LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXXI (1994)

KALBOS NORMALIZACIJOS KLAUSIMAI

STASYS KEINYS

STATUL, NAȚIUNEA ȘI LIMBA LITUANIEI

Deși trecutul Te-a ucis și Te-a ros cu înverșunare, — Poate de-o sută de veacuri, în felul Tău, nu încetezi să răsuni.

A. Jakštas. În limba lituaniană.

1900

Existența propriului stat național are o mare importanță pentru soarta popoarelor și a limbilor lor. Numai un popor care este însuși stăpânul pământului strămoșilor și părinților săi și al bogățiilor acestuia, care dezvoltă fără constrângeri și după propria judecată economia, știința și cultura țării, își ocrotește și cultivă limba, obiceiurile și credințele și întreține în mod autonom și pe baze de egalitate relații cu alte popoare și statele acestora, se poate simți egal cu ceilalți și un membru distinct al lumii contemporane, precum și creator al acesteia. Căci fiecare popor este precum o floare minunată, irepetabilă și distinctă în grădina omenirii. Această grădină a înflorit mai ales în vremurile noastre, când, din ruinele sistemului colonialismului care asuprise o mare parte a omenirii și o ținuse sub dominația străinilor, numeroase popoare ale lumii au renăscut la o viață autonomă și și-au restabilit sau și-au creat propriile state naționale. Va veni ziua în care se vor elibera și popoarele încă înrobite.

Statul național se preocupă de regulă în permanență de limba poporului — se creează condiții normale și favorabile pentru dezvoltarea, studierea și predarea ei și se urmărește în toate felurile cultivarea limbii astfel încât aceasta să satisfacă cu ușurință toate nevoile economice, materiale și spirituale ale societății care o folosește. „Educația superioară și înnobilarea spirituală a poporului pot fi realizate numai prin limba maternă, fiindcă ea este ca o poartă prin care toate ideile mărețe și rodnice ajung la sufletul poporului”, scria Liudvikas Rėza în „Istoria Bibliei lituaniene”¹. Aceste cuvinte frumoase și adevărate, scrise acum 175 de ani, merită să fie bine ținute minte și în zilele noastre.

Toate limbile sunt necesare omenirii și toate sunt egale prin natura lor, la fel ca cei care le folosesc. Nicio limbă, ca limbă, nu este superioară celorlalte. Și nu contează deloc dacă este folosită de sute de milioane de oameni sau doar de sute. Când o limbă este preamărită excesiv, când este pusă în opoziție cu alte limbi ca fiind mai bună, mai frumoasă, mai desăvârșită sau de acest fel, când i se atașează epitete precum marea, puternica, aceasta arată că oamenii care procedează astfel, iar uneori și clasele conducătoare ale unei asemenea societăți, au o mare

¹ Cit. din: Jovaišas A. Liudvikas Rėza. V.: Vaga, 1969. P. 170.

57

o nesănătate spirituală. Asemenea opinii sunt probabil însoțite cel mai adesea, dacă nu întotdeauna, de disprețuirea altor limbi și, nu rareori, de strădania de a-ți impune propria limbă celorlalți. Istoria arată că acest lucru este caracteristic mai ales statelor multinaționale alcătuite din cuceritori și cuceriți. Limbile popoarelor subjugate nu dispun, de regulă, de condiții normale și firești pentru dezvoltare și funcționare; ele sunt influențate într-o măsură mai mare sau mai mică și, nu rareori, chiar supuse în mod deliberat presiunii limbii dominante a asupritorilor.

În lumea contemporană există multe limbi care nu s-au dezvoltat ca limbi literare și nu satisfac toate nevoile societății. Se obișnuiește să se creadă că aproximativ nouă zecimi dintre limbile lumii nu au o formă scrisă și nu sunt literare. Chiar și cele aproximativ 300 de limbi literare diferă foarte mult prin gradul de dezvoltare și prin funcții. Printre ele se numără limbi în care nu se poate obține nu doar o educație superioară, ci nici una secundară și, din păcate, nu rareori nici măcar una primară. În această situație au rămas și majoritatea limbilor celor peste o sută de popoare ale URSS.

Însă limba maternă este prețioasă pentru toți. Toate popoarele se străduiesc să-și păstreze, să-și cultive și să-și folosească limba în toate domeniile, iar acesta este un drept firesc al fiecărui popor și al fiecărui om.

Statul Lituaniei și limba

Una dintre formele de consacrare juridică a limbii și, în anumite cazuri, de apărare a drepturilor acesteia este declararea limbii poporului drept limbă de stat. Limba de stat este, de regulă, limba principală a vieții statului, folosită în toate domeniile de activitate ale acestuia. Legile sunt promulgate în limba de stat (originalele lor pot avea, dacă este necesar, și traduceri oficiale în alte limbi, inclusiv în alte limbi folosite de locuitorii acelui stat); în această limbă se ține corespondența oficială, iar ea este limba principală a instanțelor, a învățământului și a altor domenii.

Ce rol i-a revenit limbii lituaniene în istoria statului Lituaniei? Este de necontestat că, în vechile vremuri ale Marelui Ducat al Lituaniei (DLK), mai ales în perioada puterii și a adevăratei sale măreții, limba lituaniană vorbită era folosită atât în palatele marilor duci și ale multor nobili, cât și la curte și în alte instituții ale ducatului. Totuși, nu există dovezi că limba ar fi fost folosită și în scris. Literatura scrisă lituaniană a apărut abia în secolul al XVI-lea, când nobilimea lituaniană era probabil deja polonizată în mare parte sau cel puțin se polonizase, iar dacă se scrisese ceva în lituaniană înainte de aceasta se poate doar presupune. În culegerea sa de cuvinte lituaniene din limba veche a cancelariilor lituaniene (care nu era lituaniană), K. Jablonskis se bazează pe texte de la sfârșitul secolului al XIV-lea (cele mai vechi documente de acest fel cunoscute), practic până la prăbușirea Marelui Ducat al Lituaniei, la sfârșitul secolului al XVIII-lea. El spune că documentele oficiale ale Marelui Ducat al Lituaniei „erau redactate în cea mai mare parte într-o limbă nelituaniană [subliniat la citare. — S. K.] — în rusă, mai târziu în poloneză, precum și în latină și germană. În acele documente redactate într-o limbă nelituaniană se găsesc și destule cuvinte lituaniene”².

Se știe foarte bine că documentele oficiale ale Marelui Ducat al Lituaniei erau redactate, înainte de toate, în așa-numita limbă de cancelarie a ducatului, care era o anumită limbă slavă răsăriteană (unii o numesc rusă, alții bielorusă veche, iar alții în alte feluri). În această limbă au fost publicate și celebrele «statute»—

² Jablonskis K. Lietuviški žodžiai senosios Lietuvos raštinių kalboje: Tekstai. K., 1941. D. 1, P. VII.

58

būausieji teisiniai DLK dokumentai „Lietuvos Statutas“ (1529, 1566 ir 1588 m.), kurie, be to, buvo išversti į lotynų ir lenkų kalbas (deja, ne lietuvių). Respublikos (Žečpospolitos) laikais DLK’ valstybės gyvenime vis plačiau įsigalėjo lenkų kalba. Lietuvių kalba nebuvo dėstomoji, mokslo ir raštinės kalba nė senajame Vilniaus universitete (1579—1832), nors, be abejo, tam tikrų nuopelnų lietuvių kalbai universitetas turi, bet tai jau kita kalba. Vis dėlto tai neleidžia manyti, kad lietuvių kalba skambėjo tik kaimo trobėlėse ir dvarų bei bažnyčių laukuose. Tiek tie gausūs lietuviški žodžiai bei posakiai kitomis kalbomis parašytuose dokumentuose, tiek ir tam tikrų dokumentų likučiai rodo, kad DLK valstybės gyvenime lietuvių kalba buvo gyva iki galo.

După dezmembrarea Republicii și trecerea Lituaniei în stăpânirea Imperiului Rus, se pare că, în esență, nu au mai rămas condiții pentru ca limba lituaniană să se manifeste în viața unui stat străin. Atunci a început o politică de rusificare brutală, care a fost extinsă continuu și a inclus și impunerea rusificării scrierii (în perioada interzicerii presei, 1864—1904).

În primii ani de existență ai Republicii Lituania independente, limba lituaniană îndeplinea, fără îndoială, rolul de limbă de stat, însă acest lucru nu a fost consfințit prin lege — nu a fost înscris nici în „Principiile fundamentale ale Constituției provizorii a Statului Lituania”, adoptate de Consiliul de Stat la 2 noiembrie 1918 și nici în 4 aprilie 1919, și nici nu este menționat în „Constituția provizorie a Statului Lituania”, adoptată de Seimul Constituant la 10 iunie 1920.

Pentru prima dată în istoria statului lituanian, în 1922 limba lituaniană a fost declarată oficial limba de stat a statului național independent lituanian — Republica Lituania. Acest lucru a fost făcut de Seimul Constituant în „Constituția Statului Lituania”, adoptată la 1 august în acel an, al cărei §6 proclama: „Limba statului este limba lituaniană. Folosirea limbilor locale este stabilită prin lege”³.

Statutul limbii lituaniene ca limbă de stat este menționat și în constituțiile ulterioare ale Republicii Lituania. Punctul 7 din „Constituția Statului Lituania”, promulgată în 1928 de președintele Republicii, este exact la fel ca §6 din Constituția anterioară (1922), adoptată de Seim⁴. În „Constituția Lituaniei”, adoptată de cel de-al Patrulea Seim în 1938, partea formulării referitoare la celelalte limbi a fost modificată. Iată textul integral al articolului 7 din acea Constituție: „Limba de stat este limba lituaniană. / Legea stabilește în care regiuni ale Lituaniei și în care instituții publice, pe lângă limba lituaniană, pot fi folosite și alte limbi”⁵.

„Constituția Lituaniei” din 1938 a rămas în vigoare până la ocuparea Republicii Lituania și anexarea ei la URSS. În constituțiile aflate în vigoare în Lituania în perioada sovietică (din 1940 și 1978), limba lituaniană nu este considerată limbă de stat — în acestea nu se menționează deloc o limbă de stat. Limba lituaniană este menționată doar în articolul acestor constituții referitor la limba procedurilor judiciare. În plus, se face o mențiune mai generală (învățământul în limba maternă) în articolul privind dreptul la educație.

³ Lietuvos valstybės konstitucijos. V.: Mokslas, 1989. P. [7].

⁴ Ibid. P. [46].

⁵ Ibid. P. [59].

59

Odată cu izbucnirea unui nou val de eliberare națională, după aproape o jumătate de secol de ani de opresiune, la 18 noiembrie 1988, Sovietul Suprem al RSS Lituaniene a restabilit statutul limbii lituaniene de limbă de stat. Atunci a fost adoptat articolul 77, ca completare la constituția republicii (legea fundamentală), care proclama: „Limba de stat a RSS Lituaniene este limba lituaniană. / RSS Lituaniană asigură folosirea limbii lituaniene în activitatea organelor de stat și a celor publice, în instituțiile, întreprinderile și organizațiile de învățământ, cultură, știință, producție și în altele, precum și grija statului pentru dezvoltarea și predarea multilaterală a limbii lituaniene. Se creează condiții pentru dezvoltarea și a celorlalte limbi folosite în RSS Lituaniană, precum și pentru învățarea și folosirea limbii ruse ca mijloc de comunicare între popoarele URSS.”⁶. Această formulare este excesiv de compromisorie; una dintre cele mai importante chestiuni ale politicii lingvistice este soluționată pe temelia bilingvismului minorităților naționale și al limbii ruse, impus cu insistență în Uniunea Sovietică. Deși această formulare a reprezentat un pas înainte, unul care poate ar fi putut ușura întrucâtva statutul limbii lituaniene în acea vreme, ea nu putea mulțumi societatea și nu a mulțumit-o, deoarece nici măcar din punct de vedere juridic nu au fost înlăturate cauzele care împinseseră limba lituaniană într-o poziție secundară în multe domenii ale vieții, iar din unele o alungaseră cu totul.

După trei luni, la sfârșitul lui februarie 1989, proiectul noii constituții a RSS Lituaniene a fost publicat în presă. Deși a rămas doar un proiect, merită totuși să ne amintim de el în ceea ce privește soluționarea chestiunii limbii lituaniene. Articolul 81 al proiectului, după ce declara limba lituaniană drept limbă de stat, nu enumera domeniile de folosire a acestei limbi și nu menționa deloc limba rusă; se referea doar la garanțiile acordate celorlalte limbi: „RSS Lituaniană garantează condițiile necesare pentru dezvoltarea și a celorlalte limbi folosite în Republică”.⁷ Desigur, se poate pune întrebarea de ce legea fundamentală a statului vorbește despre dezvoltarea altor limbi și despre garantarea condițiilor necesare în acest scop. În constituțiile Lituaniei independente din 1922, 1928 și 1938, relația cu celelalte limbi pare să fi fost formulată mult mai bine, deși și acea formulare ar putea fi îmbunătățită.

La 11 martie 1990, întrunit în prima sa sesiune, Sovietul Suprem al Republicii a adoptat actul privind restabilirea statului lituanian independent, a repus în vigoare pe întregul teritoriu al Republicii Lituania restaurate „Constituția Lituaniei” din 12 mai 1938, i-a suspendat imediat aplicarea și a aprobat „Legea fundamentală provizorie a Republicii Lituania”. Articolul 7 al acestei legi este dedicat limbii: „Limba de stat a Republicii Lituania este limba lituaniană. / Republica Lituania asigură folosirea limbii lituaniene în activitatea organelor de stat și a celor publice, în instituțiile, întreprinderile și organizațiile de învățământ, cultură, știință, producție și în altele, precum și grija statului pentru dezvoltarea și predarea multilaterală a limbii lituaniene. Se creează condiții pentru folosirea și dezvoltarea limbilor comunităților naționale”.⁸. În această formulare, la fel ca în cea menționată din 18 noiembrie 1988, într-un mod amplu și destul de ne-

⁶ Ibid. P. [197]; Limba de stat a RSS Lituaniene: Documente esențiale. V.: Mintis, 1989. P. 11.

⁷ Constituțiile statului lituanian. P. [216].

⁸ Prima sesiune a Sovietului Suprem al Republicii Lituania (prima convocare) (10—13 martie 1990; ședințele I—VII) / Stenograme. V., 1990. P. 313; Culegere de documente ale Sovietului Suprem al Republicii Lituania și ale Prezidiului Sovietului Suprem. V., 1991. Vol. 1. P. 34.

60

noțiunea de limbă de stat era înțeleasă în mod definit, adică funcțiile și domeniile ei de utilizare. Acest lucru s-a întâmplat deoarece, în articolul Legii fundamentale (constituției), s-a început enumerarea domeniilor de utilizare a limbii de stat, iar acest lucru a fost făcut, în plus, cu insuficientă precizie și exhaustivitate (s-a adăugat „și în alte instituții, întreprinderi și organizații”). Asemenea chestiuni sunt stabilite, de regulă, nu în constituție, ci în alte legi ale statului (ar putea exista o lege separată a limbilor sau o lege privind utilizarea limbii de stat), la fel cum, de pildă, constituția doar precizează ce reprezintă stema statului și care este drapelul său, în timp ce locul, momentul și modul folosirii acestora sunt stabilite prin anumite alte legi. În plus, în textul articolului se folosește termenul cu sens nedefinit limbile comunităților naționale.

Aceasta este situația juridică a chestiunii limbii lituaniene de stat. Formalizarea juridică a oricărui drept sau statut legitimează acțiunile de exercitare a acelui drept sau statut, desfășurate în limitele legii. Aceasta este o condiție prealabilă foarte importantă a legalității, însă nu determină situația reală a limbii în viața societății. În condiții adecvate, o limbă poate îndeplini funcțiile unei limbi de stat și fără să fi fost desemnată în acest scop prin lege. S-a menționat deja că în constituțiile provizorii ale Republicii Lituania din 1918—1922 nu s-a ridicat problema limbii de stat, dar, în fapt, lituaniana avea acest statut încă de atunci. Limba rusă a îndeplinit în fapt, în tot acest timp, funcțiile de limbă de stat nu numai în RSFSR, ci și în întreaga URSS, deși această situație i-a fost recunoscută oficial abia prin legea din 24 aprilie 1990 „Cu privire la limbile popoarelor URSS”. Este adevărat că în acea lege limba rusă a fost numită nu limbă de stat, ci limbă oficială a URSS, dar acest lucru poate fi considerat un joc terminologic, deoarece în practica juridică a URSS termenii limbă oficială și limbă de stat înseamnă același lucru⁹.

Este cât se poate de firesc și normal ca într-un stat național limba poporului respectiv să fie folosită ca limbă de stat. Acordarea statutului de limbă de stat înseamnă aici doar recunoașterea juridică a poziției limbii naționale standard în viața statului. În condiții normale, oamenii de alte naționalități înțeleg că trăiesc într-un stat național care nu este al lor și, prin urmare, nu cer ca limbile lor să fie egalizate în drepturi cu limba principală a statului și cu atât mai puțin să fie declarate chiar mai importante. De pildă, lituanienilor, chinezilor sau rușilor care trăiesc în Franța, Ungaria, Germania ori chiar în SUA probabil nici nu le trece prin minte să ceară ca, în aceste state, limbile lituaniană, chineză sau rusă să fie puse pe picior de egalitate cu franceza, maghiara, germana sau engleza, să fie declarate limbi de stat alături de acestea ori chiar să fie recunoscute drept mijloc de comunicare între locuitorii de naționalități diferite ai acelor state. Totuși, asemenea probleme au apărut în mod constant și continuă să fie ridicate în așa-numitele „state suverane” precum republicile sovietice unionale. Aici, rușii care trăiesc permanent sau doar temporar (de exemplu, militari, diverși funcționari trimiși pentru o anumită perioadă etc.) (sau persoane de alte naționalități care, de obicei fără a fi întrebați, sunt trecute automat în rândul rușilor ca oameni vorbitori de rusă) pot cere pentru limba lor (rusă), în oricare dintre republici,

⁹ A se vedea Юридический энциклопедический словарь. 2-е дополненное издание / Гл. ред. А. Я. Сухарев. М.: Советская энциклопедия, 1987. С. 87, 303 (articolele государственный язык, официальный язык); Lietuviškoji tarybinė enciklopedija. V., 1984. T. 12. P. 47 (articolul valstybinė kalba).

61

statutul de limbă de stat, iar în realitate o poziție privilegiată, adică aceea ca adevărații proprietari ai acelui pământ să vorbească cu ei în propria lor limbă (a veneticilor). În plus, drepturile lor sunt susținute cu ardoare de puterea centrală (în realitate, rusă), cu atâta ardoare încât, de regulă, se vorbește numai despre „nedreptățile” și drepturile celor vorbitori de rusă, ignorând cu desăvârșire nedreptățile și inechitățile comise împotriva tuturor celorlalte popoare ale acestui imens superstat. Din fericire pentru toți, cel puțin deocamdată, armenii, belarușii, kazahii, tătarii, ucrainenii, germanii, evreii și oamenii de multe alte naționalități care trăiesc în afara propriilor republici sau țări nu ridică asemenea pretenții în privința limbilor lor. De altfel, în Lituania se ridică și problema limbii poloneze într-o parte a așa-numitei regiuni Vilnius.

Limbilor republicilor unionale ale URSS nu li s-a recunoscut statutul de limbi de stat (nu numai la nivelul întregii URSS, ci nici în limitele acelor republici), invocându-se opiniile lui V. Lenin asupra acestei chestiuni. Tezele lui V. Lenin constituie fundamentul teoretic al politicii lingvistice promovate de PCUS și de statul URSS. Însă asemenea concepții nu au fost respectate întotdeauna. În zilele noastre se trece de regulă sub tăcere faptul că, la începutul anilor treizeci, zeci de limbi au fost declarate limbi de stat în limitele propriilor republici unionale și autonome. În plus, se creau sisteme de scriere pentru multe limbi (inițial pe baza unui alfabet diferit de cel rusesc) și se alcătuiau terminologii pentru diverse domenii. Însă curând a fost declanșată lupta împotriva „naționaliștilor burghezi” care soluționau chestiunile lingvistice. Și aici abundă petele albe ale istoriei — nu se explică prin hotărârile sau dispozițiile cui și când au fost desființate statuturile de limbă de stat, alfabetele au fost refăcute după modelul celui rusesc, iar terminologia minorităților naționale a fost rusificată în masă. Așadar, trebuie să existe din belșug protocoale secrete — hotărâri și dispoziții privind chestiunile lingvistice. Se creează impresia că acea scurtă perioadă de renaștere a popoarelor a fost permisă pentru a-i demasca pe dușmanii „naționaliști” ai bolșevicilor șovini, la fel cum, în aceeași perioadă, NEP-ul (noua politică economică) le-a permis să-i demascheze pe dușmanii „de clasă”. După aceea a fost pusă în funcțiune mașina infernală de exterminare a oamenilor.

Scopul indubitabil al politicii lingvistice care interzice ridicarea limbilor la statutul de limbă de stat este să le priveze pe minoritățile naționale (adică pe cele neruse) de temeiul juridic pentru apărarea limbilor materne și să creeze condiții favorabile pentru introducerea tot mai extinsă a unei alte limbi (și anume rusa) în toate sferele vieții statului și ale societății. O asemenea politică a fost pusă în aplicare cu minuțiozitate și fără cruțare în Uniunea Sovietică. În aceste condiții a ajuns limba lituaniană după distrugerea statului independent al Lituaniei în 1940.

Limba popoarelor subjugate

În Uniunea Sovietică, utilizarea limbii ruse a fost extinsă în mod consecvent, cuprinzând tot mai multe domenii ale vieții statului și ale societății. În același timp, limbile minorităților naționale, inclusiv cele ale populației indigene din așa-numitele republici unionale, au fost treptat eliminate din domeniile de utilizare corespunzătoare. O asemenea politică lingvistică decurge direct din principiul fundamental al politicii naționale a PCUS, considerat a fi contopirea popoarelor (слияние наций), cu alte cuvinte, asimilarea. Această politică este urmată fără nicio abatere, nu se precupețesc fonduri pentru punerea ei în aplicare și nu se ține seama de mijloacele necesare.

Timp de mulți ani, în URSS s-a desfășurat pe față rusificarea tuturor popoarelor și etniilor neruse, fără excepție. În acest scop sunt folosite în mod complex (coordonat) măsuri economice, politice,

62

culturale și demografice, iar propaganda necesară în acest sens este dusă cu perseverență. Iată ce scria, relativ recent, unul dintre teoreticienii politicii naționale a partidului comunist: „Socialismul dezvoltat schimbă, în esență, viața lingvistică a tuturor popoarelor și etniilor (наций и народностей). În fiecare an, ponderea și importanța limbilor care nu sunt limbi naționale ale acelor popoare și etnii sporesc tot mai mult. Acest lucru se observă mai ales în creșterea rolului limbii ruse ca mijloc de comunicare între popoare (средства межнационального общения). Este limpede că, în prezent, în țara noastră nu mai există, de fapt, teritorii cu o singură naționalitate (однонациональных). În fiecare an crește caracterul multinațional al republicilor (многонациональность), se întăresc atât interdependența economică (взаимозависимость), cât și pătrunderea reciprocă teritorială și culturală, spirituală, a popoarelor și etniilor (взаимопроникновение).

Socialismul dezvoltat ridică economia și cultura republicilor la un nivel nou, superior. Schimburile de cadre se extind, mari contingente (контингенты) de specialiști din economia națională sunt transferate dintr-o republică în alta, iar în fiecare an sunt asimilate tot mai mult realizările culturale ale unora și ale altora (взаимообогащение достижениями культуры). Comunicarea dintre popoare și etnii se intensifică de multe ori. Aceste schimbări obiective și progresiste din punct de vedere istoric ale societății nu pot să nu aibă o influență esențială asupra caracterului mijloacelor de comunicare ale poporului și ale etniei”¹⁰.

În Uniunea Sovietică, totul este considerat unitar — stat unitar (adică centralizat), complex economic unitar (adică unic), cultură și literatură sovietice unitare, știință sovietică unitară și, în cele din urmă, popor sovietic sau națiune sovietică unitară (polisemia cuvântului rusesc народ¹¹ creează condiții favorabile pentru a înțelege termenul единый советский народ după bunul plac). În șirul acestor termeni care desemnează unitatea, adică unicitatea, indivizibilitatea sau inseparabilitatea, lipsește unul — limba sovietică unitară. Totuși, și acest termen este ușor de dedus și folosit cel mai adesea, doar că exprimat prin alte cuvinte — limba de comunicare între popoare (язык межнационального общения), iar acea limbă este, desigur, „unitară”. Statutul limbii ruse de mijloc de comunicare între popoarele URSS este de obicei înțeles în sensul cel mai larg — el a fost extins din sfera relațiilor dintre republici și a relațiilor dintre autoritatea centrală și republici la sfera comunicării dintre oameni oriunde în URSS. Timp de mulți ani, a fost promovată astfel. Și trebuie spus că o anumită parte a societății (judecând după toate, una considerabilă), din cauza presiunii lingvistice permanente și a promovării, în toate felurile, a unei etichete de comunicare favorabile limbii ruse, se obișnuise cu această situație sau chiar se împăcase cu ea (conversațiile cu persoane necunoscute în locuri publice — la întreprinderi, instituții, mijloace de transport etc., mai ales în orașele mari — erau adesea începute cel puțin în rusă; în viața publică a colectivelor cu componență etnică mixtă se folosea de regulă limba rusă etc.). Într-o anumită măsură, se pare că avea dreptate unul dintre pilonii bilingvisticii sovietice, J. Dešerijevas, când, la întrebarea „comunicarea cu alte popoa-

¹⁰ Ханазаров К. Х. Решение национально-языковой проблемы в СССР. Издание 2-ое, дополн. М.: Изд-во политической лит-ры, 1982. С. 153—154.

¹¹ În „Dicționarul limbii ruse” al lui S. Ožegov sunt explicate 4 sensuri ale cuvântului народ — 1. locuitorii unui stat, ai unei țări; 2. națiune; 3. partea principală, muncitoare, a populației unei țări; 4. oameni. (Ожегов С. И. Словарь русского языка. Издание 7-ое, стереотипное. М.: Советская энциклопедия, 1968. С. 378).

63

„reprezentanților săi în republică și în afara granițelor ei”, prezentând în tabele, pentru toate republicile unionale (cu excepția Rusiei), un singur răspuns — limba rusă¹².

După ce Uniunea Sovietică i-a ocupat și i-a distrus statul național independent în 1940, poporul lituanian a simțit imediat ce înseamnă politica națională sovietică și politica lingvistică ce decurge din aceasta. Limba lituaniană a încetat să mai fie limbă de stat, iar alături de ea a început să fie folosită limba rusă; din unele domenii, în primul rând din armată, aceasta a fost curând înlăturată cu totul. Treptat, a fost marginalizată sau chiar eliminată și din multe alte domenii ale vieții publice (nu era folosită în instituțiile militare și în școli, în școlile partidului și ale Ministerului de Interne, fusese aproape eliminată din transporturi, mai ales din cele aeriene, maritime și feroviare, din multe fabrici și chiar din sectoare ale producției, precum și din activitatea de secretariat a instituțiilor). Limba rusă a căpătat o pondere tot mai mare în activitatea Partidului Comunist și a instituțiilor de stat. A devenit principala limbă publică a vieții multor colective de muncă mixte din punct de vedere etnic (pentru propaganda vizuală, diverse documente afișate în public, precum și pentru ședințe, consfătuiri și adunări). Lucrările științifice, cu excepția celor din filologia lituaniană și din istoria Lituaniei, au început să fie publicate aproape exclusiv în rusă. Limba lituaniană a fost marginalizată din cultură (s-a renunțat la dublarea filmelor), din mijloacele de informare publică (cea mai mare parte a programului televiziunii lituaniene a fost în permanență în rusă; în plus, erau retransmise programele televiziunii URSS, se înmulțeau ziarele și revistele publicate în rusă sau în două limbi, iar tirajul publicațiilor lituaniene era redus de câteva ori), din editarea de carte (o parte tot mai mare a cărților era publicată în limba rusă) etc.

Întregul sistem de învățământ a fost transformat într-un instrument al rusificării. Mai întâi, în toate școlile, de la cele primare până la cele superioare, a fost introdusă predarea limbii ruse. Timp de mulți ani, aceasta a început să fie predată încă din grădinițe. Unele specializări în școlile din Lituania se predau numai în rusă, iar unele discipline școlare erau predate în rusă (pretutindeni — pregătirea militară, iar în școlile de formare a specialiștilor se întâmpla să fie și alte discipline). Manualele pentru majoritatea materiilor din școlile secundare erau traduse din rusă, iar o mare parte dintre disciplinele de specialitate din instituțiile de învățământ superior, tehnicumuri și chiar școli profesionale trebuiau studiate cu ajutorul manualelor în limba rusă. Nici măcar pentru școlile secundare nu toate materialele didactice erau disponibile în lituaniană (hărțile de istorie și geografie, majoritatea atlaselor școlare).

În esență, toate inscripțiile publice civile erau prezentate în două limbi, în timp ce cele militare — de regulă, numai în rusă. Bilingvismul era introdus tot mai pe larg și tot mai strict în toate domeniile vieții. El a fost transformat în nucleul politicii lingvistice a PCUS și a autorităților URSS. Direcția principală a evoluției relațiilor lingvistice din URSS era trecerea de la monolingvismul minorităților naționale (al popoarelor neruse) la bilingvism, apoi la monolingvismul rus. În esență, întreaga Uniune Sovietică intrase în etapa bilingvismului minorităților naționale, iar în unele locuri, chiar și în republicile unionale, se părea că se apropia rapid monolingvismul rus. În Lituania, bilingvismul a afectat mai ales unele orașe mari și, se pare, minoritatea națională poloneză.

¹² Дешериев Ю. Д. Закономерности развития литературных языков народов СССР в советскую эпоху. Развитие общественных функций литературных языков. М.: Наука, 1978. С. 86, 106, 133, 161, 184, 206, 229, 253, 274, 299, 326, 352, 369, 387.

64

Susidaryti ir plėstis rusų kalbos vartojimui, diegti bilingvismą turėjo iš URSS gausiai į įvairias Komunistų partijos, valstybės ir kitas įstaigas, taip pat į įmones bei statybvietes siunčiami pareigūnai, kiti tarnautojai, specialistai ir net darbininkai, nemokantys ir nesimokantys lietuvių kalbos. Be abejo, buvo ir tokių, kurie atsikėlė savo iniciatyva, ieškodami geresnio gyvenimo. Taigi krašto kolonizacija prasidėjo nuo pat pradžių, derėdama su lietuvių ir kitų vietos gyventojų represijomis, trėmimais į Sibirą ir galiausiai repatriacijomis bei verbavimu darbams kitose respublikose.

Daugėjant rusakalbių žmonių (prie jų reikia priskirti ir kariuomenę), buvo steigiamos rusų mokyklos, kitos švietimo ir kultūros įstaigos, vis daugiau periodinės spaudos ir knygų buvo leidžiama rusų kalba. Tai savo ruožtu buvo susiję su rusų specialistų ir tarnautojų gausėjimu šiose srityse.

URSS și Rusiei organele supreme ale puterii și demnitarii, invocând apărarea drepturilor omului, încearcă să păstreze poziția privilegiată a coloniștilor ruși și a altor coloniști rusofoni în ținuturile minorităților naționale, iar pe cei care intenționează să se întoarcă în patria lor îi numesc, în mod vădit tendențios, refugiați. Punerea constantă pe primul plan a intereselor rușilor și ale altor vorbitori de rusă în anii restructurării URSS, începute în 1985, precum și accentuarea și plasarea acestei chestiuni pe primul loc în relațiile naționale au dezvăluit esența politicii naționale promovate de PCUS și de guvernul URSS. URSS a fost și a rămas mereu un susținător al asupririi și exterminării naționale a minorităților; dintr-o închisoare a popoarelor — cum era numit de obicei Imperiul Rus țarist — se urmărea transformarea ei într-un cimitir al popoarelor.

Totuși, soluționarea definitivă a chestiunii naționale în Uniunea Sovietică, adică dispariția minorităților naționale — așa-numita oficial contopire — nu atrage niciun popor. De aceea, la prima ocazie, în întregul stat vast s-a declanșat o puternică mișcare de renaștere națională și de eliberare. Lituania este prima care pornește pe calea restabilirii statului național independent. Nu încape îndoială că toate popoarele asuprite de URSS, cărora le-au mai rămas măcar câteva forțe spirituale pentru a face acest lucru, vor urma această cale, deoarece numai într-un stat național viața unui popor poate fi organizată potrivit voinței sale, iar limba poporului poate înflori fără constrângeri.

Iunie 1990

STATUL, NAȚIUNEA ȘI LIMBA LITUANIANĂ

Rezumat

Prima parte a acestei lucrări prezintă pe scurt utilizarea limbii lituaniene în perioada existenței statului lituanian. În pofida faptului că instituțiile guvernamentale ale Marelui Ducat al Lituaniei foloseau limba lituaniană, în scopuri de redactare se utiliza așa-numita limbă de cancelarie a slavilor răsăriteni, iar mai târziu poloneza și latina. La sfârșitul secolului al XVIII-lea, după anexarea Lituaniei de către Rusia, limba lituaniană a fost complet înlocuită de rusă. O vreme, chiar și ortografia lituaniană a fost rusificată cu forța. (Presa lituaniană a fost interzisă între 1864 și 1904.)

În 1918 a fost restabilită Lituania independentă, iar limba lituaniană a început să fie folosită ca limbă de stat. În conformitate cu „Constituția statului lituanian”, adoptată de Dieta Constituantă în 1922, lituaniana a fost declarată limba oficială a statului. Cu toate acestea, în 1940, după anexarea Republicii Lituaniene independente de către

^5.Întrebări de lingvistică lituaniană, XXXI

65

Uniunea Sovietică, limba lituaniană și-a pierdut statutul de limbă de stat. Și-a recăpătat statutul în 1988, când Consiliul Suprem al RSS Lituaniene de atunci a adoptat un articol suplimentar la Constituție. Acest articol este reluat în Noua Lege provizorie a Republicii Lituania independente, adoptată la 11 martie 1990.

A doua parte a acestei lucrări tratează statutul limbilor în fosta Uniune Sovietică. La începutul anilor 1940, politica lingvistică a favorizat dezvoltarea așa-numitelor limbi mici. Un număr de limbi au fost declarate limbi de stat în limitele unor republici unionale și autonome distincte. Cu toate acestea, în curând s-a trecut la asimilarea minorităților naționale, bazată pe marele-șovinism rus. Limba rusă a început să fie folosită pe scară largă în toate domeniile vieții, atât în republicile unionale, cât și în cele autonome. Au fost create condiții excepționale pentru limba rusă și pentru vorbitorii de rusă. În anii perestroikăi, influența limbii ruse a crescut considerabil, susținută de politica sovietică generală față de neruși și limbile lor, care a permis chiar declararea limbii ruse drept limbă oficială a URSS de atunci.