LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XXXV (1995) LIETUVIŲ LEKSIKOLOGIJOS TYRINĖJIMAI

Simas KARALIŪNAS

ORIGINEA NUMELUI LITUANIEI

1. Cercetările de până acum și evaluarea lor

Originea numelui Lituaniei îi preocupă de multă vreme pe cercetători. Cercetarea originii numelui ridică întrebarea: ce a însemnat acest nume la început, care este sensul său originar? Avem câteva ipoteze, dar cea mai mare parte dintre ele sunt, după cum spune J. Gerulis, „simple speculații” (blobe Vermutungen)¹. F. Kuršaitis a remarcat deja că numele țării noastre nu are, cel puțin în prezent, nicio etimologie recognoscibilă în limba lituaniană (keine erkennbare Etymologie vorfindet)². Și, într-adevăr, nici limba actuală, cu dialectele ei, nici scrierile vechi nu ne oferă nimic ce am putea considera etimonul numelui Lietuvà — sensul adevărat care rezultă atunci când acesta este derivat dintr-un alt cuvânt sau dintr-o rădăcină. F. Kuršaitis chiar credea că numele ne-a fost dat de vecini! Dar nici în limbile vecinilor nu a găsit nimic care să poată ajuta la explicarea numelui țării noastre. De aceea, presupunea F. Kuršaitis, poate că Lietuvà este mai degrabă derivat din participiul liėtas. Dar nici de aici nu s-ar putea lega un sens caracteristic, decât, poate, dacă Lietuvà ar fi desemnat o c â m p i e (eine Ebene)³.

Lingvistul maghiar L. v. Patrubány a susținut derivarea numelui Lituaniei din rădăcina *lei-„a ploua, a curge, a se revărsa” (liēti, liētas, lytùs), dar se îndoia că Lietuvà ar fi desemnat o câmpie⁴. În opinia sa, numele Lietuvà ar avea același sufix -tu- ca și lytùs. Prin urmare, Lietuvà corespunde în general formei indo-europene *lė(i)tu-u-ā sau, mai exact, *lḗtu-u-ā„zonă inundată, regiune traversată de ape (Stromgebiet)”, unde consoana u ar fi o repetare consonantică a vocalei u. Lat. leitis ar fi derivat din aceeași rădăcină *lei-„a ploua, a curge, a se revărsa” și ar fi însemnat un locuitor al unei regiuni inundate (Stromgebietanwohner).

Autorul „Dicționarului etimologic al limbii poloneze”, A. Brückner, considera și el că numele țării noastre provine din aceeași rădăcină ca verbul liēti, întrebându-se totuși cu prudență dacă nu cumva provine de la „ploi”⁵.

Lietuvà este pusă în legătură cu substantivul liētùs și de cercetătorii de mai târziu⁶.

¹ G e r u l l i s G. Baltische Völker. — E b e r t M. Reallexikon der Vorgeschichte, 1, Berlin, 1924, 339.

² K u r s c h a t F. Grammatik der Littauischen Sprache, Halle, 1876, 4.

³ K u r s c h a t F. Op. cit., 5.

⁴ P a t r u b á n y L.v. Lituanica. 2. Lietuvà ”Littauen”. — Indogermanische Forschungen 32, 1913, 327 (toliau — IF).

⁵ B r ü c k n e r A. Słownik etymologiczny języka polskiego, Kraków, 1927, 301.

⁶ S t a s z e w s k i J. Mały słownik. Pochodzenie i znaczenie nazw geograficznych,

55

S-a încercat explicarea numelui Lituaniei prin compararea lui cu nume asemănătoare ale altor ținuturi. Astfel, W. Stokes a fost, probabil, primul care a comparat numele Lietuvà cu numele celtic Letavia, adăugând și lat. litūs „țărmul mării, litoral, coastă” și stabilind astfel sensul originar al formei din galii antici Litavia, „ținut de coastă (Uferland, Küste)”⁷. W. Stokes și A. Bezzenberger considerau aceste nume lituanian și celtice înrudite din vechime, dar A. Șahmatov, pornind de la ipoteza sa că celții au locuit odinioară în Baltica de Est, a conchis că numele Lituaniei și Letoniei provin din celticul Letavia: „Cred că celții numeau coasta de est a Mării Baltice Litavia, de unde, dialectal, Letavia, Letau. Când balticii — lituanienii în sud, letonii în nord — au ocupat acest litoral, l-au numit după ținutul ocupat”⁸. A. Șahmatov explica prin împrumut și diversele forme ale numelor Lituaniei și Letoniei din sursele istorice din secolul al XIII-lea: lat-, let- (Lėtbbola, Lettī), liet-, lit- (Letthooia, Litthooia, Lithaoia, Littevini).

K. Būga⁹, M. Vasmer¹⁰ și J. Endzelīns¹¹, care au examinat critic ipoteza lui A. Șahmatov și argumentația acesteia, au stabilit că nu există date care să arate că celții ar fi locuit în Baltica de Est. În privința originii numelui Lituaniei, M. Vasmer scria: „... lituan. Lietuvà, rus. veche Litva nu pot fi considerate, din motive fonetice, împrumuturi din celticul Litavia «ținut de coastă». Prin urmare, nu ne rămâne decât să considerăm că aceste două cuvinte sunt înrudite din vechime (urverwandt)¹².” După cum a remarcat M. Vasmer, structura fonetică diferită a acestor nume arată destul de limpede că Lietuvà nu poate fi o moștenire celtică. În cazul unui împrumut, ne-am aștepta la o corespondență mult mai exactă a sunetelor. În primul rând, sufixul nu corespunde: în cuvântul lituanian sufixul este -uva, iar în cel celtic – -av-. Ținând seama de forma înrudită Lietavà, pe care M. Vasmer nu o menționează, să presupunem că diferența dintre sufixe nu este esențială. Dar atunci rămâne totuși incompatibilismul vocalismului rădăcinii.

Rădăcina lui Lietuvà avea odinioară forma *Leit-. Una dintre posibilitățile de explicare a formei galice Litavia este că acest nume aparține rădăcinii *lei-/*li- „a curge”, care se regăsește și în lituan. lįeti¹³, și că galicul Litavia are o variantă a acestei rădăcini cu grad zero al alternanței vocalice, și anume *li-t-. Dacă Lietuvà, Lietavà ar fi o moștenire celtică, forma pe care am avea-o acum ar fi *Litavà.

Warszawa, 1968, 250.

⁷ Stokes W. Urkeltischer Sprachschatz. Übersetzt, überarbeitet und herausgegeben von A. Bezzenberger, Göttingen, 1894, 248—249 (= Fick A. Vergleichendes Wörterbuch der indogermanischen Sprachen 4 Aufl., 2. Teil, Wortschatz der Keltischen Spracheinheit von W. Stokes und A. Bezzenberger, Göttingen, 1894).

⁸ Schachmatov A. Zu den ältesten slavisch-keltischen Beziehungen. — Archiv für Slavische Philologie 33, 1912, 82.

⁹ Buga K. Kann man Keltenspuren auf baltischem Gebiet nachweisen? — Rocznik slawistyczny 6, Kraków, 1913, 1—38 (= Būga K. Rinktiniai raštai 1, Vilnius, 1958, 496—530 (toliau — Būga K. RR)).

¹⁰ Vasmer M. Kritisches und Antikritisches zur neueren slavischen Etymologie. — Rocznik slawistyczny 6, 1913, 172—213. Plg. Фасмер М. Этимологический словарь русского языка 2, Москва, 1986, 2, 502 (toliau — ЭСРЯ).

¹¹ Endzelins J. Darbu izlase 2, Rīga, 1974, 371—374.

¹² Vasmer M. Op. cit., 204—205.

¹³ Stokes W. Op. cit., 248.

56

După cum s-a spus, M. Vasmer considera posibil ca denumirile Lietuva și galică Litavia să fie înrudite din vechime¹⁴. Aceste denumiri sunt legate de aceeași rădăcină (*lei- „a curge”), deși legătura cu Litavia este oarecum îndoielnică — și în „Dicționarul etimologic al limbii latine”, începând cu prima sa ediție din 1906¹⁵. Comparația acestor denumiri nu a fost abandonată nici în prezent. De pildă, W. Merlingen, bazându-se pe principiile metodologice moderne ale lingvisticii comparate și luând în considerare latura internă — în primul rând semantică — a fenomenelor comparate, numără printre cuvintele derivate din rădăcina indo-europeană reconstituită *leit- „șes, țărm”, pe lângă lat. lītus „țărm, litoral”, și formele galice Letavia și Lietuvà, letonă Lietavà^¹⁶. Așadar, numele lituanian și cel celtic sunt în continuare considerate înrudite prin rădăcină. De aceea, această ipoteză trebuie examinată mai amănunțit.

Cu denumirea latinizată Letavia (galica veche Litavia), atestată în monumentul medieval „Vita sancti Mevenni”, celții din Insulele Britanice numeau țărmul continentului aflat vizavi. O altă denumire a acestuia era Aremorica (din prefixul celtic are-, irl. air-, galic ar- „în față” și celtic more, echivalent cu lituaniana dialectală mãrė). În scrierile lui Caesar și pe monedele romane apare numele personal Litavicos, Litavicus, Litaviccus, derivat din Litavia cu sufixul -ic- și însemnând „venetic din Aremorica”. Denumirea Letha este cunoscută și din monumentele scrise medievale irlandeze, unde desemnează nu numai nordul Franței, ci, dintr-o confuzie, și Latiumul. Glosei Latio i se dă aceeași explicație prin vechea galeză (cimbrică) Litau, echivalentul galezei actuale Llydaw^¹⁷.

Presupunând că aceste denumiri celtice au rădăcina *Li-t- cu grad zero al alternanței vocalice, W. Stokes, A. Bezzenberger și A. Walde le compară cu lat. lītus „țărmul mării, al oceanului, coastă; litoral” și le atribuie rădăcinii indo-europene *lei- „a curge, a se revărsa”. Totuși, celtologii privesc cu scepticism o asemenea explicație. De pildă, G. Dottin scrie: „Explicarea numelui Rīga prin celticul Rigo- și compararea numelui Lituaniei cu Letavia — denumirea celtică a Aremoricii — sunt foarte îndoielnice (sont très douteuses)”¹⁸. O asemenea opinie este pe deplin întemeiată. Aceasta ar fi o explicație posibilă a originii toponimelor celtice menționate. Cu toate acestea, corespondențele fonetice din limbile celtice permit și o altă ipoteză privind originea denumirilor analizate, care pare mult mai plauzibilă. Sonantele silabice indo-europene l̥ și r̥ în limbile celtice-

¹⁴ Dar în „Dicționarul etimologic al limbii ruse”, M. Vasmer consideră deja îndoielnică legătura dintre Lietuva și irlandeza Letha „Aremorica, Latium”; vezi Фасмер М. ЭСРЯ 2, 502.

¹⁵ Walde A. Lateinisches etymologisches Wörterbuch 3. neubearbeitete Auflage von J. B. Hofmann 1, Heidelberg, 1938, 815.

¹⁶ Merlingen W. Über eine Bedeutungsverzweigung im indogermanischen Lexikon. — IF 83, 1978, 61—62.

¹⁷ Stokes W. Urkeltischer Sprachschatz, 248—249; Dottin G. La langue gauloise. Grammaire, textes et glossaire, Paris, 1920, 64, 109, 266—267.

¹⁸ Dottin G. Op. cit., 128. — Nici derivarea numelui Riga, lat. Rīga, din celticul Rigo-, nici din scandinavă veche rīga „denivelare, adâncitură”, așa cum încearcă să demonstreze în ultima vreme K. Karulis (vezi Karulis K. Daugavas un Piedaugavas vietvārdi. — Daugavas raksti. No Aizkraukles līdz Rīgai, Rīgā, 1991, 148—156), nu permite explicarea formei lituaniene din Žemaitija Ringà, forma baltică veche a numelui Riga. Nu există date care să indice că forma din Žemaitija Ringà ar fi o remodelare a formei primare presupuse *Rīgā. Vezi Buga K. Kann man Keltenspuren auf baltischem Gebiet nachweisen?, 18 (= Būga K. RR 1, 511). Compară Būga K. RR 3, 515.

57

Înaintea oclusivelor, s-au transformat în li și ri, iar ide. p din poziția inițială a cuvântului a dispărut fără urmă. De aceea, pentru aceste toponime celtice a fost reconstituită de multă vreme rădăcina ide. *plt-, iar ele au fost comparate cu s. ind. pr̥thivī fem. „pământ”. Acest lucru a fost determinat de identitatea formală dintre s. ind. pr̥thivī și numele de gintă (Gentilname) galic, inițial epitet al zeului Marte, Lītavis¹⁹. Se reconstituie forma de bază comună *pl̥tH-u-í(H)- a ambelor cuvinte, derivată din adjectivul ide. *pl̥tH-ú- (s. ind. pr̥thú- „lat, spațios, mare”, gr. πλατύς „lat, plat, neted”)²⁰. Se consideră că sensul inițial al lot.-gal. Letavia, irl. mijl. Letha și galez vechi Litau, galez Llydaw era „ținut larg, plat, uscat, continent (breites Land, Festland)”²¹.

Din motivele menționate, în lucrările ulterioare de indo-europenistică și baltistică lot.-gal. Letavia nu mai este luat în considerare²²; se recurge la compararea lui Lietuvà cu lat. lītus, gen. sing. lītoris „țărmul mării, al oceanului, coastă, litoral” (< *leitos-) și la atribuirea lor rădăcinii ide. *lei-lēi- „a turna, a vărsa; a se revărsa, a curge”, căreia îi aparțin și cuvintele din limba noastră lieti (lieja, lēja), lýti (lýja), lietūs, lytùs²³. Sensul originar al numelui Lietuva este explicat ca „regiune inundabilă, teritoriu (Stromgebiet)”²⁴.

În ultimii ani, a fost indicat și din limbile slave un echivalent sau un paralelism derivativ considerat apropiat de toponimul Lietuvà. Este vorba despre rus. диал литва „ploaie abundentă, vreme ploioasă, furtună” și sârb.-croat lȉtva „revărsare; ploaie abundentă care durează mai multe zile” < slav. *litva, considerat o formație veche cu sufixul -tva, derivată din verbul *liti „a turna”²⁵.

Cu această ocazie, trebuie adăugat că, potrivit acestei ipoteze, latinescul lītus nu este etimonul numelui Lietuva, ci doar un cuvânt din aceeași familie — sufixul său este -os-.

¹⁹ Thurneysen R. Ind. pr̥thivī. — IF 4, 1894, 84—85; Pedersen H. Vergleichende Grammatik der keltischen Sprachen 1, Göttingen, 1909, 60; Dottin G. La langue gauloise, 266; Walde A., Hofmann J. B. Lateinisches etymologisches Wörterbuch 2, Heidelberg, 1954, 316; Льюис С. И. Недпецен X. Краткая сравнительная грамматика кельтских языков, Москва, 1954, 37.

²⁰ Mayrhofer M. Kurzgefaßtes etymologisches Wörterbuch des Altnindischen 2, Heidelberg, 1963, 334.

²¹ Thurneysen R. Op. cit., 85.

²² La această explicație a originii numelui Lietuva se revine în „Istoria Europei” publicată în Italia, deși se precizează că nu este o etimologie acceptată unanim: aici numele Lietuva este comparat cu galezul Llydaw și cu numele orașului grecesc Platea; se consideră că, datorită fonetismului celtic caracteristic (dispariția lui *p), acest nume ar aminti de celții care au locuit în Lietuva (rimanderebbe a un insediamento celtico in Lituania), — Bader F. Il problema indoeuropeo: lingue locali e non locali in Europa tra il 600 a.C. a il 500 d.C. — Storia d’Europa, II. Preistoria e antichità, Torino, 1994, 1014.

²³ Pokorny J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, Bern und München, 1959, 664—665 („galbūt čia ir Lietuva”); Fraenkel E. Litauisches etymologisches Wörterbuch 1, Heidelberg-Göttingen, 1962, 368—369 („Etimologiškai Lietuvà greičiausiai sietina su lot. lītus...”); Фасмер М. ЭСРЯ 2, 502.

²⁴ Fraenkel E. Op. cit., 369.

²⁵ Трубачев О. Н. Этимологический словарь славянских языков 15, Москва, 1988, 159 (toliau — ЭССЯ).

58

iar numele Lituaniei — -uva²⁶.

A mai existat o Litovia. În vremea avarilor, în secolul al IV-lea d. Hr., și mai târziu, astfel era numită regiunea de lângă râul Leita, care curge prin Austria și Ungaria spre Dunăre²⁷.

În cuvintele lui J. Kabelka, ”În ultima vreme, cea mai demnă de încredere este considerată ipoteza că numele Lituaniei este de origine hidronimică”²⁸. Se pare că S. Tarvydas a fost primul care a exprimat în scris o asemenea idee. În cărticica sa ”Toponimele Lituaniei”, el scria: ”Lietuva ar putea proveni de la numele râului Leite. Numele Lituaniei ar fi putut proveni din denumirea râului Leites astfel: Leit(e) + uva > Leituva > Lietuva”²⁹. Explicația originii numelui Lituaniei este prezentată aici astfel — prin folosirea modului prezumtiv — ca și cum ar fi fost relatată opinia altora. Lingviștii lituaniști de la Universitatea Vytautas Magnus din Kaunas au început să publice această explicație a originii numelui Lituaniei, iar S. Tarvydas — auditor al acelor cursuri — a expus-o în cărticica sa. A. Salys și P. Jonikas au aceeași părere în această privință.

P. Jonikas consideră că Lietuva s-a format de la rădăcina liet- < leit- cu sufixul -uva; în privința diftongului ei, o compară cu letonul leitis „lituanian”. Mai departe, susține P. Jonikas, este posibil ca, la fel ca numele letonului și al Letoniei, precum și cel al iotvingului, și leit- să fi fost inițial legat de un hidronim; cf. Leitą „afluent al Graumėnos”, Leité „afluent al Rusnės” (potrivit altora, Léita, care prin accentul său ar corespunde lui Lietuva, unde rădăcina este L iet- < *l eit-). Poate că această rădăcină trebuie considerată etimologic distinctă de rădăcina lui lieti, întreabă cu precauție P. Jonikas³⁰. A. Salys consideră Lietuva un derivat cu sufix al formei primare *L éita > *L ieta, care înseamnă, cel mai probabil, ținutul de pe malurile Lietos. Din *L éita (> *L ieta) s-a format letonul leitis „lituanian”, un vechi adjectiv de apartenență. *L éita > *L ieta este comparat de A. Salys și cu hidronimele Léita sau Leité (cu afluentul Leitále), Leitą sau Leitỹs, Lėitupalis³¹. Sufixul -uva este folosit la formarea toponimelor cu sens locativ³².

S. Tarvydas a ridicat totodată întrebarea în ce regiune ar fi putut lua naștere numele Lituaniei și a atras atenția asupra unei împrejurări importante. După cum se știe, istoricul polonez H. Lowmiański a stabilit că încă în secolul al XIII-lea Lituania era numită una dintre ”țări” (terra, Land), situată între Neris, Nemunas și Merkys³³. S. Tarvydas scria: ”Pe acest teritoriu, se pare că nu există vreun pârâiaș Leité, dar în vechime astfel era numită

²⁶ De aceea, toponimul Lietuvą nu poate fi explicat prin ”ținut de litoral”, iar ipoteza însăși nu poate fi respinsă pe motiv că, cică, Lituania nu este și nu a fost niciodată un ținut maritim, — B r u c k n e r A. Słownik etymologiczny języka polskiego, 301; O t r ę b s k i J. Gramatyka języka litewskiego 1, Warszawa, 1958, 3; Ž i n k e v i č i u s Z. Lietuvių kalbos istorija 2, Vilnius, 1987, 12.

²⁷ O c h m a ń s k i J. Historia Litwy, wydanie drugie, Wrocław, Warszawa..., 1982, 13.

²⁸ K a b e l k a J. Baltų filologijos įvadas, Vilnius, 1982, 110.

²⁹ T a r v y d a s St. Lietuvos vietovardžiai, Vilnius, 1958, 21.

³⁰ J o n i k a s P. Lietuvių kalbos istorija. — Lietuvių enciklopedija 15, Lietuva, Boston, 1968, 543.

³¹ S a l y s A. Lietuvos vardo kilmė.—S a l y s A. Raštai 2, Tikriniai vardai, Roma, 1983, 695—696.

³² T a r v y d a s St. Op. cit., 21.

³³ L o w m i a ń s k i H. Studja nad początkami społeczeństwa i państwa litewskiego 2, Wilno, 1932, 110—111, 118—121.

59

Este posibil să fi existat acolo un pârâu, iar oamenii să-i fi uitat numele”³⁴

În aceeași perioadă în care a apărut broșura lui S. Tarvydas, au apărut și articolele lituanistului polonez J. Otrębskis, consacrate problemei originii numelui Lituaniei. Explicația lui J. Otrębskis privind originea denumirii țării noastre este, în linii mari, apropiată de cea a lingviștilor lituanieni, dar diferă și sub anumite aspecte. În primul rând, J. Otrębskis — ca și A. Salys — consideră că, pe lângă Lietuvà, a existat și varianta mai scurtă *Lietā, cu tema în -ā.

Dar Lietuvà — asemenea denumirii Letoniei, Latuva < *Latūs — este, după J. Otrębskis, o formă veche cu tema în ū, *Lietū-s, prin care ar fi fost desemnate inițial ținutul de lângă râul *Leitā, precum și oamenii care locuiau acolo. În timp, explică mai departe J. Otrębskis, numele formal al râului și toponimul derivat din el nu mai erau înțelese corect — mai ales de către străini —, astfel încât etnonimul lituanian putea fi derivat și din numele râului *Leitā, *Lietā (de unde letonul leitis), nu numai din numele teritoriului *Lietūs.

Care este, așadar, acel nume de râu *Leitā, *Lietā? J. Otrębskis spune că nu este imposibil să fi fost vechea denumire a Nemunasului. Și astăzi Nemunasul poartă acest unic nume al râului — brațul său inferior este numit Rùsnė. De aceea, J. Otrębskis consideră că numele foarte vechiului oraș situat lângă Nemunas, Alytùs, este legat tocmai de vechea denumire a acestui râu, *Alyta, păstrată în numele său slav Olita, dar folosită pentru a desemna orașul. J. Otrębskis consideră că hidronimele Lėita (=Leitā) din districtul Klaipėda și Lytis din districtul Tauragė sunt înrudite etimologic cu presupusul nume al Nemunasului, *Leitā. Derivarea numelui *Leitā nu ridică dificultăți: cu sufixul -tā, el este derivat din rădăcina verbului lė́ti.

Vechea denumire a Nemunasului, *Alyta = rus. Олума, ar fi poate, în opinia lui J. Otrębskis, o metateză rusească a lituanianului *Alyta. O-ul inițial din forma О-лума ar fi putut apărea în urma segmentării greșite a unor grupuri precum *ko-Litē, *vo-Litē, *do-Lity. Forma Олума apărută astfel s-a răspândit printre lituanieni, care au derivat din ea numele orașului Alytùs³⁵.

Perspectiva lui J. Otrębskis asupra originii numelui Lituaniei s-a schimbat, dar nu pentru că ar fi observat că această ipoteză cuprinde afirmații cu totul neîntemeiate, chiar fantastice. Într-un articol scris mai târziu, J. Otrębskis deriva Lietuvà din *Leitā cu sufixul -(t)uvā. Sensul inițial al acestui cuvânt reconstituit ar fi fost „curgere, scurgere; râu (Fliessen, Fluss)” (: lieti). Cuvântul *Leitā ar fi desemnat nu numai râuri, ci, în unele locuri, și așezările de pe malurile lor. Așa se explică apariția letonului leitis „lituanian” — cu -io- din *Leitā. Râurile numite astfel ar fi Lėita, afluent al Rusnė, forma germană lituanizată Leite, Lėciškių ežeras, în districtul Marijampolė, Gudeliai (et în locul lui že, ceea ce arată că este o denumire de origine iatvingiană) și Lietáuka, afluent al Nerisului lângă Upninkai. Din cauza accentului și a sufixului -ka, formarea numelui Lietáuka este mai degrabă slavă decât baltică (lituaniană). Dar Lietáuka ar ascunde în sine *Lietava, care ar fi o variantă a lui Lietuvà „Litauen”, diferind doar prin sufixul -(t)avā. Vecinii—

³⁴ T a r v y d a s St. Op. cit., 22.

³⁵ O t r ę b s k i J. Gramatyka języka litewskiego 1, 3—5; t o p a t i e s, Lietuvà. — Beiträge zur Namenforschung 9, 1958, 116—118.

60

prezența formei *Lietava a numelui Lituaniei ar fi certă — acest lucru fiind demonstrat de letona Lietav-niek³⁶.

Deși a identificat o formă înrudită ipotetică a numelui Lituaniei, autorului articolului, din păcate, i-a rămas necunoscut faptul că Lietava „Lietuva” există în realitate; J. Otrębski nu mai putea deriva Lietuvą din forma cu tema în ū *Lietū-s, gen. *Lietuv-es. În plus, „în limba lituaniană nu există nicio urmă a formei proto-lituaniene reconstruite de Otrębski, *Lietūs”³⁷. Nu există nici date care să arate că Nemunas ar fi fost numit în vechime *Leitā. „Teoria sa despre Alytaus nu are niciun temei”³⁸. Faptul că J. Otrębski segmentează incorect în morfeme toponimul Alytùs (acuz. Alýtų) a fost demonstrat de K. Kuzavinis³⁹. Alýtùs avea inițial forma Alyta și denumea un râu: Oauma 1387, Oaumi⁴⁰, Olita și Olite 1503⁴¹. Mai târziu, pentru a-l deosebi de numele râului, din acesta a fost derivat numele localității, cu tema în u (cf., de exemplu, Vilnia: Vilnius), iar numele râului a fost schimbat în Alūt-upis, după modelul foarte productiv de formare cu -upis. Așadar, Alyta are de fapt sufixul -yta; pentru acesta, cf., de exemplu, Apytà, lângă Dieveniškės, afluent al Gaujei: prus. ape „râu”; Mikytà, lângă Adutiškis, afluent al Svylos: rădăcina mik- din cuvintele letene miklãjs „mlaștină, mocirlă”, mìklene „același lucru”, mìkls „mlăștinos, mocirlos”, „flexibil”, lituan. mìklas, mìklūs „mlădios, flexibil...” < mik-l- (cf. letonă mìkāt „... a apăsa, a strânge, a frământa”). Rădăcina Al- este aceeași ca în Alỹs, lac în districtul Širvintos; Al-ejà, lângă Subačius, afluent al Viešintei; lac în districtul Subačius; Al-ėja, lângă Joniškis, afluent al Virčiuvio; districtul Raseiniai, afluent al Upės etc.⁴². Aceasta este rădăcina verbului alėti (ãli) „a curge, a picura”. Din același verb, dar cu celălalt sens al său, anume „a alerga, a zbura”, folosind același sufix, a fost format numele de familie Alytà.

Este interesant că tema *Al-it- este atestată în antroponimia letonă; cf. Altēni „gospodărie izolată”, Sauka, poate și Alīši „același lucru”, Odziena⁴³, dacă provine din *Alīt̄ai.

Din cele spuse reiese că nu se poate căuta vechiul nume al Nemunasului în numele Alytaus. Tocmai de acest lucru avea mare nevoie J. Otrębski: tribul sau grupul de triburi care locuia în apropierea cursului mijlociu și superior al celui mai mare râu al Lituaniei ar fi putut în mod firesc — după cum confirmă tipologia originii etnonimelor — să-și ia numele de la acel râu. Vorbind despre ipoteza lui J. Otrębski din 1958 — adică despre cea formulată înainte de a fi cunoscut numele râului Lietáuka — istoricul J. Ochmański a atras atenția asupra următorului fapt⁴⁴: printr-un document din 1255 (suspectat a fi un fals al Ordinului)

³⁶ O t r ę b s k i J. Balt. *lēitā. — Baltistica 3(2), 1967, 201—203.

³⁷ S a l y s A. Op. cit., 696.

³⁸ S a l y s A. ibid.

³⁹ K u z a v i n i s K. Lietuvos vardo kilmė. — Kalbotyra 10, 1964, 6.

⁴⁰ B ū g a K. RR 3, 401.

⁴¹ S a v u k y n a s B. Ežerų vardai. — Lietuvių kalbotyros klausimai 3, 1960, 294(toliau — LKK).

⁴² S a v u k y n a s B. ibid.; K u z a v i n i s K. Op. cit., 6—7; t o p a-t i e s, Etymologica. II. Etimologinės pastabos dėl baltų el-/al- ”tekėti”. — Baltistica 1(2), 1966, 180—181.

⁴³ E n d z e l ī n s J. Latvijas PSR vietvārdi 1(1), Rīgā, 1956, 20.

⁴⁴ O c h m a ń s k i J. Noms des terres lituaniennes au XIIIᵉ siècle — Lituanie,

61

Mindaugas a dăruit ordinului cavalerilor teutoni Sėlija și a descris în detaliu hotarul inter Zelones et Litvinos (Littovinos). Dar pentru lingvistică și istorie, în acest document este esențial faptul că este menționat un râu aflat de partea Lituaniei Lettovia: hotarul urmează in ripam Lettoviae que dicitur de Lettavie (Lettovie). Întrucât autorul documentului era bine informat și menționează corect numele câtorva râuri lituaniene⁴⁵, lui J. Ochmański nu i-a fost greu să identifice Lettovia (Lettavia): este vorba de Latavą, afluentul de dreapta al râului Šventoji, lângă Andrioniškis (există și varianta Latavą⁴⁶). Numele râului Lettovia coincide exact cu forma latinească a numelui Lituaniei din documentele lui Mindaugas, Lettovia, Lethovia, de pildă, în 1253: in Lettovia in cura nostra. J. Ochmański continuă astfel: „Dacă analiza lingvistică ar putea stabili că numele râului Latava apărea și într-o formă corespunzătoare formei latinești Lettovia, argumentația lui Otrębski privind originea numelui Lituaniei ar putea fi corectă. Desigur, micul râu Latava-Lettovia nu putea da numele întregului ținut al Lituaniei, fie și numai pentru că nu curgea prin teritoriul vechii Lituanii; totuși, ar putea susține teza că forma Lietuva s-a format din numele acestui râu”⁴⁷. Nu trebuie uitate aceste observații metodologice ale lui J. Ochmański când se deduce numele Lituaniei dintr-un hidronim, chiar dacă nici el nu a reușit să explice satisfăcător de unde provine denumirea ținutului și a statului Lituania. Toponimul regional al limbii actuale Lietuva, a cărui rădăcină Liet- se reflectă, probabil, și în formele latinești menționate ale numelui Lituaniei, după cum a indicat pe bună dreptate K. Kuzavinis⁴⁸, nu poate fi nici asociat cu numele râului Latavą, nici derivat din acesta. Căci numele râului din documentul menționat, Lettovia (Lettavia), arată doar că, la mijlocul secolului al XIII-lea, Latavą (Latavą) se pronunța încă Letava (Letuva) cu e, probabil după l velarizat⁴⁹. În schimb, rădăcina din Lietuvā se pronunța odinioară *Leit-. Prin urmare, cele două nu pot fi identificate, fie și numai din motive fonetice.

În „Istoria Lituaniei”, J. Ochmański afirmă că unul dintre râurile de pe teritoriul ținutului Lituaniei purta cândva, fără îndoială, numele Leita. În „Metricile Lituaniei”, în actele judiciare din 1542 este menționată o pajiște disputată, destinată cositului, „lângă râul Leytie”, în districtul Trakai. Întrucât în apropierea acelei pajiști curgea râul Samė (Onuškis, afluent de stânga al râului Verknė), J. Ochmański trage concluzia surprinzătoare că dispărutul Leyta (=Leita) fusese vechiul nume al râului Verknė⁵⁰.

În importanta publicație „Limbile indo-europene”, apărută în Polonia în 1988, originea numelui Lituaniei este prezentată astfel: „Lietuvà < balt. *Leit-uvā colectiv, de la numele râului *Leitā (cf. Léita și letonă leitìs)⁵¹.”

Nalszczany et Dziawoltwa. — Lingua Posnaniensis 9, 1963, 170—171.

⁴⁵ Acest document și traducerea lui sunt oferite de K. Būga, vezi Būga K. RR 2, 109—110.

⁴⁶ De fapt, acest lucru fusese făcut deja de K. Būga, vezi Būga K. RR 1, 132 (nota 2); 2, 110; 3, 530.

⁴⁷ Ochmański J. Op. cit., 171.

⁴⁸ Kuzavinis K. Originea numelui Lituaniei, 8.

⁴⁹ Afluentul Šventoji, Latavą, pare să provină din *Letuva: ripa Lettowiae”, — Būga K. RR 3, 530.

⁵⁰ Ochmański J. Historia Litwy, ediția a doua, 12—13.

⁵¹ Smoczyński W. Języki bałtyckie. — Języki indoeuropejskie, pod

62

Dintre toate ipotezele privind originea hidronimică a numelui Lituaniei, cea mai demnă de încredere este cea care ține seama de observația metodologică menționată: un trib sau un grup de triburi putea să-și ia numele de la un râu dacă locuia lângă un râu numit * Lietuva, ori dacă teritoriul locuit de el era străbătut de un râu cu un asemenea nume. De aceea, ipoteza lui K. Kuzavinis a stârnit un interes considerabil, confirmând totodată presupunerea lui S. Tarvydas că pe teritoriul vechii Lituanii ar fi putut exista un pârâu cu un asemenea nume. Pe scurt, ipoteza lui K. Kuzavinis poate fi formulată chiar în cuvintele sale: ”... numele ținutului Lietuva [mai corect ar fi să spunem Lietavà — S.K.] este un vechi cuvânt lituanian, provenit din hidronimul Lietava. La început, râul era numit Lietava (un afluent al râului Neris); mai târziu, același nume a fost dat și teritoriului de lângă acel râu (ținutul Lietava), unde, în decursul timpului, au apărut centre celebre: Kernavė, Trakai, Vilnius”⁵². Râul respectiv este — ”Este Letáuka, afluent de dreapta al râului Neris, care izvorăște din mlaștina L i e t a u-k a, curge pe lângă satele Keižoniai, Karveliškės, Perelozai și Vyšnialaukis și se varsă în Neris lângă Arnotiškiai”⁵³.

Nu se poate reproșa nimic formei numelui râului în discuție, Lietavà, reconstituită de K. Kuzavinis însuși și, ceva mai târziu, de J. Otrębskis. În primul rând, așa cum a subliniat pe bună dreptate K. Kuzavinis, variantele dialectale ale numelui Le- trebuie transpuse în limba standard ca Lie-, potrivit legilor fonetice ale dialectului local (vechiul le- este redat aici, desigur, prin la-). În al doilea rând, pe baza analogiei Linkavà: Linkáuka, Samavà: Samáuka, atât în numele mlaștinii, cât și în cel al râului Lietáuka se poate recunoaște pe deplin o formă mai veche, Lietavà — sufixul slav -ka putând fi adăugat ulterior (cum se întâmplă adesea și în alte cazuri).

Hidronimul Lietavà, în opinia lui K. Kuzavinis, fie provine din termenul fiziografic *lietava „(râu) care se revarsă”, format la rândul său de la verbul lieti și înrudit cu lat. litus⁵⁴. Fie numele râului Lietavà este un cuvânt compus, alcătuit din participiul trecut al verbului lieti, *lieta, și substantivul *ava, care în vechime însemna „râu, izvor”. Grupul de cuvinte *lieta ava s-a contopit, formând cuvântul compus *lietava, în care ava a ajuns să fie înțeles ca sufixoid, iar în zilele noastre — deja ca sufix -ava⁵⁵.

V. Mažiulio požiūris į Lietuvà kilmę yra kiek kitoks, nors jis taip pat Lietuvà kildina iš upėvardžio ir sieja jį su lieti. Iš šio veiksmažodžio šaknies lié- < *lẽi- su priesaga -tu-, vartota abstrakčių deverbatyvų darybai, būta išvesto *léi-tu- ”liejimas(is)”. Galima čia pažymėti, kad tokia priesaga baltų kalbose tikrai buvo. Ją turi išlaikę, pvz., lietuvių kalbos siekiniai (eitų, nėštų), išriedėję iš sustabarėjusios tu kamieno veiksmažodinių abstraktų vienaskaitos galininko formos (*ei-tu-n, *nẽs-tu-n). Priesaga -tu-, kuri buvusi niekatrosios giminės, o jos u neafofoninis, prieš galūnes ar kitos priesagos balsį gavusi įterptinį v: *-tu- (neutrum) > *-tu-o(n) (neutrum) > liet. -tuv-as (pvz., atùtùvas). Įterptinio v pasirodymą ar nepasireiškimą sąlygojusios tokios aplinkybės: 1) -K+v- sintaktika (K žymi bet kokį priebalsį ar jų grupę), 2) u

redakcją L. Bednarczuka 2, Warszawa, 1988, 821.

⁵² Kuzavinis K. Originea numelui Lituaniei, 10.

⁵³ Kuzavinis K. Op. cit., 8.

⁵⁴ Kuzavinis K. Op. cit., 14—15.

⁵⁵ Kuzavinis K. Numele lituaniene de râuri lie-(lei-). — Kalbotyra 17, 1967, 136.

63

influența temei (de ex., nom. plur. *sūnu-es > *sūnves: sūnùs) și 3) generalizarea morfologică a lui -Kuv- + vocală⁵⁶. Este destul de complicat și nu foarte clar.

Potrivit lui V. Mažiulis, formele derivate au fost mai numeroase decât cele radicale în toate tipurile de nume, de aceea acestea din urmă, deci și -tu- cu u neapofonic, au fost incluse în tipul cu u apofonic, cu alte cuvinte, în tema în u cu alternanța vocalică la finalul temei -eu-/-ou- (cf. adjectivul slav vechi synovъ: synъ, sl. veche vdova: pr. widdewū „văduvă”). Astfel, în opinia lui V. Mažiulis, s-au dezvoltat formele dublete cu -t-uv- și -t-av-, precum, de exemplu, letona liētuva-ains laiks „vreme ploioasă”, alături de liētavas „vreme ploioasă (care durează câteva zile)”; așadar, la fel și Lietuvà alături de Lietavà⁵⁷.

Potrivit acestei concepții, Lietuvà a trecut prin următoarea evoluție derivațională și morfologică: liē-ti < *lēi- → *lēi-tu- „turnare(a)” → hidronim *Lietva/*Lietuva/*Lietava → nume de ținut *Lietva/Lietuvà/Lietavà. Forma Lietuvà (= rusă veche Лумъва) reflectă o etapă ulterioară a evoluției și s-a dezvoltat în modul descris din forma inițială *Lietva (Lei-tu-ā „turnare(a); regiune riverană”)⁵⁸.

Atunci când derivăm numele ținutului și statului nostru din numele unui râu — fie el și mic, de numai 11 km lungime — Lietava, trebuie totuși să avem în vedere câteva împrejurări.

1. Hidronimul *Lietava este reconstituit. Forma atestată efectiv este Lietáuka (Letáuka). De fapt, aici poate fi vorba de sufixul -auka, cu numeroși derivați în onomastica lituaniană; cf. Babr- áuka, Rud-áuka, Bar-auka⁵⁹. Cu alte cuvinte, este posibil ca hidronimul *Lietava să nu existe aici deloc.

2. În cuvintele lui A. Salys, „Acest hidronim ar fi important pentru a stabili evoluția numelui Lietuvos, dacă s-ar putea urmări până în secolul al XVI-lea”⁶⁰.

3. Lietuvà/Lietavà inițială — o anumită unitate administrativ-teritorială numită ținut — se afla între Neris, Nemunas și Merkys. Este mai probabil ca tribul sau grupul de triburi care locuia în această regiune să se fi numit după numele unuia dintre aceste râuri mai mari. Să presupunem că, așa cum susțin autorii ipotezei în discuție, statul și ținutul nostru și-au primit într-adevăr numele de la numele pârâului Lietauka *Lietava. Atunci trebuie să fi existat anumite motive pentru care s-a întâmplat astfel. Sarcina este să identificăm aceste motive. Fără a găsi motivele inițiale, nu avem cunoștințe solide și, prin urmare, nici o ipoteză adecvată, coerentă intern.

Este adevărat că se invocă tendința generală de evoluție a etnonimiei și toponimiei baltice (respectiv indo-europene): hidronim — nume de ținut → etnonim⁶¹. Din punct de vedere tipologic, nu i se poate reproșa nimic: există cazuri în care triburile sau uniunile lor își iau numele de la râurile, lacurile și lagunele (mările) pe lângă care trăiesc. Cea mai mare tentație de a lega numele Lietuvos de vreun hidronim o stârnește, desigur, afirmația devenită aproape axiomă că hidronimul Lat(u)va (și Lata(u)à), lângă Anykščiai, afluent de pe dreapta al râului Šventoji, ar fi dat numele letonilor.

⁵⁶ Мажюлис В. К балтийскому и индоевропейскому дативу ед. ч. — Baltistica 3, 1967, 39, nota 102.

⁵⁷ Мажюлис В. Op. cit., 39—40.

⁵⁸ Мажюлис В. Op. cit., 41, nota 107.

⁵⁹ Vanagas A. Lietuvos TRS hidronimų daryba, Vilnius, 1970, 98—99.

⁶⁰ Salys A. Originea numelui Lietuvos, 696.

⁶¹ Kuzavinis K. Originea numelui Lietuvos, 8.

64

În rezolvarea problemei originii numelui Lituaniei, trebuie avută în vedere și o tendință cu totul opusă în evoluția etnonimiei-toponimiei, și anume: uniunile teritoriale regionale, așa-numitele „țări”, cu alte cuvinte, grupurile regionale-teritoriale de populație, s-au format din grupuri tribale și, în multe cazuri, le-au moștenit denumirile; cu alte cuvinte, numele triburilor, etnonimele, devin nume de „țări”, toponime. De exemplu, unul dintre numeroasele triburi slave răsăritene — rusinii — era cel al деревляне (etnonim). Dar „Повесть временных лет” menționează în continuare деревлянин, adică un locuitor al regiunii Дерева, al ținutului Derevo (Деревская земля) (toponim)⁶².

Istoricii bănuiesc că ținutul Lituaniei este o rămășiță a unui trib care avea un nume tribal special (Lietuva/Lietava) și care s-a organizat într-o uniune regională-teritorială după separarea zemaiților și a „ținuturilor” aukštaiților⁶³.

Sunt cunoscute următoarele hidronime cu rădăcina Leit-: Leità (acuzativ singular Leĩtą), afluent al râului Svėksna, care se varsă în Graumena. O variantă înrudită a acestui nume este Leitupalis⁶⁴, iar K. Kuzavinis a mai găsit și Leitỹs (genitiv singular Leĩčio⁶⁵). În afară de acestea, există și Leitė, afluent drept al râului Rusnė (Nemunas), în districtul Šilutė, precum și afluentul său drept Leitàlė⁶⁶.

Din hidronimul Leitė s-au format nume de sate: Leitgiriai (acuzativ plural Leitgir(i)us), districtul Šilutė, Juknaičiai⁶⁷, Leitvariai (acuzativ plural Leitvarius) (în aceeași zonă)⁶⁸, Ántleičiai, districtul Šilutė, Usėnai, Pãleičiai, districtul Šilutė, Juknaičiai⁶⁷.

Accentul tonal al rădăcinii numelor de mlaștini și pâraie Lietáuka/ Letáuka nu este cunoscut — la urma urmei, rădăcina este neaccentuată. Dacă locul accentului și accentul tonal pentru forma înrudită Liẽtauka sunt indicate corect în „Repertoriul numelor râurilor și lacurilor din RSS Lituaniană” (p. 92), atunci accentul tonal al rădăcinii hidronimelor Lietáuka/Letáuka, precum și al formei reconstituite din ele *Lietava, este de asemenea circumflex.

Hidronimele Leità (Leitỹs, Leitupalis), Leitė, Leitálė și Lietáuka/Letáuka sunt, pe de o parte, considerate înrudite între ele și, pe de altă parte, deosebite de rădăcina verbului lė́ti (-ja, lė́ja, -jo, lė́jo)⁶⁹. Însă diferențele dintre accentele tonale ale rădăcinilor lor, legate de structura diferită a rădăcinii, nu sunt explicate. Rădăcina verbului baltic și slav pentru „a turna, a vărsa”, *lēi-t(e)i, era laringală (*leh₃-i-)⁷⁰, sau, folosind terminologia tradițională a gramaticienilor indieni, o rădăcină set-. În schimb, aceste hidronime

⁶² Никонов В. Н. Этнонимы. — Этнонимы, Москва, 1970, 8—9.

⁶³ L o w m i a ń s k i H. Studia nad początkami społeczeństwa i państwa litewskiego 2, 153—154.

⁶⁴ Repertoriul numelor râurilor și lacurilor din RSS Lituaniană, Vilnius, 1963, 89.

⁶⁵ K u z a v i n i s K. Hidronimele lituaniene lie- (lei-), 135.

⁶⁶ Repertoriul numelor râurilor și lacurilor din RSS Lituaniană, 89 — Pentru formarea numelor Leitupalis și Leitalė, vezi V a n a g a s A. Op. cit., 86, 89.

⁶⁷ Îndrumarul privind împărțirea administrativ-teritorială a RSS Lituaniene 2, Vilnius, 1976, 12, 157, 220.

⁶⁸ K u z a v i n i s K. Hidronimele lituaniene lie- (lei-), 135.

⁶⁹ K u z a v i n i s K. Originea numelui Lituaniei, 14—16; același autor, Hidronimele lituaniene lie- (lei-), 135—137; O t r ę b s k i J. Balt. *lēitā, 201; V a n a g a s A. Dicționar etimologic al hidronimelor lituaniene, Vilnius, 1981, 185, 190; Z i n k e v i č i u s Z. Istoria limbii lituaniene 2, 12—13, 15—16.

⁷⁰ K a r a l i ū n a s S. Rădăcina proto-indo-europeană *leh₃u- „a se revărsa, a curge...” în limbile baltice (lit. liūtis ir lietùs). — Baltistica 27(1), 1992, 41—42.

65

Accentul circumflex (tvirtagalė) ar indica rădăcina lor anit, adică fără laringală. Aceasta indică rădăcini diferite. Atât verbul „a turna, a vărsa” propriu-zis, cât și derivatele sale au în limbile baltice numai accent acut (în lituaniană, tvirtrapradė): lieti, letonă liēt, liētus, lituaniană lietūs (liētų), lýti, letonă līt, lytùs (lýtų), letonă līts „ploaie”. Presupunând că aceste hidronime aparțin totuși rădăcinii verbului lieti, se pune întrebarea cum a apărut accentul lor circumflex. Nu se întrevede nicio cauză a metatoniei.

În Curlanda sunt cunoscute numele proprii Lētža, râu, Embūte, Lētžu-upe, numit și Leītža (se varsă în Venta), Nigranda, Lētži „sat răsfirat” Briņķī⁷¹. Acestea sunt nume de origine curoniană; prin aceasta se explică și particularitățile vocalelor din rădăcina lor: la trecerea în letonă (latgaliană), ei-ul lor s-a apropiat, se pare, de ē monoftongic⁷². Alternanța ei: ē se întâlnește nu numai în rădăcini și nu numai în toponimele din Curlanda⁷³. Este interesant că găsim o corespondență exactă a acestui hidronim în bazinul Niprului Superior: Литиж, afluentul drept al Usojei, afluentul stâng al Nerusei, afluentul stâng al Desnei⁷⁴, care are ei în rădăcină și, se pare, același sufix (-иж- din balticul *-īž- sau *-ēj-), ca și curonianul Leītža (din *Lēit-īž-ā; pentru sufix, cf. lituanianul Gum-yža, iar pentru accentul său, letonul Lētži⁷⁵). Numele apelor sunt, de obicei, formațiuni vechi, prin urmare cu greu este justificat să analizăm aceste hidronime baltice izolat de altele cu rădăcină asemănătoare, cum sunt, de pildă, Лит (cu variantele Лить, Литка), aflate la sud de Pripet, afluentul drept al râului Gorskij Tikič, afluentul drept al Sinjuha și afluentul stâng al Bugului de Sud. Лит (Лить, Литка) este comparat cu Leitha, de origine panonică (ilirică?), râu la granița dintre Austria Inferioară și Ungaria, precum și cu vechiul german de sus Līt-aha, fiind considerat, prin urmare, o relicvă indo-europeană pe teritoriul slav. Presupunând că sensul originar a fost „(râu) mâlos, argilos” (cf. denumirea maghiară a Leithei, Sárvíz, adică „râu mâlos”), aceste hidronime sunt puse etimologic în legătură cu prusianul vechi laydis „argilă”, albanezul leth „argilă umedă”. Tot aici este inclus și lituanianul Leitā⁷⁶, printre formațiunile hidronimiei vechii Europe, dar de origine indo-europeană. Este limpede că aici se încadrează nu numai Leitūs, Leītupalis, Leītė, Leītālė, Leīta 1542, ci și letonul Lētža, Leītža și rusul Литиж. Totuși, această explicație, oricât de întemeiată ar fi, trebuie nuanțată întrucâtva.

Din prusianul vechi laydis „argilă”, ca etimon, s-au dezvoltat prusianul Layde și lituanianul Lai̇dė, râu, afluentul drept al Istro, lângă Pampėnai⁷⁷. Lituanianul *liesas „argilă” < *leisas, alternanța vocalică din rădăcină fiind legată de prusianul vechi layso „argilos, loc argilos”⁷⁸, poate să se reflecte în Liesūkas,

⁷¹ E n d z e l ī n s J. Latvijas PSR vietvārdi 1(2), Rīgā, 1961, 304.

⁷² E n d z e l ī n s J. Note despre „toponimele Letoniei”. — Filologu biedrības raksti 6, 1926, 7—8 (în continuare — FBR) (= E n d z e l ī n s J. Darbu izlase 3(1), Rīgā, 1979, 431).

⁷³ H a u z e n b e r g a E. Ko vietu vārdi dod latviešu valodas fonētikai? — FBR 12, 1932, 126.

⁷⁴ T o p o r o v B. H. и Т р у б а ч е в О. H. Лингвистический анализ гидронимов Верхнего Поднепровья, Москва, 1962, 192.

⁷⁵ H a u z e n b e r g a E. Op. cit., 126.

⁷⁶ Т р у б а ч е в О.Н. Названия рек правобережной Украины, Москва, 1968, 219, 256 (su literatūra).

⁷⁷ V a n a g a s A. Lietuvių hidronimų etimologinis žodynas, 177.

⁷⁸ T o p o r o v B.H. Друсский язык. Словарь L, Москва, 1990, 41.

66

râu, Šilalė. Într-un mod asemănător, hidronimele menționate tocmai mai sus, cu rădăcina Liet-, ar indica existența balticei *leita- „argilă”, înrudită cu lituaniana laitas, al cărui sens este astăzi „bucată de argilă, aluat, rășină sau altceva cu care se stropește ori se unge ceva”, LKŽ VII 72, dar în trecut era „bucată de argilă (cu care se astupau găurile din podeaua ariei și din cuptor)”, Būga RR, 2, 263, așadar același sens ca prusaca laydis „argilă”. Baza verbală a acestor denumiri ale argilei este verbul lėti (-ja, lėja, -jo) „a lipi cu ceva, a unge...”. După cum se vede, verbul are două intonații; la fel se comportă și hidronimele — circumflex în lituaniană, ascuțit în letonă.

Hidronimele menționate, cu rădăcina *Leit-, se deosebesc de apelativul lor (lituaniană laitas) prin vocalele rădăcinii. Totuși, aceasta este apofonia regulată a vocalismului rădăcinii unor cuvinte înrudite, cf., de exemplu, daigšlus: deigšlus „care încolțește bine”, gaidas: geidas „dorință, capriciu”, gainys „băț pentru bătut cârpele”,: geinys „băț curbat pentru bătut cârpa”, klaišas „șchiop”: kleišas „cu picioarele strâmbe”, šeivà: šaivà, šeimà: letonă sàime.

După cum s-a menționat, K. Kuzavinis și-a schimbat ulterior concepția despre structura și originea lui *Lietava — nu l-a mai considerat provenit din apelativul *lietava „(râu) revărsat”, ci l-a considerat un cuvânt compus din participiul *lieta și substantivul *ava, care în vechime însemna „râu, izvor” (vezi mai sus).

Reconstrucția lui K. Kuzavinis *lieta ava este, din păcate, anemică — nu se precizează genul lui *ava „râu, izvor”. Dar, probabil, acest lucru este imposibil de făcut. În limbile indo-europene sunt atestate cuvinte cu această rădăcină și acest sens: sanscrita veche avāni- feminin „albie de râu, râu, curent”, avatá- masculin „izvor” (< *au̯n-tó- s), letona avùots „izvor” (= balt.*avántas Būga RR III 889). Că și limba lituaniană trebuie să fi avut un corespondent se vede din vechiul nume al unui râu și al unei localități din Lituania de Est, Avantà, rus. Ованта (astăzi Aluntà din *Avuntà)⁷⁹. Dar *ava „râu, izvor” nu este atestat. Prin urmare, este foarte riscant să reconstruim *Lieta ava sau să căutăm apelativul *ava „râu, izvor” în nume de râuri precum Artavà, Asavà, Bikavà⁸⁰. Această reconstrucție a lui K. Kuzavinis arată și ea acest lucru. Ce este aceasta — o îmbinare de cuvinte de gen neutru (neutrum) sau feminin (femininum)? Faptul că nu este atestat nu înseamnă nicidecum că o anumită formă sau lexem nu ar fi putut exista în trecut. Este foarte posibil ca, așa cum se presupune⁸¹, înrudite la rădăcină cu acele cuvinte să fie hidronimul nostru Ovà (acuz. Ōvą), Lekėčiai, afluent de pe malul stâng al Nemunasului (< *Avā), apărut însă nu din *ava sub influența limbilor slave, ci ca având un alomorf cu grad vocalic lung al rădăcinii *au- (av-) (*aų-ā). Dacă această interpretare etimologică a lui Ovà este corectă, datele limbilor baltice ar indica mai curând existența unui apelativ feminin *avā/*āvā „râu, izvor” (dar nu a unui neutru *avo/*āvo) (pentru gen, cf. și letona Āvas „gospodărie țărănească” din Babīte). În acest caz, construcția trebuie să fi fost *lietā avā; contopindu-se cei doi constituenți, aceasta ar fi devenit *lietāvā, iar astăzi ar fi *lietova (cu o

79 B ū g a K. RR 3, 511, 845, 889.

80 „Nu aș crede că numele râurilor — Daũgava, Ābava, Bārtava etc. — sunt compuse și că -ava ar însemna «râu»”, — B ū g a K. RR 3, 845.

81 K r a h e H. Unsere ältesten Flußnamen, Wiesbaden, 1964, 43; V a n a g a s A. Lietuvių hidronimų etimologinis žodynas, 235.

67

din ã).

Prin urmare, derivarea lui *Lietava (din Lietáu-ka/Letaú-ka) dintr-o îmbinare de cuvinte este imposibilă.

În interfluviul dintre Neris și Šventoji, din mlaștina Lietauka izvorăsc (potrivit hărților rusești de la sfârșitul secolului al XIX-lea) două pâraie cu același nume. Cel mai mare, lung de 11 km, trece prin satele Keižionys, Karveliškės, Pereložai și Vyšniālaukis și se varsă în Neris din dreapta, lângă Aŕnotiškiai (în amonte de vărsarea Šventoji). „Cadastrul râurilor din Lituania” indică numele său ca fiind Letavą⁸², iar „Nomenclatorul râurilor și lacurilor din Lituania” îl numește Lietáuka, adăugând varianta Liėtauką⁸³. Pârâul mai mic, de aproximativ 3 km lungime, izvorăște din mlaștina respectivă la nord de Pereložai și se varsă în Lietauka din dreapta. Se numește Lietāvóčka⁸⁴.

Pentru explicarea adecvată a apariției acestui microtoponim — atât a denumirii mlaștinii, cât și a numelor pâraielor — sunt de mare importanță informațiile autentice adunate de K. Kuzavinis. K. Kuzavinis scrie: „După ce am călătorit prin împrejurimile acestui râu și am întrebat pe loc mulți locuitori de pe mal, am aflat că în vorbirea populară acest râu este numit acum astfel: L e t á u k a sau L e t ā v k a (de-a lungul întregului curs) și L i t ā v k a (de către unii locuitori ruși băștinași ai satului Pereložai)”. Și adaugă imediat: „Toate cele trei variante ale hidronimului sunt hibrizi dialectali, care trebuie mai întâi prelucrați lingvistic”⁸⁵. Trebuie spus că aceste trei variante ale hidronimului, care necesită prelucrare lingvistică, sunt hibrizi nu numai de dialecte, ci și de limbi, rezultate ale bilingvismului.

Bazându-se pe observațiile sale și ale altor cercetători (de exemplu, M. Vasmer), H. Lowmiański a stabilit că râurile mai mari nu-și primesc, în general, numele de la grupuri etnice. Grupurile etnice mai mari nu denumesc după ele însele obiectele topografice aflate pe teritoriul pe care îl locuiesc. Râurile mai mici, însă, sunt adesea numite cu nume de origine etnică.⁸⁶ Sensul acestei afirmații reiese din exemplele interesante oferite de H. Lowmiański. Un pârâu (rivulus) Szwed dintr-un document din 1724, lângă Slugocin, a apărut după Războiul Nordului și poate fi legat într-un fel sau altul de invazia suedeză. Lângă Kuznica, în Sidra (Siderka, Sidranka), afluentul stâng al Bebrei, se varsă pârâul Litwinka, numit după Lituania sau după un lituanian (lietuves)⁸⁷.

Mlaștina din interfluviul dintre Neris și Šventoji și pâraiele fără nume care izvorăsc din ea au fost numite, după toate probabilitățile, de coloniști ruși, dintre care majoritatea au fugit în Lituania și Livonia din gubernia Vitebsk începând de la începutul secolului al XVII-lea, mai ales după reforma bisericească din 1667, când a început persecutarea vechilor credincioși ortodocși⁸⁸.

⁸² Lasinskas M., Macevičius J. și Jablonskis J. Cadastrul râurilor din RSS Lituaniană 1, Vilnius, 1959, 179.

⁸³Nomenclatorul râurilor și lacurilor din RSS Lituaniană, 92.

⁸⁴ Kudaba Č. Cum găsim un pârâu lituanian? — Știință și viață 8, 1978, 36; V. Vanagas A. Dicționarul hidronimelor din RSS Lituaniană, 185.

⁸⁵ Kuzavinis K. Originea numelui Lituaniei, 9.

⁸⁶ Lowmiański H. Początki Polski 1, Warszawa, 1963, 253, 255.

⁸⁷ Lowmiański H. Op. cit., 254. Plg. Słownik Geograficzny 10, Warszawa, 1889, 482.

⁸⁸ Pentru detalii, vezi Karaliūnas S. Respublikos lingvosocialinės situacijos

68

În limba belarusă, lituanianca este denumită prin două cuvinte — limbinka și limoyka. Așa cum limbinka este forma de feminin a substantivului limbin, liubin, tot astfel limoyka este forma feminină a etnonimului limovec⁸⁹. Totuși, în cazul nostru, mai mult interes stârnesc cuvintele comune pe care cercetătorii le consideră apărute prin deetnonimizarea denumirilor pentru lituanian și lituaniancă. Iată câteva cazuri mai grăitoare. În graiurile belaruse occidentale (regiunea Grodno), o claie lungă de fân este numită limoyka. Faptul că aceasta este, cel mai probabil, o extindere metaforică a lui limoyka „lituaniancă” ar fi indicat de faptul că, în graiurile rusești din zona Tverului și Novgorodului, pentru o claie de ovăz lungă și îngustă (spre deosebire de una conică) se folosește cuvântul лимбин (cf. rus. dial. лимбин „lituanian”)⁹⁰. O astfel de interpretare ar fi susținută de termenul ляшок „căpiță de 10 picioare”, cunoscut în Polesia belarusă și derivat din etnonimul лях „polonez”⁹¹. Considerat apărut într-un mod similar este și ucr. dial. лимовка „mâncare din pește uscat, copt în aluat cu carne și ceapă”⁹². Corespondentul său este лимовка, folosit în partea vestică a regiunii Briansk, cu sensul de „mâncare din făină de grâu sau de mazăre amestecată cu apă, umplută cu varză murată, capelin sau prune și coaptă în tigaie în cuptor”⁹³. Mai puțin clare sunt belar. лимойка „un anumit tip de coasă”, rus. dial. лимовка „coasă cu coadă lungă (dreaptă)”, deși cercetătorii bănuiesc și în cazul lor o origine lituaniană⁹⁴. În primul rând, astfel de coase sunt folosite departe de regiunea Belarusului — în nordul Rusiei și în Siberia; în al doilea rând, se presupune că acestea erau fabricate din oțel turnat⁹⁵, cf. rus. dial. лимка//лумка „bucată plată de plumb sau de metal turnat...”, лумаше „orificiu prin care se toarnă metalul topit”, ямая изба „colibă construită din lut diluat, turnat în forme de lemn”⁹⁶.

Aceste date arată că, în graiurile belaruse occidentale (și nu numai), rusești și, în parte, ucrainene, a existat odinioară un cuvânt viu, лимовка, derivat din denumirea lituaniencei, respectiv a lituanianului. În această privință, A. Nepokupnas prezintă fapte interesante din istoria limbii ucrainene. În documente istorice din secolul al XVII-lea a reușit să găsească numele de familie Лимовка, atestat de mai multe ori și care, într-un caz, a înlocuit chiar numele de familie Лимовенко. Întrucât este un nume de familie masculin, autorul concluzionează în mod întemeiat că în limba ucraineană din secolul al XVII-lea exista substantivul comun лимовка. Acesta fusese format cu sufixul -ka

caracteristică. — LKK 23, 23 (cu bibliografie).

⁸⁹ Слоўнік беларускай гаворкі паўночна-заходняй Беларусі яе пагранічча 2 (Д—Л), Мінск, 1980, 661—662 (toliau — СБГ).

⁹⁰ Словарь русских народных говоров 17, Ленинград, 1981, 71 (toliau — СРНГ).

⁹¹ Этымалагічны слоўнік беларускай мовы 6, Мінск, 1990, 12 (toliau — ЭСБМ).

⁹² Непокупный А. П. Балто-севернославянские языковые связи, Киев, 1976, 115.

⁹³ СРНГ 17, 73.

⁹⁴ Фасмер М. ЭСРЯ 2, 502; Непокупный А. Указ. соч., 155—6; ЭСБМ 6, 12.

⁹⁵ Попова Н. В. Ареалы и этимология двух слов с прозрачной внутренней формой. — Ареальные исследования в языкознании и этнографии, Ленинград, 1975, 81.

⁹⁶ СРНГ 17, 72—73.

69

din tema лито́во- (cf. лито́вец, лито́вский), în același fel ca, de pildă, numele de familie Краковка, derivat din Краков⁹⁷.

Și cuvântul лито́вка trebuie să fi fost folosit de rușii stabiliți aici în secolul al XVII-lea pentru a numi mlaștina și pâraiele fără nume care izvorăsc din ea, în interfluviul dintre Neris și Šventoji. Că lucrurile au stat probabil astfel este demonstrat de încă o împrejurare. Cercetările sociolingvistice au stabilit că slavizarea regiunii Vilnius, de exemplu folosirea limbii poloneze, s-a produs prin intermediul limbii belaruse; cu alte cuvinte, țăranii lituanieni și locuitorii târgurilor adoptau mai întâi limba belarusă⁹⁸. De aceea este plauzibil ca numele unor microtoponime să fi fost date, de asemenea, în limba belarusă. De pildă, Letówka, un pârâu din ținutul Vilnius, la 75 de verste de Vilnius⁹⁹, ar fi putut fi numit de vorbitori de belarusă după numele unei lituaniene (unui lituanian). Este interesant că, pe lângă Litávka, Lietauka are și varianta de nume Letávka. Întrucât aceste hidronime și variantele lor sunt probabil rezultatul influenței limbilor slave — belarusa și rusa —, se poate presupune că în dialectele limbii belaruse, alături de numele lituanianului лімвя́к, ліўя́к, există și varianta леўя́к (cu vocala e)¹⁰⁰.

În vorbirea persoanelor bilingve — iar aproape toți locuitorii acelei regiuni sunt bilingvi — Лито́вка, Лето́вка s-a transformat, sub influența limbii lituaniene, în Litávka/Letávka (vocala o din limbile slave este redată în lituaniană prin vocala scurtă a), iar apoi în Lietáuka, cu diftongul lituanian regulat. În vorbirea monolingvilor lituanieni, simțind că aici există totuși numele Lituaniei și al unei lituaniene (unui lituanian), rădăcina acestor hidronime ar fi putut fi adaptată la etnonim — astfel s-ar fi format variantele cu diftongul rădăcinii Lietáuka, Liėtauka, Lietávočka, dacă acestea sunt forme atestate în vorbirea vie (iar nu forme reconstruite în limba standard de către cei care le-au consemnat sau de către alcătuitorii dicționarelor, așa cum s-a întâmplat, de exemplu, cu Letava). Faptul că a avut loc o lituanizare reiese din pronunțarea dialectală a lui Lietávočka ca Letaukėlė¹⁰¹. De aici se vede, de asemenea, că în vorbirea localnicilor există forma Letavočka, cu vocala e în rădăcină (în timp ce Lietávočka este deja forma adaptată la limba standard).

A existat și o altă încercare de a deriva numele Lituaniei din forme slave. Pe baza documentelor istorice — privilegiul lui Sigismund August din 1569, actul tribunalului castelului Ukmergė din 1597 și altele — A. Dubonis a stabilit că, în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, exista o circumscripție de vătafi a leičiai, aparținând starostiei Anykščiai, numită în acele acte când воитовство Летувьское, când wójtowstwo Lijietowskie. De aici a tras concluzia greșită că acea circumscripție se numea în lituaniană Lietuvos, sau Lietuvos, vaitija, întrucât, după cum susține, leitis/laitis ar fi vechea denumire a lituanianului și nu ar exista nicio diferență între termenii leitis/laitis și Lietuva¹⁰². Actu-

⁹⁷ Непокупный А.П. Legăturile lingvistice baltice și slavice nordice, 158—159.

Vidugiris A. Kalbų sąveikos klausimu. — Dubingiai, Vilnius, 1971, 235—253; to paties, Dėl kalbų kontaktavimo pietryčių Lietuvoje. — LKK 23, 1983, 46—58.

⁹⁹ Słownik Geograficzny 4, 1883, 846. Cf. Būga K. RR 1, 457; 3, 629.

¹⁰⁰ СБГ 2, 647, 662; ЭСБМ 6, 12.

¹⁰¹ Kuzavinis K. Hidronimele lituaniene lie- (lei-), 136.

¹⁰² Dubonis A. Vătafia Lituaniei. — Lituanistica 2, 1990, 97—102; același autor, Leičiai de pe domeniile marelui duce al Lituaniei. — Lituanistica 1(9), 1992, 8.

70

Sunt atestate următoarele variante ale denumirii voievodatului menționat: у воитовъстве Летувьском (act din 1569)¹⁰³, we wójtowstwie Liejtowskim (act din 1597)¹⁰⁴, у воитовстве Левътевскомъ (act din 1569), въ воитовстве Лоитевскомъ (act din 1599)¹⁰⁵. De aici se vede că, în primul rând, Летувьском din actul din 1569 este scris greșit și trebuie corectat în Ле[и]тувьском. În al doilea rând, denumirea avea două sufixe slave; cu alte cuvinte, -овьское, -owskie este același sufix ca -евское, -ewskie. În plus, Летувьском din actul din 1569 apare într-o formă dialectală, întrucât în multe graiuri belaruse vocala accentuată o se pronunță ca y (de exemplu, вуз, вул, двур)¹⁰⁶. Sufixul -овьское al adjectivului Ле[и]товьское este același cu cel din expresia земли пустовьские, atestată în multe acte judiciare. Nu este greu nici să răspundem la întrebarea de ce limbii slave folosite în acte în Lituania îi trebuiau două sufixe pentru a forma adjective de la denumirea leților (laiților): alegerea lor depindea de faptul dacă ultima consoană a cuvântului era dură sau moale; cf. лейтъ, лейть „om de rând care muncea la curte” (începutul secolului al XV-lea)¹⁰⁷. Prin urmare, din formele slave ale denumirii voievodatului Leților nu se poate în niciun caz reconstitui *Leitava, cu atât mai puțin Lietuva. În pofida argumentării nereușite și, în multe privințe, greșite, poate fi corectă ideea tânărului istoric că numele Lietuva și denumirea leitis/laitis a instituției țăranilor care îngrijeau caii conducătorului sunt înrudite prin origine. Sarcina istoricilor este să stabilească cine erau acei leți (laiți) și prin ce se deosebeau de alte categorii de țărani, pe care actele îi numesc конюхи (cf. denumirea multor sate din Lituania, Kaniūkai) și конокормцы.

2. Numele Lituaniei și semnificațiile sale în limbile și cultura slave (de est). Chestiuni de cronologie

O nouă înțelegere a originii numelui Lietuva și alte aspecte ale evoluției acestui nume încep să se contureze atunci când analizezi și încerci să explici faptele aparent enigmatice, care într-un fel sau altul au legătură cu Lituania și cu numele ei. Se poate afirma că nicio ipoteză privind originea numelui Lietuva nu este întemeiată dacă nu explică în mod adecvat aceste fapte sau chiar le ignoră pur și simplu. Aceste fapte sunt de două feluri — din domeniul culturii și din cel al științei istorice. Dar cel mai ciudat este că ambele categorii de fapte provin de la vecinii noștri răsăriteni — slavi.

Dintre aceste fapte enigmatice ale culturii slavilor răsăriteni, legate de numele Lietuva, trebuie menționat mai întâi că, în cântecele populare ucrainene, Литва denumește o ceată de tineri care atacă și răpesc fete. Unul dintre aceste cântece, care începe cu versul Гайхала Литва „A năvălit Lituania”, din regiunea Volînia, Vladi-

¹⁰³ Dubonis A. Lietuvos valstybė, 100 (išn.1).

¹⁰⁴ Dubonis A. Op. cit., 101.

¹⁰⁵ Dubonis A. Lietuvos didžiojo kunigaikščio dvarų leičiai, 10, 18 (išn. 56).

¹⁰⁶ Блінава Э., Мяцельская Е. Беларуская дыялекталогія, Мінск, 1969, 31.

¹⁰⁷ ЭСБМ 5, Мінск, 1989, 280.

71

În satul Stara Rafalovka din raionul Rîhne, unde una dintre părți se numește Литва, Anatolij Nepokupnas a consemnat în 1969¹⁰⁸. Cântece cu un asemenea motiv sunt cunoscute în arealul dialectelor ucrainene nordice — în Polesia ucraineană, precum și câteva și la sud de Polesia, în Volînia și Podolia. Folcloriștii ucraineni știau de acum o sută de ani că acele cântece în care figurează Lituania sunt cântece de nuntă. Există cântece de nuntă în care Литва este numită alaiul mirelui. În cântecele de acest tip se reflectă, se pare, o formă arhaică de căsătorie — nunta prin răpire, în care răpirea miresei era însoțită de lupta dintre două părți, de pildă dintre două neamuri¹⁰⁹. În acest context, rima Литва — битва, de exemplu în cântecul menționat: Наїхала Литва/Буде між нами битва — „Lituania ne-a atacat/Va fi luptă între noi”, nu mai este întâmplătoare. Așadar, cântecele populare ucrainene de nuntă reflectă destul de clar jocurile de luptă ca element al obiceiurilor de nuntă, iar Литва pare să codifice дружина, alaiul mirelui ca ceată de războinici¹¹⁰. Stârnește un interes deosebit și faptul că rima Литва — битва apare și în cântecele cotidiene ale cazacilor, în care Lituania apare ca țara „celor o sută de căluți”¹¹¹, vestită din vechime pentru cai.

Să ne întipărim în minte imaginea Lituaniei zugrăvită în cântecele populare ucrainene — va trebui să revenim la ea! Bîlinele rusești — cântece istorice — au păstrat amintirea lui Vladimir al Kievului vreme de 800 sau 900 de ani. Cam tot atâția ani ar putea avea și imaginea Lituaniei din cântecele ucrainene de nuntă¹¹². De ce s-a întâmplat ca numele țării noastre să ajungă să desemneze elemente culturale și să devină un termen pentru obiceiuri de nuntă? În ce împrejurări istorice și sociale s-a petrecut acest lucru?

Probabil că trebuie să începem să căutăm răspunsul la aceste întrebări pornind de la aceiași vecini răsăriteni ai noștri — belarușii și rușii. În sfera comunicării și interacțiunii interetnice oficiale, Литва înseamnă, desigur, stat, țară, ținut. Dar în vorbirea vie etnonimul nostru este folosit într-un mod aparte. În masivul dialectelor slave răsăritene, etnonimul литвины (литвяки, литва, литовцы) îi desemnează pe locuitorii autohtoni din anumite raioane — belaruși, ruși, ucraineni. De pildă, locuitorii regiunii Moscova numesc литва rușii care trăiesc în partea de vest. Mai la sud, ucrainenii îi numesc litvini pe belaruși, precum și pe o parte dintre ucrainenii nordici. Locuitorii părții de nord-est a regiunii Volînia (Ucraina) și ai raioanelor învecinate din regiunea Brest (Belarus) îi consideră litvini pe belarușii care trăiesc la nord — vorbitorii dialectelor belaruse principale din zona Brest–Pinsk. Iar aceștia îi poreclesc litvini pe vorbitorii dialectelor nordice din Iaselda și Brest, precum

¹⁰⁸ Nepokupnas A. Baltai slavų giminaičiai, Vilnius, 1983, 38.

¹⁰⁹ Despre nunțile prin răpire în cultura lituaniană, vezi Baldauskas J. Pirktinės vestuvės. — Mūsų tautosaka 10, Kaunas, 1935, 3—123.

¹¹⁰ Непокупный А. П. — Общая лексика германских и балто-славянских языков, Киев, 1989, 67.

¹¹¹ Nepokupnas A. Rudele baltice ale slavilor, 39—41.

¹¹² Pentru păstrarea tradiției istorice în memoria oamenilor simpli (de la țară), este deosebit de interesantă relatarea consemnată în 1887 de M. Davainis-Silvestravičius de la țăranul Kiklis, în satul Pabebirviai (districtul Raseiniai, parohia Girkalnis), care reflectă, se pare, persoane și evenimente din secolele XI sau XII; vezi Giedro iš M. The Rulers of Thirteenth Century Lithuania: the Theory of Anglo-Saxon Origins. — Lituanistica 2(18), 1994, 3—20.

72

precum și pe vorbitorii dialectelor Gardinas-Baranovici etc. Pe scurt, orientarea folosirii etnonimelor литвйны (литвя́ки, литва́, лито́вцы) este spre nord și nord-vest¹¹³, cu alte cuvinte, spre Marele Ducat al Lituaniei, ținuturile slave care îi aparțineau și Lituania etnografică. Se știe de mult că etnonimele menționate îi desemnau în secolele XVI–XVII nu numai pe lituanienii propriu-ziși, locuitorii Lituaniei etnografice, ci și pe locuitorii slavi ai Marelui Ducat al Lituaniei. Totuși, etnonimele литвйны (литвя́ки, литва́, лито́вцы) și Литва, ca denumire a ținutului, a teritoriului, sunt asociate în principal cu nord-vestul Belarusului¹¹⁴.

Cu această ocazie, trebuie amintit și cazul următor: în gramatica limbii estone a lui J. Gutslaff, publicată la Tartu în 1648, cuvântul german Pole „polonez” este tradus prin Leitte. De fapt, Leitte este denumirea estonă a lituanianului, preluată din letonă (leitis „lituanian”). Căci Estonia de Sud s-a aflat sub stăpânire poloneză între 1561 și 1625 (oficial până în 1629), iar regiunile Livoniei poloneze erau atunci strâns legate administrativ și cultural de Lituania, în primul rând de Vilnius. Este de înțeles de ce estonii îi puteau numi pe lituanieni și pe polonezi cu același cuvânt¹¹⁵.

Merită atenție concluzia cercetătorilor potrivit căreia, cu puține excepții, etnonimele литвйны (литвя́ки, литва́, лито́вцы) nu sunt autonime pentru populațiile slave răsăritene, adică denumiri etnice prin care acestea s-ar numi pe sine¹¹⁶. Această concluzie este confirmată de sensurile aparte ale lui литва́ în dialectele limbii ruse. În dialectele rusești din împrejurimile lacului Onega, литва́ este folosit cu sensul unic de „popor, naționalitate”. În dialectele regiunii Tomsk, литва́ îi desemnează pe locuitorii autohtoni neruși, de pildă: Чудь называли остяками и литвой — „Pe ciudi îi numeau ostiaci și lituanieni”. În împrejurimile Tula, литва́ este folosit ca insultă și pentru țăranii veniți să cosească din satul vecin: „De obicei, aceștia sunt țărani din satul vecin Voskresenskoe, ruși localnici; satul se află la 3 km, pe același mal vestic al râului Upa ca satul Selino. Copiii din satul Selino strigă cosașilor de peste râu: Эй, литва́ поганая! În toate celelalte privințe, relațiile cu locuitorii din Voskresenskoe sunt prietenoase”¹¹⁷.

La interpretarea acestei mărturii a etnografilor ruși, trebuie să avem în vedere că hidronimul Упа este de origine lituaniană (baltică), iar expresia литва поганая în cronicile rusești însemna „Lituania păgână” și, alături de литва безбожная, era o caracterizare insultătoare frecventă a Lituaniei. O altă expresie insultătoare din împrejurimile Tula este литовские люди¹¹⁸. Datele arheologice, lingvistice și istorice arată că în bazinul superior al Volgăi și al Oka, balticii ar fi putut

¹¹³ Nepokupny A.P. Legături lingvistice balto-nord-slave, 154; СБГ 2, 661—662; Klimciuk F.D. Etnonimul est-slav „litvini”. — Teze ale comunicărilor conferinței baltistice din 1985, 9—12 martie, Vilnius, 1985, 168—169.

¹¹⁴ Климчук Ф.Д. Указ. соч., 169.

¹¹⁵ Ariste P. Wie der Este Litauen und Litauer nennt. — Baltistica 3, 1967, 205.

¹¹⁶ Климчук Ф.Д. Указ. соч., 169.

¹¹⁷ СРНГ 17, 71.

¹¹⁸ СРНГ 17, 73.

73

să-și păstreze cultura și, pe alocuri, poate chiar și limba până în secolul al XII-lea și că, în opinia lui V. Toporov, perioada bilingvismului baltico-rus nu poate fi exclusă în totalitate¹¹⁹.

În regiunea Onega, литва înseamnă, de asemenea, polonezi și cazaci care, în vremuri de tulburări și răscoale, atacau regiunile nordice ale Rusiei. În dialectele din Novgorod, se spunea литва была când se vorbea despre războaiele civile de la începutul secolului al XVII-lea și despre intervenția suedeză¹²⁰.

Din trecerea în revistă a particularităților de utilizare și a sensurilor etnonimelor lituaniene în limba vorbită a slavilor de est reiese că, în primul rând, aceste etnonime nu sunt autonome pentru populațiile slave de est; în al doilea rând, литва are un sens colectiv, nu unul referitor la o regiune sau la un teritoriu, așadar desemnează o ceată, un grup de oameni; și, în al treilea rând, литва este sinonim cu etnonimele la plural литвины, литвяки, литовцы și este un substantiv comun (nu propriu). Dacă apelativul литва a apărut prin deetnonimizarea etnonimului Литва sau dacă aici s-a păstrat o formă mai veche, anterioară etnonimului, este o întrebare la care încă trebuie să se răspundă.

În actele statului lituanian din secolele al XV-lea și al XVI-lea, țăranii care se mutaseră din Lituania în ținuturile rusești erau numiți литва¹²¹.

Imaginea Lituaniei zugrăvită de cronicile rusești diferă puțin de cea reflectată de limba vorbită a slavilor de est. Pentru a ne convinge că în cronicile rusești Литва înseamnă nu numai ținut, țară (страна), ci și oameni, lituanieni (народ, литовцы), este suficient să consultăm indicii volumelor din ”Полного русу метраў rinkinio”. Pentru mai multă certitudine, să luăm câteva însemnări anuale din ”Новгородская первая летопись младшего извода” (prima jumătate a secolului al XIII-lea), din care reiese limpede că este vorba despre oameni (nu despre un ținut sau teritoriu): 1183: На ту же зиму бишася плесковици с Литвою, и много ся пакости изьдья плесковицемъ¹²². — „În aceeași iarnă, pskovienii s-au luptat cu lituanienii, iar aceștia le-au făcut mult rău pskovienilor”. 1204: В то же лѣто побѣдиша Олговици Литву и избиша их 7 сот да тысячу¹²³. — „În acel an, Olgovicii i-au învins pe lituanieni și au ucis 1700 dintre ei”. 1213: В Петрово говѣние изъиха[?] Литва безбожная... и много створиша зла и отъидоша¹²⁴. — „În timpul postului lui Petru, au năvălit lituanienii necredincioși... au făcut mult rău și au plecat”. ”Новгородская первая летопись старшего извода” (secolele al XIII-lea–al XIV-lea) relatează că, după moartea lui Mindaugas, în vremea tulburărilor, în 1265, 300 de lituanieni au fugit la Pskov împreună cu soțiile și copiii: Тогда же вѣтъгоша Литвы въ Плесковъ съ 300 с женами и с дѣтьми, и крестил я князь Святъслав¹²⁵.

¹¹⁹ Топоров В.Н. Древняя Москва в балтийской перспективе. — Балто-славянские исследования, Москва, 1982, 3—27.

¹²⁰ СРНГ 17, 71.

¹²¹ Леонтович Ф. Акты литовской метрики 1, вып. 2, Варшава, 1897, XIII (rodyklės).

¹²² Новгородская первая летопись старшего и младшего изводов, Москва-Ленинград, 1950, 227.

¹²³ Op. cit., 246.

¹²⁴ Op. cit., 250.

¹²⁵ Op. cit., 85, 314.

74

Într-una dintre cele mai frumoase opere de literatură rusă din secolul al XIII-lea, „Слово о погибели Русской земли”, în care, pentru a scoate în evidență măreția și renumele mondial al cneazului Vladimir Monomah al Rusiei Kievene, hiperbolele nu sunt deloc cruțate, se povestește, printre altele, că, la auzul numelui lui Vladimir Monomah, Половьци дети своя полошаху в колыбели, а Литва из болота на светлъе выникываху, а Угры твердяху каменьи городы железными вороты, абы на них Володимеръ великий тамо не взъехал¹²⁶ — „Cumanii își speriau copiii în leagăne, lituanienii nu ieșeau din mlaștini, iar ungurii își întăreau orașele de piatră cu porți de fier, ca marele Vladimir să nu poată intra acolo”. Desigur, numai oamenii puteau să nu iasă din mlaștini!

Înțelegerea că Литва — adică oamenii, lituanienii, ca un întreg, este atât de puternică în conștiința autorilor și compilatorilor cronicilor rusești, încât capătă o expresie lingvistică; cf. Литва взяли Одуевъ¹²⁷ — „Lituanienii au luat Oduievul”. ТоежезимыЛитваволостиТфѣрьскииимали¹²⁸ — „În iarna aceea, lituanienii ocupaseră ținuturile Tverului”. Того же лѣта Литва взяли Коршевъ¹²⁹ — „În acel an, lituanienii au ocupat Korșevul”. Cu subiectul Литва, verbul este folosit la forma de plural!

„Povestirea anilor trecuți” („Повесть временных лет”), așa-numita cronică a lui Nestor, este, în cuvintele lui V. Kiparsky, „principala sursă pentru istoria cea mai veche a Europei de Est”¹³⁰. „Povestirea anilor trecuți” s-a păstrat în câteva copii din secolul al XIV-lea, dar relatează evenimente din secolele al X-lea și al IX-lea. La baza tuturor copiilor stă redacția principală, sau protograful, întocmit de călugărul Nestor (1056—1116) la mănăstirea Pecerska din Kiev. Este inclus și așa-numitul catalog al popoarelor, alcătuit la sfârșitul secolului al XI-lea (între 1093—1095). Printre diversele alte popoare, aici este menționat pentru prima dată în cronicile rusești și poporul lituanian, respectiv numele Lituaniei:

Въ Афетовѣже части съдятъ Русь, Чюдь и вси языци: Меря, Мурома, Весь, Мърдва, Заволочская Чюдь, Пърмь, Печера, Ямь, Угра, Литъва, Зимъгола, Кърсь, Лѣтъгола, Либь. Ляхове же и Пруси и Чюдь присѣдять къ морю Варяжьскому¹³¹. — „În partea lui Iafet locuiesc Rusia, Ciudii și toate popoarele: merienii, muromienii, vesii, mordvinii, ciudii de dincolo de Volok, permenii, peciorii, iamii, ugrienii, lituanienii, semigalienii, curonienii, latgalienii și livii. Polonii, prusienii și ciudii se învecinează cu Marea Varangă”.

Câteva pagini mai încolo, cronica lui Nestor repetă catalogul popoarelor, dar într-un context oarecum diferit:

126 Б е г у н о в Ю. К. Памятник русской литературы XIII века ”Слово о погибели Русской земли”, Москва-Ленинград, 1956, 183—184.

127 Полное собрание русских летописей 4 (Новгородская четвертая летопись), Петроградъ, 1915, col. 405 (toliau — ПСРЛ).

128 ПСРЛ 15 (Рогожский лѣтописецъ), Петроградъ, 1922, col. 72.

129 ПСРЛ 15, col. 75.

130 K i p a r s k y V. Finnougrier und Slaven zu Anfang der historischen Zeit. — Ural-Altaische Jahrbücher 42, Wiesbaden, 1970, 1.

131 Ш а х м а т о в ъ А. А. Повѣсть временныхъ лѣтъ, Петроградъ, 1916, 3—4.

75

А се суть инии языци, иже дань дают Руси: Чюдь, Меря, Весь, Мурома, Черемись, Мърдва, Пърмь, Печера, Ямь, Литъва, Зимьгола, Кърсь, Норома, Либь; си суть свои языкъ имуще, отъ колѣна Афетова, иже живуть на сѣтранѣхъ полунощныхъ¹³². — „Iar acestea sunt alte popoare care plătesc tribut Rusiei: ciudii, merii, vesii, muromii, ceremiii, mordvinii, permienii, peciorii, iamii, lituanienii, zemgalii, curonienii, noromii, libii; acestea au limbi proprii, fiind din neamul lui Iafet și locuind în ținuturile nordice”.

Mărturiile acestui principal izvor al istoriei celei mai vechi a Europei de Est par fragmentare și zgârcite, dar importanța lor științifică și istorică este atât de mare, încât s-a considerat necesar să fie prezentate aici integral. Iată, de pildă, în problema care ne preocupă: copia citată și prelucrată filologic cu minuțiozitatea unui bijutier de A. Șahmatov consemnează forma unică a denumirii țării noastre Литъва, identică cu forma folosită astăzi Lietuva. Alte copii ale „Povestirii vremurilor de demult” au Литва¹³³, așadar forma fără т, sau fără ь, semnul vocalic ultrabreve. Care este, totuși, raportul istoric și cronologia acestor forme?

În cele mai vechi monumente scrise slavone bisericești păstrate în copii din a doua jumătate a secolului al X-lea, ierurile ъ și ь sunt adesea confundate; și mai des sunt omise în anumite poziții, iar dacă sunt scrise, aceasta pare să se fi făcut doar prin copierea unor texte mai vechi. Este începutul căderii vocalelor ultrabreve — nu al unui fenomen comun slav, ci al unui proces unitar caracteristic slavilor răsăriteni¹³⁴. La slavii apuseni și sudici, acest proces a început cu un secol mai devreme. Încă din 828, în analele Sancti Canuti apare forma slavă apuseană chneze în locul formei sl.* knędzъ „prinț”¹³⁵. La sfârșitul secolului al XI-lea și începutul secolului al XII-lea, când Nestor alcătuia și redacta protograful „Povestirii vremurilor de demult” la Mănăstirea Peșterilor din Kiev, valul căderii ierurilor era atât de avansat, încât nu mai era posibilă notarea lor în poziție neaccentuată. Ce să mai vorbim despre copiile din secolul al XIV-lea și de mai târziu! Totuși, după modelul textelor vechi, Nestor a scris numele popoarelor din catalog cu ieruri. Se știe că Nestor a folosit o cronică mai veche, pe care A. Șahmatov o numește „Culegerea inițială” (Начальный свод)¹³⁶, cu însemnări anuale începând din anul 852 (6360). Probabil că nu altceva decât copierea după texte mai vechi explică și faptul că, între atestările numelui Lituaniei în documente istorice ucrainene din anii 1352—1389, apar și forme cu ierul ъ: Литва, Литвы, Литъвы, Litwy, Литву, Литвою, в Литве¹³⁷. De aici reiese că forma Литва a evoluat din forma Литъва

¹³² Шахматовъ А. А. Повѣсть временныхъ лѣтъ. 10.

¹³³ ПСРЛ 1 (Лаврентьевская летопись), Москва, 1926, col. 4,11; 2 (Ипатьевская летопись), Москва, 1962, col. 4,8; 38 (Радзивиловская летопись), Ленинград, 1989, col.11, 13, 66; Pomniki dziejowe Polski 1, Warszawa, 1960, 551, 557, 702.

¹³⁴ Kiparsky V. Russische historische Grammatik 1, Heidelberg, 1963. 93; Горшкова К. В., Хабургаев Г. А. Историческая грамматика русского языка, Москва, 1981, 65—67.

¹³⁵ Kiparsky V. Loc. cit.; Бирнбаум Х. Праславянский язык. Достижения и проблемы в его реконструкции, Москва, 1987, 189.

¹³⁶ Шахматов А. А. Указ. соч., XXII.

¹³⁷ Словник староукраїнської мови XIV—XV ст. 1, Київ, 1977, 549.

76

în poziție neaccentuată, prin dispariția lui jer. Așadar, Литва din izvoarele istorice ale Rusiei Kievene și ale altor slavi răsăriteni nu poate reflecta în niciun caz forma lituaniană * Lietuva, așa cum se afirmă uneori, fără a chibzui, în literatura noastră de specialitate consacrată acestei probleme. Aflate în poziție forte, deci purtând accentul, ultr scurtele ь și ъ au evoluat în vocalele normale e și o. De aceea, rus. лито́вец „lituanian” și лито́вский „al lituanienilor, lituanian” provin în mod regulat, din punct de vedere fonetic, din formele proto-slave *литъ-вък- și *литъ-вьск-, formate de la forma inițială Литъва. Prin urmare, rus. лито́вец nu dovedește existența unei forme paralele Lietavà, așa cum și-ar dori unii dintre cercetătorii noștri. Forma inițială Литъва se sprijină nu numai pe ucr. Литва́, лито́вский și bielor. Літва́, літов́скі, ci și pe polonezul Litwa, litewski. Evoluția fonetică este aici de același tip ca, de pildă, rus. лоб, gen. лба „frunte”, pol. łeb, gen. łba „cap”, alături de rus. vechi лъбъ „craniu”, sl. veche лъбъ „al craniului”, sau rus. сон, gen. сна „somn”, pol. sen, gen. snu, alături de sl. veche сънъ. Este interesant că numele slav al Lituaniei, Litva, se comportă în privința corespondențelor sonore ca și cum ar fi un cuvânt autohton, cf. sl. veche zima: lit. žiemà, sl. veche iti: lit. eiti. În realitate, a fost împrumutat din limba lituaniană. Corespondențele sonore regulate, caracteristice cuvintelor comune moștenite din vechime de limbile slave și baltice, arată că Lietuva a pătruns de timpuriu în limbile slave.

Potrivit celor mai recente cercetări, în secolul al IX-lea, pe întregul teritoriu al limbilor slave se aflau, probabil, deja ultr scurtele ь și ъ în locul vocalelor scurte i și u din limba indo-europeană (= lit. i și u). Se consideră că acestea s-au transformat în ь și ъ în jurul secolului al VIII-lea.¹³⁸ Așadar, Lietuva trebuie să fi pătruns în limbile slave înainte de secolul al VIII-lea. Se consideră că monoftongizarea diftongilor în limbile slave a avut loc în secolele V—VI.¹³⁹. Momentul în care acest lucru s-a petrecut la slavii răsăriteni ar putea fi indicat de hidronime: rus. Лучеса (în bazinul Niprului superior) și bielor. Гуя (în bazinul Nemunasului). Acestea provin din lituanienele Laukesà și Gaujà. Se consideră că slavii ar fi putut prelua aceste nume încă din secolul al V-lea, când, deplasându-se dinspre sud, s-au răspândit pe teritoriul baltic. Probabil că la scurt timp după aceea, au s-au transformat în ū în aceste hidronime. Însă datarea acestui fenomen se deduce dintr-o cu totul altă margine a lumii slave — cea sudică. Slavii aveau încă diftongii ei, ai, eu, au intacți atunci când, în secolele III—IV, au împrumutat numeroase cuvinte din limba goților, cf. got. kaupon, kausjan, kaisar, leihwa, gabeins și slav. kupiti „a cumpăra”, kusiti „a ispiti”, cěsarъ „împărat”, lichva „dobândă”, gobino „bogății”. De aici reiese că diftongii s-au monoftongizat în limbile slave în secolele V—VI. Ar fi logic să presupunem că Lietuva a pătruns în limbile slave odată cu hidronimele Laukesà și Gaujà. Așadar, Lietuva=Литъва trebuie să fi fost împrumutat de slavi în secolul al V-lea sau puțin mai devreme. Nu există nicio îndoială că, la acea vreme, numele Lituaniei avea forma * Lietuva. Faptul că rădăcina conținea diftongul ei este indicat de letonul leitīs.

Etnonimele consemnate în „Povestea vremurilor de demult” se împart, din perspectiva valorii structurale și gramaticale, în două grupuri: denumiri colective și etnonime exprimate prin forma obișnuită de plural. Grupul denumirilor colective cuprinde: 1) denumiri cu terminația -а (uneori după o consoană palatalizată), de exemplu, зимъгола/зимигола, лѣтъгола, литъва, меря, мърдва/мордъва,

138 Stieber Z. Zarys gramatyki porównawczej języków słowiańskich, Warszawa, 1979, 28—29; Бирнбаум Х. Праславянский язык. Достижения и проблемы в его реконструкции, 84.

139 Stieber Z. Op. cit., 23—24; Бирнбаум Х. Указ соч., 49.

77

морома/норома/нерома, пещера, угра/югра și 2) denumiri cu terminația -ь (< *-i), de exemplu, весь, корсь, либь, пермь, людь, ямь (în cronicile din Novgorod și водь, сумь). De acest grup se apropie și etnonimul principal din cronica lui Nestorie, русь, folosit numai în această formă. Este ușor de observat că toate etnonimele colective, cu excepția lui русь, sunt denumiri ale triburilor și clanurilor fino-ugrice și baltice. Ele sunt puse în opoziție cu etnonimele slave, care au formă de plural, precum: деревляне, поляне, вятичи, кривичи, дулъби, хървате etc.¹⁴⁰. De aici, cercetătorii trag concluzia că denumirile colective reprezintă redarea slavă a autonimelor etnice prin care triburile și clanurile fino-ugrice și baltice se numeau pe ele însele¹⁴¹. Cu alte cuvinte, din limbile acestor triburi și clanuri, slavii au preluat atât forma etnonimelor, cât și valoarea colectivă, cf., de exemplu, весь < vepsā, сумь < suomi, ямь < hāme și, se pare, русь < finlandezul ruotsi „suedezi”.

Același lucru se poate spune și despre etnonimele cu terminația -a, inclusiv despre Литъ- ва/Литва. Așadar, atât forma inițială *Leituvā, cât și valoarea ei colectivă, atestată limpede în cel mai vechi monument istoric al Europei de Est, „Povestea vremurilor de demult”, precum și sensul „народ, oameni (lituanieni)” din alte cronici rusești, s-au format, se pare, nu în cultura și limba slavă, ci în cea a vechilor lituanieni. În jurul secolului al V-lea d.Hr., după ce au intrat în contact cu triburile lituaniene, slavii au preluat probabil, de-a lungul secolelor de conviețuire, ceea ce era deja constituit. Aceasta era, se pare, valoarea colectivă a formei *Leituvā, consemnată în cronica lui Nestorie, unde numele poporului nostru apare într-adevăr nu doar ca etnonim, ci și ca substantiv comun colectiv: rus. veche литъва „lituanieni”¹⁴².

Acum se pune de la sine întrebarea în ce măsură datele din însăși limba lituaniană susțin o asemenea valoare colectivă a formei *Lietuvā și dacă o susțin câtuși de puțin. Să ne amintim că, așa cum s-a menționat de mai multe ori în trecerea în revistă a cercetărilor de până acum, pe lângă Lietuvā, exista și forma paralelă Lietavā. La întrebarea ridicată putem răspunde afirmativ: în limba lituaniană contemporană, în dialectele ei, există numeroase substantive cu sufixele -uva/-ava care au valoare colectivă, cf.:

bernavà „ceată de tineri, de flăcăi” Ck, Dgls (LKŽ I 769);

brolavà „frățietate, frați și surori” Užp, Str, Ds, Dgl, cf. S-a adunat toată frățimea (frați, copiii fraților, fiicele fraților împreună cu soții...) Ds (LKŽ I 1069);

broliavà „frățietate, frați și surori” Dglš (LKŽ I 1069);

broluvà, bról(u)va „frățietate, frați și surori” Trgn, Ktk (LKŽ I 1072);

kėltuva, keltuvà „turmă de vite, cireadă; vite” Mž, BB, Dsn, Ad, Tvr (LKŽ V 551);

poniavà „clasă de nobili, mulți nobili” Dglš (LKŽ X 428);

sesiuvà „toate surorile” Dglš (LKŽ XII 438);

sesuvà „copiii surorilor” Trgn, cf. Surori, noi suntem doar patru, dar copiii surorilor sunt o ceată întreagă Trgn (LKŽ XII 457);

140 Хабургаев Г. А. Этнонимия ”Повести временных лет”, Москва, 1979, 167—169.

141 Хабургаев Г. А. Указ. соч., 218.

142 Фасмер М. ЭСРЯ 2, 502.

78

šašavà „grup de copii mici” Ml (LKŽ XIV 537);

šimtavà „a zecea decadă a vieții” Lb, cf. Ana este ramolită, poate că a ajuns deja la a suta Lb (LKŽ XIV 822);

šišavà „grup, ceată (de copii)” Vdš, Ml, Prng (LKŽ XIV 915);

šunavà „haită de câini, câini; bandă de derbedei, neisprăviți, ticăloși” Švnč, Dv, Tvr, Lbv, Slk, Str (LKŽ XV 354);

šuniavà „haită de câini, câini; bandă de derbedei, neisprăviți, ticăloși” Lp, Rtn, Pv, Vv (LKŽ XV 360).

* Lietuvà=литъва „litvanii” se integrează foarte bine, prin sensul său, în această clasă de substantive comune colective. Această integrare ridică, la rândul ei, problema identificării grupului, a cetei de oameni, așadar a grupului social inițial desemnat prin substantivul comun * lietuvà = литъва.

3. Numele Lituaniei, variantele sale înrudite și derivatele

După cum reiese din expunere, Литва din rusă, belarusă și ucraineană și Litwa din polonă provin în mod regulat din forma cea mai veche, atestată ca литъва în cronica lui Nestor („Povestea vremurilor de demult”). Ca sonoritate, aceasta coincide cu numele autentic, folosit în prezent, al Lituaniei, Lietuvà < *Leituva, și a fost împrumutată de slavi în jurul secolului al V-lea d.Hr. Forma Litva (fără ierul ъ), atestată în cronica lui Nestor și în celelalte monumente scrise cele mai vechi ale slavilor răsăriteni, derivă tot din литъва și nu indică o presupusă formă lituaniană *Lietva. Primele atestări ale numelui Lituaniei în sursele istorice din Europa Occidentală și Centrală — în analele de la Quedlinburg din 1009 (in confinio Rusciae et L i t u a e)¹⁴³ și în cronica maghiaro-polonă din secolul al XI-lea (contra L i t u u a m acies movit)¹⁴⁴ — au, fie că ne place, fie că nu, forma slavă a numelui¹⁴⁵ și, prin urmare, nu atestă nici existența unei forme lituaniene *Lietva. La început, cât timp contactele cu Lituania nu se extinseseră încă, locuitorii Europei Centrale și Occidentale primeau informații despre Lituania mai ales prin intermediul slavilor.

Estonienii numesc astăzi Lituania Leedu sau Leedumaa (maa „țară”). Deși baza Leedu „Lituania” și leedu „lituanian, lituanienesc” este atestată lexicografic târziu, abia în secolul al XVIII-lea, ea exista în estonă de mai multă vreme — lucru demonstrat, de pildă, de faptul că iepurele de câmp (Lepus europaeus), numit în germana baltică Litauerhase, este numit în dialectele din Estonia Centrală lietujänes (cu diftongizarea lui ē în ie în dialect). Prin urmare, baza Leedu, leedu este derivată din lētu sau lētu (+ vocală) și corespunde exact lui Lietuvà sau variantei sale intermediare *Lẹ̄tuvā, împrumutate de estonieni la începutul secolului al XIII-lea¹⁴⁶.

Scriptores rerum Prussicarum 1, Leipzig, 1861, 237.

Pomniki dziejowe Polski, editat de A. B i e l o w s k i, Warszawa, 1960, 495.

K a b e l k a J. Introducere în filologia baltică, 111. Cf. S a l y s A. Originea numelui Lituaniei, 696.

A r i s t e P. Cum îi numește estonul pe lituanieni și Lituania. — Baltistica 3, 1967, 205—207.

79

Forma Lietuvą era bine cunoscută rudelor noastre din nord, letonii. Este consemnată în dicționarul lui K. Mülenbach și J. Endzelīns (EH I 757) și apare în cântecele populare, unde are o formă de locativ singular aparte, neatestată în altă parte: Saki, saki, sakulyte/Kuo redzēji Lietuvėj? — „Spune, spune, mică pasăre, ce ai văzut în Lietuva?” BW 2617.5. Din tema Lietuv- s-au format câteva denumiri de locuitori: Lietuvietis² Krimuldą, Lietuvieši Vecgulbene. Alternanța Lietuvietis²/Lietvietis² Krimuldą¹⁴⁷ arată că Lietuvietis² provine din Lietuvietis² prin sincopa vocalei u, iar Lietvieši² Vėjavą — din *Lietuvieši. Așadar, nici *Lietuva nu este prezentă aici.

Pe lângă Lietuvą, în trecut se folosea și forma înrudită Lietavą. Din limba vie a lituanienilor, Lietavą a mai putut fi consemnată în graiul lituanienilor din Zietela (regiunea Grodno, Belarus). Aici s-a format și denumirea lituanianului, lietaviškis, cu sufixul -iškis (ca sasnaviškis de la Sasnavą). Lietava, împreună cu derivatul lietavnieks, pare să fi fost folosită mai pe larg în Letonia de Est, de exemplu la Drusti (ME II 506, EH I 757), și este menționată de 8 ori în cântecele populare letone. Sunt atestate în mai multe cazuri nume de locuri precum Lietavas² Graši, Lietavietis Ranka (cf. lietavietis „lituanian” din dicționarul lui Elger), Lietavieši² Vecgulbene, Lietavnieki² (mai multe gospodării izolate în Letonia de Est)¹⁴⁸. Lat. lietavnieki „lituanieni” ar putea fi comparat cu litovniki „același lucru” din cronicile de la Novgorod și Pskov; astfel, aici se observă tema Litov- < liet. *Lietav-. Totuși, această explicație se bazează mai degrabă pe considerații de ordin areal decât fonetic (fonetic, litov- poate proveni și din *litúv-).

A mai existat o variantă a numelui Lietuva.

În explicarea originii numelui Lietuva se acordă o mare importanță — și pe bună dreptate — denumirii letonă a lituanianului, leitis, pl. leiši. Cercetătorii au opinii diferite cu privire la modul în care a apărut această denumire. Pentru a explica formarea let. leitis, J. Otrębskis a presupus existența unei forme distincte a numelui Lietuva, *Leitā. J. Otrębskis a derivat din aceasta leitis, pl. leiši, cu sufixul de apartenență -io- < *leitiai¹⁴⁹. A. Salys a avut o opinie asemănătoare: din *Leitā (> *Lietā) s-a format let. leitis „lituanian”, un vechi adjectiv de apartenență¹⁵⁰. J. Otrębskis a adăugat că raportul dintre vocalele din formele radicale liet. leit- și let. leit- ar fi același ca, de pildă, între dėvas și dēvē. Cu alte cuvinte, leitis ar avea diftongul ei în locul lui ie deoarece ar fi derivat (în raport cu *Leitā)¹⁵¹. Și A. Bezzenberger a derivat let. leitis din *Leitā, însă a considerat în mod greșit *Leitā o formă dialectală (de tip augšzemnieki), provenită din sl. Litva (cu diftongarea dialectală a lui i)¹⁵².

K. Kuzavinis a presupus că leitis s-a dezvoltat dintr-o formă mai veche, *leitūs (gya-

¹⁴⁷ Būga K. RR 3, 613; Endzelīns J. Latvijas PSR vietvārdi 1(2), 340.

¹⁴⁸ Būga K. RR 3, 613; Endzelīns J. Op. cit., 340; to paties, Darbu izlase 4(2), Rīgā, 1982, 389.

¹⁴⁹ Otrębskis J. Gramatyka języka litewskiego 1, 3; to paties, Balt. *leitā, 201.

¹⁵⁰ Salys A. Lietuvos vardo kilmė, 695.

¹⁵¹ Otrębskis J. Loc. cit.

¹⁵² Bezzenberger A. Lettische Dialektstudien, Göttingen, 1885, 134 (išn).

80

apărute alături de *leituvis > lietuvis), asemenea lui pietūs „sud”, din pietųs „din sud”¹⁵³. V. Mažiulis deriva de asemenea leitis din *leituvis, bazându-se pe forma reconstituită *Lietuva și indicând ca paralelă lat. Sudi, germ. Suder „suduvienii” < *sūdu-¹⁵⁴.

Numai din punct de vedere fonetic, nu se poate spune dacă forma originară a lui leitis era *leitįa- sau *leituvi a- (dar în niciun caz *leituįa-, deoarece varianta numelui Lietuvos *Lietuvā > *Lietuā nu a existat niciodată). Căci, după cum arată transformarea lui pietūys în pietųs în lituaniană, evoluția fonetică a lui *leituįa- în leitis, printr-un stadiu intermediar *leitųia-, este pe deplin posibilă — exact aceeași evoluție a cunoscut-o etnonimul leton, cf. dial. latuvis, latuvisks ME II 425, EH I 722 > latvis, latvisks > latiskis, în Nīgranda și Saldus. Sincopa vocalei u și eliminarea consoanei v ar fi fost favorizate de accentul pe rădăcină: *léituvi a-). Prin urmare, pentru soluționarea problemei sunt necesare date suplimentare.

Printre numeroasele nume letone și microtoponime cu rădăcina Leit-, Leiš-¹⁵⁵ nu există niciunul care să aibă -o- sau -u-. La fel se comportă și cuvintele comune, cf. leitis „lituanian” (fem. leitiete), la Jaunseseve, „porc adus din Lituania”, la Džūkste, „untul mare (în care zerul nu s-a separat)”, la Gramzda, Priekule, Saldus, Leiši, nom. pl. „Lituania”, la Nīca, leitene „lituaniancă” (în cântecele populare), leitīne „idem”, la Dunika, Leitiēne „idem”, la Aknīste, leitiēns „un lituanian mic și tânăr; cel care se poartă sau se îmbracă precum un lituanian”, la Alūksne, Pļaviņas, „porc adus din Lituania”, la Džūkste (ME II 446—447, EH I 731—732). Documentele istorice din Curlanda menționează numele de familie Leitis: Merttin Leitte 1582, Jurgen Leytte¹⁵⁶.

După cum reiese din distribuția geografică, denumirile pentru lituanian (lituaniancă) cu leit- sunt concentrate în vestul Letoniei, în Curlanda, dar sunt cunoscute și în estul Letoniei, unde există multe nume de locuri cu această rădăcină. De aceea se consideră că leitis, pl. leiši au apărut în Curlanda și s-au răspândit de acolo spre est. În estul Letoniei, după cum s-a menționat, se întâlnesc Lietuva, Lietava și derivatele lor, cu diftongul ie așteptat în rădăcină. Diftongul ei din numele leitis este considerat o remodelare curoniană a diftongului regulat ie¹⁵⁷.

Denumirea letonă pentru lituanian și numele de locuri și microtoponime derivate din aceasta se remarcă prin vocalismul particular al rădăcinii și prin absența lui -u-/-ū-. Aceste trăsături trebuie explicate împreună. Din ele se poate deduce că a existat încă o variantă distinctă a numelui Lietuvos, proprie părții de nord-vest a arealului lituanian, de unde kuronienii și, în consecință, letonii au împrumutat-o. Prin analogie cu faptul că lietùvis, cu sufixul -io-, este format din substantivul colectiv *lietuvā = литъва „lituanienii”, se poate presupune că lat. leitis, pl. leiši < *leitiai, cu același sufix de apartenență, derivă din substantivul comun colectiv *leitā „lituanienii”. Atât *leituvi a- (> lietuvis), cât și *leiti a- (> leitis) desemnau la început un membru al acelei colectivități, al acelui grup de oameni

¹⁵³ Kuzavinис K. — Lietuvos vardo kilmė, 14.

¹⁵⁴ Мажюлис В. К балтийскому и индоевропейскому дативу ед. ч., 41, išn. 111.

¹⁵⁵ Būga K. RR 3, 613; Endzelīns J. Latvijas PSR vietvārdi 1(2), 291—292.

¹⁵⁶ Kiparsky V. Die Kurenfrage, Helsinki, 1939, 302.

¹⁵⁷ Endzelīns J. Rec.: Die Kurenfrage von V. Kiparsky. Helsinki, 1939. — FBR 20, 1940, 251 (= Endzelīns J. Darbu izlase 3(2), Rīgā, 1980, 557).

81

denumiri și însemnau „aparținând Lietuvai, *leitai”. *Lėta (> lėti̇s) poate să fi păstrat diftongul vechi neatins ei, deoarece era accentuat. Într-o parte a formelor paradigmatice ale variantelor Lietuvà, Lietavà accentul cădea la final (Lietuvà, Lietuvõs, Lietuvojè). Aici, în poziție neaccentuată, diftongul ei trebuie să fi fost monoftongizat (> *ē), transformându-se ulterior în ie și generalizându-se la întreaga paradigmă¹⁵⁸. Aceste formații și procese fonetice s-au desfășurat, cel mai probabil, pe teritoriul limbii lituaniene. Că această explicație a apariției denumirii letone pentru lituanieni este corectă, o arată un fapt.

Actele judiciare ale Marelui Ducat al Lituaniei din secolele XV–XVI au apucat să consemneze categoria țăranilor care îngrijeau caii suveranului și erau numiți l e i- č i a i — în limba slavă a actelor: леити, леити, леитеве. Avem denumirea lor autentică, atestată în limba noastră vie — acesta este numele a nouă sate lituaniene Laĩčiai, în districtele Anykščiai, Kupiškis, Molėtai, Pakruojis, Trakai, Ukmergė și Varėna, precum și Laitėlai (două sate) și cătunele Laitìškis din districtele Anykščiai, Ukmergė și Rokiškis¹⁵⁹. Laĩčiai, Laitėlai, Laitìškis au La-, provenit, prin întărirea lui l, din Le-, Laĩčiai, iar rădăcina este, de asemenea, accentuată. Laĩčiai < Leiči̇ai (= леити) nu poate proveni decât din *leiṫai. De aici se vede că denumirea țăranilor care îngrijeau caii suveranului coincide exact cu denumirea letonă a lituanienilor, leiši < *lėti̇ai. Ambele cuvinte sunt de origine comună, așadar aparțin aceleiași rădăcini (vezi mai jos).

Deoarece letonul leiši < *lėti̇ai indică existența formei *Lėita, este posibil ca, așa cum credea A. Salys, sufixele -uva/-ava să fi fost adăugate ulterior la Lietuvà, Lietavà — valoarea colectivă nu este exprimată, de fapt, de sufixul însuși, ci de terminația *-ā (< ide. *-aH). Acest lucru se observă în cazurile în care derivatul cu sufix și forma cu terminația *-ā sunt echivalente funcțional, de pildă șyšà „mulțime, ceată, număr mare”: šišavà „la fel”.

Apariția formei de plural (lietuvìs: lietùviai ca brólis: brólai) pare să fi jucat un rol decisiv în evoluția etnonimului nostru. Forma de plural, alcătuită după tema și accentuarea singularului (lietùvis < *lietuvìa-: lietùviai < *lietuvìai), desemna membrii individuali ai tribului (neamului) — aceasta decurgea din însăși natura ei. Acest fapt a creat condițiile pentru restrângerea utilizării formei colective *lietuva = литъва „lituanienii”: la început, aceasta îi desemna pe lituanieni ca întreg indivizibil, ca trib (neam), iar mai târziu numai ținutul și statul. Cursa dintre pluralul obișnuit, pluralul format de la singular și pluralul colectiv a fost consemnată, cât încă era în desfășurare, de cronicile rusești și de dialectele limbilor slave răsăritene: литвины, литвяки, литовцы // литва, литъва. Necesitatea de a-i distinge pe membrii individuali ai tribului, ai poporului de trib și popor ca întreg indivizibil pare să fi existat dintotdeauna. Chiar și astăzi, în unele dialecte se face distincția între lietùviai (sing. lietùvis) și lietuviai „poporul lituanian” (de pildă, în Gervėčiai)¹⁶⁰.

158 Pentru o asemenea interpretare a originii lui ie, vezi K a r a l i ū n a s S. Baltų kalbų struktūrų bendrybės ir jų kilmė. Vilnius, 1987, pp. 165 urm.

159 J a b l o n s k i s J. Lietuviški žodžiai Senosios Lietuvos raštinių kalboje, Kaunas, 1941, 114–115.

160 S t u n d ž i a B. Toponime oiconime antroponimice la plural și semnificația lor pentru reconstituirea sistemelor de declinare și de accentuare. — LKK 21, 1981, 193.

82

4. Lituania – o ceată de războinici

Citind cronicile rusești, întâlnești, așa cum am menționat deja, lucruri aparent de neînțeles și enigmatice legate de Lituania și de numele ei. Uneori e pur și simplu greu de crezut că așa ceva se poate întâmpla... Un asemenea lucru este, de pildă, reprezentat de cetele de luptători lituanieni — mai exact, nu atât cetele în sine, cât felul în care sunt numite de cronicari.

În cronicile rusești este menționată foarte des Литовская сила sau Литовская рать. Ce înseamnă acest lucru începe să se lămurească treptat din contexte mai ample și relatări mai detaliate. Una dintre acestea este descrierea expediției din 1266 în Lituania, condusă de Daumantas, cneazul Pskovului — lituanian! S-au purtat multe lupte, s-a prădat, au fost luați prizonieri cneaghina Gerdenienė și cei doi fii ai ei, cneji. Prima cronică din Novgorod scrie: Князь же Гердень совокупи около себе силу Литовскую, и погонится по нихъ. — „Iar cneazul Gerdenis a adunat în jurul său oastea lituaniană și a pornit în urmărirea lor”. Când pskovienii au văzut urmărirea (погоню), stăteau neclintiți pe acest mal al Dvinei (firește, din perspectiva Pskovului). Литва же начаша бродитися на сю сторону. — „Lituanienii au început să treacă vadul spre acest mal”. Dumnezeu l-a ajutat pe Daumantas: mulți lituanieni au murit în luptă, iar alții s-au înecat în râu....толко убьжа одинъ князь Гердень в мальдружинѣ — „... a scăpat doar cneazul Gerdenis, cu o ceată mică”¹⁶¹. De aici se vede, în primul rând, că Литовская сила sau, în alt loc din cronică, Литовская рать nu este altceva decât o ceată războinică (дружина); prin urmare, acești trei termeni sunt sinonimi. Ciudat este însă că alături de ei este pus și etnonimul Lietuva: peste râu trecea un grup de războinici adunat de cneaz, adică oastea lui. Acesta este numit cuvântul Литва. Oare se poate așa ceva!? Se pare că da... Căci și în cazurile citate mai devreme, în care Litva desemnează în mod clar oameni, lituanieni (dar nu țara) — iar asemenea cazuri sunt cu sutele în cronicile rusești — nu este vorba, de fapt, despre lituanieni în general, ci despre un grup de războinici pornit într-o expediție militară.

Să răsfoim mai departe cronicile rusești. Iată una dintre ele, numită copia Rogoj, care relatează evenimente din Lituania de la mijlocul secolului al XIV-lea, fiind, așadar, destul de târzie. Cronica scrie: „... крестилъ князя Литовскаго именемъ Евнутия и его дружину Литву¹⁶². — „... l-a botezat pe cneazul lituanian Jaunutis și oastea lui, Lituania”. Mai departe se spune: „И пришедъ посолъ Тотуи и выдалъ Корьяда и его дружину Литву князю великому Семену Иванович[ю]¹⁶³. — „A venit solul Totui și l-a predat pe Karijotas [fratele lui Algirdas — S.K.] și oastea lui, Lituania, marelui cneaz Semion Ivanovici”. În coloana următoare:...отпусти Корьяда и его дружину Литву¹⁶⁴. — „... l-a eliberat pe Karijotas și oastea lui, Lituania”. Lituania — o ceată de războinici?! Ce înseamnă asta?

¹⁶¹ Новгородская первая летопись старшего и младшего изводов, 85, 314–315.

¹⁶² ПСРЛ 15 (Рогожский лѣтописецъ), col. 56.

¹⁶³ Op. cit., col. 58.

¹⁶⁴ Op. cit., col. 59.

83

Suita înarmată a ducelui este numită Lietuva! Nu poate fi vorba de o greșeală — este scris clar, fără echivoc, de mai multe ori.

(Acesta este momentul potrivit să ne amintim cântecele populare ucrainene, în care Litva desemnează un grup de tineri care atacă și răpesc fete, precum și faptul că, în unele cântece de nuntă, Litva este suita mirelui. Analogia cu suita înarmată este evidentă, iar structura internă a ambelor fenomene poate fi exprimată prin formula Primus inter paris — Primul între egali (ducele, mirele — suita lor). Să presupunem că Lietuva (Litva) a fost într-adevăr la început denumirea suitei înarmate, iar cuvântul însuși era un termen militar. S-a observat că, odată cu schimbarea condițiilor istorice, sociale și culturale, terminologia militară care și-a pierdut actualitatea trece în sfera obiceiurilor — mai întâi de toate, a celor nupțiale. Князь era comandant militar și conducător al unei regiuni în Rusia feudală, iar în cultura populară belarusă князь este când mirele, când cavalerul de onoare, nuntașul, iar княгиня — mireasaⁱ⁶⁵. În vechea limbă rusă, тысяцкий era comandant militar; acum, în dialectele rusești, astfel este numit atât nașul mirelui, cât și principalul organizator al nunțiiⁱ⁶⁶. Dacă la început Lietuva (Litva) era un grup de bărbați înarmați, suita unui conducător tribal sau a unui comandant militar, atunci triburile slave răsăritene care au intrat în contact cu balticii undeva în regiunea Niprului Mijlociu — strămoșii ucrainenilor de astăzi — au împrumutat în jurul secolului al V-lea d.Hr. Litva ca denumire a unui grup de războinici; ulterior, în limba și cultura lor, acesta a devenit un termen nupțial, păstrându-și însă sensul vechi. Aceasta ar putea fi explicația apariției termenului Litva din cântecele ucrainene de nuntă și a sensului său specific.

De fapt, nu este un lucru nou că în cronicile Rusiei Kievene și în alte cronici slave răsăritene Litva înseamnă, printre altele, și o suită înarmată (дружина). În faimoasa sa lucrare în două volume despre începuturile societății și statului lituanian, H. Lowmiański citează două însemnări ale cronicarilor ruși. Prima privește evenimentele din 1238: По том же лѣть Даниль же возведе на Кондрата Литвою Минъдога¹⁶⁷. — „În acel an, Danil a pornit cu Lietuva lui Mindaugas împotriva lui Konrad”. A doua este din 1244: Придоша Литва и воеваша около Пересопницѣ Аишивно Роушькович¹⁶⁸. — „A venit Lietuva și Aišvinas Ruškavičius a luptat lângă Peresopnița”.

H. Lowmiański interpretează astfel aceste însemnări: „În ambele cazuri, ca și în multe altele, Litva nu înseamnă neamul lituanienilor și nici țara, ci grupuri de războinici, suite înarmate: în primul caz, ale lui Mindaugas, iar în al doilea, ale lui Ruškavičius”ⁱ⁶⁹. Așadar, faptul că Lietuva era, printre altele, și denumirea unei suite înarmate este cunoscut de mult istoricilor. Însemnările din cronicile rusești pe care le-am identificat, unde se vede limpede că Litva desemnează un grup de războinici, datează de la mijlocul secolului al XIV-lea; însemnările analizate de H. Lowmiański privesc evenimentele din Lituania din prima jumătate a secolului al XIII-lea; cântecele populare ucrainene-

¹⁶⁵ ЭСБМ 5, 87.

¹⁶⁶ Общая лексика германских и балто-славянских языков, 67; Даль В. Толковый словарь живого великорусского языка 4, Москва, 1982, 448.

¹⁶⁷ ПСРЛ 2, col. 776.

¹⁶⁸ ПСРЛ 2, col. 797.

¹⁶⁹ Lowmiański H. Studja nad początkami społeczeństwa i państwa litewskiego 2, 331.

84

Aceste cântece, în care este menționată Lituania, pot data aproximativ din secolul al X-lea. Așadar, în secolele X–XIV Lietuva (Litva) era și denumirea unei cete de războinici, a unei oștiri. Se conturează totodată și caracterul formațiunilor de luptă — ele erau alcătuite din garda înarmată a unor prinți sau comandanți militari, iar în timpul campaniilor militare, din suita acestora. Formațiunea de luptă însăși era numită după numele prințului sau al comandantului militar: *lietuvà a lui Karijotas, *lietuvà a lui Jaunutis, *lietuvà a lui Gerdenis, *lietuvà a lui Ruškavičius, *lietuvà a lui Mindaugas... Trebuie să avem în vedere aceste trăsături structurale ale principalelor unități de luptă ale vechii societăți lituaniene — oștirile numite *lietuvà — pentru a înțelege expunerea de mai departe.

Prin urmare, în cronicile rusești din secolele XII–XIV sunt atestate următoarele sensuri ale numelui Lituaniei (Litva): 1) teritoriu (țară, ținut), 2) lituanienii ca întreg, etnie și 3) formațiune de luptă, oștire. Este necesar să subliniem aici că, atunci când cronicile rusești vorbesc despre Lituania ca oștire, cuvântul litva funcționează, de fapt, ca substantiv comun cu sens colectiv. Denumirea litva, ca substantiv comun colectiv cu sensul de lituanieni luați ca întreg, ca etnie, este consemnată și în cel mai vechi document din Europa de Est, „Povestea vremurilor de demult”. Același sens se păstrează și în dialectele bieloruse și ruse contemporane, unde litvà este echivalent funcțional cu denumirile lituanienilor la plural litóvcy, litóvki, litóvcy. De aceea, când încercăm să răspundem la întrebarea care dintre cele trei sensuri ale numelui Lituaniei este cel mai vechi, primordial, sensul de teritoriu (ținut, țară) are cele mai puține șanse să fie acesta. Pare a fi cel mai recent, provenit din denumirea etniei — teritoriul locuit de lituanieni a fost, după toate aparențele, numit după numele etniei.

La fel de importante în această privință sunt și datele oferite de însăși limba lituaniană. Din punct de vedere structural, Lietuvà/Lietavà, după cum s-a menționat, face parte din clasa substantivelor cu sufixul -uva/ava, caracterizate prin sens colectiv. Așadar, nici litva = *lietuvà nu putea desemna inițial un loc (un teritoriu). Particularitățile semantice structurale ale limbii lituaniene presupun că *lietuvà avea sensul de grup de oameni, de ceată, cu alte cuvinte, de formațiune de luptă, de oștire. Dar, pe baza datelor disponibile, încă nu se poate spune dacă acest sens al lui Lietuva/Lietavà este mai vechi decât sensul de lituanieni luați ca întreg, ca etnie, sau dacă este primordial. Sunt necesare mai multe fapte și argumente suplimentare.

În Scandinavia antică, garda înarmată, oștirea era desemnată printr-un cuvânt care amintește foarte mult de numele poporului nostru: islandeza veche lið, neutru, „însoțitori, suită; războinici, armată”¹⁷⁰; islandeza lið, neutru, „grup, ceată, mulțime; cei care însoțesc, însoțitori; armată; ajutor, sprijin”¹⁷¹; norvegiana lid (le, li), „idem”¹⁷²; suedeza veche lið, neutru, „cei care însoțesc, însoțitori; armată”¹⁷³. Oștiri cu această denumire aveau și unele triburi germanice continentale, de pildă frizii; cf.

¹⁷⁰ B a e t k e W. Wörterbuch zur altnordischen Prosaliteratur 1, Berlin, 1965, 380.

¹⁷¹ B ö ð v a r s s o n Á. Íslensk orðabók, Reykjavík, 1992, 580.

¹⁷² A a s e n I. Norsk ordbog med dansk forklaring, Kristiania, 1918, 443; topaties, Norsk riksmålsordbok 2, Bærum, 1991, 2972.

¹⁷³ D e V r i e s J. Altnordisches etymologisches Wörterbuch, Leiden, 1962, 354.

85

Frizona veche lið „grup, suită”¹⁷⁴. Este un substantiv germanic vechi de gen neutru, provenit din proto-indo-europeanul *litóm (-om este terminația de nominativ-acuzativ singular). Relația dintre consoanele finale din germanicul *lid-am¹⁷⁵ și proto-indo-europeanul *litóm se explică prin legea lui Werner: această relație este identică, de pildă, cu cea dintre isl. faðir „tată”, norv., suedeză fader, frizona veche feder și proto-indo-europeanul *potér (lat. pater, gr. πατήρ, sanscr. pitár „tată”).

Denumirea oștirii la alte popoare germanice continentale, de exemplu la germani, este din aceeași rădăcină, dar prezintă un alt grad al alternanței vocalice; cf. germana mijlocie de jos leide, neutru, „suită care recunoștea supremația călătorului”, germana actuală Ge-leite „însoțire, gardă înarmată, convoi”¹⁷⁶. Daneza leide „consimțământ, angajament de protecție”, norvegiana leide și suedeza leid „garanție de securitate (pentru o navă, o încărcătură sau o persoană pe timp de război)” sunt considerate împrumuturi din germana mijlocie de jos¹⁷⁷.

Identificarea, în perspectivă istorico-comparativă, a acestor cuvinte din limbile germanice cu etnonimul *Leitā (Lietuvà, Lietavà) nu ridică dificultăți majore. Formal, ele se deosebesc doar prin gradele alternanței vocalice din rădăcină: islandeza veche lið < *lit-om: germana mijlocie de jos leide < *lait-: lituaniana *Leitā, Lietuvà, Lietavà < *Leit-. O asemenea alternanță vocalică în rădăcină este specifică chiar și cuvintelor dintr-o singură limbă; cf., de exemplu, lituaniana žãibas, dialectal žãibti (- sta) „a avea vederea încețoșată (despre ochi)”: dialectal žiẽbas „fulger”, žiẽbti (- ia) „a aprinde, a face focul”: žibėti (žiba) „a străluci, a lumina”. Cuvintele germanice examinate denumesc protecția înarmată pe drum sau în campanie. Sensul numelui poporului nostru, „suită înarmată, grup de războinici, oștire”, este bine atestat în cronicile rusești și, în parte, în cântecele de nuntă ucrainene. Așadar, sensul acestor cuvinte germanice și baltice este același. Prin urmare, din punct de vedere istorico-etimologic, ele sunt cuvinte înrudite, provenite din aceeași tulpină, dintr-o rădăcină verbală care însemna „a merge, a călători împreună, a însoți” și care s-a păstrat bine în limbile germanice: germana veche de sus līdan, germana mijlocie de jos līden „a (par)curge”, saxona veche līthan „idem”, engleza veche līþan „idem”, islandeza veche liða „a merge, a călători, a se deplasa”, gotica leiþan „a merge” (< proto-indo-european *leita-). Configurația semantică este scoasă în evidență de formele cauzative ale acestui verb: germana actuală leiten „a conduce, a îndruma”, engleza lead „idem”, norvegiana leie „a conduce de mână sau de căpăstru” (din lede), daneza lede „a conduce, a îndruma”, islandeza veche leiða „a pune în mișcare, a porni (la lucru); a conduce, a îndruma, a guverna; a (însoți)” < germanic *laideja¹⁷⁸. Printre lexemele înrudite din alte limbi indo-europene se numără tocăreana A lit-, let-, B lit-, lait- „a se îndepărta, a se retrage; a cădea”¹⁷⁹, al cărei lit- poate indica proto-indo-europeanul *leit- sau

¹⁷⁴ Seebold E. Vergleichendes und etymologisches Wörterbuch der germanischen starken Verben, The Hague-Paris, 1970, 329.

¹⁷⁵ Seebold E. Op. cit., 329.

¹⁷⁶ Kluge F. Etymologisches Wörterbuch der deutschen Sprache 21 Auflage, Berlin-New York, 1975, 433, 435.

¹⁷⁷ Nielsen N. Å. Dansk etymologisk ordbog 3. reviderede udgave, København, 1976, 227; Jóhannesson Å. Islandisches etymologisches Wörterbuch, Bern, 1956, 736.

¹⁷⁸ De Vries J. Altnordisches etymologisches Wörterbuch, 350, 354; Seebold E. Op. cit., 328—330.

¹⁷⁹ De Vries J. Op. cit., 354; Pokorny J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, 672 (bet plg. 309); Magnússon Á. B. Islensk orðsiðjabók, Reykjavík, 1989, 560.

86

*lit-, o let-, lait- continuă în mod clar indo-europeanul *loit-¹⁸⁰. Se pare că limbile baltice au și ele reprezentanți ai acestei rădăcini. Atrage atenția verbul dialectal samogițian (Als, Šts) litinti (-ina) „a călca cu picioarele, a păși apăsat”, cf. Žąsus sulitino mano javus (a tasat, a călcat în picioare, a presat la pământ) J.Jabl(Als) LKŽ VII 593. Minti înseamnă și „a merge, a călători”, cf., de exemplu, minti (mina, myné) „a călca, a strivi...; a merge, a păși”; germ. treten „a merge, a păși; a călca”; engl. tread „a merge, a păși; a călca, a strivi, a tropăi”. Este deosebit de important că forma sa iterativă liténti (-éna) este folosită cu referire la drum: Aš litenù keli, t.g. praminu J.; Kelis liténtas J. Forma cu prefix pra-liténti are doar sensul „a face o cărare, a bătători un drum” LKŽ VII 588. Căci în limbile scandinave, din rădăcina *leit- „a merge, a călători împreună, a însoți” s-a dezvoltat sensul „drum”, cf. islandeza veche leið fem. „drum (maritim), direcția drumului; călătorie, cursă” < *loitā. Faptul că litinti și liténti nu sunt vreun derivat refăcut al sinonimului leténti (-éna) „a călca cu picioarele, a păși apăsat, a călca în picioare”¹⁸¹ se vede, probabil, din limbile înrudite ale letonilor: lītut „a merge cu grijă, a păși” ME II 475, àiz-lituôt „a alerga, a zbura repede și sprinten” EH I 36.

După cum se poate vedea, continuatorii rădăcinii indo-europene *leit- „a merge, a călători împreună, a însoți” din limbile baltice nu mai păstrează nuanța de a călători împreună, de a însoți. Dar în limba lituaniană vie găsim lexeme care au păstrat cu exactitate acest sens originar, l-au reînnoit și au regenerat alte sensuri, aparent într-un context lingvo-etnocultural istoric mult mai târziu, indicând limpede că escorta înarmată, grupul de războinici, oastea nu sunt altceva decât acei bărbați înarmați care în campanie merg, călătoresc împreună, însoțesc, deci sunt însoțitori, călăuze, alaiuri. Acestea sunt cuvinte dintr-o rădăcină paralelă, dar cu o altă consoană finală, anume *lei-d- (*lei-dh-), mai întâi unul dintre verbele de bază ale limbii noastre lydėti (lydi, -ėjo) „a merge, a călători împreună cu o persoană care pleacă, până într-un anumit loc”; apoi, verbe mult mai rare, dar bine cunoscute în dialecte: lyduoti (-uoja, -avo) „a însoți” LKŽ VII 411 (s. v. 2 lyduoti), paléidėti (-ėja) „a conduce, a însoți” LKŽ VII 233 și léisti (-džia, -do) „a însoți (pe cineva care pleacă)” LKŽ VII 250; mai exact, partea din verbul léisti (-džia), cu numeroase sensuri, care s-a dezvoltat din *lei-d- (*lei-dh-) „a merge, a călători împreună, a însoți”. În poezia lituaniană sunt larg folosiți derivații lor (pa)lydėjas, (pa)lydovas, lyd uonėlis, lydūnėlis „cel care însoțește, însoțitor” palýdas (palýdas) „însoțitor”, palydninkas, palydūonis „idem” LKŽ VII 402, 410, IX 258–259. Faptul că terminologia războiului și cea a obiceiurilor de nuntă se leagă și coincid în multe cazuri este confirmat încă o dată de derivații lui pa-lydėti: palýdas (palýdas) „participant la nuntă care însoțește mirele sau mireasa, călăuză”, palydà „însoțitorii miresei sau ai mirelui la nuntă”, palydijà „idem” LKŽ VII 257–258¹⁸². Deosebit de semnificativă este forma colectivă

180 Van Windekens A.J. Il tokharien confronté avec les autres langues indo-européennes 1, Louvain, 1976, 263.

181 După cum se presupune uneori fără temei, Fraenkel E. Litauisches etymologisches Wörterbuch, 360. Despre asemănarea semantică a cuvintelor cu înveliș fonetic asemănător, vezi LKK 14, 1973, 147.

182 Palydis „escortă înarmată” LKŽ VII 258 este atestat numai în scrierile lui L. Ivinskis și nu ar trebui să ne bazăm ferm pe el.

87

Un derivat cu terminația *-ā, paludā, care reproduce exact procesul derivațional petrecut într-o epocă atât de îndepărtată, accesibilă doar analizei lingvistice, când, cu aceeași terminație cu sens colectiv *-ā (< indo-europeană *-aH), din rădăcina verbală *leit- „a merge, a călători împreună, a însoți” s-a format denumirea oștii *leitā.

Paralelismul alomorfelor rădăcinii analizate, *lei-t- și *lei-d-, cuprinde și accentul rădăcinii: léit-, cf. Lietuvà, acuz. Liẽtuvą, let. leitis „lituanian” (dar există și forma circumflexă, cf. Lietuvā, acuz. Liẽtuvą, let. Lietava); léid-, cf. léisti (-džia) „a însoți”, let. laīsties „a călători repede cu vehiculul, a călări, a merge în viteză”. Vocalismul lung originar al rădăcinii este reflectat în limbile baltice prin accentul acut, dar acest lucru nu a împiedicat deloc apariția lexemelor cu vocalism scurt: lituaniană pralītėnti (-ēna) „a face o cărare, un drum, a bătători”, litinti (-ina) „a călca cu picioarele, a păși apăsat”, letonă litūot „a merge cu grijă, a păși”, aiz-litūot „a alerga, a zbura repede și sprinten”; acestea se raportează la léit- „a merge, a călători împreună, a însoți” așa cum letona lidēt (-u, -ēju) „a zbura, a se deplasa în zbor”, liduôt „a zbura încoace și încolo”, lidināt (-āju) „a zbura încoace și încolo (mai ales despre șoim)” se raportează la laīsties (-žuôs) „a călători repede cu vehiculul, a călări, a merge în viteză”.¹⁸³.

Diferența dintre lexemele formate din acești alomorfi ținea, se pare, mai ales de domeniul de utilizare; lexemele aparțineau unor stiluri diferite de vorbire. Lexemele în leit-, după cum se pare, nu făceau parte din vocabularul cotidian; erau termeni militari. Conotația superioară, prestigioasă, a terminologiei militare și un anumit caracter sacru au făcut, probabil, ca majoritatea cuvintelor comune în leit- să nu se păstreze până în zilele noastre.

Analiza lingvistică detaliată arată că etimonul *Léitā (Lietuvà, Lietuvā), adică, într-un fel, sensul său autentic, întemeiat pe derivarea cuvântului din rădăcină, era „grup de soldați, companie”. Faptul că *Léitā (Lietuvà, Lietavā) a fost la început denumirea unui grup de războinici, a unei oști, este indicat nu numai de corespondentele etimologice din limbile germanice, ci și de cuvintele din însăși limba lituaniană. Acum putem răspunde la întrebarea care dintre sensurile numelui Lituaniei — cel al lituanienilor ca popor, deci etnic, sau cel al unui anumit grup social — este primordial. Numele lituanienilor, ca etnos, a fost dat de denumirea oștii. Existența în societatea lituaniană veche a unei oști numite *léitā, *lietuvā (= slavă litva), *lietavā este un fapt atestat de date culturale, istorice și lingvistice.

Este posibil ca, așa cum a presupus A. Salys, sufixele -uvā/-avā să fi fost adăugate mai târziu, când, odată cu trecerea cuvântului *léitā în clasa substantivelor feminine, sensul său colectiv a început să se estompeze și, prin urmare, a apărut nevoia de a-l sublinia. Așadar, forma originară a fost *léitā „războinici, suită, oaste”. Pe baza datelor din limbile indiene vechi, greacă și, parțial, germanice, se consideră că în proto-indo-europeană formele colective cu terminația *-ā (< *-aH) erau folosite ca forme de plural ale substantivelor de gen neutru în temă o. Mai mult, formele colective erau opuse formelor singulare și prin locul accentului¹⁸⁴. De aceea

183 K. Mūlenbacha Dicționarul limbii letone. Editat, completat și continuat de J. Endzelīns, Riga, 1925—1927, 413, 466.

184 И л л и ч—С в и т ы ч В. М. Именная акцентуация в балтийском и славянском, Москва, 1963, 53—55.

88

*leitä”războinici, escortă, suită” poate fi tratat ca forma de plural a germ. *litóm”escortă, războinici, armată” (> s. sl. lĭd neutr.). Raportul dintre pozițiile accentului lor ar fi același ca, de pildă, în s. ind. cakrám neutr. „roată de car” și xúxla pl. „roți”. Gradele alternanței vocalice a rădăcinii depindeau de poziția accentului și, prin urmare, se distribuiau în mod regulat: morfema radicală accentuată avea gradul normal al alternanței vocalice (leit-), iar cea neaccentuată — gradul zero (lit-).

Așadar, vechii lituanieni și germani desemnau suita militară prin același cuvânt. Mai mult, în ambele societăți suita era numită după conducător. Am menționat deja că în Lituania din secolele XIII—XIV, după numele unui duce sau comandant militar era numită și unitatea de luptă însăși: *lietuva a lui Karijotas (=litva), adică o suită militară, *lietuva a lui Jaunutis, *lietuva a lui Gerdenis, *lietuva a lui Mindaugas... Vedem un tablou asemănător și în Scandinavia antică. Existau multe suite militare, astfel că, pentru a le deosebi, lângă lĭð se adăuga numele conducătorului, de pildă, în inscripțiile runice i liÞi kuÞuis „în suita lui Guðvēr” și i liÞi frekis „în suita lui Frøygæir” (sensul inscripțiilor este „a murit slujind în suita unui asemenea conducător”)¹⁸⁵.

Pe lângă escortă și grup de războinici, vechiul termen scandinav lĭð desemna și oamenii de la curtea conducătorului, slujitorii și oamenii casei. Saga conțin și un cuvânt pentru un singur membru al escortei: lĭða masc. „cel care aparține escortei, om din escortă”¹⁸⁶. La fel stăteau lucrurile și în societatea lituaniană veche. *Léitä și derivatul său *leitįai desemnau o escortă înarmată, membrii acesteia, războinicii. Dar prin același cuvânt *leitįai (> leičiai) erau numiți și bărbații care îngrijeau caii, precum și alți ajutoare și slujitori. Acest lucru este reflectat frumos de cuvintele lituaniene intrate în limba belarusă, cf. лейть, лейть „om de la curte care îndeplinește munci grele”. De aici reiese totodată că denumirea îngrijitorilor cailor conducătorului, consemnată în acte judiciare din secolele XV—XVI, leičiai (лейти, лейтеове), aparține, din punct de vedere etimologic, familiei de cuvinte cu rădăcina *leit- „a merge, a călători împreună, a însoți”, analizată aici.

Liet. *léitä ”palyda, karių būrys, kariuomenė”, *leituvā ”t.p.” = s. rus. литва ”kariauna”, *leitavā ”palyda, kariai, kariuomenė” su vėliau pridėtomis priesagomis -uvā/- avā ir s. isl. lĭð ”palydovai, palyda; kariai, kariuomenė”, s. fryzų līd ”būrys, palyda” < ide. *litóm, vid. vok. žem. leide ”palyda, pripažinusi keliaujančiojo viršenybę”, dab. vok. Ge-leite ”lydėjimas, ginkluota apsauga, konvojus” < ide. *lait-, istoriškai žiūrint, yra giminiški, bendrasakniai žodžiai ir sudaro ekskliuzyvinę baltų ir germanų kalbų leksikos izoglosą. Tai karo terminijos žodžiai. Čia reikia pažymėti, kad baltų ir germanų kalbas sieja ir kiti karo dalykus reiškiantys žodžiai, tiksliai sutampantys ne tik reikšme, bet ir kamienu. Tokie, pavyzdžiui, yra karo ir kariuomenės pavadinimai: liet. kārias ”karas; kariuomenė; būrys, pulkas”, kāris ”kariuomenė, kariuomenės pulkas, įgula, stovykla; karas” (vartojami senuosiuose lietuvių raštuose), lat. karš ”karas; kariuomenė”, pr. kargis ”kariuomenė” (paliudyta kragis Elb. 410; raidė g, matyt, žymi prie balsį j) < *karja- (plg. caria-woytis ”kariuomenės apžiūra”) ir s. vok. aukšt. heri (dabar Heer ”kariuomenė”), s.

¹⁸⁵ R u p r e c h t A. Die ausgehende Wikingerzeit im Lichte der Runenin- schriften, Göttingen, 1958, 62—66.

¹⁸⁶ B a e t k e W. Wörterbuch zur altnordischen Pros literatura 1, 380, 382.

89

saxonă heri, island. veche herr masc. „armată; grup, popor”, daneză runică harja, suedeză runică harija, got. harjis „armată” < germ. *harja- < indo-europ. *korio-. Coincidența dintre limbile baltice și germanice este uimitoare și în acest caz, deși nu este vorba de o izoglosă exclusivă. Căci cuvântul cu același radical este atestat și în limbile celtice și grecești: irlandeză medie cuire masc. „grup, regiment”, galică corio- „războinic; armată”, gr. χοίρανος „comandant militar” < *χορία-. Lituan. cu temă în o kāras „confruntare armată, bătălie, câmp de luptă; armată (în dicționarele lui F. Nesselmann și F. Kuršaitis)” și pers. veche kāra- „armată”, cu vocalism radical prelungit, leagă, de asemenea, limbile baltice de cele iraniene¹⁸⁷. Etimonul acestui grup de cuvinte indo-europene este necunoscut. V. Mažiulis a formulat ideea demnă de luat în seamă că sensul primar al balt. *kaȓia- era „expediție a unui grup de războinici”¹⁸⁸. În primul rând, acest lucru ar fi indicat de datele limbii prusace, remarcabil de arhaice, anume karyago „expediție militară (Reise)”, un substantiv de acțiune cu sufixul -aga derivat din balt. *kaȓia-. Dacă este așa, etimonul grupului de cuvinte analizat se găsește ușor chiar în limba lituaniană — verbul kárti (kãria, kórė) „a călători încolo și încoace, a merge sau a călători în mod repetat”, LKŽ V 338, folosit pe scară largă în dialectele din Aukštaitija, dar cunoscut și în dialectele samogitiene. Numai în acest context se lămurește sensul formei de locativ singular karā a leton. karš „război; armată” din enunțul obscur Kurt (= kur tad) kaŋā tik ātri atnāca!, care exprimă mirarea: „Cum de ați venit atât de devreme!” EH I 590. Prin urmare, și apariția acestor termeni militari s-ar explica prin același proces semiotic-onomasiologic (rădăcina indo-europeană *kor(H)- „a merge, a se deplasa, a călători (în mod repetat)”), iar paralelismul semantic dintre cuvintele cu *leit- și cele cu *kor(H)- în limbile baltice și germanice ar fi evident. Acest paralelism — iar acest lucru este extrem de important! — se dovedește a se înrădăcina în straturi mai profunde ale mentalității și limbii indo-europenilor nord-vestici.

Din germ. *harja- „războinici, armată” și-a luat numele un trib (sau clan) germanic, Harii la Tacitus, Charini la Pliniu¹⁸⁹. Celta *korjo- „grup de războinici, armată” intră și în componența numelor a două triburi celtice: Tricorii, Petrucorii, adică trei, respectiv patru regimente de războinici¹⁹⁰. În realitate, acestea nu sunt denumiri ale unor organizări militare, ci nume de triburi — ca etnosuri — deoarece în societatea acelei epoci (în primele secole d.Hr.) forța militară nu se desprinsese încă de organizarea tribală¹⁹¹; de aceea este de înțeles că denumirea unui grup de războinici era totodată și numele întregului trib sau al grupului de triburi strâns înrudite — clanul. Procesele de acest tip și dinamica lor erau caracteristice și indo-europenilor nord-vestici care locuiau mai la est, balticii; aici se remarcă doar diferența că procesele etno-onomasiologice erau codificate printr-o altă rădăcină, însă sinonimă-

¹⁸⁷ Pokorny J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch, 615—616; De Vries J. Altnordisches etymologisches Wörterbuch, 224—225; Fraenkel E. Litauisches etymologisches Wörterbuch, 220; Mažiulis V. Prūsų kalbos etimologijos žodynas 2, Vilnius, 1993, 119—121; Топоров В. Н. Прусский язык. Словарь (I—K), Москва, 1980, 221.

¹⁸⁸ Mažiulis V., Op. cit., 120.

¹⁸⁹ Much R. Harii. — Reallexicon der germanischen Altertumskunde, hrsg. von J. Hoops 2, Strassburg, 1913—1915, 450.

¹⁹⁰ De Vries J. Op. cit., 224.

¹⁹¹ Łowmiański H. Początki Polski 1, 236.

90

mi *leit- „a merge, a călători împreună, a însoți”, iar ca rezultat al acestora, substantivele comune colective *lėita (*leituva, *leitavā), „suită, grup de războinici, oaste”, au devenit nume de neam *léita (*leituva, *leitavā) „lituanieni”, cf. литъва „lituanieni” în cronica lui Nestor.

ORIGINEA NUMELUI LITUANIEI

Rezumat

În încercarea de a descoperi originea și sensul inițial al lui Lietuvà „Lituania”, trebuie luate în considerare două fapte fundamentale. În primul rând, în vechile cronici rusești, Litva (= Lietuvà, cf. Litòva în cronica lui Nestor) desemnează adesea suita unui cneaz sau conducător militar, escorta de soldați (družina). În al doilea rând, cuvinte similare cu sensuri asemănătoare se găsesc în limbile scandinave și în unele alte limbi germanice: islandeză lið „însoțitori, suită; armată”, frizona veche lid „grupă, suită”, germana de jos medie leide „însoțitori, suită, alai”. Din punct de vedere lingvistic, aceste cuvinte germanice și lituaniana Lietuvà par să fie cognate.

Inițial, *leituva/*leitavā/*léita „suită (a unui cneaz, nobil sau conducător militar), grup însoțitor, gardă de corp” ar fi putut reprezenta o clasă de substantive colective cu sufixul -uva/-ava, bine atestat în lituaniana contemporană; cf. bernavà „grup de tineri”, brolavà, brólūvà „toți frații și surorile, soțiile și soții acestora, precum și copiii lor” etc.

91