încă de puține date comparative din diverse dialecte referitoare la această problemă.

Despre vechimea întăririi lui l în dialectul rapt, cf. și §§ 29, 32, 55.

n

§ 86. Originea lui n din dialect este aceeași ca și în lk, de exemplu: nãgas, naktìs, nẽrti, niẽkas, nìkti ~ nykti.

⁵³A se compara și J. Šukys, lucrarea citată, 160.

⁵⁴A se compara și Lietuvių kalbos žodynas, 3, 72, Vilnius, 1956.

⁵⁵Formele mai vechi rapt, din care s-a format actualul instrumental singular šaulaĩ „soare“, pelai „șoarece“, ar fi putut fi atât šaulu, pelù, cât și šaulbt, pelbt (pentru mai multe detalii despre apariția formelor instrumentale singulare feminine rapt lazdaĩ, katì… vezi MADA, 2 (7), 198 și urm. (1959).

46

În vechile diftongi mixți an, en, in, un, n tautosilabic s-a păstrat dacă acești diftongi precedau consoanele t, d, k, g, p, b, de exemplu: unt̃ras ~ antras, pín-tė ~ pėntė „pentis“, kaũdis ~ kaũdys, sùnku, žiñgsnis ~ žingstnis, į̃mpilas ~ į̃mpilas (despre m < n vezi § 91).

În diftongii an, en, in, un, care precedau s, š, z, ž, r, l, m, n, j, v și în poziție finală deschisă a cuvântului, n a dispărut. Dispariția lui n tautosilabic, care s-a produs treptat, nu este un fenomen vechi în multe cazuri. Mai întâi, rapt, ca și în alte dialecte răsăritene, acest n trebuie să fi dispărut după an, en > un, in (§§ 35 d, 36 c, 60, 61, 65). În al doilea rând, din scrierile vechi vedem că încă la mijlocul secolului al XVII-lea și chiar mai târziu, unii aukštaițieni pronunțau, în locul vechilor diftongi an, en, in, un, în cazurile menționate, a, e, i, u cu o nuanță clară de n, cu nazalizare. De exemplu, D. Kleinas discută separat în gramatica sa vocalele de această origine, din cauza pronunției lor deosebite⁵⁶.

În anumite forme (de exemplu, genitivul plural, § 53), n final rapt, ca și în alte dialecte, a dispărut cu foarte mult timp în urmă⁵⁷.

În verbele rapt, în anumite cazuri n s-a păstrat și înainte de s, de exemplu: givė̃nsu ~ gyvėnsu, givė̃ns ~ gyvens, sénstu, sė̃nsu ~ sénsiu, señs (despre en din acest dialect vezi și § 48), giñsu ~ ginsiu, giñs, žriñsu ~ trinsiu, žriñs. Aici, păstrarea lui n tautosilabic înainte de s a fost favorizată de analogia cu alte forme, în care acest n, aflându-se înaintea altor consoane (ocluzive), nu a căzut în mod regulat, cf.: givė̃nti ~ gyventi, givė̃ndava ~ gyvendavo, givė̃nk ~ gyvenk, žriñti, žriñdava ~ trindavo, žriñk.

În prefixul in- (care apare alături de mai frecventul un- < ant-), n s-a păstrat în dialect înaintea tuturor consoanelor, de exemplu: iñdave ~ indavė, iñkė̃la ~ inkėlė, iñgėri ~ ingėrė, iñšėda ~ insėdo, iñmetė ~ įmetė, iñvė̃rti ~ inverti.

f, ch, h

§ 87. Consoanele f, ch, h sunt rare în dialect. Ele apar:

1. În cuvintele onomatopeice și interjecții, de exemplu: fė, fá „fe“, fít, fùchti (!fùkti), „pentru a marca stingerea bruscă a focului“; màchti „makt“, trach „pentru a marca împușcătura și alte sunete“, žàch „pentru a marca sunetul căderii, al tăierii“; ahã, ohõ, į̃haha ~ ýhaha.

2. În cuvintele de origine nelituaniană, de exemplu: fanjėra „faneră“, felčeris, frántas; chrõmas ~ chromas; hùonaras ~ honõras „onoare, ambiție“.

Vorbitorii dialectului din generația mai veche pronunță adesea p, k, g în loc de f, ch, h în cuvintele împrumutate din alte limbi, de exemplu: pabrìke ~ fabrikė „fabrică“, panabėrija ~ fanabėrija, pùosfaras ~ fosforas; krizantėma ~ chrizantėma, tėchnìkas ~ tèchnikas; gusáras ~ husáras. Consoana h este uneori omisă cu totul, de exemplu: aktãras „hectar“, iònaras „onorariu“. Vorbitorii din generația mai tânără pronunță cel mai adesea consoanele f, ch, h în cuvintele de origine nelituaniană.

2. Africate

§ 88. Despre č, dž din dialect și < *tj, *dj, vezi § 82d.

În dialect, africatele c, č, dz, dž apar și în următoarele cazuri:

1. În cuvintele onomatopeice, de exemplu: capsót, cikšėt; čekšėt, čiaukšt ~ čiaukšt, čùkšt ~ čiùkšt; dzìrint, dzupsėt ~ dziubseti; džerškė̃ti, džiñkti ~ džingt.

⁵⁶Cf. Prima gramatică a limbii lituaniene, 418 și urm., Vilnius, 1957. De asemenea, cf. K. Eigminas, luc. cit., 168–169.

⁵⁷De asemenea, cf. Z. Zinkevičius, Trăsături ale istoriei adjectivelor pronominale din limba lituaniană, 25 și urm., Vilnius, 1957.

47

2. Apărute prin asimilarea altor două consoane ajunse alături (cel mai adesea c < t-s, č < t-š, dz < t-z, dž < t-ž), de exemplu: ackirė < at-skirti, ackėlė < at-sikelti, acminė < at-siminti, acnešė < at-sinešti, pač < pats; ačūlė < at-šalti, ačlaimas < at-š laimas, ačlauži < at-šla užti; ādžvimbė < at-žvimbė, adzbósta < at-sibósta, adzdūoda < at-sidūoda; adžagarei < at-žagar iai, adžnupė < at-žnybti, adžvingė < at-žvengė.

3. În cuvinte de origine nonlituaniană, de exemplu: cigònas „țigan“, cimantas „ciment“, čolis; česnākas.

4. Africata c din grai se pronunță uneori și în locul lui s, mai ales în sufixe de origine nonlituaniană, înaintea consoanei k, de exemplu: kvietkāučkas ~ Kvietkāučkas, jeblūonckas ~ Jablònskas, gelvańckas ~ gelvańskas „locuitor din Gelvonai“, brudūlckas ~ Brudūlskas, kavārckas ~ Kavárskas „nume de familie și localitate“, pabaickas ~ Pabaiskas.

II. Legile combinaționale ale consoanelor

1. Palatalizarea și velarizarea consoanelor

Palatalizarea. § 89. a) Consoanele sunt întotdeauna palatalizate când sunt urmate direct: 1) de vocale anterioare (vezi și §§ 84, 90), de exemplu: bìlinėtis ~ bylinėtis, dègimas, kèškas, lėptas, ši̇emėniškas, fėtas, kėksmas, sėdynė ~ sėdynė, šilkas, ievvas, vēri ~ vėria, ēilas;

2) de vocale posterioare devenite anterioare; vezi §§ 75, 82.

b) După căderea vocalelor anterioare de la sfârșitul cuvântului (de obicei e, i, mai rar diftongii ei, ie), consoanele care le precedau rămân în mare parte palatalizate, de exemplu: būt ~ būti (vezi și § 62)⁵⁸, būkit ~ būkite (vezi și § 54), kōtū „pisicuță“; bādās ~ bādosi, gīris ~ giriasi, praūisis ~ praūsiasi; mān (cf. maní (cf. mánig DP 287₂₆ alături de mań DP 1₁₁); dēl (cf. del’ KA 48₃₀, 57₁₅) < dėlei, vėl (cf.: vėl’ KA 48₁₂, vel KA 48₂₇) < vėlei, kōl ~ kólei, tōl < tõlei⁵⁹. Consoanele k, m se pronunță aici fără palatalizare, de exemplu: auk (vezi și §§ 62, 93), dirbam ~ dirbame, aišim ~ eīsime, senam ~ senamė (cf. §§ 54, 60).

c) Când cade o vocală anterioară din interiorul cuvântului, consoana care o preceda rămâne de obicei palatalizată (cf. § 79), însă și particula reflexivă -s- < -si- se velarizează înaintea consoanelor dure, de exemplu: nėsmāta ~ nesimāto, paslaūdzī ~ pasilėidžia, pasrōda ~ pasirodo, parsūara ~ parsivāro.

d) În grupurile de consoane, o consoană palatalizată palatalizează de regulă și toate celelalte consoane care o preced, de exemplu: baršti ~ barstyti, bēlštis, dūnīti ~ dantyti, drēške ~ drėškė, kēlvertas, skauterė ~ skiauterė, šmilkinīs ~ smilkinys, spīrti, šlaūži ~ šliaužti, trūškinti ~ triūškinti, sužlūnga ~ sužliūnga.

În cuvintele compuse, consoana dură din primul membru își poate păstra uneori duritatea înaintea consoanei palatalizate din al doilea membru, de exemplu, dańkėpė (dar, se pare, mai frecvent dańkėpė) ~ duonkepė.

⁵⁸ În grai, și -t al interjecțiilor imitative este întotdeauna palatalizat, de exemplu: kišt ~ kyšt, krūšt, šūst ~ šūst. Se presupune că acest -t < provine din -ti, terminația veche a dativului singular cu -i. Cf. Otrebski, GrJL, 3, § 843.

⁵⁹ l palatalizat din exemplele menționate arată că -ei a căzut înainte de întărirea acestei consoane (§§ 84, 85).

48

Nu toți consoanele dintr-o grupă consonantică au același grad de palatalizare. Cel mai palatalizat se pronunță consoana care se află (sau s-a aflat) imediat înaintea unei vocale anterioare ori palatalizate, iar palatalizarea consoanelor aflate mai departe este mai puțin pronunțată.

Palatalizarea nu acționează în aceeași măsură asupra tuturor consoanelor dintr-o grupă. Velarele g, k și labialele b, p, m, dacă sunt separate de vocale anterioare ori palatalizate prin alte consoane, se pronunță în majoritate dur, de exemplu: aũglis ~ aũglius, ugnìs, brukšnìs ~ brúkš- nìs, trùkšėt ~ trūkčioti; kablìs ~ kablys, gõbšì ~ gobši, capšėt, bumpšėt ~ bamp- šėti, kamšì ~ kamšyti. Totuși, consoanele menționate se palatalizează când, din vechime sau recent, ajung în aceeași silabă cu alte consoane palatalizate (sau palatalizate secundar) care le urmează⁶⁰, de exemplu: glìtus, gnìaušì ~ gniaužti, kveĩs ~ kvie- tỹs, kniaũkti ~ kniaukti, arkìs (pronunțat pe silabe: ar-klìs) || arklys (: ar-lìs) ~ arklys; bliaũ ~ bliáuti, nubrizga ~ nubrizgo, kėblìnti (: kė-blìnti) || kėblìnti (: kėblìnti), pliaũpi ~ pliaũpti, trėpsė̃ti (: tre-pšė̃ti) || trepsė̃ti (: trep-sė̃ti), tìmpì.

Consoanele aflate înaintea velarelor dure g, k și a labialelor dure b, p din grupurile menționate se pronunță de obicei tot dur, iar înaintea acelorași velare și labiale palatalizate se palatalizează și celelalte consoane, de exemplu:

unglìnas ~ anglinas, snarglìs ~ snarglys, karklìnas ~ karklynas; bùrptelėt ~ burbtelėti, pùrptelėt ~ purptelėti;

išg̃vėris ~ išgveręs, pėrg̃rìš ~ pergręžti, sklaũtas ~ skliautas, šìnkė ~ stengti; atbrìzga ~ atbrizgo, užbliaũt ~ užbliauti, atplìšt ~ atplyšti, bùfì ~ burbti.

Consoanele aflate înaintea velarei k, întărite la sfârșitul cuvântului, se pronunță întotdeauna dur, de exemplu: dìrbk ~ dirbk, graũšk ~ graušk, krėšk, pìrk, skìnk.

Consoana l din grupurile menționate se pronunță în majoritate palatalizat, de exemplu: alkšnìs, dìlki ~ dilgt, sìlpìnėt, dìlpė̃t ~ dilbčioti, gùlk, kėlk (se spune și gùlk, kėlk).

e) Consoanele se palatalizează când se află într-o grupă cu j, de exemplu: bjaũris, subjūra ~ subjūro, pjaũti, špjáuti, atjùnkti ~ atjunkti, išjudìnti ~ išjudinti, parjòd, užjòd.

f) În anumite cazuri, palatalizarea consoanelor are loc și la joncțiunea dintre cuvinte. O consoană palatalizată de la începutul cuvântului palatalizează consoana finală dură a cuvântului precedent, de exemplu: bèt kiẽk ~ bet kiek, dĩeną dĩeną ~ dien dieną „zi de zi, în fiecare zi”, gan gẽras ~ gan geras, kas dìrbs ~ kas dirbs, kad gẽras ~ kad geras.

g) Alte cazuri de palatalizare a consoanelor:

1. În anumite cuvinte, de exemplu: ležuvis || ležùvis ~ liežuvis, šaũdiklė ~ šiaudykle „cu pușca”, šėmet < anul acesta (< anul acesta).

2. În cuvintele de origine nelituaniană, l se pronunță adesea palatalizat chiar și atunci când precedă consoane dure, de exemplu: bùlba „cartof”, pùolka ~ polka. De fapt, aici dialectul doar a păstrat l palatalizat (neîntărit), deoarece în acest caz se pronunță astfel și în limbile (le., brus.) din care aceste cuvinte au pătruns în dialect.

Întărirea. § 90. În mod regulat, în dialect s-a întărit numai consoana l, care preceda e, ė (§ 84). În anumite cuvinte se mai întâlnesc r, s, t și alte consoane întărite, de exemplu:

1) în cuvinte lituaniene (rar): graĩt < repede, graĩtas < rapid, graũstis || grâuštis ~ griauštis, graũšì || grâušì ~ griaušti, graũšmas || grâũšmas ~ griaušmas,

⁶⁰Totuși, trebuie spus că palatalizarea velarelor g, k este foarte puțin pronunțată. De aceea, în alte părți ale lucrării nu este indicată.

4. Kalbotyros klausimai, III

49

grõzdas „griozdas“, grazdēt ~ grozdóti „griozdoti“, saptní < șapte, tašlė < tešlė „aluat“, nãt < nu; strūbki ~ strýkt, budõlškì ~ budýkšt, žýbì ~ žýbt.

2) în cuvintele de origine nelituaniană (destul de frecvent): agzãma „eczemă“, cantnaris „centner“, falčeris „felcer“, mātrikai „registre“, ramantuõj „a repara“, saradālė „seradėlė“; adālė „Adelė“, faleksas „Feliksas“, ragina „Regina“; žìgma „Zigmas“.

Această durificare a consoanelor apare mai ales în vorbirea reprezentanților generației mai în vârstă⁶¹.

2. Asimilația

§ 91. În dialect există asimilație consonantică regresivă de proximitate și la distanță.

a) Cazuri de asimilație de proximitate:

1. O consoană surdă devine sonoră înaintea unei consoane sonore, iar una sonoră devine surdă înaintea unei surde, de exemplu:

abgalēt ~ apgalėti, ãdbulas ~ atbulas, rēgdava ~ rėkdavo, kaz būsva ~ kas buvo, mezgalis ~ mėsgalýs, iž dūgna ~ iš dugno, ižgērk ~ išgerk; dirpk ~ dirbk, grapštūkas ~ grabštūkas, dēkt ~ degti, užkūrt ~ užkurti, miẽspelį ~ miežpeliai „pleavă de orz“.

2. Consoana s dinaintea lui č devine š, iar z dinaintea lui dž devine ž, de exemplu: unkščiau ~ anksčiau, sugrēbščiu ~ sugrėbščiau, praščiausis ~ prasčiausias; laždžõke ~ lazdžiokė.

3. Consoana n, alveolară, devine m, bilabială, înaintea consoanelor bilabiale b, p, de exemplu: imbērti, umbērti (< inbērti, unbērti) „a turna înăuntru“, iṃpilas ~ įmpilas (< įnpilas), um punēs ~ an punės „la șopron“.

Înaintea consoanelor velare g, k, n devine o consoană nazală velară, cf. § 14.

4. În anumite cazuri, din cauza asimilației, una dintre cele două consoane poate dispărea. Acest lucru se întâmplă atunci când, în interiorul unui cuvânt sau la granița dintre cuvinte, se întâlnesc două consoane identice. Aceste consoane aflate în contact pot fi identice prin origine (1) sau se pot fi uniformizat ulterior, prin asimilație (2), de exemplu:

1) (d-d > d) ka duõs ~ kad duos, (g-g > g) dau gēra ~ daug gero, (k-k > k) ti kū ~ tik ką, (l-l > l) vē lāki ~ vėl lėkia, (n-n > n) unēšti < annešti „a duce înăuntru“, (p-p > p) tei padāre ~ teip padarė, (r-r > r) pērišt ~ perrišti, (s-s > s) pūssesere ~ pusseserė,

⁶¹O durificare sporadică a unor consoane se observă și în alte dialecte ale aukštaițienilor răsăriteni, precum și în scrierile vechi, cf.: Gravycianos PS I 45₁₁, (ne)greytay PS I 231₈, 315₁₃, II 61₉, grausmays PS I 83₈, grausmyngays PS II 117₃₀, traċias PS II 76₁₂, 171₁₇, dar: (ne) greytay PS II 61₂₀, 62₂₆, 70₁₀, 233₂₅, reykia PS I 188₂₅, II 61₁₉, regieimi PS I 90₉, Trečias PS II 161₁₅.

50

(š - š > š) sare ~ a sărit afară, în lateral ~ din lateral,

(t - t > t) dar numai ~ dar numai,

(ž - ž > ž) a năpădit ~ a fost năpădit;

2) (d - t > t - t > t) deoarece acolo ~ până acolo,

(t - d > d - d > d) dar mult ~ dar mult,

(g - k > k - k > k) multe lucruri ~ multe lucruri,

(k - g > g - g > g) hai să ne culcăm ~ du-te să te culci,

(s - š > š - š > š) cine striga ~ cine striga,

(š - s > s - s > s) a fiert ~ a fiert,

(ž - s > s - s > s) uită ~ uită,

(ž - z > z - z > z) a mestecat ~ a mesteca,

(ž - š > š - š > š) a împușcat ~ a împușcat,

(š - ž > ž - ž > ž) a împrăștiat ~ a împrăștiat.

În cazurile menționate, mai ales la granița dintre cuvinte, consoana poate să nu dispară, dacă cuvintele sau părți separate ale acestora sunt pronunțate cu accent.

5. Pentru cazurile în care două consoane ajunse alături se transformă în africate prin asimilare, vezi § 88.

b) Asimilarea regresivă a consoanelor este rară în dialect. În cuvintele lituaniene, uneori s dinaintea lui š, ž din silaba următoare devine š, de exemplu: pašišaušė < pasišiaušė, nuššveitė < nusišveitė, pašišnibždė < pasišnibždėti, pašišnekėt < pasišnekėti, šližė < Šližiai „sat“. Totuși, acest š în loc de s apare neregulat, de cele mai multe ori din cauza pronunțării rapide a cuvântului. Rezultatul acestui tip de asimilare se păstrează în principal doar în cuvinte cu etimologie neclară, de obicei împrumuturi sau cuvinte străine, de exemplu: legulātaris < regulator, šiečka, šiečke ~ šieckė „paie tocate pentru furaje; tocător“ (cf.: rus., biel. сечка, pol. sieczka), šėkšlōt < siečkuoti „a tăia, a toca“ (cf.: rus. сечь, pol. siec).

c) Despre înmuierea consoanelor prin asimilare s-a discutat deja la § 89.

3. Disimilare

§ 92. În grai, disimilarea consoanelor (progresivă și regresivă) apare mai ales doar în cuvinte de origine nelituaniană, de exemplu: añtilerije < artilerie, kal̃daris < coridor, malinārka || marinārka „jachetă” (cf. pol. marynarka), párkelis < párkeris.

4. Aspirație

§ 93. k-ul final al cuvântului din grai (< k, g) se pronunță aspirat, de exemplu: baikʰ, daukʰ ~ daug, dūrʰ, škėrškʰ, skinkʰ. La granița dintre cuvinte, când se află înaintea altor sunete, acest k se pronunță de obicei fără aspirație, de exemplu: dauk nēr ~ daug nėra, daũg aina ~ daug eina, vešk šienu ~ vežk šieną.

5. Metateză

§ 94. În grai se întâlnesc metateza apropiată și cea îndepărtată.

a) Despre metateza veche a consoanelor alăturate (ks < sk, kš < šk, gz < zg), caracteristică și altor graiuri lituaniene, vezi: Būga, RR, 2, 184; Endzelynas, GF, § 73 a; Otrębski, GrJL, 1, §§ 509, 510.

51

În dialect, infixul n din prezentul verbelor, urmat de l, r la finalul temei, dă ln, mn, de ex.: dilna < di̇̀nla > compară dyla, skilna < ski̇̀nla > compară skýla, svilna < svi̇̀nla > compară svỹla, (pri)šilnù < (pri)šinli > compară (pri)šyli, atpùlna < atpùla (atpuonla) „compară atpuola”; (nu)švirna < (nu)svi̇̀ra > compară (nu)svỹra, prakūrna < prakiūra > compară prakiūra.

Este greu de spus dacă metateza consoanelor menționate s-a produs înainte sau după an > un, deoarece formele dialectale abžabalna „apžabala”, nukȧ̀rna „nukara” indică într-o direcție, iar formele bulna „bȧ̀la”, sulna „sȧ̀la”, šulna „šȧ̀la” în alta. Această neuniformitate ar fi putut apărea sub influența altor forme. În rădăcina primelor forme (înainte de l, r), vocala a în loc de u putea apărea după modele precum: abžabálì ~ apžabálti, abžabàla ~ apžabálo, nukãrì, nukãra ~ nukãro; în celelalte, u în loc de a s-ar fi putut forma după būla ~ bãla, sūla ~ šãla, šūla ~ šãla (aceste forme sunt de asemenea folosite în dialect)⁶². În plus, este posibil ca infixul n să nu fi apărut în același timp în toate verbele⁶³. Prin urmare, metateza s-ar fi putut produce mai devreme în unele forme de prezent și mai târziu în altele.

Cazuri mai rare în care în dialect ln > nl, de ex., aukštžė̃nlikas < augštielnykas (alături de forma dialectală cea mai frecventă aukštienikas, cf. § 95).

b) Metateza la distanță apare neregulat în dialect, numai în câte un cuvânt, de ex.: keremėkas || (mai frecvent) kemerėkas „copac strâmb, cu ramuri multe; om neîndemânatic, greoi”, varãtliñkis || varãtinklis ~ vorãtinklis.

Uneori, această categorie de metateză a avut loc (sau are loc) în cuvinte de origine nelituaniană și în nume proprii, de ex.: čevẽrikas ~ čeverỹkos „cizme scurte cu carâmb”, (cf. rus. черевик „pantof de damă cu carâmb”, precum și forma lui Širvydas čie-rewi̇̀kos PS I 69₁₇), raũlas ~ Raũlas, raulõkas ~ Rauliõkas (pronunțate cel mai adesea de vorbitorii mai în vârstă ai dialectului în locul lui laũras ~ Laũras, laurõkas ~ Lauriõkas).

6. Dispariția consoanelor

§ 95. Pentru dispariția regulată a lui n tautosilabic din interiorul și de la sfârșitul cuvântului, vezi § 86.

Celelalte consoane dispar din interiorul cuvântului numai în anumite cuvinte, de ex.: apìnis (< apvynys) ~ apynys, aukštiẽninkas (< augštielnykas) ~ augštienykas (cf. și § 94a), dešìmis < dešimts, dešimė̃tis < dešimtmetis, dešim̃tas < dešimtnytas, kãrkvabalis < kãrkl(a)vabalis, kūrbez̃dalis < kūrm(ia)bez̃dalis „ciupercă rotundă, coaptă, plină de pulbere brună”, plūkšna < plūnksna (cf. forma lui Širvydas: plūkšno-mis PS I 85₂₁, plūksnu „singular instrumental” PS I 18₆), žìmpti (< zvim̃bti) ~ žim̃bti. Împrumutul liekarstwa „medicament” (cf. pol. lekartstwo, rus. лекарство) se pronunță pe alocuri liekarsta.

Pentru căderea consoanelor din interiorul cuvântului din cauza asimilării, vezi § 91a₄.

§ 96. Consoana inițială se omite foarte rar. Numai vorbitorii mai în vârstă ai dialectului spun fără v- ùnta ~ únta „vanta”, precum și împrumuturile õpna || võpna „var”, (cf. pol. wapno), õpninis || võpninis „de var”.

⁶²Cf. și formele întâlnite în dialect: sūla „s-a topit”, šūla „s-a răcit”, šált „a îngheța”, šūlt „a se răci”, care, de asemenea, s-au format probabil după sūla, šūla.

⁶³Diftongii micști an, en, formați prin apariția infixului, se păstrează foarte adesea intacți în dialect (cf. § 48₃), deși în alte dialecte ale lituanienilor răsăriteni și în scrierile vechi diftongii de această origine s-au transformat în mare parte în alții, de ex.: rundà KA 13₃₀, PS II 44₂, tumpa „devine” PS I 89₂₇, ginda PS I 95₄.

52

§ 97. Despre dispariția lui į la finalul cuvântului, vezi § 82b. Ceilalți consoane cad rar de la sfârșitul cuvântului, mai ales în cuvinte scurte (conjuncții, prepoziții etc.), de exemplu: à < ar, bèn < bent, dà < dar, ì < ir, ùn < ant, palà < palauk.

Despre dispariția unei consoane de la sfârșitul cuvântului prin asimilare, vezi 91a.

7. Adăugarea și eliminarea consoanelor

§ 98. La începutul cuvântului, înaintea vocalelor anterioare (i, ī, e, ē) și a diftongului ie, în dialect se pronunță întotdeauna j, de exemplu: įinkštas ~ inkstas, įilė ~ ylė „acul“, įėglis ~ ėglis, ieškõti ~ ieškoti, įiena ~ ėna.

Acest j se inserează întotdeauna înaintea acelorași vocale din rădăcină, după prefixe terminate în vocală, de exemplu: ap̃įilgïs ~ apyilgïs, paĩlgas ~ pailgas, nuĩmit ~ nuimti; nujėjaũ ~ nuėjau, prãjemu ~ praėmiau; nujõde ~ nuėdė, prijiẽde ~ pridėdė, sujẽde ~ suėdė; paiẽška ~ paieško, sujẽško ~ suieško. După prefixele care se termină în consoană, į se pronunță înaintea vocalelor menționate mai sus numai când consoana prefixului nu face parte din silaba rădăcinii, de exemplu:

ap̃-ĩmit, ap̃-ieškõti ~ apieškoti, ap̃-iẽška ~ apieško, dar: ap̃im̃ (se pronunță: a-pim̃), apẽje (:a-pẽje) ~ apėjo;

ĩš-iõde ~ išėdė, ĩš-iẽška ~ išieško, dar: išẽje (:i-šẽje) ~ išėjo, išẽme (:i-šẽme) ~ išėmė;

pẽr-ĩmit ~ perimti, pẽr-iẽškai ~ perieškoti, dar: pẽreje (:pẽ-reje) ~ perėjo;

už-ẽde ~ užėdė, dar: užẽje (: u-žẽje) ~ užėjo;

uñ-ĩmit ~ anim̃ti „a lua“, dar: unėjau (: u-nejau) ~ anėjau „am mers“.

§ 99. Prieš žodžio pradžios uo tarmėje pridėtas v, pvz.: vuõdas ~ úodas, vuõga ~ úoga, vuõsis ~ úosis, vuõstìti ~ úostyti. Greičiausiai, čia v atsiradęs dar prieš nekirčiuoto uo > a; plg.: vadegà < vuodegà < uodegà, vagáuti < vuogáuti < uogáuti, vagenjõjas < vuogienõjas < uogienõjas, vašinė́ti < vuostinė́ti < uostinė́ti. Širvydo „Punktuose sakymų“ šio v- prieš uo nėra, plg.: uoday I 260₁₈, uoga I 321₂₀.

Rapt v se pronunță și după prefixe, înaintea lui uo menționat, de exemplu: a prìvagãva ~ priuogãvo, išivagãva ~ išuogãvo, apvùoste ~ apúostė, suvuõde ~ suúodė.

La cuvintele intrate recent în dialect, consoana uo- v nu se adaugă, de exemplu: ùostas ~ úostas. Fără acest v se pronunță și cuvintele: ùošvis, ùošvene ~ úošvienė, ašvìje || ašvijė ~ uošvija.

Înaintea lui o- v a apărut numai în cuvântul vòpus (vòpas), -ì < opùs, -ì.

Consoana v se inserează uneori în dialect între prefixele nu-, su- și rădăcina e- (< ē-), ē-, ei-, de exemplu: nuvejau ~ nuėjau, nuvẽje ~ nuėjo, nuveiti ~ nueiti; suvejau ~ suėjau, suvẽde ~ suėdė, suveina ~ sueina (vezi și § 24a).

§ 100. La începutul cuvântului se adaugă uneori consoana s. Acest s apare cel mai adesea înaintea lui k- și mai rar înaintea altor sunete, de exemplu:

skabinõtis || kabinõtis,

škerečiótis ~ skerečiótis || kerečiótis ~ kerečiótis „skeryčiótis“,

škerežõtis ~ skerežiótis || kerežõtis ~ kerežiótis,

53

škėsi, pra-škėsi || keši, pra-keši,

sketóti ~ skėtóti || ketóti ~ kėtóti,

skregždė ~ skrėgždė „kregždė“,

škiklis || kikilis,

šivėrti, nu-šivėrti, nu-si-šivėrti,

sprunkšt „prunkšti“, atasprunkščioji ~ atasprunkščiuoja „ataprunkščia“.

Adevărul este că nu este întotdeauna clar dacă, în cazurile menționate, consoana s a fost adăugată sau a dispărut. În verbe, acest s- ar fi putut apărea în multe cazuri din particula reflexivă -s(i)-, după formele reflexive cu prefix ap-sikabinėti, nu-sitvėrti, pa-siūlsėti, care în dialect au devenit ap-skabinėti, nu-švėrti, pa-silsėti; apoi au început să fie folosite și formele fără prefix skabinėti, šivėrti, silsėti⁶⁴.

§ 101. Inserarea unei consoane în interiorul cuvântului este un fenomen destul de rar, de exemplu, api naširis „apynasris”; se întâlnește ceva mai frecvent în cuvintele de origine nelituaniană, de exemplu: aksfáltas „asfaltas”, čerėkšne ~ čerėkšne „trešnė” (cf.: rus. черешня, le. czereśnia).

8. Elidarea silabei

§ 102. Când două silabe identice sau asemănătoare (cu aceleași consoane) ajung alături, una dintre ele este uneori omisă, de exemplu: aštantas (~ aštuonýtas) < aštuonianẏtas, aštantis (~ aštuonẏtis) < aštuonianẏtis, malūnikas (~ malūnykas) < malūnininkas, vargoninkas (~ vargonykas) < vargonininkas.

9. Alternanța k- și g-

§ 103. La începutul rădăcinii, k alternează uneori cu g, de exemplu: ap-kėpti || ab-gėpti „a îmbrățișa, a acapara”, nu-keipti || nu-geipti „a slăbi, a se ofili, a pieri”, kirkšnis ~ kirkšnys || girkšnis ~ girkšnys „kirkšnis”.

Abrevieri⁶⁵

APh — Archivum Philologicum, Kaunas. (Cifrele tipărite cu caractere aldine indică volumele, cele cu caractere obișnuite — paginile, iar cele dintre paranteze — anii.)

brus. — belarusă.

Būga, LKŽ — K. Būga, Lietuvių kalbos žodynas, 1, Kaunas, 1924.

Būga, RR — K. Būga, Rinktiniai raštai, 2, Vilnius, 1959.

dipl. d. — lucrare de diplomă.

DK, KA — Der polnische Katechismus des Ledezma und die litauischen Katechismen des Daugsa und des Anonymus vom Jahre 1605… herausgeg. von Ernst Sittig, Göttingen, 1929. DK — textul catehismului lui Daukša din 1595. KA — textul catehismului anonim din 1605.

⁶⁴Cf. Otrębski, GrJL, 1, § 543. Despre s- adăugat în lituaniană și în alte limbi, cf. și Būga, RR, 2, 104.

⁶⁵Aici sunt indicate abrevierile termenilor gramaticali. Acestea sunt la fel ca în „Dabartinės lietuvių kalbos žodyne”, Vilnius, 1954.

54

DP — Postilla Catholicka. Tái est: Ižguldimas Ewangeliu... Per Kúnigą Mikalojv Davkszą... Wilniui Drukárnioi Akademios... 1599.

Endzelynas, GF.— J. Endzelynas, Baltų kalbų garsai ir formos, Vilnius, 1957.

Endzelīns, Gr — J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, Rīga, 1951.

IFF — Facultatea de Istorie și Filologie.

KA — vezi DK.

le. — poloneză.

lk — limba literară.

LKK — Probleme de lingvistică lituaniană, Vilnius. (Cifrele cu caractere aldine indică volumele, cele cu caractere obișnuite — paginile, iar cele dintre paranteze — anii.)

LKRŽ — Dicționar de ortografie a limbii lituaniene, Kaunas, 1948.

MADA — Lucrările Academiei de Științe a RSS Lituaniene, seria A, Vilnius. (Cifrele cu caractere aldine indică volumele, cele cu caractere obișnuite — paginile, iar cele dintre paranteze — anii.)

min. veik. — lucrarea menționată.

Otrębski, GrJL — J. Otrębski, Gramatyka języka litewskiego, 1 (1958), 3 (1956), Warszawa.

PIMD — Lucrările științifice ale Institutului Pedagogic de Stat din Vilnius, Vilnius. (Cifrele cu caractere aldine indică volumele, cele cu caractere obișnuite — paginile, iar cele dintre paranteze — anii.)

PS — Širwyds Punktay sakimu (Punkty Kazań). Teil I: 1629, Teil II: 1644… herausgeg. von Dr. Franz Specht, Göttingen, 1929.

raj. — raion.

rankr. — manuscris.

rapt — dialectul sudic al aukštaițienilor răsăriteni.

rus. — rusă.

tt. — și următoarele (pagini, paragrafe).

UMD — Lucrările științifice ale Universității de Stat din Vilnius, numită după V. Kapsukas, Vilnius. (Cifrele tipărite cu caractere aldine indică volumele, cele obișnuite — paginile, iar cele dintre paranteze — anii.)

Universitas — Universitas lingvarum Litvaniae...1737, Vilnae.

55

INDEXUL CORESPONDENȚELOR ÎN GRAI ALE VOCALELOR ȘI DIFTONGILOR LIMBII LITERARE

Vocalele limbii literare corespund în grai astfel:

Indexul 1

lk | g r a i u r i | în rădăcina cuvântului | la sfârșitul cuvântului a | a (§ 21), e (§ 75) | a (§ 52), α (§ 53a), e (§ 75), į (§ 63a)⁶⁶ ą | u (§ 35d), ū (§ 36c) | u, ū (§ 65₄) e | e (§ 27), ae (§ 77), a (§§ 24,26), ie (§ 41) | i (§§ 60, 64), a (§ 53a), bl (§ 85)⁶⁶ ė | i (§ 35d), ī (§ 36c) | i (§§ 61, 85), bl (§ 85), u (§§ 65₄, 85) ē | ē, e (§ 32), e (§ 28), ae (§ 77) | ē, e (§ 55), e, a (§ 54₁) i | i (§ 35a, b), ī (§ 36b), bl (§ 37) | i (§§ 56–58, 62) y | i (§ 35b), ī (§ 36a), bl (§ 37) | ī, i (§ 58) į | i (§ 35c), ī (§ 36c) | ī, i (§ 59) o | o (§ 32), a (§ 22), e (§ 75), uo (§ 41) | o (§ 55), a (§ 52ₐ), e (§ 75) u | u (§ 35a, b), ū (§ 36b), i (§ 76) | u (§ 65₁,₅), a (§ 53b), i (§ 63b) ū | u (§ 35b), ū (§ 36a) | u (§ 65₂) ų | u (§ 35c), ū (§ 35c) | u, ū (§ 65₃)

Diftongii limbii literare corespund în grai astfel:

Indexul 2

lk | g r a i u r i | în rădăcina cuvântului | la sfârșitul cuvântului ai | ai, αi (§ 38) | ai (§ 66), αi, ii (§ 67), ei (§ 75) au | au, αu (§ 39), āu (§ 16) | au (§ 66), αu, iu (§ 67) ei | ei, ii (§ 40), ai (§ 38) | ei, ai (§ 66), αi, ii (§ 67) ie | ie (§ 41), e (§ 29), ae (§ 77) | ie (§ 68), e (§ 54₂) ui | ui, ai, αi (§ 42) | ui (§ 69), αi, ii (§ 67) uo | uo (§ 41), a (§ 23), e (§ 75) | uo (§ 68), a (§ 52ₐ), e (§ 75) al, ar | al, ar (§ 44) | el, er | el, er (§ 45), al, ar (§ 44) | il, ir, ul, ur | il, ir, ul, ur (§ 46) | im, in, um, un | im, in, um, un (§ 47₁) | am, an, em | um, un, im (§ 47₂), am, an, em (§ 48) | en | in (§ 47₂), un, um (§ 85), en (§ 48) |

FONETICA GRAIULUI SUDIC AL AUȘTAIȚILOR DE EST

К. Ф. МОРКУНАС

Rezumat

În lucrare este studiat inventarul sonor, vocalismul și consonantismul graiului. Abordarea explicării fenomenelor fonetice este istorică. Faptele graiului cercetat sunt comparate cu faptele corespunzătoare din limba literară-

⁶⁶ În locul terminațiilor de singular ale instrumentalului în lituaniana standard -a, -e (< -ān, -ēn), în grai există și -αi, -ii, dar apariția acestor diftongi nu este, cel mai probabil, un fenomen fonetic, ci unul morfologic (vezi § 67).

56

rii literare și cu alte graiuri. Sunt prezentate câteva paralele din vechile monumente scrise (cel mai adesea din „Punktai sakymų” de K. Širvydas).

În introducere este delimitat teritoriul graiului. Cele mai importante localități ale acestui grai sunt Pašilė, Pabaiskas, Krikštenai (raionul Ukmergė), Gelvonai, Bagaslaviškis, Čiobiškis, Musninkai (raionul Širvintos). În grai, grupurile vechi am, an, em, en se pronunță um, u(n), im, i(n), de exemplu: súntis ~ sámtis „polonic”, rùṅka (< *rankan) ~ rãṅka „mână”, tĩmpt ~ těmpti „a trage”, pìṅki ~ peṅki „cinci”. Prin această trăsătură, graiul cercetat aparține grupului graiurilor auștaitiene de est. La sud-vest și la vest (aproximativ de-a lungul liniei Čiobiškis — Keižėnai — Mančiušėnai — Samantonys — Kalveliai), se învecinează cu graiul auștaitian central, în care grupurile menționate se pronunță ca în limba literară. Trebuie remarcat că limita dintre dialectele auștaitian de est și auștaitian central, de la Kalveliai spre sud-est, nu fusese stabilită cu precizie anterior (cf. Archivum Philologicum, 4, Kaunas (1933).

Prin unele particularități fonetice, graiul cercetat se deosebește și de alte graiuri auștaitiene de est. Dincolo de râul Šventoji, de la Kalveliai până la Ukmergė (adică dincolo de granița nord-vestică a graiului), în locul vechiului -á se pronunță vocala redusă o (piẽvų ~ piẽva „pajiște”, galvù ~ galvà „cap”), iar vocalele neaccentuate o, ė din interiorul cuvântului s-au transformat în u, i (sudėlis ~ sodėlis „grădiniță”, sidėti ~ sėdėti „a sta”). Tot acolo, u se pronunță și în locul diftongului neaccentuat uo (dunelà ~ duonėlė „pâinică”). Granița estică trece între localitățile Graužiečiai — Jogvilai, Paprėniškiai — Inkilai, apoi prin păduri în direcția Širvintos și mai departe spre sud până la Kaimynai. Dincolo de ea, de la râul Šventoji aproape până la Širvintos, locuiesc așa-numiții rotinininkai (ei pronunță a accentuat și lung din interiorul cuvântului ca un o puțin labializat, cu o ușoară nuanță de a, de exemplu: rōtài ~ rãtai „roți; car, căruță”, kólnas ~ kálnas „munte”). La est de linia Širvintos — Kaimynai nu s-au observat diferențe fonetice semnificative; doar în locul lui en după consoana l se pronunță cel mai adesea in (lintà ~ lentà „scândură”), în timp ce în graiul descris se pronunță un (luntà ~ lentà).

La sud, graiul studiat se învecinează cu dialectul dzukian.

Compoziția sonoră.

În grai se întâlnesc următoarele vocale: a, ą, e, æ, ė, ę, i, y, o, u. Pronunțarea vocalelor a, e, ė, i, o, u este în general aceeași ca în limba literară. Celelalte vocale se pronunță astfel: ą — ca un a redus cantitativ și calitativ (stãlas ‘masă’), æ — ca un sunet cu o articulație intermediară între e și a (žẽmas ~ žēmas ‘jos’), ė — ca ē posterior (kalbė̃t ~ kalbėti ‘a vorbi’), y — ca ы din limba rusă (prapuolìs ~ prapúolęs ‘dispărut’). Vocalele a, e, æ, i, y, u pot fi scurte sau lungi, ē, ę, o — numai lungi, iar ą se pronunță întotdeauna scurt. În plus, se întâlnesc și așa-numitele i nesilabice (= į — se pronunță ca un sunet cu articulație intermediară între i și j), u (= ų — intermediar între u și v).

57

În grai există 23 de consoane (dintre care 4 africate): b, d, g, j, ž, l, m, n, p, r, s, š, t, v, z, ž, f, ch, h; c, č, dz, dž. Consoanele f, ch, h se întâlnesc foarte rar (cel mai adesea în cuvinte de origine străină). Toate consoanele pot fi dure sau moi; numai j este întotdeauna moale. Pronunțarea lor diferă foarte puțin de pronunțarea consoanelor corespunzătoare din limba literară. Numai l dur se pronunță aici ceva mai dur decât în limba literară.

În grai sunt cunoscuți următorii diftongi: ai, au, ai̯, au̯, ei, ēi, ēi̯, ie, ii, iu, oi, ui, uo. În plus, în grai există grupuri diftongice (vechi și secundare) și triftongice (toate secundare): vocală + l, m, n, r sau diftongul ie, uo + l, m, n, r, j.

Vocalismul. În această secțiune sunt cercetate cantitatea, originea și legile combinatorii ale vocalelor. Cele mai caracteristice trăsături ale vocalismului graiului (în afară de cele menționate mai sus) sunt:

1. Cantitatea vocalelor depinde de accent, deoarece toate vocalele neaccentuate (în interiorul și la sfârșitul cuvântului) sunt scurte în grai, iar cele accentuate (inclusiv cele vechi scurte, cu excepția unor cazuri) sunt lungi.

2. În poziție neaccentuată s-au păstrat vechile a, e lungi, care în limba literară au devenit o, ē: stavēt ~ stovėti ‘a sta’, gálvas ~ gálvos ‘(nominativ plural) capete’, sedēt ~ sedėti ‘a sta jos’, sākę~sākė ‘a spus’.

3. Diftongii neaccentuați ie, uo s-au transformat în e, a: pēnelis ~ pienēlis ‘lăptic’, šlatela~šluotėlė ‘măturică’.

4. În loc de e, la începutul cuvântului se pronunță a: ažeras~ēžeras ‘lac’, ait̃~ēiti ‘a merge’.

5. În locul vechiului a scurt și, uneori, în locul lui u, la sfârșitul cuvântului se pronunță:

după o consoană dură, vocala redusă α: dirba ~ dɪrba ‘lucrează, lucrează (plural)’, gãlas~gãlas ‘sfârșit’, sūnas (|sūnus)~sūnūs ‘fiu’; după j și o consoană moale, i: geri~gēria ‘bea, beau’, vējis ~ vējas ‘vânt’, sūkcis ~ sūkčius ‘escroc’. În locul vechiului ā, la sfârșitul cuvântului se pronunță, ca și în limba literară, un a scurt: galvā ‘cap’, várna ‘cioară’.

6. La sfârșitul neaccentuat al cuvântului, după o consoană dură, diftongii ai, ui > ai: virai~vyr ai, vỹrui ‘(nominativ plural, dativ singular) bărbați, bărbatului’, au > au: dɪrbau ~ dɪrbau ‘a lucrat’; după j și o consoană moale, ai, ui > īi: peili̯is~peiliais ‘cuțite’, sveči̯i~svečiu ‘oaspeți’, au > ių: žinojių ~ žinojau ‘știam’. În locul diftongului neaccentuat ei din terminație se pronunță de asemenea ii: kárvii~kárvei ‘vacă’.

Consonantismul. Cu excepția unor abateri minore, originea consoanelor graiului este aceeași ca a consoanelor corespunzătoare din limba literară.

j s-a păstrat înaintea vocalelor posterioare în rădăcina cuvântului, după labialele b, p, de exemplu: bjauribe ~ bjaurỹbė ‘urâțenie, scârbă’, pjāut ~ pjāuti

58

„a tăia, a ferăstrui”. În grupurile cu alte consoane j a dispărut, iar *tj, *dj înaintea vocalelor posterioare s-au transformat în č, dž. j dispare, de asemenea, în terminația accentuată a unor forme de singular ale cazului locativ, de exemplu: dabē^z || dabē^s < duobējē „în groapă”, šterblē || šterblē < sterblejē „în cămașă”.

Consoana l înainte de e, ē se pronunță ca o consoană dură (după l depalatalizat, vocalele e, ē > devin a, э), de exemplu: lādas ~ lēdas „gheață”, lāiš ~ lēisti „a lăsa, a permite” lēkē ~ lēkti „a zbura”. Evoluția grupului vechi en după consoana l arată că, în unele graiuri est-aukštaitiene, depalatalizarea lui l a avut loc după transformarea grupurilor am, an, em, en > în um, un, im, in, în timp ce în alte graiuri l a fost depalatalizat mai întâi și numai după aceea s-a produs schimbarea grupurilor menționate. Graiul studiat aparține ultimului grup, deoarece lunta nu putea apărea aici decât din lanta < lenta „scândură”. În graiul descris și în unele alte graiuri se întâlnește încă, după l, grupul bln: lъnta. Probabil că acesta a putut apărea astfel: 1) lenta>lenta>lęnta (a avut loc depalatalizarea lui l) > lъnta sau 2) prin contaminarea formelor lunta sau lanta și linta. În terminația de după l, în locul vechiului en nu se găsesc întotdeauna aceleași sunete ca în interiorul cuvântului. În primul rând, aceasta se explică prin faptul că: 1) în unele graiuri, schimbarea lui en în interiorul și la sfârșitul cuvântului nu s-a produs simultan; 2) în terminație, unele schimbări s-ar fi putut produce mai târziu, sub influența altor forme.

În această secțiune sunt examinate și alte fenomene de consonantism: palatalizarea, asimilarea, disimilarea, metateza consoanelor etc.