LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXXII (1993)

BALTŲ ONOMASTIKOS TYRINĖJIMAI

ALEKSANDRAS VANAGAS

NUMELE ORAȘELOR NOASTRE

În prezent, am putea număra în Lituania aproximativ 300 de orașe, localități de tip urban și orășele. Aceste așezări au avut destine diferite. Unele au o vechime de câteva sute de ani, altele — de numai câteva decenii. Unele au fost mai importante în trecut, altele — în prezent. Unele au nume vechi, deosebit de interesante și adesea foarte greu de explicat, altele — cu etimologii simple, incontestabile, evidente. Aici sunt analizate aproximativ 60 de oiconime. Este de înțeles că ar fi inutil să căutăm criterii mai clare pentru selectarea lor. În primul rând, este analizată o proporție prea mică din numele orașelor, iar în al doilea rând — acest articol este doar o parte a unei lucrări mai ample, așadar principiile selecției vor fi discutate cu altă ocazie. Se poate sublinia doar faptul că pentru analiză au fost alese nume de locuri cu etimologii și formări nu numai clare, ci și mai problematice și mai complexe.

Alytus (4). Unul dintre cele mai vechi orașe din Lituania. Într-un document din 1387 este deja menționat ca orășel (3; 1)*, iar în 1466 — ca ținut „У Олитской волости” — (8: 83). În 1581 a primit drepturi de oraș conform Legii Magdeburg.

Au existat diverse opinii cu privire la originea numelui orașului. De exemplu, J. Otrębski considera că Alytus este format din vocala a- și rădăcina lyt-. Însă aceasta este o greșeală evidentă. Este cert că rădăcina este al-, iar -yt- este un sufix obișnuit în limba lituaniană. Nu este clar decât în ce fel s-a format numele orașului — direct de la cuvântul comun corespunzător sau de la un hidronim. În prezent nu există niciun nume de râu sau de lac *Alylus. Totuși, prin Alytus curge spre Nemunas un pârâu numit Alytupis. Cel mai probabil, acesta este un nume format ulterior din construcția genitivală *Alytaus upė („râul Alytus”) sau ceva asemănător. Iar forma inițială, mai veche, a numelui pârâului a fost, pare-se, *Alytus. Așadar, numele orașului Alytus provine cel mai probabil de la numele râului *Alytus. Cu alte cuvinte, numele râului a devenit numele orașului fără nicio modificare. O asemenea formare a numelor așezărilor este deosebit de caracteristică limbii lituaniene: Dysnà râu: Dysnà sat, Dūkštas lac: Dūkštas orășel, Jiesià râu: Jiesià sat, Júodupė râu: Júodupė sat, Nóva râu: Nóva sat, Obelijà lac: Obelijà sat, Raudónė râu: Raudónė orășel, Rùsnė râu: Rùsnė oraș, Rìmietis lac: Rìmietis sat, Šventėžeris lac: Šventėžeris orășel, Upýna râu: Upýna orășel, Ventà râu — Ventà orășel, Vištytis lac: Vištytis orășel și altele.

* Opinia potrivit căreia forma anterioară a numelui râului și al orașului ar fi fost nu Alytus, ci *Alyta (10: 181), nu poate fi deocamdată confirmată pe deplin. Într-adevăr, sursele istorice

* Citările, sursele și autorii sunt indicați în următoarea ordine: în paranteze, prima cifră arabă indică numărul de ordine al autorului sau al sursei în lista bibliografică, cifra romană — numărul volumului, iar a doua cifră arabă — pagina.

176

în surse, Alytùs este scris Olita, Ošuma și altele asemenea, deci nu este imposibil ca *Alyta să fi devenit Alytàs mai târziu (asemănător felului în care numele orașului Vílnia s-a schimbat în Vílnius). Dar, pe de altă parte, este posibil să se fi întâmplat și invers (desigur, în acest caz), cu atât mai mult cu cât toponimele cu terminația accentuată -ùs sunt deosebit de frecvente în Lituania de Sud: Guostùs lac, Aukštdvarýs; Kriùšiùs râu, Alovė, Aukštdvarýs; Butrimonys, Ūdrija; Niedùs lac, Kapčiamiestis; Skirziùs, lac, Leipalingis; Skroblùs râu, Merkinė; Svetùs râu, Daugai; Švenčionys lac, Aukštdvarýs, Onuškis; Teirùs lac, Veisiejai; Vardžiùs râu, Ūdrija; Vikšrùs râu, Seirijai și altele.

Antálipe (1). Într-un inventar din secolul al XVI-lea, al cărui transcris a fost realizat între 1580 și 1620, este menționată localitatea Заантоленцы (57: 1, 10). K. Jablonskis (ibid., 1), iar mai târziu și alți autori (6: I 601), au „tradus-o” în Užantalieptėnai. Așezarea este numită orășel începând din 1675 (6: I 601; 4: I).

Numele este format din prefixul anta-, caracteristic dialectelor nord-estice, și rădăcina liept-. Se cunosc și alte asemenea toponime cu prefix, dar cel mai adesea sunt formații cu prefixul anta- provenite din hidronime: Antá-gavė sat, districtul Ignalina: Gavys lac; Anta-ìlgis sat, districtul Molėtai: Ilgis lac; Antá-kriaunis sat, districtul Rokiškis: Kriaunà râu; Antá-lamėstė sat, districtul Utena: Lamėstas lac; Antá-liedė sat, districtul Švenčionys: Liedis lac; Antá-zavė sat, districtul Zarasai — din *Anta-zalvė: Zálvė lac, Zalvys lac și așa mai departe (9: 243). Formațiile provenite din cuvinte comune sunt mai puține, dar există. Una dintre ele este numele satului Antá-tilčiai din zona Žemaitkiemis, districtul Ukmergė: prefixul anta- și cuvântul comun tiltas („pod”). Se pare că așezarea Antá-tilčiai s-a format lângă un pod. Antá-lieptė ar fi un analog perfect al lui Antá-tilčiai: anta- și lieptas („podeț”). Și în acest caz, se pare că satul s-a format lângă un podeț. Acest lucru este pe deplin plauzibil, deoarece Antaliep-tė se află pe malul râului Šventoji, unde probabil a existat cândva și un podeț. Cu atât mai mult cu cât, potrivit celor spuse de bătrâni, Antaliepte purta odinioară un alt nume — Lieptinė (6: I 601). Acest lucru este, din nou, destul de plauzibil, întrucât existența unui asemenea nume este susținută de alte toponime asemănătoare; cf. Lieptinė, o pajiște în satul Trinkųškiai, ținutul Degučiai; o pajiște în satul Likiškiai, ținutul Alytus; Lieptinis, o pajiște în satul Kabeliai, ținutul Alytus.

Ariógala (1). Una dintre cele mai vechi așezări din Lituania, cunoscută probabil încă din 1253 — Fregalle. Sursele menționează mai întâi ținutul Ariogala, iar în vremea lui Vytautas exista conacul Ariogala. În 1781, orășelul a primit drepturi de oraș conform Legii Magdeburg (6: II 412–413; 55: 43).

Este un toponim compus, format din ar- și -gala, cu vocala de legătură o. Se cunosc și alte nume de așezări formate în acest fel: Baisógala, Daukšiògala, Dievògala, Eiriògala, Gerdžiògala, Gimbògala, Saudògala, Tendžiògala, Vytògala. Al doilea element al acestora, -gala, este derivat din lituanianul „galas”, „capăt, regiune, ținut”. Este interesant că o explicație asemănătoare apare deja în „Indexul alfabetic” al cărții „Revizija pušč...” a lui G. Volovičius, publicată în 1873, precum și al altor cărți de acte: „Ойрагала без всякого сомнения, происходит отъ следующих Литовско—Латышских словъ: орас, ара, ape, что значитъ — внешнее, открытое место (поляна, поле), дача, фальварокъ; и отъ галаса, галсъ — конецъ, оконечность, край, угола. Отсюда ближайшее значение Ойраго-лы может быть — буквально: дачный конецъ, а въ более широкомъ значении — конецъ какого либо имения, новый приселокъ и т. под. (93: 71). Așadar, sensul inițial al lui Ariógála ar fi putut fi „ținutul cuiva”,

177

sfârșit, margine sau ceva asemănător. Nu este însă clar a cui, deoarece originea primului element ridică diverse îndoieli. Este limpede că ar- nu poate fi legat de lituanianul óras, „vreme”, deoarece fonetica se opune unei asemenea legături (ar-: or-; letonul ars, ara corespunde lituanianului óras). În plus, formele consemnate în surse nu sunt uniforme — în loc de ar- apare și ar-. De fapt, tradiția occidentală pare să nu cunoască diftongul încă de la primele atestări: Eregalle 1253 m., Ergal­le 1257 m. (55: 43), Erogel 1294 m. (28: I 158), Erogel 1306 m. (acoloși, 173), Erogelin 1322 m. (acoloși, 186), Arogel 1322 m. (acoloși, 287), Erogin 1336?m. (acoloși, 537), Eroglən (acoloși, 600), Eragelen 1367 m. (28: II 89), Eragelen 1370 m. (acoloși, 97), Eragelen 1370 m. (acoloși, 98), Aragel 1377 m. (acoloși, 167), Eroglen 1348 m. (acoloși, 513), Eroglen 1352 m. (acoloși, 516), Eroglen 1355 m. (acoloși, 521), Eroglen 1364 m. (acoloși, 541), Eroglen 1364 m. (acoloși, 549), Eroglen 1366 m. (acoloși, 557), Eroglen 1367 m. (acoloși, 559), Eroglen 1370 m. (acoloși, 569), Eroglen 1372 m. (acoloși, 571), Eroglense 1375 m. (acoloși, 579), Eroglen 1378 m. (acoloși, 588), Eroglen 1395 m. (acoloși, 676), Erogel 1394 m. (acoloși, 680), Erogelin 1384 m. (acoloși, 685), Grogil, Erogel 1377 m. (28: III 106), Erogin 1405 m. (acoloși, 276) și altele asemenea. În schimb, sursele orientale, de asemenea probabil încă de la primele atestări, folosesc cel mai adesea forme cu diftong la începutul cuvântului: Ойракапе, Ойрахале (deși chiar alături este consemnată și forma Орякале) 1466 m. (8: 75), Волость Ойрахогола 1528 m. (87: 6), в Ойрахоголе 1572 m. (65: I 16), от тивунства оирахголского 1572 m. (57: 208), волости оирахголской 1589 m. (acoloși, 289), wloszci eyragolskiej 1590 m. (acoloși, 300), оирахголской 1593 m. (acoloși, 345), оирахголской 1599 m. (acoloși, 507), в Ойрахольской волости, Ойрахольский дворец, зѣ Ойрахолы, Ойрахольский костелъ, у Воряхголе, Ойрахольского, Ойрахольская, Ойрахолы, тиенцъ Ейрахольский, до Ойрахоглы, зѣ Ойрахоглы, ку Ойрахоглому, Ейрахогольская, wloszi Eyragolska (35: 208–210). După cum vedem, în documentele redactate în limbi slave, pe tot parcursul secolului al XVI-lea sunt folosite forme cu diftongul ai- (ei-). Situația este asemănătoare și în „Lietuvos metrika”: Айрахгола, Айрахголу 1580 m. (94: 209), Raygola 1550 m. (acoloși, 436), Аиряжгола, Аиряжголу sfârșitul secolului al XVII-lea (acoloși, 256), Аиряжголы, Аиряжголу sfârșitul secolului al XVII-lea (acoloși, 371). Compară și: „ciwunowei.... eiragolskiej” 1610 m. (70: 58), Эйрагола 1685 m., 1738 m., 1767 m., 1795 m. (21), Ejrogolas parakvijes 1848 m. (89: I 280). În polonă, mai târziu s-a impus numai forma Eiragola (13: II 498; 54: I 65), iar în rusă — Ойрагола (93: 71). Este greu de spus când s-a stabilizat definitiv forma Ariógala în lituaniană — în 1848, M. Valančius, după cum am văzut, încă scrie Eirogalas. Lista oficială a denumirilor localităților din 1925 consemnează deja forma Ariogalos mst. (33: 86). De atunci aceasta s-a generalizat pretutindeni.

Din istoricul grafiilor numelui Ariógala în surse reiese o dublă variație: e: a la începutul cuvântului și a: ai, e: ei.

În privința variației e: a, se poate fi de acord cu K. Būga (2: I 134) că forma anterioară era, cel mai probabil, cea cu e. Acest lucru este indicat de tradiția occidentală timpurie de scriere, de forma polonă Ejragola și de tendința de a schimba e inițial în a. Scrierea cu alfabet chirilic, cu oi, reflectă poate pronunțarea ulterioară, cu a la început. Se pot găsi și alte cazuri asemănătoare, cf. Оўмармуни (35: 210) — probabil din *Eitar-tišk-: derivat cu sufixul -išk- de la un antroponim compus, *Ei-tartas. Sau, din nou:

178

Oūogedanys alături de Eūogedani (95: 260) — se pare că provine din *Eigudonys sau ceva asemănător. Ar fi un derivat cu sufixul -onys de la antroponimul compus *Ei-gaudas. Numele actual al satului, Eiriogala (districtul Kaišiadorys, comuna Žasliai), este consemnat în 1567 ca з Oūpagkoiiu (87: 649).

Este mult mai dificil de explicat raportul dintre diftongul ėi-, ai- și monoftongul e-, a-. După cum am văzut, documentele occidentale folosesc fără excepție, începând de la mijlocul secolului al XIII-lea, numai forme cu e- sau a-, în timp ce cele orientale (redactate în cea mai mare parte cu alfabet chirilic) folosesc aproape fără excepție numai diftongul ai-, mai rar ei-: *Eriogala, Ariógala: *Eiriogala, Airiógala (formele din limba vorbită — vezi 2: II 333). Varianta *Eiriogala coincide cu numele satului din districtul Kaišiadorys menționat mai sus, incontestabil autentic — Eiriógala. Prin urmare, teoretic, forma anterioară *Eriogala a numelui Ariógala este pe deplin posibilă. Așadar, până la urmă, care forme sunt mai vechi și autentice: cele cu er-, ar- sau cele cu eir-, air-? K. Būga afirmă categoric în această privință: „Аирижгола este o creație a unui scrib rus, provenită din forma arhaică lituaniană Arjāgala. Numele Arjāgalos era foarte greu de pronunțat pentru rus din cauza secvenței j după r; pronunțarea a fost ușurată prin e p e n t e z ă, adică prin transformarea formei arjā- în air’a”... (2: I 134). Potrivit acestui autor, „Dacă unii lituanieni pronunță astăzi Airiógala în loc de Ariógala, de vină este cancelaria noastră locală (Эйрагола) și parohia, care abia de curând a încetat să vorbească poloneza” (2: III 333). Se pare că această explicație poate fi acceptată. Mai ales că s-a observat că germanii redau destul de exact diftongul baltic ei (și ai), de pildă Zeumen 1385 m. (28: II 693) — astăzi Žeimlis, Eychschissken 1384 m. (acoloși, 698) — astăzi Eišiškės, Weyze 1253 m. (acoloși, 136) — astăzi Veisieji. Acest lucru se vede îndeosebi limpede în transcrierea în germană a toponimelor prusace: râul Eister-fis < *Eistr-, râul Degme - Deimė, râul Neyden < *Neid-, cf. lituanianul Niedùs, lac, și altele asemenea (96: 128—129). Este la fel de puțin probabil că cronicarii germani ar fi putut obține informațiile despre Ariogala de la un asemenea dialect lituanian în care diftongul ei-, ai- devine monoftong, mai ales că în cazul Ariogala ei-, ai- rămân neschimbate. Prin urmare, forma din limba vorbită de astăzi, Ariógala, poate fi considerată autentică, doar că s-a modificat ulterior în mod regulat din *Eriogala.

Nu este clar ce reprezintă rădăcina *er- (astăzi ar-). Se poate doar presupune că ar putea proveni de la un antroponim oarecare, cf. numele de familie actual Ārius și, în special, Ary̆s. Prin urmare, Ariógala sau *Eriogala ar însemna „capătul, marginea lui Āris, *Ėris”. Este interesant că despre numele satului Eiriógala din districtul Kaišiadorys s-a consemnat o povestire potrivit căreia odinioară trăia un duce pe nume Eirys, iar actuala Eiriogala era marginea ogorului său. Cu alte cuvinte, și Eiriogala poate fi considerată, în mod întemeiat, de origine antroponimică.

Ariógalo s ir Eiriógalo ar confirma originea antroponimică a elementelor ar- (er-) și eir- și alte toponime compuse formate în mod similar cu -gal-, de exemplu, Daukšiògala — de la Daukša, Daukšas, Daukšys; Gerdžiògala — de la Gerdžius; Vytògala — de la Vytas și altele (pentru mai multe detalii, vezi Ramýgala).

Baisógala (1). Localitatea este cunoscută din secolul al XVI-lea, când Sigismund August a atribuit terenuri parohiei Baisogala în 1539 (6: II 432).

Atestările istorice, deși prezintă unele variații, confirmă în general forma din limba vorbită Baisógala: Бойсогола 1561—65 m. (2: I 251), Бойсаголы, Бейсаголы, Бойсагольского, Бойсагольская волость, Бойсагольский костел (35: 26), w Boisagole, w Beysagole 1572—1573 m. (57:

179

205—206), Bojsagola în 1618 (21) și altele asemenea. E adevărat, J. Sprogjo menționează numele de loc Больсагола, имение în 1582 (35: 27). Poate că este aceeași Baisógala. Însă uzul limbii vii și majoritatea consemnărilor din documentele istorice nu permit să presupunem că actuala Baisógala ar putea proveni din *Balagola sau ceva asemănător. Forma Больсагола, dacă este într-adevăr numele aceleiași localități, este probabil o creație ocazională.

Baisógala este un toponim compus, format cu vocala de legătură o din bais- și -gala. Originea celui de-al doilea element este mai clară — acesta este legat de lituanianul gãlas „sfârșit, margine” (pentru detalii, vezi Ramýgala). Primul element bais- ridică îndoieli în sensul că alte câteva toponime compuse formate în mod asemănător au mai des un antroponim ca prim element: Daukšiógala: Daukšà, Daukšas, Daukšys; Gerdžiógala: Ger̃džius; Vylógala: Výtas etc. (pentru detalii, vezi Ramýgala). Totuși, rădăcina bais- nu este cunoscută în antroponime, cel puțin în numele de familie actuale; de aceea, rădăcina bais- poate fi derivată din adjectivul baisùs „înspăimântător”. Așadar, sensul originar al numelui Baisógálos ar fi fost „locul înspăimântător, ținutul sau marginea înspăimântării”. Această ipoteză ar fi confirmată și de analogia cu Ramýgalos — numele acestui loc însemna, probabil, la început „capăt liniștit, loc liniștit” sau ceva asemănător. În orice caz, există și alte exemple în care primul element al toponimelor compuse cu -gala provine dintr-un cuvânt comun, de pildă Lėknagala: lėknas, Žgõžgala: žąsis („capătul gâștelor”), Žvejótagala: žvejoti și altele.

Batakiai (3ᵇ). Numele este menționat pentru prima dată destul de târziu — abia la mijlocul secolului al XV-lea, însă localitatea era, probabil, locuită de multă vreme. Se presupune că Batakiai a fost întemeiată pe locul fostului Aukaimis. Atacat și devastat în repetate rânduri de Ordin, Aukaimis a fost distrus în întregime în 1305. Este posibil ca actualul Batakiai să se fi întemeiat pe locul său. În 1528, Batakiai era deja centrul unei circumscripții administrative și un orășel (1: IV 5—7).

În izvoare, forma numelui variază: Botokÿ (harta Samogiției din 1526), Betoki (harta Marelui Ducat al Lituaniei din 1613), Pottagon (harta Prusiei a lui K. Langė din 1669), план Ботока (1855 — planul orășelului Batakiai), Ботоку (planul Batakiai din 1865) etc. (1: IV 7—24). Totuși, în pofida unor variații de grafie, forma numelui Batakiai este, probabil, cea originară, autentică, adevărată.

Originea numelui este clară — el s-a format din pluralul antroponimului, actualul nume de familie Bátakis. Acest tip de formare a numelor așezărilor este foarte caracteristic limbii lituaniene — cf. Butrimai k.: Butrimas, nume de familie, Algirdai k.: Algirdas, antroponim, Bagdõnai k.: Bagdõnas, nume de familie. Această explicație a originii este susținută și de faptul că, probabil, a existat un proprietar al localității (poate chiar al unei moșii), cu numele de familie Botockis. Numele de familie Botockis ar fi o formă slavizată a lituanianului Bátakis sau ceva asemănător (1: IV).

Čekiškė (1). Numele Čekiškė este menționat pentru prima dată relativ târziu — în 1600. Totuși, așezarea a apărut, probabil, cu mult mai devreme. Bazându-se pe o înregistrare din inventarul starostiei Vilkija din 1687, în care un sat pustiu de 6 valakuri este numit Piktakiemiu arba Čekiške, cercetătorii presupun că Čekiškė a apărut pe locul fostului sat Piktakiemis. Satul este menționat în 1542. Čekiške a început să fie numit după numele moșiei care se afla aici (numele ei anterior fusese Čekakampiai sau ceva asemănător). Moșia era situată la sud-est de Pik-

180

takiemis, dincolo de pârâu (1: IV 29). Este interesant că în Lituania mai există un alt sat numit Piktakiemis — în districtul Kaišiadorys, comuna Kietaviškės.

În Lituania există numeroase toponime cu rădăcina ček-: Čekiškės k., districtul Vilnius, Čekiškis k., districtul Pasvalys, Čekai k., districtul Akmenė, Čekaičiai k., districtul Kelmė, Čekeliai k., districtul Trakai, Čekonys... districtul Anykščiai, Čekiškė pieva, zona Debeikiai, Čekiškės miškas, zona Eišiškės etc. Toate provin, probabil, din antroponimele Čekas, Čekis, Čekys, Čekaitis, Čekelis, Čekonis. Și numele orășelului Čekiškė este, de asemenea, probabil de origine antroponimică — de la Čekas, Čekis arba Čekys. Prin urmare, ar fi inexact să derivăm acest nume direct din etnonimul „ceh”. Cu alte cuvinte, analiza lingvistică a toponimului Čekiškė nu indică faptul că așezarea Čekiškė și-ar fi primit numele de la cehii care ar fi întemeiat-o. Altă chestiune este originea antroponimelor Čekas, Čekys, Čekaitis etc. Se poate bănui că, în unele cazuri, antroponimele cu rădăcina ček- ar putea proveni din etnonimul „ceh”. În Lituania există și alte nume de familie provenite din etnonime nebaltice, de exemplu: lėnkas ir Lėnkas, totorius ir Totorius, vokietis, vokietỹs ir Vókietis, Vokietỹs etc.

Trebuie subliniat că în Lituania există sute de nume de așezări formate cu sufixul -iškė dintr-un antroponim (nume de familie): Antaniškė k., districtul Ignalina: Antanas, Arvydiškė k., districtul Mažeikiai: Arvydas, Beinoriškė k., districtul Šiauliai: Beinoris, Buivydiškė k., districtul Šilalė: Buivydas, Daūbariškė k., districtul Ignalina: Daūbaras etc.

Darsiūniškis (1). Acest orășel din districtul Kaišiadorys este una dintre cele mai vechi așezări din Lituania, fiind menționat începând cu sfârșitul secolului al XIV-lea (6: I 487).

Consemnările din izvoarele istorice diferă de formele actuale: Dirsunen în 1372 (28: II 572), Dirsungen în 1375 (ibid., 574), Dirsungen în 1375 (ibid., 576), Dyrsungen în 1377 (ibid., 589), Dirsunen în 1381 (ibid., 600), Dirsingen în 1379 (ibid., 601), Dirsūne în 1384 (ibid., 688), Dirsune în 1374 (28: III 95), Dirsunenhusen, Dirsunenhus în 1381 (ibid., 115). Aceasta este tradiția Ordinului Teutonic. Formele consemnate în limbile slave (sau în alte limbi, când numele orășelului era scris după modelul limbilor slave) sunt diferite: in Dorsunyski în 1473 (67: 326), къ Дорсуншикамъ, до Дорсуншинок în 1542 (57: 23), дорсуншиково în 1582 (ibid., 225), дорсуншиково în 1582 (ibid., 227), Дорсуншицки, Местечко Дорсуншицкое, Волост. Дорсуншицкая în 1586 (ibid., 275—276), дорсуншицкое, дорсуншицкое, дорсуншицкое în 1586 (ibid., 277—278), Дорсуншицки în 1582 și 1791, Дорсуншицкая держава în 1585, 1775 și 1738, Дорсуншицкое староство în 1786 (98: 253), Darsuniscensis în 1794, Dorsuniszki în 1760; Дорсуншики în 1873 și 1874 (21) etc.

Se observă două tipuri de diferențe: a) textele occidentale folosesc forma fără sufixul -išk-, iar cele orientale, forma cu acest sufix; b) textele occidentale au de obicei *dirsūn-, iar cele orientale, *darsūn-.

Cum au apărut aceste diferențe? Scrierea cu sufixul -išk- și fără el reflectă, se pare, evoluția acestui toponim. În cronicile Ordinului Teutonic apare mai întâi nu numele orășelului, ci numele unui om, al unui nobil din Vilnius: Dirzsune în 1365 (28: II 551), Dirsūnen în 1366 (ibid., 557), filius Dirsūnen în 1371 (ibid., 570). Abia în 1372 apare „terram Dirsūnen” — „ținutul lui Dirsūnas” (ibid., 572): acesta este, fără îndoială, actualul Darsiūniškis. Odată cu apariția localității

181

în nume * Dirsūnai sau altele de acest fel, numele persoanei nu mai este menționat.

Așadar, se pare că într-adevăr a existat o persoană cu numele * Dirsūnas. Puțin mai târziu, locul începe să fie numit după numele lui: ”terram Dirsunen” și, mai ales, Dirsunenhusen, Dirsunenhus < * Dirsūnen-haus (germ. Haus, prus. Hus ”casă, locuință, palat”) — ”curtea, casa lui Dirsūnas”.

Prin urmare, numele de persoană * Dirsūnas s-a transformat în nume de loc * Dirsūnai sau altele de acest fel. Formele din cronicile Ordinului Teutonic nu au primit sufixul -išk-, poate pentru că, după cum am văzut, pe atunci proprietarul * Dirsūnas era încă în viață, astfel că sufixul posesiv sau locativ nu a apucat să se atașeze numelui locului. El apare ceva mai târziu, după ce situația s-a schimbat: Dorsuniski în 1473. Dar apare și o altă rădăcină cu sufixul -išk-: în loc de dirs- — dars-. Este foarte greu de explicat cumva această relație, deoarece, în mod regulat, dirs- nu putea deveni dars-. Așadar, se pune întrebarea: care dintre aceste rădăcini este cea inițială, autentică, și care este ulterioară, modificată.

Nu este posibil să răspundem cu exactitate. Putem doar să aducem câteva argumente în favoarea rădăcinii dirs-. În primul rând, cronicile Ordinului Teutonic, scrise în perioada formării numelui de loc, reflectă poate mai exact pronunția de atunci, cu atât mai mult cu cât atât numele nobilului, cât și numele de loc derivat din acesta au aceeași rădăcină dirs-. În al doilea rând, datele onomasticii lituaniene actuale confirmă mai degrabă rădăcina dirs-. După cum s-a menționat, numele de loc * Dirsūnai este în mod vădit derivat dintr-un nume de persoană: dintre numele de familie actuale sunt cunoscute doar cele cu rădăcina dirs-: Dirsė, Dirsa, Dirsaitis. Numele de loc (de origine antroponimică sau apelativă) cu rădăcina dirs- sunt deosebit de numeroase: Dirsāpievės pajiște, Utena; Dirsbalė pajiște, mlaștină, Pakruojis; Dirsėlė pădure, Kamajai; Dirsės câmp, Seredžius; Dirsūnė mlaștină, Liudvinavas etc. Există și nume de localități cu dirs-: Dirsiai sat în districtul Šakiai; Dirsiai parte a satului Vainatrakis, comuna Pakuonis; Dirsiai sat în comuna Pašvitinys; Dirsiai sat — fost în Prusia de Est, comuna Įsrutis. Nu se cunosc nume de loc cu rădăcina dars-.

Dieveniškės (1). Se presupune că la începutul secolului al XIV-lea, pe locul actualei localități Dieveniškės sau în apropierea ei, se afla conacul lui Gedgaudas, un feudal lituanian de seamă. Este posibil ca așezarea Dieveniškės să fi fost menționată pentru prima dată în 1385 sub numele de „satul lui Mingaila”. Se presupune că Mykolas Mingaila, fiul lui Gedgaudas, provenea din Dieveniškės (1: VI 5). În actele din 1561—1565, Dieveniškės este numită district regal. A fost menționată pentru prima dată ca târg în 1582 (ibid., 6—7).

În sursele istorice, numele este scris într-o formă destul de asemănătoare: Dzevyenyszky în 1471, Dziewieniški în 1613 (harta LDK), Дзевенишки în 1864—1865, 1873, 1874 etc. (21). Prin urmare, forma Dieveniškės, folosită astăzi de locuitori și consacrată oficial, poate fi considerată pe deplin autentică.

Numele este, cel mai probabil, de origine antroponimică — derivat cu sufixul -iškės din numele de persoană (numele de familie) * Dievenis. Este adevărat că un asemenea nume de familie nu s-a păstrat până în prezent, însă este pe deplin posibil din punct de vedere teoretic. Cu atât mai mult cu cât în al patrulea deceniu al acestui secol a fost consemnat în împrejurimile orașului Šalčininkai numele de familie Dzievēnis. Aceasta este, fără îndoială, o formă dialectală (specifică dialectului dzūkai) a lui * Dievenis. Prin urmare, existența numelui de persoană corespunzător nu lasă loc de îndoială. În plus, se cunosc și alte nume de familie și nume de loc cu rădăcina diev-: nume de familie — Dievaitis, Dievūnas, Dievulis; nume de loc — Dievaičiai sat în districtul Šakiai, Dievonai sat în districtul Kelmė, Dievoniškės sat în districtul Vilnius.

Numele localităților cu sufixul -iškės, derivate din nume de persoană, în Litu-

182

În Lituania sunt deosebit de populare: Abrōmiškės sat: Abrōmas, Adōmiškės 3 sate: Adōmas, Aleksandriškės 4 sate: Aleksandras, Antāniškės 5 sate: Antānas, Bagdōniškės 5 sate: Bagdōnas, Būivy diškės sat: Būivydas, Daūbariškės 2 sate: Daūbaras, Jokūbiškės 3 sate: Jokūbas și așa mai departe.

Garliavà (4). Satul a început să se dezvolte la începutul secolului al XIX-lea, pe terenul moșierului J. Godlevskis, lângă drumul proaspăt construit. O vreme a fost numit Godlevu (5: 1): Godlewo în 1918, Годлево în 1902 (21). Însă destul de devreme începe să apară și varianta Garliavà: Годлево—Новое, dep. — Gorliava nouă în 1901 (102: 186), Godlewo (Garleva) în 1912 (21), Garlevà în 1904 (32: II 27). După ce în „Localitățile populate ale Lituaniei” a fost consemnată forma Garliava în 1925 (33: 65), aceasta s-a impus ulterior pretutindeni.

Forma anterioară Garliavōs, Godlewo, este formată asemănător cu polonezul Godlewo — numele a circa zece sate și cătune din diferite regiuni ale Poloniei (61: 299). Acestea sunt nume de locuri de origine poloneză — cf. pol. godło „stemă, emblemă”, pol. numele de familie Godło, Godła.

Forma Godlevo (în pronunția lituaniană, probabil *Godleva) s-a transformat în Garliavà din motive fonetice — ultima formă este pur și simplu mai ușor de pronunțat pentru un lituanian.

Gelgaudiškis (1). La sfârșitul secolului al XV-lea, pe locul actualului Gelgaudiškis se afla conacul din Skirsnemunė, numit Gedigaudiškiu până la sfârșitul secolului al XVI-lea. Numele Gelgaudiškis este menționat pentru prima dată, probabil, în 1599 (60: 618).

Este un derivat cu sufixul -iškis, format de la un antroponim compus. Nu este însă clar de la care; cu alte cuvinte, nu se știe cum anume Gedigaudiškis a devenit Gelgaudiškiu. Sunt posibile două interpretări.

Prima: forma anterioară Gedigaudiškis, scrisă în slavă, probabil *Gedigoldiški sau ceva asemănător, a fost pur și simplu transformată în Gelgaudiškis: *Gedigoldiški > *Gedgoldiški > poloneza actuală Gielgudyszki — lituaniană Gelgaudiškis. La această evoluție ar fi putut contribui și faptul că, pe la mijlocul secolului al XVIII-lea, după familia Oziemblovski, Gelgaudiškis era stăpânit de Gelgudas (60: 619). Antroponimul Gelgudas este, cel mai probabil, o formă slavizată a lui *Gelgaudas. Acest lucru ar permite concluzia că antroponimul Gelgaudas ar fi putut fi cunoscut în aceste ținuturi și mai devreme. Cf. mențiunea din inventarul din 1595, redactat probabil la conacul Milžavenai din districtul Viduklė: Яновои Кгелкгудови (57: 386) — „Janovoi Gelgudovoi”. Iar formele slave Gielgudyszki, Гелгудишки trebuie puse în legătură cu antroponimul slavizat Gelgudas.

Totuși, în pofida anumitor argumente în favoarea posibilei transformări a lui Gedigaudiškio în Gelgaudiškis, îndoielile persistă. Cel mai important este, probabil, faptul că în Lituania există și alte nume de localități provenite de la antroponimul Gėdgaudas sau de la nume asemănătoare: Gėdgaudiškė sat, districtul Tauragė, subdistrictul Skaudvilė; Gedgaudiškė sat, districtul Raseiniai, subdistrictul Pagojukai; Gedgaudžiai sat, districtul Kretinga, subdistrictul Imbarė. După cum vedem, ele au rămas astfel, iar tema lor gedgaud- nu s-a schimbat în gelgaud-.

Ne-am putea întreba dacă Gedigaudiškis și Gelgaudiškis nu sunt două toponime diferite, provenite de la antroponime diferite: primul de la Gedigaudas, al doilea de la Gelgaudas sau Gelgauda.

Antroponimul compus Gedigaudas (cu vocala de legătură i) nu s-a păstrat în limba vorbită. Se cunoaște însă numele de familie Gėdgaudas, purtat de peste o sută de familii (34: I 639). Datele documentelor istorice arată că antroponimul Gėdgaudas a existat cu siguranță: Giedigold în 1434, Gėdigoldi în 1433, Gėdigoldouncz în 1434, Kzeduk-

183

zoabdoavča 1450. (2: I 226). Așadar, din antroponimul Gedigaudas s-ar fi putut forma inițial toponimul *Gedigaudiškis. Mai târziu, pe măsură ce așezarea a trecut din mână în mână (60: 617–622), mai ales atunci când Gelgaudai au ajuns cumva să fie asociați cu această localitate, s-a format un nou toponim, Gelgaudiškis — un derivat cu același sufix, -iškis, de la Gelgaudas, Gelgauda.

Care dintre aceste ipoteze este mai plauzibilă e greu de stabilit — lipsesc atestările mai vechi. Cele ulterioare sunt însă destul de uniforme. De exemplu, în inventarul domeniului Gelgaudiškis din 1665: Giełgudiskiey, w... Giełgudyszkach (57: 234), do Giełgudyszek (ibid., 235), w Giełgudyszkach (ibid., 240); în inventarul domeniului Gelgaudiškis din 1666: Giełgudyskiey (ibid., 253), w Giełgudyszkach (ibid., 255); în inventarul domeniului Gelgaudiškis din 1668: Giełgudyski (ibid., 269), w Giełgudyszkach (ibid., 271); Гелгаудишки în 1666, 1667, 1682, 1699 (98: 189) și așa mai departe.

Jieznas (2). În 1492 este menționată moșia și ținutul Jieznas, iar în 1581 — târgul (4: II).

Atestările mai vechi sunt destul de asemănătoare: Езна circa 1516 (99: 374), Эзна în 1567 (87: 470), Езно în 1748, Езненская волость în 1873, Езно în 1874 (21).

Târgul este situat pe malul nordic al lacului Jieznas, lângă pârâul Jieznelė. În plus, în același loc se aflau o mlaștină și pajiști numite Jiežnis sau Jiežne. Astfel, sunt cunoscute numele a patru obiecte: numele lacului la genitiv, Jiezno ežeras, numele pârâului Jieznėlė, numele mlaștinii și al pajiștilor Jiežnis sau Jiežne și numele târgului Jiežnas. Desigur, în împrejurimi există și alte toponime cu jiežn-, dar toate sunt secundare — provin de la numele râului, lacului sau orașului.

Prin urmare, ar trebui lămurită relația dintre cele patru nume menționate. Deoarece hidronimele sunt de obicei mai vechi decât numele așezărilor, se poate presupune că numele târgului Jiežnas provine de la numele râului sau al lacului, și nu invers. Primul element al numelui lacului la genitiv, Jiezno ežeras, Jiezno, și numele târgului Jiežnas (mai exact, formele lor de nominativ) sunt identice. Prin urmare, numele târgului provine probabil de la numele lacului, dar nu de la forma sa actuală de genitiv, ci de la forma de nominativ anterioară, *Jieznas. Cu alte cuvinte, din numele neschimbat al lacului, *Jieznas, s-a format numele așezării, Jiežnas. Acesta este un procedeu obișnuit de formare a oiconimelor în limba lituaniană. Mai târziu, după ce așezarea s-a dezvoltat, numele lacului a devenit unul la genitiv — Jiezno ežeras.

Numele râului Jieznėlė și numele mlaștinii și al bălții, Jiežnis, Jiežne, s-au format ceva mai târziu, dar, se pare, tot de la numele lacului, *Jieznas.

Faptul că hidronimul *Jieznas este mai vechi decât oiconimul Jiežnas este indicat și de etimologia numelui. În opinia lui K. Būga, numele Jiežnas ar fi de origine iatvingă (2: III 610). Rădăcina sa jiez- < *iez- are consoana z, care poate corespunde lituanienei ž: *iez-. O asemenea rădăcină se găsește în numele râului Iėžesta (Joniškėlis). Așadar, rădăcina numelui Jiežnas este mai degrabă hidronimică (49: 135). Prin urmare, este pe deplin posibil ca numele târgului Jiežnas să provină de la numele lacului *Jieznas.

Kaišiadorys (3). Orașul a început să se dezvolte în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, când, în 1862, a început construirea căii ferate Vilnius — Kaunas. Lângă domeniul Riomeriai, în apropierea satului Juodkoniai, au fost construite locuințe temporare pentru muncitori. Gara s-a dezvoltat pe câmpurile satului Juodkoniai. Rușii îi numeau pe locuitorii din Juodkoniai Eitkonim și în forme similare. Acest nume se confunda cu numele gării Eitkūnai

184

după nume, de aceea numele stației Juodkoniai a fost schimbat curând — stația a fost numită Kaišiadorys (6: I 493; 3: II).

Originea numelui este cu totul neclară. Cert este că forma folosită și folosită în continuare de locuitorii locali lituanieni este Kaišiadorys (înregistrată în 1935, 1936 etc.). Datele documentelor istorice sunt târzii — Кошедары (1895, Karta Kovenskoi gubernii), Каушедары (anul =?), Кошедары (1905) și altele asemenea. Totuși, există temei pentru a susține că numele de loc este compus: Kaiš-ia-dorys. Dar nu se poate stabili care rădăcină — kaiš- din limba vorbită sau koš- din scrieri (din lituanianul kaš-) — este mai veche, primară. Z. Zinkevičius consideră că forma cu o (koš-) a apărut prin monoftongizare din kaiš- (12: 98). Ca urmare a influenței limbilor slave, o asemenea monoftongizare este într-adevăr posibilă. Totuși, după cum s-a menționat, numele Kaišiadorys este târziu, apărând probabil abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea; prin urmare, transformarea diftongului ai în vocala o este îndoielnică, deoarece alte nume de loc din documentele acestei perioade sunt scrise cu ai nediftongizat sau cu alt diftong. De exemplu, Koveučku în 1874 — astăzi satul Kašeikiai din districtul Molėtai; Kayszalaki în 1784, Kaušalakau în 1874 — astăzi satul Kaišalakiai din districtul Vilnius, circumscripția Vaidotai; Kaiszaneli în 1854 — astăzi satul Kaišenėliai din districtul Raseiniai. În plus, se întâlnesc și cazuri inverse, când dintr-un monoftong lituanian apare un diftong, de exemplu, formele Kedėiniai — Kejdany, Górainiai — Goirani, Kadāičiai — Koidoti (13: II 161) și altele asemenea. Așadar, nu este exclus ca forma mai veche să fi fost și *Kašiadorys sau ceva asemănător. Pentru a fi mai ușor de pronunțat de către vorbitorii lituanieni, aceasta s-ar fi putut transforma în Kaišiadorys. Oricum ar fi, este în mare măsură clar că avem de-a face cu un nume compus, al cărui al doilea element, dor-, provine, probabil, din dar- și se leagă de lituanianul daryti „a lucra, a produce”. Iar primul element, dacă a fost kaš-, derivă din slavismul lituanian kašė „coș, coșuleț”. În acest caz, Kaišiadorys ar proveni dintr-o denumire a oamenilor după meserie — *kašadarai — adică „făuritori, lucrători de coșuri, adică de coșulețe, coșuri împletite sau altele asemenea”. Faptul că oamenii puteau fi numiți astfel este atestat de numele de familie Každaila, Každailys, Každailis, Každailius — din *Každailis, *Každailys și altele asemenea. Aceste nume de familie provin în mod evident din denumirea unei meserii: *kašdailis, *kašdailys — adică „cel care împarte coșuri, lucrător de coșuri”.

În acest caz, dacă s-ar putea dovedi că forma autentică este kaiš-, această rădăcină ar putea proveni din lituanianul kaistis „pană, dop; țăruș sau băț cu care se împiedică ceva (de exemplu, roata, ca să nu cadă); zăvor de ușă, drug”. Și în acest caz, numele orașului ar proveni din denumirea unei meserii, *kaišiadarys, „făuritor, lucrător de pene”, sau dintr-un antroponim poreclă corespunzător (o poreclă).

Kamajai (3ᵇ). Conacul Kamajai este cunoscut din 1541. Din 1594 a aparținut familiei Tyzenhauz. În 1635 a fost construită o biserică. Târgul s-a dezvoltat mai târziu, mai ales în secolul al XIX-lea (3: II; 4: II; 1: VI 90–91).

Originea numelui este cu totul neclară. După cum se știe, în Belarus, puțin la est de orășelul Adutiškis (districtul Švenčionys), nu departe de granița dintre Lituania și Belarus, se află un alt orășel cu un nume asemănător, Kamójys. Acolo și în împrejurimi locuia până nu demult o populație lituaniană numeroasă (iar pe alocuri încă mai locuiește). Nu există nicio îndoială că Kamójys este un nume de loc lituanian, format din pluralul numelui râului Kamojà, lângă care s-a stabilit orășelul. De altfel, râul curge și prin Lituania (afluent de dreapta al Birvėta). Așadar, numele orășelului din Belarus este de origine hidronimică.

Acest fapt ar permite să presupunem că și Kamajai din Lituania ar putea proveni de la numele unui râu

185

sau al unui lac. Totuși, J. Balčikonis, fără comentarii sau rezerve, derivă numele târgului Kamajai din numele râului Kamają (9: 242). Dar aceasta este, cel mai probabil, o neînțelegere, deoarece nicio altă sursă — nici limba vorbită (122), nici documentele istorice (21) — nu atestă un asemenea nume de râu. Este adevărat că în Lituania există un râu numit Kamaja, dar acesta curge pe lângă Gelvonai (afluent de dreapta al Nerisului), astfel că toponimul urban Kamajai nu ar fi putut deriva din numele său.

Ar fi nerealist să încercăm să explicăm în alt fel originea Kamajai, adică să nu o punem în legătură cu un hidronim. Prin urmare, trebuie să ne mulțumim cu două ipoteze: 1) cândva ar fi putut exista numele unui pârâu sau al unui lac, *Kamoją, *Kamajus sau ceva asemănător, care a dat naștere numelui târgului Kamajai. Dar până când existența unui asemenea hidronim nu va fi dovedită, această explicație a originii numelui târgului va rămâne doar o ipoteză; 2) numele târgului Kamajai este un nume de loc transferat, adus cândva (să zicem, în secolul al XVI-lea) în Lituania de proprietarii care stăpâneau Kamójys, aflat astăzi în Belarus. Astfel de nume de loc recurente, care pot fi considerate transferate, sunt puține, dar există. Această ipoteză este susținută măcar parțial și de datele destul de confuze din documentele istorice despre Kamojis sau Kamajus la începutul secolului al XVI-lea (1: VI 90).

Kazlų Rūdą (4). În 1737 este menționată o distilerie a familiei Kazla (2 familii). În 1744 a început aici topirea minereului, iar satul Kazlų Rūda a început să se dezvolte. Târgul actual s-a dezvoltat după construirea căii ferate Kaunas—Königsberg și a gării (4: II).

Este un nume de loc compus, al cărui prim element, Kazlų, este un antroponim derivat din numele de familie Kazla. După cum s-a menționat, la început s-a stabilit aici familia Kazla, destul de numeroasă, de altfel — 5 sau 6 frați (6: III 247). Numele de familie Kazla este cunoscut în Suvalkija și în zilele noastre (34: I 959).

Originea și istoria celui de-al doilea element, Rūdą, sunt ceva mai complicate. Cel mai important este că acesta are legătură cu locurile de extragere și prelucrare a minereului, numite în Lituania în mod asemănător, dar nu identic — rūda și rudnia. De aceea este util să discutăm împreună numele de loc derivate din aceste cuvinte.

O anumită asemănare între cele două tipuri de nume de loc — Rūdą și Rudnią — se observă chiar de la prima vedere, deoarece rădăcinile lor sunt asemănătoare: rūd- (Rūda) și rud- (Rudnia). Dar ele nu sunt cu totul identice: în primul rând, vocala ū din prima rădăcină este lungă, pe când cea din a doua este scurtă (u). În al doilea rând, rădăcina rud- este prelungită și prin consoana n: rudn-. Această diferență, după cum vom vedea, este destul de importantă.

Înainte de a trece la examinarea originii acestor două grupuri de nume de loc, trebuie să spunem că în Lituania există destul de multe locuri numite Rūdos sau Rūdnios.

Rūda: în afară de Kazlų Rūda, încă două sate în districtul Vilkaviškis (în circumscripțiile Gižai și Šeimena), un sat în districtul Prienai, un sat în districtul Lazdijai, o pajiște în districtul Plungė, o mlaștină în districtul Rokiškis etc.

Rudnia: trei sate în districtul Šalčininkai (în circumscripțiile Gerviškės, Milkūnai și Rudninkai), patru sate în districtul Varėna (în circumscripțiile Kaniava, Marcinkonys, Merkinė și Pavarėnis), o gospodărie izolată în districtul Trakai, o pajiște în districtul Varėna etc. În plus, nu departe de Kazlų Rūda se află un câmp și o pajiște cu numele Rudnė, iar un loc de scăldat de lângă Seirijai (districtul Lazdijai) se numește Rudnė.

186

Din răspândirea toponimelor Rūdà și Rudnià prezentată se vede că toponimul Rūdà apare pe o arie foarte extinsă — atât în Žemaitija, cât și în Lituania de Est și de Sud. Toponimul Rudnià apare însă numai în Lituania de Sud, aproape exclusiv în districtele Šalčininkai și Varėna. Dacă privim la sud de granițele republicii noastre, vom vedea că în Polonia de Nord și Belarusul de Vest există zeci de localități numite Rudnia. De aici concluzionăm că Rudniile lituaniene sunt doar o parte dintr-o regiune întinsă în care este cunoscut acest toponim. Acest fapt va părea cu totul firesc când vom afla că belarușii și polonezii au un cuvânt comun rudnia, care înseamnă: „întreprindere de prelucrare a minereului de mlaștină, loc de topire a minereului de fier” și altele asemenea. Din acest cuvânt comun s-au format și toponimele din Polonia și Belarus Rudnia.

Nu există nicio îndoială că și toponimele din sudul Lituaniei Rudnià provin din cuvântul polonez sau belarus rudnia, „loc de prelucrare a minereului de mlaștină”. Așadar, în locurile care poartă acum numele Rudnià trebuie să fi existat cândva întreprinderi sau mici fabrici de topire a fierului din minereu de mlaștină.

Toponimele Rūdà provin din cuvântul comun rūdà, „materialul din care se produce fierul”. În Lituania, cuvântul rūdà putea însemna numai minereu de mlaștină. Cuvântul rūdà este înrudit (nu este împrumutat) cu polonezul ruda, belarusul și rusescul ruda și așa mai departe.

Astfel se lămurește și legătura dintre Rūdnios și Rūdos. Rūdà sunt locuri unde se găsea minereu de mlaștină, iar Rudnià sunt locuri unde minereul de mlaștină era prelucrat. Numai toponimul Rudnià provine din cuvântul polonez sau belarus rudnia, în timp ce Rūdà provine din cuvântul lituanian rūdà.

Așadar, în locul în care s-a stabilit familia Kazlas se găsea minereu de mlaștină. Din cuvântul comun rūdà provine și al doilea element al toponimului, Rūdà.

Kėdainiai (1). Unul dintre cele mai vechi orașe din Lituania. Se crede că numele orașului a fost menționat pentru prima dată în 1372, în cronica lui H. Vartbergė — apare sub forma Gay dine (28: II 102; 55: 37; 106: 17). În secolul al XV-lea, J. Dlugošas menționează orașul Kėdainiai — „oppidum Kieidany” (55: 37).

În alte documente istorice, grafia numelui variază: Кейданы în 1482 (67: 382), (къ) Кѣйдонамъ în 1449 (8: 118), Кѣйдану în 1563 (62: 666), мещанина мѣщного Кѣйдонского în jurul anului 1510 (99: 23), Кѣйдони în 1578, Кѣйдони, Кѣйдоны, Кѣйдойны, до Кѣйдоны în 1581, Кѣйдоны, съ Кѣйданъ în 1582, Кѣйдани, Кѣйдоны, Кѣйдони, Кѣйдайны, Кѣйдойны în 1583, до Кѣйдана în 1584, Кѣйдони, Кѣйдойны, до Кѣйдонъ în 1585, зь Кѣйданъ, зь Кѣйдонъ, до Кѣйдонъ în 1589, съ Кѣйдана, съ Кѣйдонъ în 1590, съ Кѣйданъ în 1591, Кѣйдани, съ Кѣйданъ în 1592, до места Кѣйдонского или Кѣйдона în 1594, зь места Кѣйдонъ în 1595—1653 (35: 129), kiejdanskich în 1562 (57: 149), kiejdanskiego în 1585, Юр’u Кеданиншкис în 1592 (ibid., 322), до Кеданикъ în 1596 (ibid., 423), imienia Kiejdanskiego în 1604 (70: 18), Kiejdany în 1604 (ibid., 20), do Kiejdan în 1604 (ibid., 33), w Kiejdanach în 1653 (ibid., 193), do... Kiejdan în 1669 (ibid., 277), Kiejdany în 1752 (112), Kiejdajnius în 1848 (89: II 121—123).

Originea numelui nu este pe deplin clară. Se crede că forma actuală Kėdainiai este mai recentă, evoluând din Kėdainys (2: I 427; III 148; 13: II 160), cf. forma consemnată în 1653, Kiedaynise (2: III 148; 13: II 160). Acesta ar fi un toponim format în mod asemănător cu Bene kainys, Geranainys, Smurgainys (Belarusului

187.

numele micilor orașe).

A. Salys, cel care a cercetat cel mai amplu numele Kėdainiai, consideră că acesta este un toponim format dintr-un antroponim, în prezent numele de familie, Kėdainis, Kėdainis, la plural (13: II 160). Cf. și numele de familie Kėdainis (34: I 965). Acest autor afirmă fără ezitare că formele scrise din secolul al XVI-lea, cu diftong în rădăcină, nu indică faptul că la acea vreme Kėdainiai s-ar fi putut pronunța *Keidainys sau *Keidonys, „deoarece și Ariogala este scris de obicei în aceleași surse Oriagola, doar rareori Oriagola” (13: II 161). A. Salys oferă și alte exemple de diftongizare — satul Górainiai din districtul Kražiai este scris nu numai Garaini, Goraini, Garoini, ci și Garoni, Goiraini, Kraidžiaič; satul Koidoiti din districtul Platelių. Iar forma menționată din cronica lui H. Wartberg, Gaidine (scrisă inexact Gaidie), este comentată astfel de A. Salys: „cronicarul, cunoscând poate puțin limba prusacă, a modificat toponimul lituanian după pr. gaydis «grâu»” (ibidem).

Fără a contesta aici opinia expusă de A. Salys cu privire la formarea numelui Kėdainiai, totuși trebuie adăugat că rămâne o oarecare îndoială cu privire la vocala ė din rădăcină. Este adevărat că în documentele istorice redactate în limbi slave apar cazuri de diftongizare (exemplul foarte grăitor este Arióg[a]los). Dar este adevărat și că numele Arióg[a]los este scris consecvent cu vocala a sau e la începutul cuvântului în documentele și cronicile ordinului. În schimb, prima variantă menționată a numelui Kėdainiai în aceleași cronici are ay < *ai în rădăcină: Gaydine. Nu poate fi ignorată cu totul nici grafia latină din 1482 Keydany sau „oppidum Kieidany” a lui J. Długosz (secolul al XV-lea). Textele redactate în polonă, inclusiv inventarul curții și orașului Kėdainiai din 1604 (70: 18), folosesc consecvent forme cu diftong în rădăcină, ba chiar, se pare, îl evidențiază în mod special (se scrie kieid-, kieyd- etc.). Chiar și M. Valančius proceda astfel: Kiejdąjnusi. Așadar, forma proto-lituaniană *Keidainys nu este cu totul imposibilă. Cu atât mai mult cu cât se cunosc și alte oiconime cu origine antroponimică evidentă, cu keid-: Keidãi, sat din districtul Akmenė; Keidžiai, sat din districtul Šalčininkai; sat din districtul Raseiniai. Nici numele de familie actuale cu keid- nu sunt rare: Keidaitis, Keidónas, Keidūnas. În trecut existau și forme nederivate; cf. Lawrin Keyda din 1561 (57: 567, 572), Mącziei Kieida (ibidem, 657, 658). După cum vedem, și aici diftongul din rădăcină este redat în polonă prin ei. Faptul că diftongul din rădăcină ar putea fi autentic este confirmat și de indicii indirecte. De pildă, aceeași cronică a lui H. Wartberg scrie, alături de Gaydine, Newese nike — Nevežiniukai, sat din districtul Panevėžys, subunitatea administrativă Naujamiesčio: vocala e nu este diftongizată. În mod similar este scris și satul Pėdžiai din districtul Kėdainiai — Pedins (28: II 102). De altfel, consoana inițială g din forma Gaydine ar fi putut apărea nu pentru că cronicarul știa prusacă, ci din cauza confuziei dintre g și k, caracteristică documentelor de acest tip. Consoana g în loc de k apărea cel mai adesea înaintea lui r, m, n și a vocalelor; cf. Grasyen, Grasien, Graschyn — Kražiai; Golanten, Galanten, Gallanten — *Kalantai (actualul Kulautuva); Gedehinen — Gėdiškiai; Lenghemen — Liūkmenys etc. (106: 97–98). Așadar, există argumente diverse în favoarea faptului că forma mai veche a numelui Kėdainiai avea diftongul ei în rădăcină (*Keidainys sau ceva asemănător). Forma mai veche *Keidainys s-ar fi putut transforma în Kėdainiai din motive de pronunție, adică din cauza celor doi diftongi ei și ai, aflați aproape unul de celălalt și greu de pronunțat.

Dacă această ipoteză s-ar confirma, și atunci numele *Keidainys ar putea fi derivat dintr-un antroponim — cf. numele de familie actuale menționate, Keidaitis, Keidónas, Keidūnas, și *Keida din secolul al XVI-lea.

Kybārtai (1). Sat menționat în 1561, întemeiat în timpul colonizării regiunii Suvalkija

188

în timpul reginei Bona. Așezarea a început să se dezvolte rapid în 1861, după construirea căii ferate Kaunas–Virbalis și ridicarea unei stații de cale ferată (4: II).

Numele este, fără îndoială, de origine antroponimică — formal, poate fi considerat format din pluralul unui prenume, devenit ulterior nume de familie, Kybártas. Un asemenea nume de familie este cunoscut în Lituania și în zilele noastre. Este adevărat că varianta sa mult mai frecventă este Kybartas (34: I 985). Numele de familie Kybártas este cunoscut în zona Nemakščiai și Viduklė. Oare primii locuitori ai localității Kybartai nu au venit din Žemaitija?

Faptele istorice confirmă și ele că numele orașului este într-adevăr de origine antroponimică. S-a păstrat un inventar detaliat din 1561 al Jurbarkasului și Virbalisului (57: 563–679), în care sunt menționate nu numai numele orașului, ci și numele de familie ale locuitorilor acestei zone de la mijlocul secolului al XVI-lea. În satul Kybartai din 1561 (scris „Siolo Kiborty”), care avea 26 de volokuri, locuiau, se pare, 24 de gospodari, printre ei și următorii: Paweł Kibortowicz, Ian Kibortaitis, Ivrgi Kibortaitis, Baltruszys Kibortaitis, Maczys Kibortaitis, Hanvs Kibortaitis (57: 658). Așadar, un sfert dintre locuitorii satului erau Kybartaičiai (Kibortowicz este, cel mai probabil, forma slavizată a lui *Kybartaitis). De aceea se pune întrebarea de ce numele satului nu este *Kybartaičiai, ci Kybártai. Nu este ușor să răspundem la această întrebare (lipsesc atestările mai vechi), însă următoarele sunt clare. Se pare că, la început, satul ar fi putut fi numit tocmai astfel — *Kybartaičiai. Acest lucru reiese și din inventarul menționat: „...bokiem wedlie wlók śiola Kibartaycz­iow” (ibidem, 660) — „alături de volokurile satului Kybartaičiai”. Este adevărat că în toate celelalte cazuri numele satului este scris fără sufix: śiola Kibarthow (ibidem, 652), Kiborty (ibidem, 658), śiola Kibortow (ibidem, 661), w Kibortach (ibidem, 664) etc.

Situația de aici era, probabil, asemănătoare cu cea din Šakiai — la început exista satul Šakaičiai, format din antroponimul Šakaitis. Mai târziu, când patronimele noastre s-au transformat în nume de familie, sufixele patronimice (cel mai adesea -aitis) erau adesea eliminate. Așadar, cât timp numele de familie era Šakaitis, satul se numea Šakaičiai; când Šakaitis a devenit Šakis, numele așezării Šakaičiai s-a transformat, la rândul său, în Šakiai.

Kybártų situația putea fi similară — din numele de familie *Kybartaitis s-a format numele satului *Kybartaičiai; când numele de familie *Kybartaitis s-a transformat în Kybártas (de altfel, numele de familie cu sufix *Kybartaitis nu este atestat deloc în zilele noastre), și numele satului a devenit Kybártai. Ambele nume — Kybartaičiai și Kybártai — ar fi putut fi folosite în paralel o vreme. La mijlocul secolului al XVI-lea, după cum am văzut, varianta Kybártai devine limpede dominantă (vezi și Šakiai).

Klaipėda (1). Una dintre cele mai vechi așezări din Lituania. Aici, în 1252, cruciații au construit un castel, pe care l-au numit Memelburg. Și orașul însuși, după cum se știe, este numit până astăzi de germani Memel. Acest Memel este forma germanizată a numelui Nemunas. Cum a fost transferat numele râului Nėmunas asupra unui oraș aflat destul de departe de râu? S-a întâmplat deoarece, pe atunci, se credea că strâmtoarea lagunei Curoniană de lângă Klaipėda era gura de vărsare a Nemunasului. În acea perioadă, numele râului era scris în sursele germane în diverse feluri (Memela, Memele, Memole, Mimela). Se presupunea și mai înainte că aceste variante germane ale numelui Nemunas derivau din Nėmunas, însă mecanismul exact nu era clar. V. Balaišis, docent la Universitatea din Vilnius, a lămurit recent acest lucru. Se pare că o evoluție fonetică asemănătoare era caracteristică limbii germane din acea vreme. De exemplu, numele râului germanic Nemaningus, Nemaninga a devenit în germană Miniminga, iar mai târziu Mümling; sau

189

în schimb, prusacul Nemmersdorf s-a transformat în Lemmersdorf și așa mai departe. Așadar, adaptarea în limba germană și a altor nume proprii confirmă că Memel este o variantă fonetică a numelui Nėmunas, apărută în limba germană (139).

Lituanienii, spre deosebire de germani, numesc orașul Klaipėda.

Din câte se știe, numele Klaipėda a fost menționat pentru prima dată în 1420, într-un rezumat al negocierilor dintre Ordinul Teutonic și Vytautas: „castrum Memel alias Klawppeda” (13: II 162). După aceea, multă vreme, în scrierile germane a predominat Memel. Totuși, în izvoarele germane din secolele XVI și XVII apar și formele scrise Cleupeda, Kleupeda și altele similare (ibidem, 163), Cleypeda (harta lui Hartnoch, I). În limba polonă s-a impus forma Kłajpeda.

Originea toponimului nu este clară, deși au fost exprimate diverse opinii. Acestea pot fi împărțite în două grupuri. Unii consideră că este un toponim compus. Probabil că primul care a avansat această idee a fost lingvistul german F. Nesselmann, un baltist renumit, în dicționarul său din 1851. El a asociat elementul klaip- cu letonul klāips și lituanianul kliepas, „pâine rotundă”. K. Būga a susținut această etimologie destul de îndoielnică: a pus klaip- în legătură cu letonul klāips, iar -ėda cu lituanianul ėsti. Prin urmare, după K. Būga, Klaipėda ar fi *Duonėda — „mâncătoarea de pâine” (chipurile, un castel care mănâncă multă pâine) (2: I 551; II 231; III 209, 855). Se înțelege că aceasta ține mai degrabă de etimologia populară. Este interesant că, cu mult înainte de K. Būga, în lucrarea „Litauen” („Lituanienii”), publicată la Stuttgart în 1898, A. Zweck a explicat numele Klaipėda într-un mod mult mai convingător: a asociat elementul klai- cu letonul klājs, „deschis, gol, neted, întins”, și pėda, „urmă”, precum și pada, „talpă, pavaj, podea, pavimentare”. Sensul întregului cuvânt compus ar fi fost „loc jos, neted și întins” (140: 253). Aceasta este una dintre cele mai serioase explicații ale originii numelui Klaipėda. J. Endzelīns a avut o opinie asemănătoare; în „Dicționarul limbii letone” el citează și un fragment de cântec popular: „Liepa auga liepājā, uozuoliņš klaipēdā” („teiul crește în teiș, iar stejarul în Klaipėda”). Se cunoaște, de asemenea, etimologia populară a lui Zembrickis: klaja pėda — „promontoriu deschis”, menționată și de J. Endzelīns (141: II 209). Prin urmare, toponimul Klaipėda este cel mai probabil de origine curoniană, provenind dintr-un cuvânt compus curonian *klaipėda, al cărui sens inițial ar fi putut fi „loc neted și jos”. Alții nu sunt de acord cu această etimologie. Încă din 1930, J. Gerulis și P. Skardžius au avansat ideea că toponimul Klaipėda ar putea proveni dintr-un antroponim. Ei menționează numele de familie Klaipėdžius, Klaipėdaitis, Kleipėdžius. A. Salys susține fără rezerve această ipoteză. El consideră că a existat antroponimul *Klaipėda, de la care și-ar fi primit orașul numele Klaipėda (13: 162). Așadar, Klaipėda ar avea o origine asemănătoare cu Kaunas, Kovárskas, Sudárgas și altele. Această presupunere ar fi susținută și de numele cătunului Klaipėdava, din fostul district Pandėlys: o formație cu sufixul slav -ava, derivată din antroponimul *Klaipėda (precum Jonava din Jónas, Aleksandravà din Aleksándras etc.). Nu avem date clare care să arate care dintre aceste ipoteze este mai verosimilă — sunt necesare cercetări suplimentare. Teoretic, ambele variante sunt posibile, dar, desigur, numai una este adevărată.

Krekenavà ^(34b). Prima atestare a așezării este considerată de obicei cea din 1409: Cretkynowc (55: 52; 1: IX 5). La sfârșitul secolului al XV-lea, Krekenava era centrul districtului; în 1561 este menționat târgul Krekenava (4: II; 3: II).

Originea numelui nu este clară. Formele vechi diferă întrucâtva de cea actuală: у Кракшиноне în 1548 (55: 52), Крокиново în 1561 (30: 76), до

190

miestelčka Krokinovskomo în 1585, ė miestely Krokinovskomo în 1585 (21), Krokinow în 1613 (pe harta LDK), Krakūnava în 1854, Krakūnava în 1892, Krakūnovė în 1895, Krakūnova în 1915 (21). Se pare că exista și o formă diminutivală cu sufixul -ėl-: ė polno Krokinovelskome în 1585, ė polno Krokinovelas în 1586 (ibidem): *krakinav-ėl-, *krokinav-ėl- sau ceva asemănător. Datele documentelor istorice nu oferă un răspuns mai clar cu privire la care dintre variante — cu *krak- sau *krokin- — este mai veche, cea originară, întrucât, după cum am văzut, formele scrise ale numelui târgului variază. Totuși, există un oarecare temei pentru a presupune că forma originară era cea cu *krak-, iar forma cu *krok- din documentele istorice redă în mod regulat vocala scurtă lituaniană a prin vocala o din limbile slave (rusă, polonă). Formele scrise cu a (majoritatea din perioade mai târzii) reflectă, probabil, grafic pronunția lituaniană.

Formele scrise din documentele istorice nu lasă nicio îndoială că forma mai veche nu era kreken-, ci *krakin-. Prin urmare, se poate afirma că forma inițială a numelui târgului era *Krakinava. După cum am văzut, documentele au folosit-o chiar și la începutul secolului al XX-lea. Totuși, nu există nicio îndoială că, la începutul secolului al XX-lea, locuitorii de acolo cunoșteau deja forma Krekenava, -os — Vaižgantas o menționează astfel în 1904 (32: XI 12). „Lietuvos apgyventos vietos” din 1925 indică, de asemenea, forma krekenava (33: 157).

Așadar, cum trebuie interpretată varianta inițială *Krakinava? Nu există nicio îndoială că tema este *krakin-, iar -ava este un sufix. Cel mai probabil, acesta este un sufix de origine slavă, cu ajutorul căruia s-au format în Lituania numeroase nume de așezări. Cele mai frecvente sunt derivatele cu sufixul -ava (sau -avas) din antroponime: Adomavà: Adõmas, Antanavà: Antãnas, Algirdavà: Algirdas, Mantydavà: Mañtydas și așa mai departe. Prin urmare, este pe deplin posibil ca și numele târgului *Krakinava să fie format cu sufixul -ava de la antroponimul *Krakinis sau ceva asemănător — cf. numele de familie lituaniene actuale Krãkė, Krãkis, Krakỹs, derivate din lituanianul krãkė, „ciocănitoare neagră, ciocănitoare cu creștet roșu; caras” (34: I 1063).

Forma mai veche a numelui târgului, *Krakinava, s-a schimbat în forma actuală, *Krekenava, cel mai probabil prin analogie cu substantivul comun odinioară foarte răspândit krėkenas, krėkenys, krėkenos, „laptele unei vaci care tocmai a fătat sau urmează să fete”.

Kruonis (1). Se presupune că, pe vremea LDK, Kruonis era deja o moșie, unde regele Kazimieras a pus să se construiască o capelă în 1472. Localitatea este marcată pe harta Lituaniei din 1613 — așadar, era deja bine cunoscută în acea perioadă. Târgul s-a dezvoltat în secolul al XIX-lea (3: II; 4: II).

Istoricul M. Balinskis considera Kruonis o așezare deosebit de veche, deoarece, în opinia sa, un alt nume al Nemunasului, menționat în izvoarele vechi, Chronus, ar fi același cu Kruonis (6: I 484).

În realitate, nu există niciun temei pentru a identifica Chronus din izvoare cu numele târgului. Dacă este posibilă vreo legătură între ele, aceasta ar fi doar indirectă. După cum se știe, târgul este situat lângă râul numit Krūonė. Nu există nici cea mai mică îndoială că târgul a fost numit după râu. Așadar, mai întâi a existat râul, iar târgul, desigur, a apărut mai târziu.

În ceea ce privește identificarea lui Krūonė cu Chronus, multe lucruri rămân neclare. În primul rând, Kruonė este un pârâu prea mic pentru ca autorii antici să-l fi confundat cu Nemunasul. În plus, există date care arată că Chronus ar fi putut fi și un alt

191.

râu. De pildă, în cronica Ordinului Teutonic „De Borussiae antiquitatibus” se scrie: „Est autem Chronus fluvius, qui hodie Pergulus dicitur” (28: IV 287) — „Mai este râul Chronus, care astăzi este numit Prieglius” (Prieglus — un râu din Prusia Răsăriteană, care se varsă în Marea Baltică). Așadar, deocamdată nu există un temei mai clar pentru a identifica Chronus cu Krūone.

Formarea numelor așezărilor din hidronime este foarte caracteristică limbii lituaniene. În acest caz concret observăm o anumită nepotrivire — numele râului Krūonė este de genul feminin, în timp ce numele târgului Krūonis este de genul masculin. Totuși, acest lucru nu ar trebui să ne facă să ne îndoim de originea hidronimică a numelui târgului, deoarece există și alte cazuri în care numele unei așezări diferă de hidronimul corespunzător, inclusiv ca formă: râul Alėja: satul Alėjai, districtul Raseiniai; râul Juodupė: satul Juodupiai, districtul Vilkaviškis; lacul Vašaknas: satul Vašaknos, districtul Zarasai etc.

Lazdijai (2). În 1532, Lazdijai era deja domeniu și seniorie domnească (6: III 476). Târgul a fost întemeiat de Žygimantas Augustas în 1560, iar Žygimantas Vaza i-a acordat drepturile Magdeburgului în 1597 (3: III).

Originea numelui nu este pe deplin clară, dar cel mai probabil provine de la numele râului care curge pe lângă Lazdijai. Și în privința numelui râului apar, din nou, diverse îndoieli. Numele oficial, autentic, cunoscut și în vorbirea curentă a râului este Raiš-upis (se varsă în lacul Rimietis). Desigur, numele orașului nu s-ar fi putut forma direct din acesta. Dar este posibilă aici următoarea explicație, deși cu unele rezerve.

Numele râului Raiš-upis ar putea proveni dintr-o formă anterioară * Reis-upis, deoarece în acest grai rei- devine rai- prin velarizarea consoanei r (de pildă, reiškia devine raiškia). Rădăcina * reis- ar putea fi, de asemenea, o formă ulterioară, ușor lituanizată, din * reis-. Există motive să considerăm această rădăcină * reis- de origine jatvingiană și să o legăm de cuvântul prusac * reisīs sau * raisos „nucă” (17: I 261). Este adevărat că în prusacă nu s-a păstrat cuvântul comun „pur” * reisis sau * reisas, dar îl întâlnim în substantivul compus bucca-reisīs (* buka-reisis) „fag, nucă de fag” (18: II 262). După cum se știe, în Lituania de Sud există și alte toponime jatvingiene a căror cheie etimologică se află în limba prusacă: lacul Gáilieka, Seirijai — cf. prus. gaylis „alb”; râul Kirsnà, Kalvarija — cf. prus. kirsnan „negru”; râul Lindė, Lazdijai — cf. prus. lindan „vale, vâlcea”; lacul Stabingis, Seinai — cf. prus. stabis „piatră” etc. Așadar, există un temei destul de solid pentru a explica tocmai astfel originea rădăcinii raiš-.

La început, numele râului ar fi putut fi compus — * Reisio upė, * Reiso upė sau ceva asemănător. Cu timpul, așa cum se întâmplă adesea, numele compus s-a contopit într-un singur cuvânt: * Reisupis, devenit ulterior * Raisupis, care, ușor lituanizat, a căpătat denumirea actuală Raišupis.

Prus. * reisis sau * reisus are aceeași rădăcină ca lituan. rėš-utas, care provine din forma proto-lituaniană * reiš-utas. Iar nucile, după cum știm, cresc în aluni. Astfel ajungem la concluzie: putem lega rădăcina * reis- (* rais-, raiš-) de sonoritatea numelui orașului Lazdijai, lazd-. Esențial este că numele râului Raiš-upis are variantele Lazda și Lazdija. Este adevărat că aceste variante sunt cunoscute doar din documente, dar autenticitatea lor este confirmată de numele orașului Lazdijai. Așadar, cândva, cuvântul jatvingian * reisīs sau * reisas a fost tradus de lituanieni — astfel, alături de * Reisupis au apărut Lazda și Lazdija. Iar din pluralul variantei Lazdija s-a format și

192

a apărut numele orașului Lazdijai. În limba lituaniană, numele așezărilor se formează destul de des din pluralul numelor râurilor și lacurilor: râul Anykšta: târgul Anykščiai, râul Šalantas: târgul Šalantai, lacul Veisiežis: târgul Veisiejai etc.

Dacă într-adevăr lucrurile au stat astfel, am avea unul dintre cele mai interesante și mai unice cazuri de interferență între limbile jatvingiană și lituaniană, mai precis, un calc din limba jatvingiană în limba lituaniană. O asemenea traducere este posibilă numai într-o situație de bilingvism. Așadar, asimilarea jatvingienilor s-a produs în mod pașnic, fără tulburări, prin contacte intense, oamenii cunoscând adesea ambele limbi — lituaniana și jatvingiana. În alte condiții, traducerea semantică ar fi imposibilă.

Lentvaris ⁽¹⁾. În 1596 este menționat domeniul Lentvaris (Lentvariškės). Așezarea a început să se dezvolte în 1861—1862, după construirea căii ferate Sankt Petersburg—Varșovia (4: II).

Numele actual Lentvaris pare să fie ulterior, evoluat dintr-o formă mai lungă, fără prefix. La început, toponimul era cel mai probabil un derivat cu sufixul -išk-, cf. Лимоварышки, Litowaryszki din 1639 (110: 268—269), od folwarku Lentworyszeh din 1758 (21). J. Jurkštas, cercetător al toponimelor din Vilnius, subliniază că în documentele din secolele XVII—XVIII predomină forma cu sufixul -išk-: Лентваришки, Лантваришки, Лимоваришки, Литowaryszki, Littowaryszki, Littawaryszki (107: 30), Lantwaryszki din 1744 (111: 86). Pe de altă parte, este clar și că în secolul al XVIII-lea apărea deja o altă formă, cu sufixul slav -owo: Lantworowo din 1784 (108). Ulterior, această formă s-a impus: Ландварово din 1874, Ландверово din 1895, Ландверово din 1905, Lentwarowa din 1908 (21). Forma oficială în poloneză era Landwarów. Așadar, pentru o vreme, variantele numelui cu -išk- și cu -ow- au fost, se pare, în concurență. Este indubitabil că forma actuală din limba lituaniană Lentvaris este o remodelare târzie după pol. Landwarów ar pan.

Constatând că forma mai veche a numelui avea sufixul -išk-, trebuie să stabilim care este tema cea mai probabilă, deoarece, după cum am văzut, apar atât *lentvor-, cât și *litovar-. Se pare că forma mai veche este cea cu *litovar- sau ceva asemănător (107: 30). Aceasta ar fi o temă antroponimică, legată de numele de familie al Chrebtavici, atestat începând din secolul al XV-lea: владька луцкий Никифор... подскарбий наш Иванко Литавор Богданович Хребтовича 1487 m.; наместник Утенский, панъ Литаворъ Хребтовичъ 1487 m.; alte atestări: Литавор, Литаворъ, Литаворъ, Литавору, Литаварова — toate de la sfârșitul secolului al XV-lea (109: I 549), Литовъръ din 1507 (99: 555), пане Литаворове din 1507 (99: 565), пану Литаворовю în jurul anului 1514 (99: 843), пану Литаворовую din 1516 (99: 868), пану Литавору din 1516 (99: 869), пана Литаворове, панъ Литаворъ din 1516 (99: 820), панъ Литаворъ în jurul anului 1516 (99: 874).

Așadar, ar fi vorba de numele unei persoane, *Litovaras sau ceva asemănător. După cum vedem, tema toponimului *Litovariškės și cea a antroponimului *Litovaras sunt identice: *litovar-. Prin urmare, se poate afirma fără ezitare că toponimul *Litovariškės este un derivat cu sufixul -iškės format de la antroponimul *Litovaras.

Formele Лентваришки, Лантваришки etc. sunt cel mai probabil contaminări din Landwarów sau ceva asemănător și *Litovariškės.

Linkuva ^(3ᵇ). La începutul secolului al XVI-lea, Linkuva era deja domeniu, iar în 1584 — târg (4: II).

Numele este menționat pentru prima dată, probabil, în 1371. În „Cronica Livoniei” a lui Vartbergė-

193

nicoje” – Linkowe (28: 99). Această cronică mai menționează Linkuva de câteva ori: Linkowe în 1372 (ibidem, 101), Linkowe în 1377 (ibidem, 115). Mai târziu se întâlnesc forme asemănătoare ale numelui localității: ку Линкову, двора Линковского în 1565 (57: 160), Подъ Линковомъ în 1594 (ibidem, 361), Линковскій фольваркъ în secolul al XVI-lea (35: 169), Linkawa, Linkawos în 1848 (89: I 119), Linkava în 1904 (32: XI 13). Aceste grafii (mai ales cea a lui Valančius) arată că forma anterioară a numelui era puțin diferită, anume Linkavà. Este cunoscută nu numai din scrieri, ci s-a păstrat până în zilele noastre și în vorbirea vie.

Este încă greu de spus când s-a impus forma Linkuvà. După cum am văzut, în 1904 Vaižgantas încă scria Liñkavą. Lista oficială a toponimelor de dinainte de război, „Lietuvos apgyventos vietos” („Localitățile locuite din Lituania”), consemnează deja forma Linkuva (33: 306). De atunci, aceasta s-a impus pretutindeni în limba standard.

În afara numelui localității Linkuvà, este cunoscut și numele satului Linkuvà (districtul Kaunas, comuna Užliedžiai). Și forma sa mai veche era Linkuvà — „Lietuvos apgyventos vietos” consemna încă: Linkavos dv., Linkavos k. (ibidem, 71). În plus, înainte de război exista un cătun numit Linkuvà în comuna Kruonis, districtul Trakai. O parte a satului Smalkiškiai, din districtul Biržai, poartă numele Linkavai (sau Linkavai). Tema linkav- apare și în hidronime: Linkavà, râu în Krekenava, afluent de stânga al Nevėžis; Linkava, râu în Raseiniai, satul Lenkeliai.

Toponimul Linkuva (și formele asemănătoare) este derivat, cu sufixul -ava, din lituanianul lénkis, liñkis „adâncitură, vale; o pătrundere mică a unei întinderi de apă în uscat, golf; cot, meandru”, lénkti sau cuvinte înrudite.

Liudvinãvas (2). Un loc de popas și de înnoptare pentru vânători, aflat în pădurea Punia, care era numit Trobomis. Mai târziu s-a format aici un sat, transformat în târg de nobilul Liudvikas Konstantinas Pacas (mort în 1730). Târgului i-au fost acordate drepturile Magdeburgului în 1719 (60: 564–565).

Cercetătorii sunt de acord că târgul a fost numit după nobilul Liudvikas Pacas (60: 564; 6: III 202). Ar fi vorba de un derivat al numelui de persoană Liùdvikas, format cu sufixul de origine slavă -avas (ca Aleksandrãvas, Endriejãvas, Jokūbãvas și altele asemenea). Nu este însă clar de ce avem forma Liudvinãvas, și nu *Liudvikavas. B. Kviklys consideră, e drept, că forma inițială a numelui ar fi fost *Liudvikavas, din care s-ar fi dezvoltat ulterior Liudvinãvas. Dar această afirmație este destul de greu de susținut, deoarece, de pildă, numele satului din districtul Telšiai Liudvikãvas a fost și a rămas astfel până în zilele noastre. Sau, din nou: E. Volteris și alte surse menționează numele satului Людвиково din comuna Balbieriškis, județul Marijampolė, în 1901, precum și numele târgului Людвитовъ (21). Dar aceste două nume de locuri nu au devenit identice. Prin urmare, nu există un temei mai clar pentru a presupune că *Liudvikavas s-ar fi transformat cumva în Liudvinavù. Cu atât mai mult cu cât, potrivit datelor de care dispunem, nu sunt cunoscute atestări cu k (*Liudvikavas sau forme asemănătoare). Nu ne-ar rămâne decât să presupunem că, atunci când a creat numele târgului, Liudvikas Pacas a procedat după bunul său plac — pur și simplu a creat numele pe care și-l dorea, care îi plăcea, adică a folosit „în mod creativ” modelul nume de persoană plus sufixul -avas. De pildă, în lista parohiilor din decanatul Alvitas din 1744 găsim: Ludwinow (111: 185).

Maišiagala (1). O așezare foarte veche, menționată în secolul al XIII-lea. Întrucât locul a fost important din diverse puncte de vedere încă din vechime, numele său apare destul de des în izvoarele istorice; cf.: Mitzegale în 1254 (28: II 137), Nitzegale în 1254 (n-ul inițial din cuvânt apare aici în locul lui m — vezi 106: 36), Meyszegele în 1364 (28: III 595), Meisegale în 1365 (ibidem, II 86), Masgallen în 1366

194

m. (ibidem, 553), Maisegal în 1385 (ibidem, 693), Meysegaln în 1385 (ibidem, 694), Meyegallen în 1385 (ibidem), Meisegal în 1385 (ibidem, 696), off Mayzegayl în 1385 (ibidem, 694), Meisegaln în 1385 (ibidem, 695), Meyschegallen în 1387 (ibidem, 633), Meisegalle în 1390 (ibidem, 639), Misegallen în 1390 (ibidem, 642), Maysigal în 1390 (ibidem, III 162), Meisschengallen în 1390 (ibidem, II 641), y Мойшокголе în 1442 (8: 120), у Мойшокголе în 1442 (ibidem, 121), у Мойшокголе în secolul al XV-lea (ibidem, 186), ез Мойшакголе în 1486 (ibidem, 240), ез Мойшокголе în 1487–1489 (ibidem, 266), ез Мойшокголе în 1490 (ibidem, 314), у Мойшакголской волости în 1475 (ibidem, 57), у Мойшокголе în 1442 (ibidem, 120), съ корчомъ Мойшокголскихъ în secolul al XV-lea (ibidem, 184), зѣ корчомъ Мойшокголскихъ în 1487–1489 (ibidem, 251), до Мойшокголы în jurul anului 1514 (99: 183), з Мойшакголы în jurul mijlocului secolului al XVI-lea (62: 674), до Мойшакголы în 1564 (ibidem, 762), до Мойшакголы în 1564 (ibidem, 766), з Мойшакголы în jurul anului 1564 (ibidem, 783), dąmbrowy moyszagolskie în 1554 (57: 80), od ziem moyszagolskich în 1554 (ibidem, 63) și așa mai departe. În polonă s-a impus definitiv forma Mejszagota, iar în rusă Мейшагола.

Atestările din documentele istorice, deși variază întrucâtva, reflectă în general destul de exact forma oficială actuală Mášiagala (mai ales formele Meisegale, Maisegal etc. din cronicile Ordinului). Prin urmare, nu există îndoieli cu privire la numele oficial actual, Mášiagala. Cu atât mai mult cu cât acesta este cunoscut și în vorbirea vie în zilele noastre (în zona Musninkai, Gelvonai și în alte locuri).

Numele Mášiagala este un compus, format din rădăcinile maiš- și -gal- prin intermediul vocalei de legătură a; cf. și Eiriñgala, Lėkėnagála, Nõciagala, Tãrñagala, Zvãnagala (pentru toponime asemănătoare și pentru elementul -gal- în detaliu, vezi Ramýgala). Originea primului element, maiš-, este neclară. Se poate presupune că este de origine antroponimică. Este adevărat că nu este cunoscut un nume de persoană (nume de familie actual) *Maišys sau asemănător. Totuși, în Lituania de Est (comuna Šešuoliai) a fost consemnat în zilele noastre numele de familie Maišėlis (34: II 134). Acesta ar putea fi un derivat format cu sufixul diminutival -elis de la *Maišys sau ceva asemănător. În acest caz, sensul inițial al toponimului Mášiagala ar fi „capătul, marginea lui *Maišys” sau ceva asemănător. Există numeroase analogii: Daukšiõgala — „capătul lui Daukšys”, Nõciagala — „capătul lui Nõcys sau Nõcius”, Stavarỹgala — „capătul lui Stavaras” și altele.

Marijámpolė (1). Este un oraș relativ recent. Se presupune că până în secolul al XVI-lea, pe locul orașului actual se aflau păduri, în care coloniștii au început să se stabilească abia în secolul al XVI-lea. Colonizarea ar fi putut fi accelerată de invazia rusă în Lituania din 1655. Refugiații care fugeau de ruși au căutat adăpost în pădurile din Sūduva. Aceștia au întemeiat pe râul Šešupė satul Pašešupys (sau Pašešupiai), menționat pentru prima dată în 1667, în registrul fiscal al districtului Kaunas. În 1717, la mică distanță de sat s-a înființat conacul Kvietiškis, în jurul căruia a început curând să se dezvolte un târg. Pašešupys aparținea conacului Kvietiškis, al cărui proprietar a fost și inițiatorul întemeierii târgului. Piața J. Basanavičius din orașul Marijampolė se află aproape în locul în care era satul Pašešupys, aparținând starostiei Prienai. Numele Pašešupys nu i-a plăcut starostelui de Prienai, care a numit târgul Starapolė. Acest nume este menționat pentru prima dată în 1736. De atunci, numele Pašešupys dispare din documente.

Pe măsură ce Starapolė se dezvolta, în apropiere a început să se formeze un alt târg. În 1750, contesa Butlerienė, starostina de Prienai, a obținut de la mănăstirea mariștilor Sta-

195

a cumpărat de la starapolieni și între râurile Šešupė și Jevonis a construit o mănăstire și o biserică. Aici au început să se stabilească călugării mariani, al căror nume l-a primit Marijampolė (orașul este menționat pentru prima dată cu acest nume în 1756). În 1792, Stanislovas Augustas i-a acordat orașului Marijampolė drepturi urbane și i-a permis să aibă un sigiliu cu stemă. Astfel, treptat, orașul Marijampolė începe să se impună, înlocuind complet numele Starapolė. Așadar, Marijampolė este o combinație a două așezări — Starapolė și Marijampolė (6: III 149–151; 3: II).

Din istoria întemeierii și dezvoltării orașului reiese și originea numelui său — este un nume mai degrabă artificial, livresc, format din denumirea ordinului călugăresc marijōnas și -polė. * Marijampolė este greu de pronunțat în lituaniană, de aceea s-a transformat în Marijámpolė.

În Lituania sunt cunoscute câteva zeci de nume de localități al căror al doilea element este -polė sau -polis. Originea lor diferă. Dar este indubitabil că, în cazul unora dintre ele, al doilea element -polė, -polis poate fi derivat din substantivul grecesc polis „oraș, cetate”. Acestea sunt toponime create artificial de proprietarii unor conace, ferme sau alte proprietăți, imitând Antichitatea. În Europa, multă vreme a fost la modă crearea de toponime după modele antice. Poate că un ecou al acestei tradiții este și numele orașului Marijámpolė — literal, ar însemna „polisul marianilor”, adică „orașul marianilor”.

Asocierea celui de-al doilea element -polė cu terminația polis din greacă -ė nu este împiedicată de faptul că nu există o legătură mai clară între terminațiile -polė, -polis ale toponimelor și terminațiile -ė, -is, pe de o parte, și originea acestor elemente, pe de alta. De exemplu, în toponimele Bagnápolis, Koncepolis, Krasnópolis, Pūstápolis, al doilea element -polis provine cel mai probabil nu din grecescul polis „oraș”, ci din limbile slave — pol. pole, rus., biel. pole „câmp”. Că așa stau lucrurile o arată semantica acestor toponime — primele lor elemente bagn-, konc-, krasn-, pūst- provin din cuvinte comune — slavisme din limba lituaniană, de exemplu bagnà „loc mlăștinos”, pūstas „gol”, ori direct din cuvintele slave corespunzătoare (pol. bagno, rus., biel. болото; pol. koniec, rus. конец; biel. красны, rus. красный; biel. пусты, rus. пустой). Așadar, să zicem că Bagnápolis înseamnă „câmp cleios, umed”, iar Pūstápolis — „câmp gol” sau ceva asemănător. În general, se poate spune că, atunci când primul element al toponimelor cu -polė, -polis poate fi considerat derivat dintr-un cuvânt comun, aproape fără excepție al doilea element -polė, -polis trebuie considerat un slavism (pol. pole, biel., rus. pole).

Și, dimpotrivă, atunci când primul element al unor asemenea toponime provine dintr-un nume propriu (cel mai adesea un nume de persoană), al doilea element -polė, -polis poate fi de obicei asociat cu grecescul polis. Nici în acest caz nu se observă o legătură mai clară între terminațiile -ė, -is și origine. De exemplu, Anápolė și Anápolis: terminațiile lor diferă, dar primul element provine cel mai probabil din numele de persoană Ana. Sau, din nou: Janápolė și Janápolis — de la Jónas.

Știind acestea, pare mai convingător să derivăm al doilea element al numelui Marijámpolės din grecescul polis: „orașul marianilor”. Totuși, există aici și un „dar”. După cum s-a menționat, numele satului Pašešupys a fost schimbat în mod arbitrar (dintr-un capriciu al starostelui de Prienai) în Starapolę. Este aproape sigur că ambele elemente ale acestui toponim sunt slavisme: „staroje pole” — „câmp vechi”. Așadar, când numele Starapolė a fost înlocuit cu numele Marijámpolė, al doilea element -polė al numelui mai vechi ar fi putut fi transferat mecanic în noul nume Marijámpolė. Deși, totuși, este mai probabil că marianii înșiși sau patronii lor au preferat în mod conștient să interpreteze noul nume

196

mai degrabă ca „orașul marianilor” decât ca „câmpul marianilor”.

Merkinė (2). Una dintre cele mai vechi așezări din Lituania. Este menționată pentru prima dată în 1377, când cavalerii teutoni au devastat cetatea Merkinė (6: I 430). Găsim Merkinė în lista târgurilor lituaniene din 1551. În 1556, Žygimantas Augustas a reconfirmat drepturile de Magdeburg ale orașului Merkinė. Din secolul al XVI-lea sunt menționate conacul și starostia Merkinė (3: II).

Mențiunile vechi ale numelui în documentele istorice sunt destul de asemănătoare: Merken în 1377 (28: II 584), Merkenpil în 1377 (ibid., 587; această grafie arată clar că la sfârșitul secolului al XIV-lea în Merkinė exista deja o cetate), Merken în 1393 (ibid., 653), Merkin în 1384 (ibid., 689), Merken în 1384 (ibid., 690), Merkin în 1384 (ibid., 691), Merken în 1385 (ibid., 696, 697, 698), Merke în 1387 (ibid., 699), Merkinpille în 1391 (28: III 176), Merkin în 1393 (ibid., 191, 264), Merkyn în 1394 (ibid., 627).

Originea numelui este clară — este un derivat cu sufixul -inė de la numele râului Merkys. În limba lituaniană se cunosc și alte nume de localități formate în acest fel: Nemenčà râu: Nemenčìnė târg, Dàbrupis râu: Dabrupìnė sat în districtul Tauragė, Kiemsrūtas râu: Kiemsrūtìnė sat în districtul Panevėžys (41: 202).

Molėtai (1). Numele Molėtai este menționat pentru prima dată în 1387, într-un act al lui Jogaila adresat episcopului de Vilnius, cu prilejul creștinării auktaiților și al înființării diecezei de Vilnius: „...dăruim pe vecie și fără drept de revocare acestei biserici și episcopului ei, oricine va fi, cetatea noastră Tauragnai, împreună cu ținutul învecinat, și satele Labanoras și Molėtai”. Așadar, la sfârșitul secolului al XIV-lea, Molėtai era încă un sat. În 1492, ducele Aleksandras a confirmat această donație. Molėtai a aparținut episcopilor de Vilnius până în secolul al XVIII-lea (6: II 42). Înainte de război era centrul unei comune.

Originea numelui nu este pe deplin clară. Teoretic, ar putea fi format din pluralul unui nume de persoană, însă nu se cunoaște niciun nume de persoană mai evident, precum * Molėtas sau altele asemenea. Numele de familie actual Moletà (cunoscut din împrejurimile localităților Dusetos și Obeliai) este cel mai probabil o formă dialectală a lui Meletà. Prin urmare, ar fi greu de demonstrat originea numelui Molėtų din nume de persoane.

Mai plauzibil ar fi să asociem numele Molėtai cu adjectivul comun molétas, moléta „argilos, argiloasă”, adică „câmp argilos, pământ argilos” sau ceva asemănător. În plus, adjectivul comun molétas poate însemna și „de culoarea argilei, brun-roșcat”. Așadar, sensul inițial al numelor de locuri formate din cuvântul molétas, -a ar fi putut fi nu numai „argilos”, ci și „de culoarea argilei”. Toponimele Molét-kalnis, câmp în Leliūnai, și Molétai, câmp și mlaștină în Joniškis (districtul Molėtai), confirmă această ipoteză: Molét-kalnis ar însemna „deal argilos sau de culoarea argilei”, iar Molėtai — pur și simplu „câmpuri argiloase” sau ceva asemănător.

Nemenčinė (2). Așezare veche, menționată probabil încă din 1338 (4: II).

În primul rând — în privința genului gramatical. În trecut apăreau uneori grafii cu -inc., de exemplu, la S. Gimžauskas: „Ce Nemenčinas ciudat, care apără limba maternă” (6: I 182), Nemenčinas în publicația „Viltis” din 1908 (21). De aceea, este util să ne bazăm pe datele documentelor istorice: Нумененскуна în 1486 (67: 407), Немуненскуна în 1501 (ibid., 617), Неменчинское волости, у Неменчине, у Неменчине, у Не-

197.

менччинской волости (ten pat, 23), Неменчинское волости 1495 m. (ten pat, 611), двора Неменчинского 1514 m. (99: 117), Неменчинское волости 1516 m. (ten pat, 407). Daug kartų vardą mini 1554 m. Nemenčinės ir Linkmenų vls. inventorius: do Niemęczyną (57: 37), do Niemenczyną (ten pat, 38), z Niemenczyna (ten pat, 40), od Niemęczyny (ten pat, 52), do Niemenczyny (ten pat, 54), od Niemęczyny (ten pat, 79), od Niemenczyna, od Niemęczyma (ten pat, 80), od Niemęczyna (ten pat, 83). Kiti užrašymai: Въ Неменьчьне 1523 m. (82: 150), з Неменчина 1567 m. (87: 449, 547), з Неменчины 1567 m. (ten pat, 561), Неменчинска 1566 m. (62: 882), Неменчинь 1567 m. (87: 503), Неменчинь 1678 m. (98: 491), imienia Niemęczynskiego 1629 m. (70: 110), podania dworu Jencmieniszek, alias Niemienczyna 1629 m. (ten pat, 329), Niemenczynensis 1744 m. (111: 40), Niemeczyn 1744 m. (ten pat, 174), рез м-ко Неменчина 1822 m. (65: III 59), в Неменчине 1829 m. (ten pat, 359), Неменчина 1874 m. (113: 4), Неменчинь 1874 m. (ten pat, 49), Неменчинь 1892 m. (83: 92), Неменчинь 1904 m., Неменчинь 1905 m. (21) ir t.t.

După cum vedem, din vechime au concurat două forme — cu terminație moale (-inė) și cu terminație dură (-inas). Chiar și în același document — inventarul din 1554 al volostei Nemenčinė — numele este scris diferit: z Niemenczyna — od Niemęczyny, do Niemęczyna — do Niemenczyny. În polonă s-a impus forma Niemenczyn (13: II 534), în rusă — Неменчинь. Norma limbii lituaniene este clară — Nemenčinė. Nu există niciun temei pentru a-i pune la îndoială autenticitatea. După cum am văzut, documentele istorice o respectă din vechime; astfel au cunoscut-o și o cunosc vorbitorii limbii vii. Această formă este susținută, chiar dacă indirect, și de originea și formarea numelui: Nemenčinė este un derivat cu sufixul -inė de la numele râului Nemenčia (pentru mai multe detalii despre o astfel de derivare a toponimelor, vezi Merk inė).

Nida (2). Așezarea centrală a orașului Neringa, stabilită în locul actual relativ târziu. Vechea Nida se afla la circa 2 km la sud de cea actuală, mai aproape de Marea Baltică. În 1529, orășelul a primit drepturi de Magdeburg. După ce nisipul a îngropat Vechea Nida în 1675, locuitorii săi au început să se stabilească mai la nord, iar în 1732 s-au așezat în Nida de astăzi (4: III). În apropiere erau deja întemeiate cătunele Skrzdynė și Purvynė. Astfel, Nida s-a format din trei mici cătune — Nida, Skrzdynė și Purvynė (6: IV 680).

Există diferite îndoieli cu privire la primele atestări ale numelui. În descrierile rutelor de iarnă ale cavalerilor teutoni, localitatea Noyken este menționată de două ori, în 1386 (28: II 668, 670). Editorii volumului consideră că această localitate trebuie să se fi aflat în Peninsula Curoniană, lângă Rasytė: ”Der Ort... kann Wohl nur in der Gegend von Rossiten auf der Kurischen Nehrung gelegen haben” (ibidem, 668). Cel mai probabil, este vorba de Nida. Consoana k din numele Noyken poate fi în locul lui d, *Noyden. R. Pietsch susține că, în descrierile rutelor Ordinului Teutonic, Nida a fost numită în 1437 noyden (50: 26), Noyden (ibidem, 27). B. Kviklys raționează în mod asemănător (6: IV 680). Totuși, niciunul dintre ei nu indică exact sursa, așa că nu am putut verifica afirmația — în indexul „Scriptores Rerum Prussicarum” nu există Noyden sau ceva similar. Nu o găsim nici în lucrările altor cercetători, de exemplu în dicționarul I. Steponavičienė (106). Așadar, forma Noyden rămâne ipotetică.

Numele Nida a atras atenția cercetătorilor de mai multe ori. Probabil că K. Būga a fost primul care a explicat mai pe larg acest toponim. El l-a asociat cu hidronimul din Prusia,

198

Atestat în 1343 ca Nyda, în 1420 – Neyde (germ. Neide-Fluss, Kr. Neideburg). Polonezii pronunțau acest nume de râu Nida. În opinia lui K. Būga, pol. Nida provine din prus. *Neidā. Ipoteza aceasta ar fi susținută nu numai de atestarea din 1420 Neyde și de germ. Neide-Fluss, ci și de numele râului din Sambia Neyden din 1439, de numele satului Neydowe din 1332 (germ. Needau), Niedin-See < lacul *Niedinis (astăzi lat. Niediņu-ežers). K. Būga compara aceste nume de locuri și cu Nida celtic (germ. Nidda, afluent al Mainului), Nida (afluent al Nied-Saar) și considera posibilă derivarea lor din sanscr. nédati “curge, se revarsă” (2: III 241). J. Otrębski a pus numele polonez Nida în legătură cu hidronimele lituaniene Niedus, Niedulis, Niedà și, la fel ca K. Būga, le-a derivat din nédati (43: 148).

Hidronimele europene Nida și altele asemenea au fost studiate recent cel mai amplu și mai detaliat de J. Udolph. El a prezentat o întreagă serie de nume de râuri cu nid-, neid-, menționând printre ele și toponimul lituanian Nidà (germ. Nidden). Acest autor a explicat originea lor în mod similar, legându-le de indo-ariana veche nédati < *neideti “curge, se revarsă” (44: 181–186).

J. Udolph a cartografiat numele râurilor europene și alte toponime cu nid-, neid-. Harta arată o distribuție clară: numele cu *neid- sunt răspândite în partea de est a Europei, iar cele cu nid- — în partea de vest. Singura excepție este lituaniana Nidà (ibidem). Acest fapt, de unul singur, ne face să ne îndoim că forma actuală Nidà este cea originară, cea mai veche. După cum am văzut (deși unii autori, printre care și W. Schmidt, se îndoiesc de acest lucru — (69: 29)), în descrierile rutelor cavalerilor teutoni de la sfârșitul secolului al XIV-lea, rădăcina conține un diftong: Noyken, Noyden. Prin urmare, se poate presupune că vocala i a apărut mai târziu în locul diftongului (-ai- sau -ei-). Desigur, acest lucru nu este ușor de demonstrat, dar consemnările istorice indică totuși o tendință de înlocuire a diftongului cu un monoftong. De exemplu, același hidronim din Prusia, pronunțat de polonezi Nida (consemnat de Ordin în 1344 ca Nyda), avea în mod evident un diftong în rădăcină — Neyde. În 1420, vocala i din forma poloneză este monoftongul regulat în locul prus. ei (lit. ie) (2: III 241). Sau toponimul prusac Nedem, Neydem din 1389, Neydams Neyderes din 1430 (germ. Neydims), provenit din numele personal prusac Neydım și consemnat, de pildă, în 1374 ca Nydem (47: 108). Așadar, se poate bănui că rădăcina nid- din numele actual Nidà este mai recentă, provenind din diftongul -ai- sau -ei-. Faptele din dialectul curonianilor din Neringa susțin această idee. Prėila se pronunță Pelė (50: 40–41), Peleikis se pronunță Pelekis (ibidem, 35). O asemenea monoftongizare este caracteristică și cuvintelor comune: veide se pronunță vėde, greite se pronunță grėte, režė se pronunță rėže (51: 259).

Îndoieli ridică și terminația -a a numelui. Consemnările mai vechi ar sugera că -a este o formă mai recentă, provenită din -e. V. Kalvaitis scria în registrul toponimelor cules din vorbirea curentă la sfârșitul secolului al XIX-lea: Nide, genitiv Nidės (germ. Nidden) (45: 47). Locuitorii localnici (curonienii) folosesc și astăzi forma Nide (46: 157). Cel mai probabil, Nide provine din *Nidē, adică din *Nidžiai. Analogia cu Prėlos susține frumos această ipoteză. Forma actuală Prėila este nouă — încă în 1960 a fost consemnată de la localnici forma Prėilė, adică Preilē. Cf. și: „Merge la Preili”; „promontoriul Preilių”. Este cunoscută și varianta letonă a acestui nume: Preiļu bukte — în golful Curilor — Maģâ un Dižâ Preiļu bukte (68: 52). Potrivit datelor lui F. Hinze, curonienii folosesc în prezent forma Prele (46: 157), care poate proveni din *Preile (adică din *Preiligi). Se pare că au existat și alte variante ale acestui nume — Preili, Preiļi (69: 30). Așadar, terminația -a și accentuarea (Prėila) sunt recente, neautentice—

199.

ca. Nu există nicio îndoială că echivalentul exact al orașului Preiliai este numele orașului leton Preili (în lituaniană ar fi * Preiliai).

Lituan. Preila (din Preilai) și let. Preili sunt cel mai probabil toponime de origine antroponimică — în Letonia este atestat și în zilele noastre numele de familie Preilis (52: 485). Acesta este, fără îndoială, leton, legat de let. preilis „musafir nepoftit” sau preilis „a încrucișa într-un anumit fel două vergele pentru a întări țesătura”.

Astfel, ajungem la concluzia că forma dialectală mai veche a localității Nidos era * Naidė sau * Neidė, adică * Naidžiai sau * Neidžiai. De altfel, forma de plural este susținută, cel puțin în parte, de scrierea din 1854 a ziarului „Viltis”, de exemplu: Nidų parapiją (21).

* Naidžiai sau o formă asemănătoare ar fi un toponim de origine antroponimică, legat mai întâi de antroponimul prusac Noyde, apoi de toponimul prusac Nayde-lauken din 1305 (47: 104), letonă Naidiņa sat, Naidiņi sat (40: III 467), lituan. Naidai sat în raionul Širvintos, Naidynė sat în raionul Šakiai, Naidinai sat în raionul Šalčininkai, Naidinė pădure în comuna Gruzdžiai și altele asemenea.

Originea rădăcinii naid- nu este pe deplin clară, dar și în acest caz, ca și în cazul Preilos (Preilių), cea mai probabilă este legătura cu let. naids, naidu „discordie, ostilitate, ură”, naidugties „a se mânia, a se certa, a trăi în vrajbă”. Compară și lituan. naidė „ticăloasă, escroacă”.

Astfel s-ar explica faptul că excepția constatată de J. Udolph în Europa de Est, reprezentată de nid- (Nida), este de fapt doar aparentă, deoarece toponimul Nida nu este un hidronim și nu are origine hidronimică, ci antroponimică.

Ūnuškis (1). Așezare veche. În 1505 a fost construită acolo o biserică; în 1511 este menționată moșia Onuškis, iar în 1554 s-a acordat permisiunea de a întemeia un orășel (4: III).

Numele este, fără îndoială, de origine antroponimică. Se presupune că toponimul Ywanendorf, menționat în descrierile drumurilor teutonilor, este același cu Ūnuškis (6: I 473–474). Există însă aici și o anumită incertitudine, deoarece alături este menționată și o altă localitate — Hannusdorf: „von Wirska bis czu Ywanendorfe ist iij mile... von Ywanendorfe bis czu Mantegirdendorfe ist ij mile, do vluest dy Salse... von Mantigirdendorffe bis czu Hannosdorfe ij mile; von Hannusdorfe bis czu Mynegelia dorfe ist ij mile” („de la Versekos până la Ywanendorfe este o milă... de la Ywanendorfe până la Mantegirdendorfe este o milă, pe unde curge Šalčia... de la satul Mantigird până la Hannusdorfe este o milă, de la Hannusdorfe până la satul Mynegelia este o milă”). Drumul descris trece de la Merkinė pe lângă Perloja și satele menționate până la Šalčininkai („do nympt Salseniken eyn ende”). Cu alte cuvinte, se călătorește de-a lungul râului Merkys, în direcția nord-est. Prin urmare, nu este clar de ce, în drum spre Šalčininkai, se făcea un ocol considerabil spre nord. Dacă era așa, atunci pe traseu, la distanță de o milă, ar fi trebuit menționate și alte localități, de exemplu Dusmenys, Leipūnai, și abia după acestea — Onuškis. De aceea apare și îndoiala dacă acele „satele lui Ivano și Hanuso” sunt cu adevărat actualul Onuškis. Poate că erau pur și simplu gospodării mai mari, care au dispărut mai târziu sau au primit alte nume. Probabil același lucru s-a întâmplat și cu „satele lui Mantigird și Minagaila” — în prezent nu există asemenea sate în Lituania.

Totuși, dacă s-ar dovedi că Onuškis poate fi totuși legat de unul dintre satele menționate, atunci nu de Ywanendorf, ci mai degrabă de Hannusdorf, deoarece

200

Ywanendorf este menționat aici mai întâi; după el ar urma Mantegirdendorf și abia apoi — Hannusdorf, presupusul Onuškis.

Oricum ar fi, numele satelor menționate Ywanendorf și mai ales Hannusdorf (Hannosdorf) arată că, la sfârșitul secolului al XIV-lea, în aceste ținuturi existau deja Ivan(i) („Jonas”) și Hanus(i) („Onuši”), ale căror nume puteau sta la baza formării toponimelor.

În acest caz concret, numele așezării trebuie legat de antroponimul Hanusas, al cărui corespondent lituanian ar fi *Onusas. Această ipoteză pare destul de plauzibilă și pentru că există date potrivit cărora conacul regal de la Onuškis a fost întemeiat la sfârșitul secolului al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea pe terenurile fostului sat regal Skundonys. Se spune că clădirile conacului au fost ridicate pe terenul iobagului Anusas (Hanusas) (6: I 473—474).

Așadar, deși persoana istorică concretă al cărei nume l-a primit orășelul nu este pe deplin clară, este indiscutabil că numele orășelului derivă dintr-o variantă fonetică a numelui Jónas.

De remarcat că în Lituania există două așezări cu numele Onuškis: pe lângă orășelul din districtul Trakai, există și un sat în districtul Rokiškis.

Acestea sunt toponime formate cu sufixul -uškis dintr-un prenume sau nume de familie *Onu-(as). E adevărat, un astfel de nume de familie sau prenume pare să nu se mai fi păstrat în limba vorbită de astăzi, dar, după cum am văzut, ar fi putut exista mai demult. Acest lucru este dovedit de numele de familie actual Onusaitis — un derivat cu sufixul -aitis de la *Onus(as) sau ceva asemănător. Numele de familie *Onus(as) este, la rândul său, împrumutat, cel mai probabil din poloneză Hanus, Hanuš < Jan.

Toponimele cu sufixul -uškis nu sunt frecvente; se întâlnesc mai ales în Lituania de Est. Ele se formează numai de la antroponime cu terminația -us: Bartkuškis (districtul Širvintos): Vaitkuškis (districtul Ukmergė): Vaitkus, Milkuškos (districtul Švenčionys): Milkus.

Așadar, la fel cum Bartkuškis, Vaitkuškis derivă din Bartkus, Vaitkus, tot astfel Onuškis derivă din *Onus(as).

Palanga (3ᵇ). Una dintre cele mai vechi așezări din ținutul nostru. Se presupune că în 1161 regele Danemarcei Valdemar I a debarcat aici cu armata sa. Palanga este menționată în 1253 în tratatul dintre Ordinul Livonian și Curlanda: Palange (2: III 169). În secolele XII—XIII, Palanga a fost un important centru comercial, cel mai important port al Lituaniei; în secolele XVI—XVIII — centrul unei bătrânii, iar în 1547 este menționat orășelul Palanga. A fost inclusă în lista orașelor neprivilegiate ale Marelui Ducat al Lituaniei din anii 1529—1562 (4: III; 3: II; 6: IV 267).

Dintre celelalte mențiuni, compară și Palange în 1372 (28: III 597), zu Palangen în 1425, Palangen în secolul al XV-lea (55: 18), Polonga în 1748 (48: I 328), Polonga în 1755 (ibid., 380).

Toponimul Palangà apare și în alte locuri: Palangà, un pârâu în districtul Endriejavas; Palangà, o pajiște în districtul Alsėdžiai; Palangà, o mlaștină în districtul Varniai; Palangà, un iaz în districtul Kražiai. În plus, este cunoscută încă o Palangà din partea letonă a Curlandei, de lângă Kazdanga — consemnată în germană ca Polangen (2: 169). Geografia acestui nume de loc arată că, așa cum considera K. Būga, este vorba de un toponim curonian. Mai ales prin sufixul -ng-, care era deosebit de caracteristic pentru curonieni (2: III 109, 789): Gandingà, Abìngà, Veringà, Būtinogė, Alangà, Čyžanga.

Prin urmare, Palangų este un derivat cu sufixul -anga de la cuvinte cu rădăcina pal-. Cel mai probabil, era un termen fiziografic cu sensul de terenuri, mlaștini sau ceva asemănător.

201.

nai — pālios în lituaniană „mlaștini întinse, terenuri pustii în locul lacurilor colmatate”, letonă palas, palas „mal mlăștinos al unui lac”, paleja „ținut jos, vale”, pali „inundație, revărsare”. Aceste cuvinte sunt foarte vechi și au corespondente în alte limbi indo-europene — dacicul pala „baltă, mlaștină, teren mlăștinos”, latinescul palus „baltă” și altele (49: 241). Se pare că sensul inițial al numelui Palangos era legat de noțiunile de terenuri joase umede, mlaștini, pajiști inundabile sau altele asemenea.

Pandėlys (3ᵃ). În 1591 este deja menționat târgul Pandėlys (4: II).

Atestările mai vechi sunt destul de uniforme: Ponedеле în 1744 (111: 180), Ponedel în 1784, Ponedel în 1854, Понедель în 1881, Понедель în 1892, Понедель în 1845, Понеделе în 1915 (21), Pān(e)dėlio în 1904 (32: X 40), parohia Pān(e)dėlio, Pan(e)dėlys (ibid., XI 26).

Prin urmare, forma mai veche a numelui era, probabil, *Pannedelus. Ulterior, aceasta s-a scurtat la Pandėlys. Se cunosc și alte cazuri de scurtare asemănătoare, de exemplu, Panevėžys este adesea pronunțat de locuitorii din împrejurimi Panvėžys.

Originea numelui orașului Pandėlys este neclară. Ar trebui însă să fim de acord cu opinia lui J. Otrębski, potrivit căreia în Lituania sunt cunoscute așezări ale căror nume provin de la denumirile zilelor de târg. Astfel ar fi Serėdžius — din slavismul sereda „miercuri”; Subãčius — din slavismul subata „sâmbătă”. La acestea ar putea fi adăugat și *Panedėlys, Pandėlys — din împrumutul slav din lituaniană pãnedėlis „luni” (114: 56–57).

Pilviškiai (1). Satul a fost întemeiat la începutul secolului al XVI-lea, iar în 1536 a primit drepturi Magdeburg (4: III).

Atestările mai vechi sunt asemănătoare: Пилавашки în 1589 (35: 231), Pilwiszki în 1738 (21), Pilwiszki în 1744 (111: 186), Pilwiszki în 1880, Pillwischken în 1816 (21) și așa mai departe.

Cu privire la originea numelui au fost exprimate opinii diferite. În 1938, J. Totoraitis scria: ”Pilviškiai se află în locul în care Pilvė se varsă în Šešupė și, fără îndoială, și-au primit numele de la numele acelui râu” (60: 554). B. Kviklys se îndoiește de această etimologie, deoarece: ”În estul Lituaniei (în împrejurimile localităților Nemenčinė, Vabalninkas, Kavarskas și Anykščiai) mai există șase sate și cătune cu același nume, deși acolo nu există niciun pârâu Pilvė... Pentru elucidarea mai exactă a numelui Pilviškiai sunt încă necesare studii lingvistice” (6: III 422).

Mai târziu, Pilviškius a fost derivat din numele râului Pilvė de J. Balčikonis (9: 250), M. Razmukaitė (41: 203).

Se pare că nu există motive temeinice pentru a pune la îndoială originea hidronimică a numelui Pilviškių. Cu atât mai mult cu cât un astfel de mod de formare a numelor de localități este deosebit de caracteristic pentru Suvalkija: Aistiškiai, sat în districtul Vilkaviškis: râul Aista; Amalūškiai, sat în districtul Marijampolė: lacul Ãmalvos, râul Amalvė; Gulbiniškiai, sat în districtul Vilkaviškis: râul Gulbinas; Paikiškiai, sat în districtul Marijampolė: râul Paikis; Pentiškiai, sat în districtul Šakiai: râul Pentã; Šilūpiškiai, sat în districtul Šakiai: râul Šilūpis; Vãiguviškiai, sat în districtul Šakiai: râul Vãiguva (41: 203).

Ca răspuns la îndoiala lui B. Kviklys cu privire la modul în care trebuie privite atunci celelalte toponime asemănătoare, pentru care nu există un râu cu numele Pilvė sau ceva similar, se poate spune că ele pur și simplu s-au format altfel și au o altă origine. În prezent sunt cunoscute, într-adevăr, doar șase asemenea oiconime oficiale: Pilviškės, sat în districtul Vilnius; Pilviškiai, sat în districtul Anykščiai, comuna Kurkliai, și sat în districtul Anykščiai, comuna Debeikiai; Pilviškiai, sat în districtul Kupiškis și sat în districtul Molėtai. Acestea

202

Șase oikonime sunt, cel mai probabil, de origine antroponimică — formații cu sufixele posesive -iškės sau -iškiai, derivate de la un antroponim (prenume, nume de familie sau poreclă) * Pilvius, * Pilvys sau unul asemănător. E drept că asemenea nume de familie nu s-au păstrat până în zilele noastre, dar cu siguranță au existat odinioară — cf., de pildă, Jan Stanisławowicz Pilwo (57: 496). În plus, și în zilele noastre sunt cunoscute destul de multe nume de familie derivate sau formate în alt mod cu pilv-: Pilvaitis, Pilvėlis, Pilvinis, Pilvinskas. Au existat și în trecut, de pildă, Wojciecha Wojciechowicza Pilwielia (57: 258).

Punià (4).

Localitatea este menționată în 1382 în cronicile Ordinului Teutonic; în 1387 a fost numită târg, cu o mică cetate. La începutul secolului al XVI-lea a primit drepturi Magdeburg (4: III).

Atestările vechi variază: Ponau, terra Punnow în 1382 (28: II 612), czu Pünnowe în 1384 (ibidem, 689), czu Ponne, Von Ponne, czu Ponnaw, von Ponnaw în 1384 (ibidem, 698), во Пуну 1487—1489 (8: 247), во Пуну în 1490 (8: 315), Пуньскому (наместнику) în 1519 (99: 1025), Vlicza Puniška în 1561 (57: 638), s Pūniškiej vilicze în 1561 (ibidem, 640), jego mci pūńskiej în 1561 (ibidem, 661), Пуну în 1588, 1589 (35: 264), Пуну în 1597 (8: 2), съ корчомъ Пуньскихъ în secolul al XVI-lea (8: 187), Punie în 1744 (111: 182), Пунская пуща în 1867 (93: 78). Totuși, în pofida unei anumite inconsecvențe grafice (în primul rând, o în loc de u în cronicile Ordinului), pe baza tradiției limbii vorbite și a majorității atestărilor mai vechi cu u, se poate afirma că forma veche era într-adevăr cu vocala u în rădăcină — Punià.

În Lituania există și alte toponime cu rădăcina pun-: Punià, un ogor și o gospodărie izolată în districtul Žeimelis; Punèlė, o mlaștină în districtul Onuškis; Puniaĩ, sat în districtul Tauragnai, raionul Ukmergė; Puniškiai, sat în raionul Šakiai. Originea lor este probabil diferită. Numele gospodăriei izolate și al ogorului Punià se pronunță dialectal Pùn’, așadar ar putea fi * Punia. În acest caz, ar trebui derivat din lituanienele pūnė, pūnė, pūnià „împrejmuire în șopronul de treierat, în care se adună pleava; adăpost pentru vite; țarc, loc de pășunat; colibă, cort, vizuină, peșteră, ascunzătoare” (115: X 916–917). În privința originii acestor cuvinte au existat opinii diverse — A. Brückner, P. Skardžius (118: III 402), iar mai târziu și E. Fraenkel (120: I 667), le-au considerat slavisme. Alții, printre care și cercetători de mai târziu, nu s-au îndoit de originea lor baltică — K. Būga (2: II 524—525), M. Vasmer (118: III 407), J. Laučiūtė (119: 20). Acești autori subliniază totodată că termenii corespunzători din limbile slave ar fi baltisme.

Numele așezărilor Puniaĩ și Puniškiai sunt de origine antroponimică — s-au format de la numele de familie Pūnė, Punià, Pūnis, Pūnys sau altele asemănătoare.

Prin urmare, numele târgului Punià rămâne cu totul izolat și greu de explicat. Ar putea fi pus în legătură cu substantivele comune menționate pūnė, pūnė, pūnià, însă fonetica se opune unei asemenea asocieri — vocala lungă ū și vocala scurtă u. Se poate presupune că, în toponimul Punià, vocala scurtă u este secundară, apărută mai târziu și dezvoltată neregulat din ū lung: * Pūnia. E drept că unii autori menționează substantivul comun punė (118: III 407), însă alte surse, inclusiv marele „Dicționar al limbii lituaniene”, nu atestă această formă.

Din punct de vedere semantic, derivarea lui Puniõs din lituanienele pūnė, pūnė, pūnià este foarte tentantă, mai ales având în vedere sensurile „țarc, loc de pășunat, colibă” și altele asemenea. Căci odinioară existau păduri imense ale Puniei de o parte și de alta a râului Nemunas, din care nu a mai rămas decât pădurea Punia (6: III 580—581). În procesul colonizării pădurilor, denumirile unor anumite adăposturi — țarc, loc de pășunat, colibă sau altele asemenea — deveneau adesea nume de așezări.

203

Este posibilă și o altă explicație a numelui Pūnios, de fapt poate cea mai convingătoare. Punia este situată lângă un pârâu al cărui nume actual este Punėlė (afluent de pe malul drept al Nemunasului). Este pe deplin posibil ca forma anterioară a acestui hidronim să fi fost *Punia, din care s-a format și numele așezării Punià. Acesta este un procedeu obișnuit de formare a oiconimelor. Mai târziu, după ce așezarea s-a extins, numele pârâului *Punia a primit sufixul diminutival -ėlė. Acesta este, de asemenea, un fenomen obișnuit în evoluția hidronimelor lituaniene (pentru detalii, vezi Ukmergė). Că o asemenea formă a numelui pârâului este într-adevăr posibilă o arată numele lacului Пунь (вз Мерецкой пуще) din 1873 (93: 79).

Ramýgala (1). Este menționată în izvoarele istorice începând din secolul al XIII-lea. Biserica a fost construită înainte de 1492. În 1503 este menționat târgușorul Ramygala, în 1525 — districtul administrativ, iar în 1540 — conacul (4: III).

Grafiile din documentele vechi sunt destul de asemănătoare: Remgallen în 1370 (28: II 95), Remigalle în 1372 (ibid., 101), Remigeln în 1385 (ibid., 707) și altele. Așadar, forma actuală Ramýgala este, se pare, autentică și nu lasă loc vreunei îndoieli.

Ramýgala este un toponim compus, aparținând unui grup destul de numeros de formații cu al doilea element -gal-. Ce fel de nume de locuri sunt acestea și cum s-au format?

În Lituania există aproximativ 130 de nume de localități al căror al doilea element conține rădăcina -gal-. Majoritatea lor (aproximativ 40) se termină în -is, de exemplu: Davondgalis, Kièvagalis, Mazgàgalis, Plinkàgalis, Vaidògalis, Žùdgalis. Aproximativ 30 dintre ele sunt la plural, de exemplu: Aščiagaliai, Geliògaliai, Gùdgalai, Laibagaliai, Ramòngaliai, Tiltagaliai; aproximativ 20 au terminația -ys, de exemplu: Gudgalys, Nibragalys, Piktagalys, Trakagalys, Žudžgalys. Se cunosc, de asemenea, câteva nume de locuri cu terminația -ė (Daržgalė, Gaidžgalė, Grincagalė și altele) și unul cu terminația -as: Žąsūgalas. În aproape un sfert dintre localitățile discutate, al doilea element este -gala. Aceste nume de locuri au suscitat interesul mai multor cercetători, printre care și K. Būga. Cel care le-a studiat cel mai amănunțit a fost, probabil, toponimistul francez R. Schmittlein, în cartea „Toponimia lituaniană” (53: 196—199). Din păcate, autorul a ajuns la o concluzie greșită, considerând că numele de locuri cu -gal- ar putea fi chiar de origine finougrică, nu indo-europeană. În realitate, lucrurile nu stau astfel — formațiile cu -gala, după cum am văzut, reprezintă doar o mică parte din marea familie a toponimelor compuse cu al doilea element -gal-.

Aceste nume de locuri s-au format în moduri foarte variate. Majoritatea au o vocală de legătură între primul și al doilea element, cel mai adesea -o-: Ariógala, Baisógala, Daukšiògala, Dievògala, Eiriògala, Gerdžiògala, Gimbògala, Saudògala, Tendžiògala, Vytògala. Formațiile cu alte vocale de legătură sunt ceva mai rare, dar destul de variate. Cu vocala -y- (Betýgala, Latvýgala, Ramýgala, Stavarygala, Vetýgala, Žemýgala), cu vocala -a- (Birjàgala, Lieknagala, Màšiogala, Nòciagala, Tàrnagala, Zvànagala), cu vocala -ė- (Batėgala, Juodėgala, Vaikšnėgala), cu vocala -i- (Brazdigala), cu vocala -u- (Kieliųgala). Se întâlnesc și formații fără vocală de legătură (Brūžgala, Puòdžgala, Žaìbgala, Žvejóggala).

Diferitele moduri de formare a acestor nume de locuri nu sunt întâmplătoare — ele depind de forma cuvântului care apare ca prim element. De pildă, numele de loc Kieliųgala s-a format din grupul de cuvinte Kieliųgala este derivat din grupul de cuvinte Kielių gala(s), la fel cum Žąsūgalas provine din Žąsų gala(s). Primul element al majorității acestor nume de locuri poate fi de origine antroponimică. Toponimele Daukšiōga- au un prim element antroponimic clar.

204

la — cf. numele de familie Daukša, Daukšis, Daukšys; Geržiógala — cf. Geržius; Vytógala — cf. Vytas; Brūžgala — cf. Brūžas; Vaikšnégala — cf. Vaikšnys; Stavarīgala — cf. Stāvaras; Nōciagala — cf. Nocys, Nōcius și altele. Dar primul element poate fi și un cuvânt comun — pe lângă Kielīgala și Žąsūgalas deja menționate, cf. și Žemýgala (žemas), Lieknagala (lieknas), Žvejōtgala (žvejoti) și altele.

Nu este pe deplin clar din ce ar putea proveni primul element Ramýgala din numele târgușorului, ram-. Vocala de legătură -y- ar indica întrucâtva că partea finală a temei primului element ar fi trebuit să fie -i- sau -y. În acest caz, ar fi mai potrivit să derivăm acest element din numele personal *Ramys sau ceva asemănător („*capătul lui Ramys”). Totuși, un asemenea nume personal (cel puțin ca nume de familie actual) nu este cunoscut. În al doilea rând, după cum a stabilit P. Skardžius, vocalele de legătură -i- sau -y- din cuvintele compuse sunt foarte greu de explicat în general, deoarece există diverse inconsecvențe — cf. darbymetė: darbas, saldýmedis: saldùs, šaltýmetis: šáltas și altele (22: 420–421). În al treilea rând, se pare că târgușorul are și un omonim — numele unei pajiști, Ramýgala (Kupiškis, satul Griciūnai). În plus, se întâlnesc și alte toponime cu rami-. Este vorba de numele unui deal, Ramìkalnis (Radviliškis), și al unei mlaștini, Ramìraistis (Vievis). Numele dealurilor și ale mlaștinilor pot fi și de origine antroponimică; totuși, ele se formează mai frecvent din cuvinte comune. Prin urmare, primul element al numelui târgușorului Ramýgala, precum și al numelui pajiștii Ramýgala, al dealului Ramìkalnis și al mlaștinii Ramìraistis, ar fi mai plauzibil să fie derivat din adjectivul ram-y-, ram-i- ramùs, „fără zgomot, liniștit, plăcut”. Ar fi un cuvânt format în mod asemănător cu saldýmedis: saldùs, viršūkelė: viršùs și altele.

Desigur, s-ar putea pune la îndoială dacă rădăcina ram- este veche aici, deoarece polonezii pronunță numele târgușorului Remigola. Și grafiile cu rem- din documentele istorice sunt destul de vechi: Remgallen în 1370, Remigalle în 1372, Remigola în 1503, Remigota în 1854, 1895 și altele (21). Totuși, se pare că grafiile cu rem- nu sunt autentice. În primul rând, sunt cunoscute din vechime și forme cu ram-: в Ромикзоле în 1569, з Ромикзолы în 1567 (ibid.), Ромигола în secolul al XVI-lea (35: 276). În al doilea rând, limba vorbită atestă clar forma cu ram-. Cf. și forma consemnată de Vaizgantas: Ramýgalė (32: XI 10). K. Būga recomanda cu insistență forma Ramýgala (2: III 58).

Al doilea element al toponimelor compuse, -gal-, este, se pare, legat de substantivul lituanian galas. Acest cuvânt înseamnă nu numai „sfârșit”, ci și „regiune”, „ținut”. Un sens asemănător poate avea și cuvântul leton gals. Așadar, de pildă, Daukšiógala înseamnă „capătul lui Daukšys”, Žvejōtgala înseamnă „capătul unde se pescuiește”, iar Kielīgala înseamnă „capătul Kielių” și așa mai departe. Dar totuși — de ce terminația cuvântului este -gala, și nu -galys, -galis sau -galiai? Să comparăm cuvintele comune rankógális, kojógalis, šiaudagalýs. Poate că -gala provine din -galė? Uneori este posibil, deoarece majoritatea numelor de locuri cu -gala provin din dialecte în care consoana l este dură, astfel încât terminația -lė a cuvântului devine -la (sáula, kiáula). Totuși, nu întotdeauna, deoarece multe nume de locuri cu -gala se află în afara zonei în care l se întărește: Arñógala, Dzievógala (Veiveriai), Geržiógala (Vaiguva), Vytógala (Skaudvilė), Latvógala (Papilė) și altele. Pentru acestea ar trebui căutate alte interpretări. Cea mai convingătoare ar fi, probabil, următoarea: numele de locuri cu -gala sunt foarte vechi, formate într-o perioadă în care, la unirea a două cuvinte, partea finală a temei celui de-al doilea element putea rămâne neschimbată (de pildă, numele personal Gin-tauta — cf. tautà). Dar atunci, de ce -gala, și nu

205

sfârșit? Cel mai probabil, deoarece cuvântul sfârșit putea avea în vechime și forma de gen neutru * sfârșit. Din aceasta putea fi formată și majoritatea toponimelor compuse cu -sfârșit.

În ceea ce privește Ramygalos și alte toponime cu -gala din dialectele în care -lė devine -la, nu este imposibil ca -la de la sfârșitul unor astfel de cuvinte să fi apărut prin întărirea consoanei l din -lė-, cf. grafia amintită a lui Vaižgantas, Ramygalė.

Oricum ar fi, Ramygala este un toponim compus, alcătuit din adjectivul ramùs și substantivul gãlas. Sensul său inițial era „capăt liniștit, loc liniștit” sau ceva asemănător.

Raséiniai (1). Orașul este situat lângă pârâul Raseika. Este unul dintre cele mai vechi orașe din Lituania. Numele este menționat pentru prima dată în documentele lui Mindaugas din 1253, când, drept mulțumire Ordinului pentru ajutorul militar, i-a dăruit o parte din Samogiția și jumătate din ținutul Raseiniai. În 1254, Mindaugas menționează din nou Raseiniai, când i-a dăruit primului episcop al Lituaniei, Kristijonas, cealaltă jumătate a ținutului Raseiniai. În documente, numele este scris în diferite feluri: Rasseyene 1253, Rassione 1253, Rassegene 1254, territorium Russigenam 1322, Rosgeyn 1352, Rogeyne 1357, in Rossyn 1370, terre Rossiene 1370, Rosgeynenses 1375, Russenia 1377, Rossieyn 1385, czu Rossieen 1390, Rossieyn 1395, czu Rosseyn 1405, Rossein 1409, czu Rosseijne 1418, Rosienny 1419 etc. (55: 63—64; 6: IV 488).

În limba vorbită este cunoscută și o altă variantă a numelui — Resėinjus. Vocală e din rădăcină este, se pare, mai nouă, secundară — acest lucru este indicat în primul rând de grafiile din documentele istorice (vocalele a sau e). În plus, și în zilele noastre, ceva mai la sud de Raseiniai (de exemplu, prin zona Veliuona), ra- de la începutul cuvântului devine uneori re- (ràvas — rèvas). Odinioară, acest fenomen s-ar fi putut răspândi și mai mult.

Altceva este terminația -einys. Este pe deplin posibil ca aceasta să fie forma inițială, mai veche. În mod asemănător s-a schimbat și, să zicem, numele orașului Kėdėnai — forma sa anterioară era Kėdáinys.

Un corespondent al numelui orașului Rasėiniai este cunoscut în Letonia — acesta este numele satului Rasaņi. În general, toponime cu rădăcina ras- se întâlnesc atât în lituaniană, cât și în letonă. Cf. lituan. Rasėlė, teren arabil în Ramygala, Rãsos, suburbie a Vilniusului, Rasýtė, localitate din peninsula Curoniană; leton. Rasa, câmp, Rasa, sat, Rasene, pajiște, Ras-upi, sat. Așadar, autenticitatea rădăcinii ras- din toponimele limbilor baltice nu ridică îndoieli. Pe de altă parte, este posibilă și rădăcina ras-, cf. prus. Ressow, lac, Resen, Resia.

Se obișnuiește ca toponimele cu rădăcina ras- să fie derivate din lituan. rasà, rasóti „a cădea, a se depune, a se forma rouă”, rasénti „a se cerne, a burnița, a ploua mărunt”, leton. rasa „rouă”. Aceste cuvinte au corespondente în alte limbi indo-europene: sanscr. rasáh „numele unui râu mitologic situat undeva la marginea lumii”, rásah „suc, lichid” etc.

În privința numelui Rasėiniai apar îndoieli în sensul că nu este pe deplin clar dacă s-a format direct din substantivele comune menționate sau dacă ar putea avea o altă origine. Dintre celelalte moduri de formare, două merită luate în considerare: 1) se poate presupune că Rasėiniai, Raséinys ar putea proveni dintr-un nume de persoană, deoarece, de exemplu, Kėdėiniai, Kėdáinys s-au format din numele de familie Kėdáinis sau ceva asemănător. Totuși, cel puțin în prezent, numele de familie *Rasėinis sau ceva asemănător nu este cunoscut, așa că ar fi foarte greu să se dovedească originea antroponimică a numelui Rasėiniai. Cu atât mai mult cu cât, după cum am văzut, numele orașului este menționat încă de la mijlocul secolului al XIII-lea,

206

adică din vremurile când lituanienii încă nu aveau nume de familie. Prin urmare, dacă am considera Raseiniai ca provenind dintr-un antroponim, ar trebui să admitem că pe atunci exista deja numele lituanian *Raseinis. Și această presupunere este foarte îndoielnică; 2) este, poate, mai plauzibil să considerăm că Raseiniai provine de la numele râului. Într-adevăr, numele actual al râului nu este *Raseinis sau ceva asemănător, ci Raseika, Raseikà, Reseikà, Rūs-upis. Așadar, numele orașului și cel al râului au aceeași rădăcină, dar sufixul (al doilea element) diferă. De aceea, ar fi greu să atribuim cu deplină certitudine numele orașului numelui râului menționat, în vreuna dintre variantele sale. Dar nu este imposibil. În acest caz, ar trebui să admitem că a existat încă o variantă a numelui râului — *Raseinis, *Raseinė sau ceva asemănător. Câtă vreme nu există dovezi mai clare ale existenței unei asemenea variante, originea hidronimică a numelui Raseiniai rămâne doar o presupunere, o ipoteză. Dar, dintre toate variantele privind originea acestui toponim, aceasta este poate cea mai plauzibilă.

Semeliškės (2). Așezare veche din Lituania. Se presupune că în jurul anilor 1276—1283, marele duce Traidenis i-a stabilit la Semeliškės pe prusacii și lituanienii occidentali care fugiseră de cruciați. În 1375 este menționat satul Semeliškės. Localitatea apare în lista orașelor neprivilegiate ale Marelui Ducat al Lituaniei din perioada 1529—1567 (4: III).

Numele, cu sufixul -iškės, este format de la un antroponim. Nu este însă pe deplin clar de la care, deoarece forma actuală Semeliškės diferă de atestările istorice. Tema numelui localității menționate în documente variază considerabil. Variantele mai importante sunt:

* samil-: Samilisken în 1385 (28: II 700);

* simel-, *simol-, *simil- sau ceva asemănător: Symliken în 1375 (28: II 579); Symelischen în 1385 (28: II 707); Symyliskin în 1384 (28: II 697); Symolischen în 1377 (28: II 589), Symoliskin în 1385 (28: II 696);

* sumil-³ сумилшков 1577 m., сумилшского 1577 m., сумилшскую 1577 m. (55: 219—220), Sumily 1784 m., Sumilišchy 1784 m., 1798 m., Сумилшки 1873 m.(21);

* sumel-: Сумелишки în 1839, 1861—1865, 1874, Sumeliškės în 1908, Sumeliškio în 1938 (21).

Așadar, diferențele dintre teme sunt evidente. Totuși, există motive să presupunem că cea mai veche temă era samil-. În primul rând, o indică una dintre cele mai vechi atestări (1385), Samilisken. În al doilea rând, este cunoscut un personaj istoric numit Samilis sau ceva asemănător — cf. Samile, Pomesanus („Samile, prusac din Pomesania”) (28: I 121, 464). După cum s-a menționat, la sfârșitul secolului al XIII-lea, în împrejurimile Semeliškės au fost așezați prusacii și lituanienii occidentali care fugiseră de cruciați. În al treilea rând, și poate cel mai important, sunt datele din sursele istorice privind împrejurimile Semeliškės. Dintre acestea, sunt deosebit de importante lista parcelelor de pământ din Papleškiškės din 1577 (57: 219—222) și inventarul ținutului Samiliškės (Semeliškės) din 1597 (ibid., 479—490). Numele localității este consemnat în ele de câteva zeci de ori — iată toate formele atestate: 1582: самилшисково (p. 225), самилшиские, самилшиского, при Самилшиках, самилшиския, Самилшиком, Самилишок (p. 227), Самилишок (p. 229); 1597: samiliskiey (p. 479), somiliszkych (p. 484), samiliszskych (p. 485), Somiliszskiego (p. 486), Somiliszskiego (p. 487), somiliszskiey (p. 488), somiliszskich (p. 489), w Somiliszkach (p. 490). Din aceste forme reiese clar că varianta originară a temei era samil- (alternanța vocalelor a și o poate fi explicată prin influența limbilor slave).

207

Deoarece aceste documente au legătură directă cu Semeliškės și împrejurimile sale, se poate presupune că numele localității menționat în ele reflectă folosirea sa în vorbirea vie. Desigur, în acea perioadă numele putea varia și în vorbirea localnicilor, însă forma predominantă era, cel mai probabil, *Samiliškės.

Așadar, numele localității este un derivat cu sufixul -iškės de la antroponimul baltic occidental Samulis sau de la unul asemănător. Un asemenea mod de formare a numelor așezărilor este deosebit de caracteristic limbii lituaniene.

Forma *Samiliškės a fost de multă vreme deformată în diverse feluri — din cauza scribilor, a influenței altor limbi și așa mai departe. Este greu de spus când s-a impus definitiv Semeliškės, deoarece, după cum am văzut, variațiile au continuat și în primele decenii ale secolului al XX-lea. Lista oficială din 1925 a numelor localităților din Lituania consemna deja forma Semeliškės („districtul Semeliškės”). După război nu s-au mai observat variații.

Prin urmare, *Samiliškės este unul dintre cele mai vechi derivate toponimice cu sufixul posesiv -iškės din Lituania.

Skaudvilė (2). Informațiile istorice sunt târzii — localitatea este menționată abia începând din 1766 (4: IV), deși este de necontestat că așezarea trebuie să fi existat și mai devreme (1: II 5–6).

Numele este, cel mai probabil, de origine antroponimică — acest lucru este indicat clar de tema skaudvil-. Antroponimele cu o asemenea temă s-au păstrat în vorbirea vie până în zilele noastre — numele de familie actuale Skaudvilas și Skaudvilė (34: II 733). Este de necontestat că din aceste nume de familie s-au format nume de așezări. Mai întâi, numele satului Skaudvilai, din districtul Kražiai, raionul Kelmė. De formare asemănătoare este și numele satului Skaudviliai, din districtul Kurtuvėnai, raionul Šiauliai. Acesta atestă existența unei variante antroponimice paralele *Skaudvilis (alături de Skaudvilas). Cu alte cuvinte, numele satului Skaudviliai s-a format din pluralul antroponimului compus *Skaudvilis. Că un asemenea antroponim este într-adevăr posibil se poate deduce, cel puțin în parte, și dintr-un document din 1645 al districtului Batakiai (păstrat în Arhiva Națională a Lituaniei — F. 1671. Ap. 4. B. 321). În acesta, antroponimul este menționat de aproximativ 19 ori, cu grafii destul de variate, dar esențial este că uneori apare cu consoana poloneză dură l, iar alteori cu cea palatalizată: Pana Mikołaja Skowdowila (1. 43), Pana Mikołaja Skowdwita (1. 43), Pana Uwojnia j Pana Skowdwila (1. 43), Pan Mikołaj Skowdwil (1. 44), Pana Skowdwila j Pana Uwojnia (1. 44), Skowdwila (1. 45), Pan Mikołaj Bartoszewicz Skowdwil (1. 45), Pan Mikołaj Skowdwil (1. 45), Pan Skowdwil (1. 47); Panu Mikołaju... Bartoszewiczu Skowdwilu (1. 45), Panie Skowdwilu (1. 46), Panu Skowdwilu (1. 47), Pana Skowdwila (1. 47), Pana Mikołaja Skowdwila (1. 48). Consoana palatalizată l nu este probabil o coincidență, deoarece în întregul document (scris de aceeași mână) duritatea consoanei l este notată foarte consecvent — acest lucru se vede clar, printre altele, și din faptul că în numele Mikołaj l dur este marcat de fiecare dată. De aceea, se poate presupune că l palatalizat reflectă pronunția localnicilor — nu Skaudvilas sau ceva asemănător, ci *Skaudvilis. Această ipoteză este susținută și de faptul că instrumentalul antroponimului este scris astfel în două din trei cazuri: Panom Mikołajem Skowdwilem (1. 43), Panom... Skowdwilem (1. 47). O dată — z Panom Mikołajem...Skowdwilem (1. 44). Grafia Skowdwilem confirmă că forma *Skaudvilis chiar ar fi putut exista—

208

. Acest lucru este ilustrat deosebit de frumos de felul în care este numită soția lui *Skaudvilis:...i matronie two-jej... Mikołajowej... Bartaszewiczowej Skowdwilewoj... (1. 45). Dacă terminația antroponimului masculin ar fi fost dură, forma feminină a acestuia ar fi fost *Skowdwilowoj.

Prin urmare, în secolul al XVII-lea, antroponimul *Skaudvilis putea fi încă cunoscut la Skaudvilė sau în împrejurimi.

Alternanța terminațiilor de temă -as și -is în antroponimele compuse vechi este un fenomen obișnuit în limba lituaniană. Mai exact, antroponimele cu terminația de temă -is sunt ca niște derivate (adjectivale) ale variantelor în -as: Beinoras: Beinoris, Būivydas: Būivydis, Daukantas: Daukantis, Gintautas: Gintautis, Jotautas: Jotautis și altele.

Numele localității Skaudvilė se termină în -ė. Așadar, nu se poate să se fi format din Skaudvilo (în acest caz, pluralul ar fi *Skaudvilai, precum numele satului Skaudvilai, menționat mai sus, din raionul Kelmė). Rămâne să presupunem că numele Skaudvilė ar putea proveni din pluralul variantei *Skaudvilis. În dialect, pluralul ar fi *Skaudvilė. În scrierile din acea vreme, terminația dialectală lungă -ė era redată prin -e simplu (scurt): Skaudvile în 1850, Skaudville în 1854, Skaudvile în 1862, Skaudville în 1862, Скаедвиле în 1881 (21) și altele. În primul rând, sub influența formei oficiale, scrise, *Skaudvile, în cele din urmă s-a impus și în vorbirea vie varianta cu terminația -ė: Skaudvilė. Faptul că acest nume ar fi putut fi cândva la plural este confirmat, cel puțin în parte, de grafiile Скаедвилам din 1892, 1895, 1915 (21) și altele.

Stakliškės (1). Localitatea este menționată începând de la sfârșitul secolului al XIV-lea, iar în 1513 este atestată ca târg (4: IV).

Grafii vechi: in Staghelisken în 1375 (28: II 106), Stakelisken în 1385 (ibid., 696), въ Стоклишкохъ în secolul al XV-lea (8: 194), у Стоклишкахъ în 1486 (8: 242), въ Стоклишкахъ în 1487–1489 (8: 267), въ Стоклишкахъ în 1488 (8: 294), в Стоклишкахъ în 1490 (8: 313), Стоклишскому în 1519 (99: 1026), Parocho Stakliscensi în 1593 (21), poddanych stokiškich în 1597 (57: 481), Stokliski în 1665, Stokliski în 1816 (21) și așa mai departe.

Originea numelui nu este clară. Se presupune că acesta provine din substantivul comun staklės (6: I 394). Totuși, această ipoteză privind originea numelui ridică și îndoieli — în primul rând, fiindcă derivatele cu sufixul -iškės nu par să se formeze din substantive comune cu o asemenea semnificație, precum staklės (124: 94–96). Așadar, originea apelativă a lui Stakliškių este greu de susținut. Prin urmare, ar trebui să presupunem că acest toponim s-ar fi putut forma cu sufixul -iškės de la un antroponim. Un astfel de antroponim (nume de familie) este atestat și în zilele noastre — Staklevičius (din Alovė). Totuși, tema sa stakl- și legătura acestei teme cu lituanianul staklės ar ridica, la rândul lor, îndoieli. Cel mai probabil, Staklevičius este o formă prescurtată din *Stakelevičius, iar aceasta, cu sufixul slav -evičius, s-ar fi format de la numele de familie Stakelė, Stakelis sau de la unul asemănător (34: II 794). Prin urmare, și legătura dintre Stakliškių și numele de familie actual (foarte rar — o singură familie) Staklevičius este îndoielnică. Atunci, care este soluția?

Răspunsul îl sugerează chiar primele mențiuni ale numelui în cronicile Ordinului Teutonic: Staghelisken în 1375, Stakelisken în 1385. Din acestea reiese că tema anterioară a toponimului era, cel mai probabil, nu stakl-, ci *stakek-. În acest caz, forma originară a toponimului *Stakeleškės ar putea fi considerată o formă cu sufixul

209

-iškės derivă dintr-un antroponim, astăzi nume de familie, Stakėlė, Stakėlis sau ceva asemănător. Această presupunere ar părea pe deplin convingătoare dacă nu am ști că numele de familie Stakėlė, Stakėlis sunt derivate cu sufixul diminutival -el- din Stakė, Stakas, Stakys sau ceva asemănător. La rândul lor, aceste nume de familie provin din lituanianul Stachas, polonezul Stacl, belarusul Смач, rusul Сташ etc. Iar acestea provin de la Stanislovas sau Eustachijus (ibid., 790). Așadar, derivarea numelui orașului din antroponimele Stakėlė, Stakėlis sau ceva asemănător presupune că, la sfârșitul secolului al XIV-lea, în Lituania existau deja nu numai numele de botez Stanislovas sau Eustachijus, ci și forme scurte ale acestora — Stachas, Stakas sau ceva asemănător. Se putea întâmpla așa ceva? Se putea, fiindcă se cunosc și alte cazuri asemănătoare. De pildă, aceleași descrieri ale drumurilor Ordinului Teutonic menționează numele satelor Hannusdorf și Ywanendorf (sfârșitul secolului al XIV-lea). Hannus și Ywan sunt aici variante ale numelui de botez Jónas: Hannus este mai degrabă polonez, iar Ywan este slav de răsărit. Și aceste antroponime au devenit deja nume de sate (vezi mai pe larg Onuškis). Așadar, este foarte posibil ca la sfârșitul secolului al XIV-lea să fi existat în Lituania numele Stanislovas și Eustachijus, precum și variantele, formele scurte etc. ale acestora.

Așadar, originea antroponimică a numelui Stakliškės pare destul de plauzibilă.

Sudárgas (1). La începutul secolului al XIV-lea exista castelul Sudargas, incendiat de teutoni în 1317. Satul a fost întemeiat la începutul secolului al XVI-lea. A primit drepturi de Magdeburg în 1792 (4: IV).

Locuitorii din zonă pronunță adesea astăzi numele Sudérgas (6: III 305). Se pare că această pronunție nu este nouă. Este adevărat că, în 1317, cronicile Ordinului Teutonic consemnează Sudargen hof (28: I 590), dar, de pildă, inventarul din 1561 al districtului Jurbarkas și al Noii Valia (Virbalis) menționează numele de multe ori și îl scrie numai cu suderg-: șiola Svdergow (57: 575), Siolo Sudergi (ibid., 576), siolv Svdergom (ibid., 577), przy śiele Svdergi (ibid., 583, 586, 591, 592, 594, 595, 597, 598, 604, 605, 606, 607, 608, 609, 610, 611, 612, 614, 615, 617, 619). Desigur, nu ar trebui să deducem de aici că forma anterioară ar fi fost cu suderg-. O asemenea presupunere este contrazisă și de atestările ulterioare (de exemplu, Cydargu în 1901, Cydarpu în 1902, Sudargi în 1912 — 21), precum și de forma antroponimului din care este derivat numele târgului, cu sudarg-.

Cercetătorii sunt de acord că numele târgului Sudárgas provine din antroponimul compus *Sudargas. În acest caz avem un exemplu în care este cunoscută și persoana istorică al cărei nume a fost dat localității — este vorba despre nobilul samogit Sudargas, menționat în cronicile Ordinului Teutonic: „Mansto et Sudargus et alii nobiles de Samethia” în 1308 (28: I 174), Sudargus în 1311 (ibid., 177), viri dicti Sudargi în 1317 (ibid., 183), der was ein sun Sudargen (Cronica prusacă rimată a lui Nicolae de Jeroschin — ibid., 560), Manste mit Sudargen (ibid., 572), Masie mit Sudargen (ibid., 579), Sudargen (ibid., 589, 590).

Așadar, numele târgului provine de la forma de singular a antroponimului *Sudargas. Se cunosc și alte toponime formate în acest fel (85).

Šakiai (4). Se consideră că, în locul actualului Šakiai, se afla odinioară satul Šakaičiai, menționat pentru prima dată într-un act de partaj al fraților O. Tembovski din 1599. Aici este consemnat și numele de familie Šakaitis. În 1703, satul Šakaičiai este menționat într-un act al vizitației episcopului samogit Jonas Jeronimas Krišpinas. În 1719 este menționat deja și numele Šakiai. În 1776, Šakiai primește drepturi de Magdeburg (6: III 297; 3: III).

Istoria localității arată și cum a apărut numele Šakiai. Se pare că, într-adevăr, mai întâi—

210

Forma mai veche a numelui orașului era Šakaičiais (nepăstrată în limba vorbită). Cu timpul, sufixul -aičiai a dispărut și a rămas doar Šakiai. Deși o asemenea evoluție a numelui pare destul de plauzibilă, în formarea numelor de așezări este totuși un fenomen foarte rar. Prin urmare, trebuie să lămurim mecanismul acestei schimbări aparte. Iată despre ce este vorba.

Specialista în istoria formării numelor de familie lituaniene, V. Maciejauskienė, a observat un fenomen interesant, încă aproape necercetat: în perioada de stabilizare a numelor de familie (secolele XVIII—XIX), când patronimele deveneau nume de familie, sufixele patronimice de odinioară erau uneori eliminate. Acest fenomen este caracteristic mai ales regiunii Suvalkija. Unul dintre aceste sufixe patronimice este -aitis. De pildă, numele de familie din ținutul zanavikilor este consemnat în 1715 ca Urbantaitis, iar în 1775 — deja Urbantos. Sau: numele de familie din satul Ramoniškiai, în actualul raion Šakiai, este consemnat în 1731 ca Stelmokaitis, iar în 1821 — deja Stelmok. Numai din actualul raion Šakiai se cunosc multe asemenea exemple (19: 115—116). Așadar, cândva, în locul actualului oraș Šakiai trebuie să fi locuit o persoană cu numele de familie de origine patronimică Šakaitis. Existența certă a acestui nume de familie este atestată de documentul menționat din 1599, precum și de faptul că și în zilele noastre numele de familie Šakaitis se întâlnea în împrejurimile orașului Šakiai. Cât timp numele de familie Šakaitis avea sufix, satul era numit Šakaičiai. Când numele de familie al oamenilor care locuiau în satul respectiv, Šakaitis, a pierdut sufixul patronimic -aitis și a devenit Šakys sau ceva asemănător, satul a început să fie numit Šakiais. Cu alte cuvinte, ambele nume de loc — Šakaičiai și Šakiai — provin din variante diferite ale aceluiași nume de familie. Primul provine de la Šakaičio, al doilea — de la Šakio. Acest din urmă nume de familie este răspândit și în zilele noastre — îl poartă aproximativ 60 de familii.

Așadar, Šakiai este un nume de loc de origine antroponimică, format din pluralul numelui de familie Šakys. Acest mod de formare a numelor de așezări este deosebit de caracteristic limbii lituaniene.

Šeduva (3b). Este menționată începând din secolul al XVI-lea, când în 1529 a fost înființată o biserică la Šeduva. În 1542, Šeduva era deja numită oraș, iar în 1554 a primit drepturi de Magdeburg (4: IV).

Prima atestare relativ târzie ar indica faptul că așezarea care poartă acest nume nu este nici ea foarte veche.

Originea numelui nu este pe deplin clară. Formele consemnate în documentele istorice ar permite să presupunem că forma Šeduva este mai târzie, provenind din *Šedava sau ceva asemănător. Cf.: Szedów 1542 m., do granicy szadowkiej 1572 m., оць местечка Шадовскаго 1585 m. (21), Шадовский 1590 m. (35: 328), Шадово 1591 m. (ten pat), Szadowiensis 1646 m. (48: I 284), pod Szadowem 1713 m. (84: 270), Шадово (21), Szadow 1755 m. (48: I 382), Шадовскаго 1764 m. (21), szadowska 1775 m. (54: II 118), Szadowa 1803 m. (65: III 114—116), Szadow 1803 m. (ten pat, 117—122), Szadow 1816m., Szadow 1843 m., 1849 m., 1855 m., Шадово 1881 m., Шадовъ 1895 m., Шадово 1915 m. (21). Așadar, forma mai veche a numelui era, se pare, *Šedava sau chiar *Šadava. Acesta poate fi considerat un derivat cu sufixul -ava de la antroponimul, astăzi nume de familie, Šėdas, Šėdis, Šedys (aproximativ 70 de familii), Šadas, Šadis, Šadys sau ceva asemănător. Ar fi un nume de loc format într-un mod asemănător cu Jonavà: Jōnas, Aleksandravà: Aleksandras, Alizavà: Alýzas (Aloýzas) și altele de felul acesta. Acest model de formare a apărut sub influența limbilor slave, iar sufixul -ava este aici de origine slavă.

211

Cum s-a schimbat *Šedava (*Šadava) în Šeduva? Aceasta s-a întâmplat deoarece, printr-un proces asemănător, s-au schimbat numeroase nume de locuri din Lituania cu sufixul -ava. Însă acestea sunt toponime de altă natură — formațiuni vechi de origine lituaniană (baltică), având atât rădăcina, cât și sufixul -ava lituaniene: Linkuva — Linkuvė, Dotnuva — Dotnuvė, Bartuva — Bartuvė, Vėrduva — Vėrduvė etc. Prin urmare, este foarte posibil ca și toponimul *Šedava (*Šadava), format într-un mod oarecum diferit, hibrid, să fi fost prins în acest flux al schimbărilor — el și-a schimbat sufixul -ava în -uva, odată cu celelalte.

Šešuoliai (2). Localitatea este cunoscută din 1334, când cavalerii teutoni au pustiit Šešuoliai. În 1398—1420 este menționat satul Šešuoliai, în 1478 — conacul, în 1539 — districtul, iar în 1567 au fost înființate o biserică și un târg (4: IV).

Originea numelui este clară — el s-a format din pluralul hidronimului Šešuolė (afluent stâng al râului Siesartis). Acesta este un mod obișnuit de formare a numelor de așezări; cf. Dūklą râu: Dūklos târg, Anykštą râu: Anykščiai oraș, Viešintą râu: Viešintos târg, Kamaną râu: Kamanai târg, Žiežmarą râu: Žiežmariai târg.

Îndoieli poate stârni doar forma însăși Šešuoliai, deoarece din pronunțiile actuale se cunoaște pronunția Šašuoliai pentru târg și Šašuolė pentru râu. Această formă a fost inclusă și în dicționarul oficial al hidronimelor din Lituania (58: 102). Într-o altă listă oficială de toponime, numele târgului este deja scris Šešuoliai (66). Așadar, care formă este mai veche, cea originară? La această întrebare ajută mai întâi să răspundă numeroasele date din sursele istorice: Sicculen 1334 m. (28: II 67), Ѕессолен 1375 m. (ten pat, 105), Schechuli 1425 m. (67: 121), Schescholi 1449 m. (ten pat, 217), Scheszule 1478 m. (ten pat, 364), Scheschuhy 1495 m. (ten pat, 499), Szeszole 1539 m., в Шевосолъ 1567 m., Szeszole 1572 m., Шешово 1567 m., Шешовское 1567 m., Шешовское 1618 m., Szeszuli 1652—1672 m., Szeszepri 1726 m., Szeszole 1784 m., Szeszolki 1784 m., Szeszolli 1830 m., Шешоли 1864—1865 m., Шешоли 1873 m., Шешольки 1874 m., Шешоли 1895 m., Шешоли 1905 m. (21) și multe altele. Deosebit de importante sunt documentele locale — inventarele din secolele XVI și XVII — care consemnează numele Šešuoliai, deoarece ele pot reflecta mai bine decât altele pronunția locuitorilor din regiune. Printre acestea se numără datele din inventarul din 1554 (57): ziem szyszolskich, ziem szeszolskich, ziem szeszolskich, y szeszolskiey (p. 72), Szeszolskiego, y szeszolskich (p. 74), szeszolskiey, Szeszolskiego (p. 101), y szeszolskich (p. 105). Numele este consemnat în mod asemănător și în documentele din secolul al XVII-lea (70): Szeszol 1696 m. (p. 410), w Szeszolach 1696 m. (p. 410), Szeszolskiego 1698 m. (p. 424), w Szeszolach 1698 m. (p. 424). Înscrierile numelui pe planurile târgului indică aproape același lucru: Шешолъ 1850 m. (1: VII 43), Шешоль 1850 m. (ten pat, 44), Шешолы 1869 m. (ten pat, 45), Шешоли 1869 m. (ten pat, 46).

Datele din aceste documente istorice permit concluzia certă că forma mai veche, originară, a numelui târgului (și al râului) era cu šeš-: Šešuolą, Šešuoliai. După ce am stabilit acest lucru, trebuie să lămurim când și din ce cauză a apărut în vorbirea actuală a localnicilor și a unor oameni din împrejurimi forma cu šaš-: Šašuolą, Šašuoliai (71: 167).

Este greu de stabilit când apar pentru prima dată în sursele istorice formele cu šaš-. Cea mai veche atestare pe care o cunosc este din 1507: в Шаволе

212

(2: I 229). În rest, după cum am văzut, tradiția scrisă este clară — se folosește forma cu šeš. Cel puțin numele târgului, oficial, se pare că nici nu a fost folosit altfel — „Localitățile populate ale Lituaniei” oferă forma Šešuolių (33: 504), iar alte liste oficiale oferă, de asemenea, Šešuoliai (72: 168; 73: 508), Šešuoliai (66: 302).

Pentru limba standard, forma cu ša- (Šašuola, Šašuokiai, Šašuoliai) a fost recomandată, se pare, pentru prima dată de „Dicționarul ortografic al limbii lituaniene” din 1948 (74: 422). Mai târziu, A. Salys a susținut-o (13: II 253—254; 555), la fel și unele alte publicații. Totuși, forma sa oficială a rămas Šešuoliai (66: 302; 73: I 369; II: 418).

Forma dialectală Šašuoliai nu s-a impus, se pare, deoarece nici localnicii nu o foloseau în mod general încă în 1957. Cercetătorii dialectului din Šešuoliai au consemnat următoarea propoziție: „Am mers la conacul Šešuolykai” (76). În plus, în aceste locuri se întâlnesc, deși destul de sporadic, cazuri de transformare a lui še- inițial în ša-: šašius „șase”, šaši „șase”, šapetys „șeptar” (77: II 104), šašiolika „șaisprezece” — acest cuvânt a fost consemnat în 1957 de E. Grinaveckienė în satul Ulyčeliai din apropiere (76). Toate acestea arată că forma Šašuoliai poate fi relativ târzie, apărută prin transformarea posibilă a lui še- în ša-, prin etimologie populară (cf. lituanienele šašas, šašuoliai „cel care are cruste” și altele asemenea) și, în cele din urmă, mai ales prin forma scrisă cu ša-, sub influența limbilor slave, deoarece s-a observat că în documentele redactate în limbi slave, še- inițial din cuvinte și din alte toponime este adesea redat prin ša-: Шапужы (Šešupė) în 1559, Шапуня (Šešupė) în 1873 (21), Шадово (Šeduva) în secolul al XVI-lea, Шапужуца (Šešūvis) în secolul al XVI-lea (35: 328—330), Szaszawa (Šešuva) în 1784, Шапужны (Šeškūnai) în 1905, Szaszkinnie (Šeškynė) în 1939 (21) și altele.

Šiauliai (4). Se presupune că orașul a început să se dezvolte la sfârșitul secolului al XI-lea. În cronicile cavalerilor teutoni și ale cavalerilor livonieni, Šiauliai este menționat după celebra bătălie de la Saulė din 1236 — numele apare scris Saule, Saulia, Saulen. Nu există nicio îndoială că este vorba tocmai de numele Šiauliai, iar bătălia a primit denumirea de bătălia de la Saulė mai târziu, în vremurile noastre. Este o variantă a numelui Šiauliai menționată în cronici, citită literă cu literă, doar ușor lituanizată. Într-adevăr, s-a crezut că lupta de la Saulė a avut loc nu lângă Šiauliai, ci în Letonia, lângă Vecsaule. Însă K. Būga a demonstrat că bătălia de la Saulė s-a desfășurat în Lituania (2: III 263). Faptul că numele din cronici Saulia, Saulen și Šiauliai de astăzi sunt unul și același este confirmat de datele din izvoare: într-un document german redactat în latină în 1254, referitor la împărțirea Semigaliei între arhiepiscopul de Riga și Ordin, sunt menționate localitățile Opiten și Saulen. Este clar că acestea sunt Upytė și Šiauliai. Cronica lui Wartberge consemnează că Ordinul a distrus în 1358 castelul Dobitzen in Saulia. Nu există nicio îndoială că Saulia înseamnă Šiauliai, iar Dobitzen — poate Padubysys (6: III 9—11; 4: IV). În 1522, Šiauliai este menționat ca centru de ținut, în 1524 — ca târg, iar în 1636 — ca oraș (4: IV).

Originea numelui nu este pe deplin clară. Cel mai probabil, este însă un toponim de origine antroponimică, format din pluralul numelui de persoană Šiaulys, care este astăzi un nume de familie răspândit (peste 160 de familii). Un asemenea mod de formare a numelor așezărilor este deosebit de caracteristic limbii lituaniene.

Švekšna (1). Este menționat începând din secolul al XVI-lea (3: III). În 1509, Švekšna era conacul și târgul starostelui samogițian Kęsgaila (4: IV).

Nu există nicio îndoială că numele târgului este de origine hidronimică. El trebuie să fi apărut dintr-o formă mai veche a numelui pârâului actual Švėkšnalė (afluent de pe dreapta al râului Ašva), *Švėkšna.

213

Faptul că o asemenea formă este într-adevăr posibilă este demonstrat de numele râului Švėkšna din împrejurimile localității Vaiguva (afluent al râului Knitūja). În plus, în documentele istorice este menționat mai întâi numele râului, nu cel al târgului: Swejsna, flys, în 1384 (1: II 26; 55: 68). Cf. și consemnarea din 1880: „przyjmuje...Szweksznie, Wilkupis” (21). Așadar, numele târgului Švėkšna a apărut din numele râului *Švėkšna.

Deși originea numelui este clară, forma lui ridică îndoieli. La câțiva ani după prima menționare a numelui râului, în aceleași descrieri ale drumurilor Ordinului Teutonic către Lituania găsim o altă formă a numelui: von der Sweten, în 1387 (55: 68); poate *Švekšla sau ceva asemănător. A. Salys presupune că Švėkšna avea o formă paralelă, consemnată și în izvoare ulterioare, de pildă pe harta Samogiției din 1526: Swyeesny și Schwegsten (1: II 29), în dicționarul toponimelor samogițiene din secolul al XVI-lea al lui J. Sprog[o]gis: Швекшины și Швекшмы, Швекшине și Швекшмы (35: 330). Forma paralelă trebuie să fi persistat destul de mult — cf. do Schwerkstenau din 1790 (21), însă în secolele al XVIII-lea și al XIX-lea predomină clar varianta actuală: Szweksznianskey din 1695, do Szwekszni din 1784, Szweksznianska din 1784, Szwelksznis din 1843, in Szweksznie din 1843, Szweksznie din 1854, Szweksznie din 1855, Швекшане din 1895, Швекшины din 1892, Швекшмы din 1915 (21) și altele.

Švenčionys (3). Se presupune că Švenčionys era deja centru de ținut în secolul al XIII-lea. La începutul secolului al XVI-lea, era domeniul lui Vytautas cel Mare, unde Vytautas a construit o biserică în 1414. În 1486, Švenčionys este deja numit târg (3: IV; 4: IV).

Originea numelui nu este clară. Sunt posibile două moduri de formare a acestuia.

Prima ipoteză: numele este un derivat cu sufixul -onys al numelui lacului Šventas. În plus, în sistemul lacustru Šventas — Ilgys — Miškinis — Juodynas și altele asemenea, se pare că exista un pârâu numit Šventė. Nu s-a putut însă stabili care anume era acest pârâu și cum se numește în prezent. Numele așezărilor formate în acest fel sunt destul de răspândite în Lituania de Est: râul Merà: satul Meriõnys, parohia Pabradė, districtul Švenčionys; râul Svylà: satul Svyliónys, parohia Adutiškis, districtul Švenčionys; râul și lacul Mylė: satul Myliónys, parohia și districtul Švenčionys; râurile Mėžia, Mėžė: satul Mėžiónys, parohia Adutiškis, districtul Švenčionys și altele. Așadar, nu există îndoieli cu privire la modul de formare. Totuși, satele menționate se află lângă sau în apropierea râurilor după care au fost numite. Lacul Šventas (râul Šventė) se află însă la câteva zeci de kilometri la nord de Švenčionys, astfel încât legătura dintre lac (râu) și numele orașului suscită anumite îndoieli. Dar ea nu este imposibilă, dacă acceptăm că primii locuitori ai Švenčionys au venit de la lacul Šventas (sau de la râul Šventė). Prin urmare, există argumente destul de solide în favoarea originii hidronimice a numelui orașului.

Pe de altă parte, nu se poate exclude nicidecum ipoteza că numele orașului Švenčionys este de origine antroponimică — s-ar fi format din pluralul numelui de persoană, astăzi nume de familie, Švenčionis. Acesta este unul dintre cele mai răspândite moduri de formare a numelor de așezări în limba lituaniană (satul Butrimai: Butrimas, satul Antėnai: Antėnas, satul Morkūnai: Morkūnas și așa mai departe). Totuși, numele de familie Švenčionis nu a fost atestat în împrejurimile Švenčionys, cel puțin în zilele noastre. Este rar în general — doar cinci familii: trei din zona Kaišiadorys, câte una din zona Jieznas și Joniškis. Prin urmare, se poate presupune că locul de origine al numelui de familie Švenčionis se află undeva în apropiere de Kaišia-

214

doris — Jiezna. În aceste locuri se află câteva lacuri numite Švenčius: în împrejurimile localităților Aukštadvaris, Onuškis și Vievis. În plus, nu departe de Semeliškės se află un lac cu numele Švenčius. În mod firesc ne vine în minte ideea că însuși numele de familie Švenčionis ar putea fi toponimic — un derivat cu sufixul -onis al numelui lacului Švenčius sau Švenčius. În acest caz, originea hidronimică a numelui orașului Švenčionys ar părea mai convingătoare.

Tauragė (3b). În izvoarele istorice este menționată pentru prima dată în 1507, când a fost construită o biserică. Tauragė este deja marcată pe harta maritimă întocmită de O. Magnus în 1539 (3: IV). De atunci, importanța orașului a crescut necontenit.

Orașul s-a dezvoltat lângă un cot al râului Jūra. Pe la marginea estică a orașului Tauragė curge un alt pârâu — Beržė.

Trebuie subliniat că, în afară de orașul Tauragė, în Lituania mai există încă patru locuri cu numele Tauragė: o pajiște lângă Žarėnai (districtul Telšiai), o pajiște lângă Gelvonai (districtul Širvintos), o movilă fortificată lângă Tryškiai (districtul Telšiai) și o gospodărie izolată în împrejurimile localității Kurkliai (districtul Anykščiai).

Numele tuturor celor cinci locuri, Tauragė, este un compus format din cuvintele tauras și ragas: *Taur-ragė.

După cum se știe, în vechime prin pădurile Lituaniei trăiau zimbri masivi, numiți taurai. Importanța acestor animale pentru lituanieni trebuie să fi fost extraordinar de mare, căci în Lituania există câteva zeci de toponime provenite din cuvântul taūras: Taurakalnis, Taurakalnis (dealuri), Taurija, Taurė (râuri), Taurinė, Tauriškė, Taurūtė (pajiști), Tauresnė, Taurėlis (lacuri), Taurai, Taurėlaukis, Taurinė, Tauriščiai (sate) și multe altele.

Al doilea cuvânt din numele locului *Taur-ragė, rãgas, nu însemna cornul animalului, ci un colț, un cot, o curbă. Așadar, sensul inițial al toponimului Taur-ragė era „cornul zimbrului” sau „colțul zimbrului” — se pare că așa erau numite locurile în care zimbrii se înmulțeau, trăiau, pășteau și așa mai departe.

Prin urmare, toate cele cinci localități lituaniene numite Tauragės sunt locuri, colțuri, capuri unde trăiau zimbri. În ceea ce privește numele orașului Tauragė, acesta ar fi putut proveni de la cotul (capul) râului Jūra, care cândva ar fi putut fi numit „Cornul zimbrului” sau „Cornul zimbrilor”. Din această sintagmă s-a dezvoltat ulterior toponimul compus Tauragė.

Telšiai (3). În cronica Ordinului Teutonic este menționată în 1317 valea Telšiai (Talsa) (6: IV 28—29; 3: IV). Așezarea este menționată în 1398. În secolul al XV-lea este menționată curtea nobiliară din Telšiai, iar în 1527 — districtul administrativ (4: IV).

Originea hidronimică a numelui orașului este certă — acesta s-a format cel mai probabil din pluralul numelui râului care curge pe lângă oraș, Tėlšė sau Telšė (în 1597, numele râului este consemnat ca Telszua). Deși este posibil să fi existat cândva un lac numit *Telšys sau ceva asemănător — în 1584 este consemnat ca Teaswa (menționat de J. Sprogis). Posibilitatea existenței formei *Telšys este indicată și de faptul că „Slownik geograficzny...” (sfârșitul secolului al XIX-lea) dă numele râului astfel — Telszys (2: III 242). Oricare ar fi situația — fie că numele orașului Telšiai provine de la numele unui râu, fie de la cel al unui lac — este oricum un toponim de origine hidronimică. În Lituania există numeroase nume de așezări formate din pluralul numelui unui râu sau al unui lac: lacul Jūžintas: Jūžintai, Kriaunà râu: Kriaunos, Širvinta râu: Širvintos, Kamajà râu: Kamajai.

215

Utenà (3b). Prima mențiune despre Utena datează din vremea lui Mindaugas — în 1261 este menționată Utena (Utten). În 1416 a fost construită o biserică, iar din secolul al XIV-lea Utena a devenit un district administrativ (6: II 8—9; 4: 4).

Numele orașului este, fără îndoială, de origine hidronimică. El este membru al unei numeroase familii de toponime al căror radical este uten-: Utenėlis, lacul Utena, satul Utenėlės, Utenaitė sau Utenėlė, râu în orașul Utena, izvorăște din lacul Utenaitis; lacul Utenos din districtul Tauragnai — din numele său, cu sufixul diminutival -ykštis, s-a format numele unui lac mai mic aflat în același loc, Utenykštis. Din numele râului Utenėlė s-a format numele satului Utenėlė. Numele orașului Utenà a fost dat, cel mai probabil, de o formă mai veche a numelui râului Utenaitė sau Utenėlė, anume *Utena. Așadar, trebuie să fi existat numele de râu *Utena. Acesta s-a transformat fără nicio schimbare în numele orașului Utenà. Acesta este un procedeu popular de formare a numelor de așezări: râul Rūsnė: localitatea Rūsnė, râul Vilnia: Vilnia (forma mai veche a numelui Vilnicus), râul Dysna: satul Dysna etc. După ce numele râului *Utena a devenit numele orașului Utenà, numele râului s-a transformat — a primit sufixul diminutival -aitė, -ėlė: Utenaitė, Utenėlė. Acesta este, de asemenea, un fenomen obișnuit în limba lituaniană (vezi mai pe larg Utenergė).

Valkininkai (2). Așezarea este cunoscută din secolul al XIV-lea. În 1418 sunt menționate domeniul și orășelul Valkininkai, în 1503 — districtul, în 1516 — orașul. În 1571 a primit drepturi Magdeburg (4: IV).

Originea numelui nu este clară. În primul rând, pot apărea îndoieli cu privire la începutul cuvântului valk-, deoarece în limba polonă s-a impus în prezent forma fără consoana u: Olkieniki. Totuși, se pare că această formă este secundară, mai târzie. J. Otrębski a demonstrat destul de convingător cum s-a format. În opinia sa, pol. Olkieniki, ca și alte câteva toponime cu structură similară (de pildă, Varėna — pol. Orany), s-a dezvoltat prin decompunere fictivă din grupurile „w- Wolkienikach”, „w- Wo- ran-ch”. Gruparea lor „w Wo-” putea fi pronunțată numai „Wo-”. Considerând consoana w drept prefix, formele *W-olkienikach, *W-oranach au fost împărțite în două componente W Olkienikach, W Oranach, ale căror componente secunde (Olkienikach, Oranach) s-au impus ulterior ca expresii autonome (80: 118).

Înregistrările mai vechi arată, de asemenea, că rădăcina valk- este autentică. Se consideră că așezarea a fost menționată pentru prima dată într-o scrisoare a lui Jogaila către Skirgaila, din 1387: „на елнука тая волость”. J. Jakubowski consideră, se pare pe bună dreptate, că această grafie este o greșeală de tipar a redactorilor textului — în original ar fi trebuit să apară волкинницкая волость (81: 25). Ulterior, multă vreme predomină forma cu valk-: у Волкинниках 1450 m. (8: 58), у Волкинках 1466 m. (ibid., 74), ў Волкиноках 1475 m. (ibid., 33), и Волкиноках 1495 m. (ibid., 628), Wolkininki 1503 m. (1: II 57), Волкинники 1516 m. (83: XXV; anexa 27), Волкинники 1541 m. (65: I 36), з Волкинник 1557 m. (62: 563), до Волкинниц 1563 m. (ibid., 710), з Волкинник 1564 m. (ibid., 762), з Волкинник 1566 m. (ibid., 826), у Волкинниках 1597 m. (8: 6) etc. Când începe să apară forma cu olk-, este greu de stabilit cu exactitate, dar este clar că destul de târziu. Cu siguranță, în secolul al XVIII-lea era deja folosită; cf. Olkieniki 1784 m. (21), Олькеникского 1835 m. (1: II 71), Олькенники 1861–1865 m. (21) și altele.

Despre nume se poate spune că are sufixul -inink- și rădăcina valk-. În dialect sunt cunoscute și alte variante — Valkininkai, Valkinýkas. După cum arată atestarea din 1503, Wolkininki, sufixul -inink- este, se pare, destul de vechi.

216

Totuși, este greu de spus ce însemna inițial acest derivat cu sufixul -inink- (-inyk-). Se poate doar presupune că a fost format, cel mai probabil, dintr-un alt toponim cu rădăcina valk-. Derivatele cu sufixul -inink- formate din hidronime sunt deosebit de caracteristice pentru sudul Lituaniei: satul Angininkei, districtul Alytus; lacul Angų, satul Dėlgininkai, districtul Lazdijai; lacul Dūlgas, satul Dūgininkai, districtul Varėna; lacul Ignis, satul Spenglininkai, districtul Trakai; râul Spengla, satul Strevininkai, districtul Kaišiadorys; râul Širėva și altele. Totuși, în apropiere de Valkininkai nu este cunoscut, cel puțin în prezent, niciun râu sau lac numit *Valka, *Valkys sau ceva asemănător. Prin urmare, nu ne rămâne decât să presupunem că Valkininkai este un derivat cu sufixul -inink- din numele unui alt loc — mlaștină, pădure, pajiște sau altceva. Astfel de nume sunt foarte numeroase în sudul Lituaniei: Valką, pășune în districtul Rudnia, pajiște în districtul Varėna, pădure în districtul Kaišiadorys, mlaștină în districtul Aukštadvaris, pârâu în districtul Kamėnė, pajiște în districtul Marcinkonys, pajiște în districtul Šalčininkai, pajiștea Valkos în districtul Daugai, pădure în districtul Dieveniškės, câmp în districtul Vydeniai etc. Este de înțeles că este imposibil să stabilim numele căruia dintre aceste locuri (sau altora) i se datorează formarea numelui Valkininkai.

Veliuona (3). Una dintre cele mai vechi și mai importante așezări din Lituania. Se consideră că până în 1315, pe locul actualei localități Veliuona se afla castelul Junigeda; de la începutul secolului al XV-lea — districtul Veliuona, iar din 1421 — orașul (4: IV; 6: II 328—340; 3: III).

„Din 1315 este deja menționat castelul Veliuona: Wilhun 1315 m., Welun 1336 m., Welow 1337 m., Welum 1339 m., castrum Wilawense 1343 m., castrum Welun 1348 m., Welun 1357 m., 1360 m., 1362 m., 1363 m., 1364 m., 1367 m., ort Welunenfell 1394 m., der Welone 1416 m., Weluna 1416 m., 1417 m., Welona 1418 m., Wolona 1418 m., Weluna 1419 m., Willun 1430 m., oma Велионы 1493 m., Безионское волости 1528 m. etc. (55: 71);

Numele orașului provine de la numele râului Veliuona (afluent de pe malul drept al Nemunasului).

Vilnius. În prezent predomină opinia că numele Vilnius a fost menționat pentru prima dată în 1323, în scrisorile lui Gediminas adresate orașelor și mănăstirilor din Germania. Într-una dintre ele scrie: ”in civitate nostra regia Vilna” (”în orașul nostru regal Vilnius”).

Așadar, la acea vreme Vilnius era deja nu doar un oraș mare, ci și capitală. Este de înțeles că de la începuturile întemeierii orașului până la devenirea sa în capitală trebuie să fi trecut mult timp, însă cât anume — deocamdată nu se știe; de aceea, anul 1323 este considerat până acum data întemeierii Vilniusului. Într-adevăr, uneori se speculează dacă Vilnius nu este menționat într-un document anglo-saxon, a cărui redactare a început în secolul al X-lea. În „lista popoarelor” adăugată ulterior în acest document citim „Violena and Vilna and Vala rices” („rices” înseamnă aici „regat, regiune”). Există opinii potrivit cărora Violena și Vilna ar putea fi „Veliuona și Vilnius” ale noastre, dar, în lipsa dovezilor, aceasta rămâne deocamdată doar o presupunere (13: II 173).

După 1323, numele Vilnius apare foarte des în documentele istorice, de pildă, în cronicile ordinelor: ante Vilnam 1365 m. (28: III 84), Vilnee 1365 m. (ibid., 86), vor die Wilne 1367 m. (ibid., II 560), Vilne 1377 m. (ibid., III 112), in Vilna 1377 m. (ibid., 104), in Vilna 1381 m. (ibid., 117), de Vilna 1382 m. (ibid., 122), Vilne 1390 m. (ibid., 165), Wilne 1414 m. (ibid., 447, 448); în alte documente: to de Vilne 1323 m. (13: 173), Wilne 1397 m. (67: 50), Wilne 1398 m. (ibid., 64), Vilna 1387 m. (ibid., 6, 10), Vilna 1469 m. (ibid., 304), Vilna 1486 m. (ibid., 404),

217

Vilna 1493 (acoloși, 464), Vilna 1503 (acoloși, 649), ę Busne 1421 (136: 33), na Busne 1430 (acoloși, 34), y Buksen 1421 (acoloși, 56), na Busne 1430 (acoloși, 57), во Вильне, к Вильну, нар. Вилни 1446 (acoloși, 61), во Вилно, к Вилну, из Вилки 1446 (acoloși, 62), в Вильне, к Вильну, у Вильни, Вильно, з Вильны, sfârșitul sec. al XV-lea – începutul sec. al XVI-lea (acoloși, 85–86), у Вильны 1510 (99: 3–6), у Вильны 1511 (acoloși, 68), у Вильны 1513 (acoloși, 34), у Вильны 1533 (62: 44), у Вильны 1529 (acoloși, 76), у Вильны 1542 (57: 21), do Wilnia 1554 (acoloși, 131), (w) Wilnie 1560 (acoloși, 139), y Вильне 1592 (acoloși, 330), (w) Wilnie 1597 (acoloși, 479), w Wilnie 1550–1552 (acoloși, 558) și așa mai departe. Așadar, forma predominantă în vechile documente istorice este Vilnia. Aceasta nu este nici întâmplătoare, nici o greșeală. Se pare că și în graiul viu al oamenilor din estul Lituaniei era folosită pe scară largă, odinioară, forma Vilnia (cu accentul pe vocala i din prima silabă). O asemenea utilizare se mai întâlnește și în zilele noastre (în zona Ramygala, Gelvonai, Šeduva, Gervėčiai și în alte părți). Nu există nicio îndoială că forma Vilnia este un fapt autentic al limbii vorbite. Forma letonă Vilya nu face decât să confirme acest lucru.

În ceea ce privește originea numelui, în prezent nu mai există îndoieli serioase: acesta provine de la numele râului Vilnia. Din cele mai vechi timpuri, astfel era numit afluentul de pe malul stâng al Nerisului, care astăzi este numit adesea Vilnelė. Dar această Vilnelė este un nume nou, format de la forma poloneză Wilenka. Nu este ușor să explicăm cum și când s-a întâmplat aceasta și, în cele din urmă, care este relația dintre Vilnia și al doilea nume al Nerisului, Vėlija. Pentru o tratare mai detaliată a subiectului, vezi articolul „Numele râurilor Neris și Vilija” (în această carte, p. 230).

Formarea numelor așezărilor (orașe, târguri, sate etc.) de la nume de râuri și lacuri este foarte caracteristică limbii lituaniene. Nu sunt rare nici cazurile în care numele unui râu sau al unui lac devine numele unei așezări fără niciun procedeu de derivare: Rūsnė — de la numele râului Rūsnė, Dysna — de la numele râului Dysna, Dūkštas — de la numele lacului Dūkštas, Alovė — de la numele râului Alovė și așa mai departe.

Așadar, din numele râului Vilnia s-a format numele orașului Vilnia. Dar acesta, după cum știm, nu s-a impus în limba standard — locul său a fost luat de o altă variantă a acestui nume, Vilnius. Nici aceasta nu este nouă — era deja folosită de M. Daukša („Postilė”, 1600, D. Kleinas, „Gramatika”, 1653) și de alți pionieri ai scrisului nostru. Așadar, nu ne rămâne decât să lămurim cum a apărut Vilnius alături de forma anterioară Vilnia. Deși nu toate aspectele sunt clare, putem presupune că au existat mai multe cauze. Mai întâi, trebuie, se pare, să subliniem că terminația -ius este destul de caracteristică limbii lituaniene în toponime: nume de râuri Skródžius, Várus, Vỹčius, Slánkius, Skričiùs, Vingrius și altele; nume de lacuri: Tvanùs, Gilius, Švenčius, Stìklius și altele. Pe lângă formele cu terminația -(i)us, același nume poate avea uneori o variantă cu altă temă: Rìngus — Ringą, Gilius — Gìlis, Božius — Božą, Niedùs — Niedis. Însă poate că cea mai importantă cauză care a activat alternanța tematică proprie limbii lituaniene (Vilnia — Vilnius) a fost scrierea numelui Vilnius cu terminația -o. Astfel de forme sunt destul de vechi, de exemplu, Wilno 1324 (13: 173), Vilno 1381 (28: II 718), Wylno 1397 (67: 8), Wylno 1449 (acoloși, 216) și altele asemenea. Cauzele apariției lor nu sunt pe deplin clare. Cel mai probabil, ele

218

s-au format în limba polonă ca echivalent regulat al cuvintelor din limba belarusă cu terminația neaccentuată a: belarusă Смецка — poloneză Stećko, belarusă Адамка — poloneză Adamko, belarusă Бенька — poloneză Bienko și așa mai departe. Formele numelui Vilnius cu terminația -a sunt cunoscute din vechime și sunt numeroase: Vylna 138⁰ (67: 6, 10), 1469 (acoloși, 304), 1486 (acoloși, 404), 1493 (acoloși, 464), 1503 (acoloși, 649) și așa mai departe. Așadar, forma cu terminația -a a devenit în limba polonă o formă cu terminația -o. Numele proprii scrise în polonă cu terminația -o primesc, în mod regulat, terminația -(i)us în lituaniană: poloneză Stańko — lituaniană Stańkius, Stańkus, Stónkus; poloneză Staszko — lituaniană Stāškus, Stoškus; poloneză Paszko — lituaniană Poškus și așa mai departe. Se pare că acest model de adaptare în lituaniană a numelor proprii slave, în primul rând poloneze, a contribuit și la transformarea lui Vilnios în Vilniumi.

Documentele istorice consemnează și alte variante ale numelui Vilnius. Cronicile Ordinului folosesc în mod deosebit de frecvent forma fără consoana n după l: Wille 1365 (28: III 84, 550, 552), die Wille 1377 (acoloși, II 223, 590; III 105), contra Willam 1377 (acoloși, III 589), in Wyllam, Willen 1379 (acoloși, II 605), die Wille, czur Wille, der Wille 1379 (acoloși, 712), vor die wille 1381 (acoloși, 607), Willam castrum 1382 (acoloși, 611), burg. Wille 1382 (acoloși, 602) și așa mai departe. În general, trebuie spus că în cronicile Ordinului formele fără consoana n după l sunt mai frecvente decât toate celelalte (106: 65—67). A. Salys observă că Wigand de Marburg menționează numele Vilnius de aproximativ 20 de ori: scrie Wille, Wylle, Willa, Wylle, și o singură dată Wilna (13: 174). Într-un loc, acest cronicar explică: „Post hec transeunt in Wyllam, Willen vulgariter” 1379 (28: II 605). În documentele redactate în germană ale Ordinului Livonian se întâlnesc, de asemenea, forme fără n (Villen 1422, Vyllen 1427). Pornind de la acest fapt, A. Salys presupune că în cronică termenul „vulgariter” poate fi folosit cu sensul de „în germană” (și nu „în limbajul popular”, „în mod obișnuit” sau altele asemenea) (13: 174). Se pare că este un fenomen specific limbii germane, care a pătruns din germană în documente redactate în alte limbi (de exemplu, în latină). Nu este clar cum s-a format în limba germană. Poate că, așa cum crede A. Salys, este o consecință a declinării slabe din germană (acoloși).

Scrierile vechi cunosc și o altă variantă a numelui Vilnius, cu consoana d după l: für die Wilde, die statt Wilde (28: II 588), für die Wilde (acoloși, 576), vnd zur Wilde, zur Wilde (acoloși, 621). Toate aceste atestări apar în comentariile sau anexele lui C. Schütz, cronicar de la începutul sec. al XVI-lea, care a folosit pe larg manuscrisul pierdut al cronicii lui Wigand de Marburg. Prin urmare, cel mai probabil, aceasta este o remodelare făcută de acest istoric după formele Wille, Willa sau altele asemănătoare (13: 174). Forma Wilde din cronica lui Wigand de Marburg a ajuns ulterior și în unele alte scrieri.

Virbālis (2). Virbalis a început să se dezvolte la începutul sec. al XVI-lea — după ce, prin Tratatul de la Melno din 1422, a fost stabilită granița de vest a Lituaniei. Atunci au început să se întemeieze așezări de-a lungul întregii frontiere, mai întâi posturi de pază. Până în sec. al XVIII-lea, Virbalis a fost numit oficial Nova Volia, deși în paralel era folosit și numele Virbālio. Localitatea este menționată în lista orașelor neprivilegiate ale Marelui Ducat al Lituaniei din 1529—1567. În 1593 a primit drepturi și stemă de Magdeburg (3: III; 6: III 379).

Se presupune că numele Virbālis a fost menționat pentru prima dată în 1559 (acoloși). Târgul a fost măsurat în 1558—1560. În 1560, Žygimantas Augustas a pro-

219

Într-o relatare despre rezultatele măsurătorilor se consemnează: Вирбилово (1: VIII 76). Mai târziu s-a impus tema virbal-: do Вирбалова 1565 (62: 804), Wirbaliske 1595 (1: VIII 84), Wierzbołow 1613 (ibid., 85), Wirbaliski 1679 (ibid., 88), Wierzbołow 1738, Верболова 1753, 1779, Wierzbałowen 1760; Wirballen 1798, 1816 (21). În polonă s-au impus formele Wierzbołowo sau Wierzbołów, în germană Wirballen, în lituaniană Virbalis (13: II 564). K. Būga menționează forma Virbalius (2: II 19). Așadar, tema numelui orășelului este, fără îndoială, virbal-.

În Lituania există și alte toponime cu virbal-. Virbalai sat în raionul Jonava, sat în raionul Lazdijai, sat în raionul Pasvalys, sat în raionul Ukmergė, sat în raionul Skuodas; Virbališkiai sat în raionul Kaunas, sat în raionul Kupiškis; Virbaliūnai sat în raionul Kaunas, comuna Batniava, sat în raionul Kaunas, comuna Raudondvaris. Toate acestea sunt, cel mai probabil, de origine antroponimică — provenite de la nume de persoane, astăzi nume de familie — Virbalas, Virbalis. În ceea ce privește numele orășelului Virbalis, se poate spune că s-a format din forma de singular a numelui de persoană Virbalis. Acest tip de formare a numelor de așezări este destul de obișnuit în lituaniană (85): cf. Sudargas sat în raionul Šakiai: Sudargas, Skuodas oraș: Skuodas, Kavárskas oraș în raionul Anykščiai: Kavárskas etc. Originea antroponimică a lui Virbálio este confirmată și de formele cu sufixul -išk-: Wirbaliske din 1595, Wirbaliski din 1679. Acestea ar fi derivate cu sufixul -išk- de la numele de persoană Virbalis. Formele din polonă Wierzbołowo, Wierzbołów indică același lucru — cf. pol. Adamowo: Adam, Aleksandrowo, Aleksandrów: Aleksandr, Augustowo, Augustów: August etc. În plus, sunt cunoscute și alte cazuri în care, în locul formelor lituaniene mai vechi cu -išk-, în polonă s-au impus derivatele cu -owo: Adamiški sat în 1784 — Adamowo în 1939, Alexandryszki sat în 1784 — Aleksandrowo în 1939, Janiszki sat în 1784 — Janowo în 1939 (86: 385).

Zarasai (3ᵇ). Localitatea a aparținut episcopului de Vilnius din secolul al XIII-lea până în secolul al XVIII-lea. La sfârșitul secolului al XIV-lea este menționată o moșie la Zarasai, iar în 1522 — un orășel (4: IV).

Numele orașului Zarasai a fost folosit oficial până în 1836, când, prin ordinul țarului, orașul a fost botezat cu numele rusesc Novoaleksandrovsk. Această denumire a fost folosită oficial până în 1918. După ce Lituania și-a dobândit independența, în 1919 orașul a primit un alt nume oficial, Ežerėnai, care s-a păstrat până în 1929, când, după îndelungate controverse și proteste din partea specialiștilor, orașului i-a fost restituit vechiul nume Zarasai. Deși varianta Ežerėnai a început să fie folosită oficial în 1919, încercări similare avuseseră loc și mai devreme. De pildă, în jurul anului 1902, K. Jaunius propunea ca Zarasai să fie numit Ežerūnai. Astfel de propuneri au pornit dintr-o simplă neînțelegere. Într-adevăr, Zarasai fusese scris de multă vreme în polonă (prima atestare cunoscută datează din 1522) Jeziorosy. Forma Jeziorosy sună destul de asemănător cu Zarasai — de fapt, este o adaptare semantică și fonetică a lituanianului Zarasai sau chiar *Azarasai. De aceea, când s-a hotărât să i se redea lui Novoaleksandrovskiui numele anterior, au fost considerate suspecte nu numai formele Jeziorosy, ci și Zarasai. Fără o cercetare aprofundată, s-a renunțat, odată cu Jeziorosy, și la Zarasų, alegându-se în locul lor numele artificial Ežerėnai, pe care locuitorii din zonă nu l-au folosit niciodată.

Ce reprezintă Zarasai a fost explicat frumos de K. Būga (2: II 19–21) și de cercetători ulteriori. Din explicațiile lor reiese că Zarasai este un toponim provenit din limba seliană. În limba seliană, consoana ž se pronunța ca z. Așadar, selienii pronunțau cuvântul ežeras «lac» ca *ezeras, *ezaras sau ceva asemănător. Din acest cuvânt, cu sufixul -asas, s-a format numele lacului,

220

care în seliană suna *Ezerasas sau *Ezarasas.

Formarea numelor de lacuri cu sufixele -asas, -esas era caracteristică limbii seliene, de exemplu: Čėdasas < *Ked-asas (Panemunis), Svėdasas (Svėdasai), Būdasas (Vyžuonos), Brādasas (Utena), Laūkesas (Šmalvos).

Din pluralul numelui lacului *Ezerasas sau *Ezarasas s-a format numele localității (mai târziu, al orașului) *Ezerasai sau *Ezarasai. O asemenea formare a numelor așezărilor este, de asemenea, pe deplin firească pentru nord-estul Lituaniei: Svėdasas lac: Svėdasai sat, Čėdasas lac: Čėdasai sat, Jūžintas lac: Jūžintai sat etc.

Numele așezării *Ezerasai sau *Ezarasai, după dispariția selienilor, a ajuns, în rostirea localnicilor lituanieni, la forma *Azarasai. Astfel s-a rupt legătura etimologică dintre vechiul cuvânt comun selian *ezeras, *ezaras și *Azarasų. Drept urmare, numele locului s-a scurtat, pierzând vocala inițială a: *Azarasai a devenit Zarasai. Există și alte cazuri de asemenea scurtare — numele lacului Asavilas (Pabradė) a devenit Savūlas, cuvântul ašūklės «coacăze» a devenit šūklės, elementorius — lementorius, iar numele de persoană Erāzmas — Razmas, Razmų, Rāzmus etc.

Așadar, numele orașului Zarasai este un toponim baltic vechi, unul dintre cele mai remarcabile monumente ale limbii seliene, aparținând unui trib baltic dispărut.

Žagarė (2). În izvoarele istorice este menționată în 1253 sau 1254 (scris Sagera).

Žagarė de astăzi s-a format din două orășele autonome care au existat până la sfârșitul secolului al XIX-lea — Vechea Žagarė și Noua Žagarė. În 1496 este menționată moșia Vechea Žagarė. În prima jumătate a secolului al XVI-lea, pe malul drept al râului Švėtė a crescut Noua Žagarė, deja numită orășel în 1547 (4: IV). În izvoarele din 1592–1595, Žagarė este numită oraș (3: III).

Žagarė este un toponim repetat în Lituania: satul Žagarė din raionul Raseiniai, sat din raionul Vilnius, parte a orășelului Tirkšliai. Se cunosc, de asemenea, mai multe locuri nelocuite cu acest nume: pădurea Žagarė în comuna Sudeikiai, o mlaștină în comuna Mockėnai din raionul Utena, o pajiște în comuna Pabaiskas, un loc în pădure, în districtul Kuršėnai (ocolul silvic Pažįžmė). Aceste toponime sunt, se pare, derivate cu terminația -ė de la cuvântul comun žagaras «nuia uscată, vreascuri». Sensul lor inițial ar fi putut fi «loc cu multe nuiele, loc unde sunt multe nuiele» sau ceva asemănător.

Pe lângă Žagarė, se cunosc numele multor alte locuri, inclusiv așezări, cu tema žagar-: Žagarai sat în raionul Klaipėda, sat în raionul Molėtai; Žagariai sat în raionul Alytus, sat în raionul Lazdijai, sat în raionul Prienai, sat în raionul Varėna; Žagariškė sat în raionul Šiauliai; Žagariškė sat în raionul Marijampolė; Žagariškės sat în raionul Vilnius. Originea lor poate fi și alta; cel mai adesea, probabil, nu provin direct de la cuvântul comun žagaras, ci de la nume de persoane formate din acesta, devenite astăzi nume de familie: Žagaras, Žagarys, Žagarius sau ceva asemănător.

Žeimelis (2). În 1500 este menționată moșia Žeimelis, în 1542 — orășelul, iar în 1586 Žeimelis era centrul districtului administrativ (3: III; 4: IV; I 121–123).

Forma actuală a numelui orășelului, Žeimėlis, pare să fie ceva mai târzie, secundară. Potrivit datelor lui A. Salys, localnicii foloseau numai forma Žeimys, iar forma Žeimėlis ar fi fost «preluată din vechile registre» (13: II 682). A. Salys a susținut și mai târziu varianta Žeimys — aceasta apare în «Harta Lituaniei», publicată la Boston în 1956, ale cărei toponime au fost revizuite de A. Salys. Totuși, mai târziu, în «Opere alese», alături de Žeimys, el a inclus deja, între paranteze, și forma Žeimėlis (13: II 568).

221

După război, forma Žeimelis s-a impus pe deplin — în 1948 a fost recomandată de „Dicționarul ortografic al limbii lituaniene” (forma Žeimys este menționată între paranteze), precum și de alte publicații normative.

Se pare că nu există temei să se considere forma Žeimelis drept una cu totul nouă — înainte de război exista deja Žeimelio valsčius; această formă figurează în lista oficială a localităților din Lituania din 1925 (33: 59–60). Este greu de spus când a fost folosită pentru prima dată, însă este cu siguranță cunoscută încă din secolul al XVI-lea: Жеймель în 1567 (87: 443), Zemel în atlasul lui Mercator din 1580 (88: 51), Жеймел în 1585 (57: 268). A se compara și „zyda žeimelskiego” din 1698 (64: 161), Žeimėlis din 1904 (32: XI 9). Varianta scurtă a numelui este consemnată pentru prima oară în 1500: Žeimiu (89: I 298). Așadar, formele scurtă și lungă se află în concurență de câteva sute de ani, prin urmare nu există niciun temei pentru a schimba acum forma consacrată Žeimelis în Žeimys sau ceva asemănător. Cu atât mai mult cu cât ambele au corespondente în nomenclatorul toponimic lituanian: Žeimėliai sat în raionul Jonava, sat în raionul Kėdainiai, sat în raionul Molėtai; Žeimaliai sat în raionul Kelmė; Žeimis sat în raionul Šakiai, Žeimiai sat în raionul Ignalina, orășel în raionul Jonava, sat în raionul Joniškis, sat în raionul Kupiškis, sat în raionul Molėtai, sat în raionul Rokiškis, sat în raionul Ukmergė, sat în raionul Varėna, Žeimiai sat în raionul Kretinga, sat în raionul Radviliškis, sat în raionul Šiauliai.

De ce forma mai veche Žeimys s-a transformat totuși, se pare, în Žeimelis este greu de spus. Este posibil să fi avut o influență, de pildă, cuvintele comune letone (Žeimelis se află în zona de contact cu Letonia) ziemel „nord”, ziemelis „vânt de nord, crivăț, vânt de iarnă”. În plus, sufixul -ek- este în general caracteristic toponimelor din Semigalia — Duobele, Bērstele și altele asemenea (88: 51).

Originea numelui localității Žeimys (Žeimelis) nu este clară. J. Šiavas a avansat ipoteza unei posibile origini antroponimice (ibidem). Se pare că majoritatea toponimelor menționate, mai ales cele la plural (Žeimiai, Žeimiai, Žeimėliai), s-ar fi putut forma din pluralul numelor de persoană, astăzi nume de familie, Žeimis, Žeimys, Žeimelis (34: II 1319–1320). Doar în cazul celor două nume la singular — Žeimys și Žeimis, sat în raionul Šakiai — ar putea exista unele îndoieli. Dacă se consideră că Žeimys și Žeimis sunt, de asemenea, de origine antroponimică, ar trebui să admitem că s-au format din numele de persoană Žeimys, Žeimis la singular. În Lituania există și alte nume de localități formate în acest fel — Sudargas, Musteika, Kavárskas, Skuōdas și altele. Totuși, nu este exclus ca numele de locuri Žeimys ir Žeimis să se fi format și direct din cuvintele comune corespunzătoare. Ar fi toponime formate în mod asemănător cu Žeimis, numele unei văi din districtul Ramygala, al unei mlaștini din districtul Panevėžys, Žeimė, numele unui banc de nisip din lacul Plateliai, al unei pajiști din districtul Luokė și al unui vârtej în districtul Nemunėlio Radviliškis, printre altele.

Oricum ar fi — fie că toponimul Žeimys (Žeimelis) provine dintr-un nume de persoană, fie dintr-un cuvânt comun — rădăcina sa žeim- pare să fie legată de cuvântul comun ž.emà. Sensul său inițial era asociat cu noțiunile de frig, răcoare sau altele asemănătoare (49: 399). Așadar, numele de familie Žeimis, Žeimys însemnau, se pare, la început nu „nordic, locuitor al nordului”, cum credea K. Būga (2: II 676), ci „cel înghețat” sau ceva asemănător; a se compara numele de familie Šalčius: din lituanianul šiltas (41: II 880). O semnificație inițială apropiată ar fi putut avea și toponimele Žeimys, Žeimis. De pildă, numele vârtejului Žeimė ar fi putut însemna inițial „loc rece”. Žeimys, Žeimis. ar avea o semantică asemănătoare.

Žemaičių Kalvarija (2). Este o așezare foarte veche, menționată pentru prima dată...

222

menționată în 1253. La acea vreme avea un alt nume; poate Garde ar Gardai — în documentul din 1253 apare consemnată forma Garde (2: I 440; III 232). La începutul secolului al XV-lea, marele duce al Lituaniei Vytautas a dăruit Gardus, împreună cu districtul Alsėdžiai, episcopului samogițian. În secolele al XV-lea și al XVI-lea, la Gardai se afla și o reședință episcopală. După construirea unei biserici la Gardai, aceasta a fost încredințată dominicanilor în 1637, iar zece ani mai târziu, adică în 1642, aceștia au întemeiat aici o mănăstire (care a funcționat până în 1889) și au ridicat (în 1639) 19 capele simbolizând Drumul Crucii, adică calvarii (1: II 90–91). Cuvântul kalvarija provine din denumirea dealului Kalvaria din Ierusalim. Aici se aflau locuri sfinte catolice, drumuri ale crucii cu edificii de cult și capele. Mai târziu, asemenea calvarii au apărut din abundență în toată Europa, inclusiv în Lituania. Din acel moment, pe lângă numele Gardų au început să apară și alte nume — la început Gardus a fost numit Naująja Jeruzale, iar mai târziu Žemaičių Kalvarija. Uneori, Žemaičių Kalvarija era consemnată chiar și în listele oficiale de toponime doar ca Kalvarija; de exemplu, în lista numelor localităților din Lituania publicată de germani în 1917–1918 (91).

Nu există nicio îndoială că, atunci când dominicanii au început, la mijlocul secolului al XVII-lea, să numească Gardus Naująja Jeruzale și Žemaičių Kalvarija, numele Gardų a continuat multă vreme să dăinuie în memoria localnicilor. Acest lucru reiese și din documentele secolului al XVII-lea și din cele ulterioare, care menționează numele localității. De pildă, în 1655 localitatea este numită Kalvarija, iar în 1662 încă apare ca Gardais (1: II 91).

M. Valančius, în lucrarea sa „Žemaičių vyskupystė” (publicată în 1848), intitulează capitolul despre stabilirea dominicanilor în Žemaičių Kalvarija „Dominikonis Kalwarijo”, însă în text folosește deja forma Gardus. „Žemajtiusi jezawitams su bernardinajs jau esąnt, nebuwa dar Dominikonų: Jurgis Tyszkiewicze wiskups, noriedams kad ir tu tarnu Diewa netruktum, 1637 m. pakwiete jus į Gardus. Gardaj, buwa taj soda, wiskupams prideranti..” (89: II 111). Așadar, la mijlocul secolului al XIX-lea numele Gardai era încă viu. V. Vitkauskas afirmă: „există dovezi că și astăzi locuitorii în vârstă își amintesc această denumire (90: 56).”

Însă numele Žemaičių Kalvarija le-a înlocuit totuși pe cele anterioare, deoarece localitatea devenea tot mai renumită ca centru de cult. În jurul anului 1650 a fost adusă aici de la Roma o icoană făcătoare de minuni, iar începând din 1742 s-au organizat aici indulgențe plenare, la care venea multă lume. Trebuie să presupunem că acest lucru a contribuit la consacrarea noului nume Kalvarijos sau Žemaičių Kalvarijos. Acest nume s-a păstrat până în 1964, când localitatea a fost rebotezată Varduvas, probabil mai ales din motive antireligioase, primind numele râului care o străbate. Totuși, numele Varduva nu a apucat să se impună — de curând localității i-a fost restituită denumirea anterioară (deși nu cea mai veche) — Žemaičių Kalvarija.

Este un nume din două cuvinte. Despre al doilea s-a vorbit deja, iar primul (Žemaičių) a fost adăugat mai târziu, pentru ca Žemaičių Kalvarija să nu fie confundată cu localitatea Kalvarija din raionul Marijampolė.

Despre Gardų se poate spune că este un toponim care se repetă în Lituania: Gardai pădure în districtul Biržai, pajiște în districtul Alanta, pajiște în districtul Skapiškis, pajiște în districtul Pandėlys și altele. A se compara și Gardas mlaștină în districtul Pasvalys, pajiște în districtul Liubavas, desiș în districtul Zapyškis, pâlcul de pădure în districtul Vabalninkas și altele. Fără îndoială, aceste

223

Numele acestor localități provin din cuvântul comun gardas „loc împrejmuit într-un grajd sau pe câmp, destinat ținerii animalelor; turmă, cireadă”.

În ceea ce privește originea numelui târgului Gardai, există îndoieli în sensul că sunt temeiuri serioase pentru a presupune că s-a format de la numele unui râu. În prezent, pârâul care se varsă în Varduva, vizavi de târg, este consemnat oficial ca Pąvardenis (ulterior a fost rebotezat Cėdronas). Poate că a existat o formă anterioară Pągardenio, *Gardas sau ceva asemănător. În plus, ceva mai la nord, la 3 km, potrivit lui A. Salys (55: 12), ar fi existat un alt pârâu numit Gardė, consemnat în germană în 1523 ca Gardesche Beke (ibidem). Din acest hidronim s-a format numele așezării Gardė. În prezent, o asemenea așezare nu mai există, însă a dispărut relativ recent — conacul Gardės este menționat în 1925 de „Localitățile populate ale Lituaniei” (33: 148), iar satul Gardės — în 1959 de „Împărțirea administrativ-teritorială a Lituaniei” (73: 694). A. Salys consideră că tot de la numele pârâului este format și numele satului Pągardė, care există și astăzi (în raionul Mažeikiai, comuna Seda). În plus, ceva mai la nord, în fostul ținut Grūstė (astăzi Grūstė este un sat), J. Sprogis menționează râul Города, care curge prin conacul Gardai (ум. Горды) și prin Seda (35: 82). Prin urmare, un nume de pârâu precum *Gardas, *Gardė sau ceva asemănător este pe deplin posibil în aceste locuri, astfel că originea hidronimică a numelui Gardų pare destul de plauzibilă.

Žemalė (2). Localitatea este menționată în surse scrise începând din 1554. A primit privilegiul de târg în 1713 (1: XI 110; 4: IV).

Numele de loc Žemalė se regăsește și în alte locuri: râul Žemalė, afluent de dreapta al Raudenai, afluent al Upyna (de la numele acestui râu, cu sufixul -ėnai, s-a format numele satului Žemalėnai); pajiștea Žemalė în ținutul Luokė, o pajiște în ținutul Tryškiai, una în ținutul Endriejavas și pășunea Žemalės în ținutul Skuodas. Prin târgul Žemalė curge acum pârâul numit Žemalupis (afluent de stânga al Šerkšnė). B. Kviklys consideră că așezarea a fost numită după acest pârâu (6: IV 374). Este într-adevăr posibil, deoarece satul Žemalė s-a întemeiat „pe terenul proaspăt defrișat”, adică „după defrișarea pădurii de lângă pârâul Žemalė (Žemalupis), la est de curtea conacului” (1: XI 110). Așadar, forma inițială, mai veche, a numelui pârâului trebuie să fi fost *Žemalė, iar mai târziu, când așezarea a început să fie numită astfel, numele pârâului s-a schimbat în Žemalupis. Sunt cunoscute multe cazuri de acest fel sau asemănătoare.

Potrivit opiniei lui K. Būga, Žemalė este un toponim curonian, asociat cu letona *Zemale (scris în germană Semallen), precum și cu alte nume de locuri care au rădăcina lituaniană žem-, letonă zem- (2: III 244). Se pare că s-a format de la cuvântul comun žemė „pământ”, cu sufixul -alė, caracteristic locuitorilor din Žemaitija. Sufixul -ale era, de asemenea, caracteristic părții letone a Curlandei: Nūogale, Valgale, Vērgale (ibidem).

Židikai (2). În prima jumătate a secolului al XVI-lea este menționat conacul Židikai, iar la sfârșitul secolului al XVI-lea și începutul secolului al XVII-lea — târgul. În timpul reformei funciare valakiene a fost întemeiat satul Židikai, care a crescut rapid (în 1595—1596 avea 19 familii, iar în 1614 — deja 46). Satul a devenit târg la sfârșitul secolului al XVII-lea. Odată cu apariția acestuia, primul Židikai a decăzut (4: IV).

Originea numelui suscită diverse îndoieli. Este un nume de loc destul de izolat și rar. În afară de acesta, mai este cunoscut numele unei pajiști, Židikė (ținutul Vėgeriai). În 1892, lista oficială a numelor de locuri din Rusia țaristă menționează un cătun din ținutul Utena, Жидовцу (92: 344). Probabil că acestea sunt toate exemplele. Este dificil să se tragă de aici concluzii mai ferme. Totuși, cea mai plauzibilă ipoteză pare să fie că aceste nume de locuri sunt de origine antroponimică—

224

. Totuși, antroponimul (numele de familie actual) *Židikas sau unul asemănător nu este atestat, deși există nume de familie formate în alt mod cu žid-: Židūnas, Židūlis, Židžiūnas. Prin urmare, alături de acestea, numele de familie *Židikas ar fi pe deplin posibil.

Nu există temei serios pentru alte ipoteze. Este adevărat că în 1925, „Localitățile populate ale Lituaniei” consemnează numele târgului (și al conacului) ca Žydikiai (33: 154), dar această formă este, cel mai probabil, neautentică — limba vorbită cunoaște numai Židikai. În plus, forma Židikai, preluată din limba vorbită, este consemnată și de Vaižgantas (32: X 53). Formele consemnate în alte limbi nu aduc nimic nou; cf. Жудукы în secolul al XVI-lea (35: 115), Жудукское местечко în 1789, Žydyki în 1820, Жидухи în 1843, Židikai în 1854, Žydiki în 1855, Жидежки în 1881, 1892, 1915 și altele asemenea (21).

L I T E R A T U R Ă

1. Lietuvos urbanistikos paminklai. V., 1978—1988. T. 1—11.

2. B ū g a K. Rinktiniai raštai. V., 1958—1961. T. 1—3.

3. Mažoji lietuviškoji tarybinė enciklopedija. V., 1966—1971. T. 1—3.

4. Tarybų Lietuvos enciklopedija. V., 1985—1988. T. 1—4.

5. Lietuvių enciklopedija. Bostonas, 1953—1966. T. 1—35.

6. K v i k l y s B. Mūsų Lietuva. Bostonas, 1963—1968. T. 1—4.

7. Lietuviškoji tarybinė enciklopedija. V., 1976—1984. T. 1—12.

8. Литовская Метрика. Ч. I: Книга записей. СПб., 1910. Т. 1.

9. Б а л ь ч и к о н и с И. Названия литовских населенных пунктов, образованные от названий рек и озер // Lingua Posnaniensis. Poznań, 1958. T. 7. P. 240—252.

10. K u ž a v i n i s K. Etymologica // Baltistica. V., 1966. T. 1(2). P. 177—184.

11. R a z m u k a i t ė M. Būdingesnės Lietuvos oikonimų darybos priesagos // Lietuvos TSR mokslų akademijos darbai. A serija. V., 1989. T. 3 (108). P. 138—147.

12. Z i n k e v i č i u s Z. Lietuvių antroponimika: Vilniaus lietuvių asmenvardžiai XVII a. pradžioje. V., 1977.

13. S a l y s A. Rinktiniai raštai. Roma, 1983. T. 2.

14. S t a n e v i č i u s S. Raštai. V., 1967.

15. V a n a g a s A. Dėl vietovardžio Labguva darybos ir kilmės // Baltistica. V., 1966. T. 1 (2). P. 185—189.

16. V a n a g a s A. Dėl upės vardo Danė (Danija, Dangė) // Lietuvių k. yros klausimai. V., 1960. T. 3. P. 317—319.

17. Т о п о р о в В. Н. Прусский язык. М., 1975—1984. Т. 1—4.

18. M a ž i u l i s V. Prūsų kalbos paminklai. V., 1966—1981. T. 1—2.

19. M a c i e j a u s k i e n ė V. Lietuvių pavardžių stabilizavimosi ypatumai XVIII—XIX a. // Lietuvos TSR mokslų akademijos darbai. A serija. V., 1987. T. 4 (101). P. 113—122.

20. N i k ž e n t a i t i s A. Kas žuvo prie Bajerburgo 1337 m.? // Gimtasis kraštas. 1987 04 16.

21. Lietuvos mokslų akademijos Lietuvių kalbos instituto abėcėlinė istorinių vietovardžių kartoteka.

22. S k a r d ž i u s P. Lietuvių kalbos žodžių daryba. V., 1941.

23. M ü h l e n b a c h s K., E n d z e l ī n s J. Latviešu valodas vārdnīca. Rīga, 1923—1932. T. 1—4.

24. P o k o r n y J. Dicționar etimologic indo-european. Bern, 1949 și urm.

25. V a n a g a s A. Lietuvos TSR hidronimų daryba. V., 1970.

26. J o n i k a s P. Despre denumirile de locuri lituaniene // Beiträge zur Namenforschung. 1950/51. Bd. 2. S.1—32.

225

27. Steponavičienė I. Despre prusificarea numelor de locuri lituaniene în documentele Ordinului Teutonic // Baltistica. V., 1974. T. 10(2). P. 163—168.

28. Scriptores rerum Prussicarum. Leipzig, 1861—1874. T. 1—5.

29. Skardžius P. Hidronimele lituaniene cu -nt-. Formarea, originea și semnificația lor // Lituanistikos darbai. Brooklinas, 1973. T. 3(1). P. 9—69.

30. Alexandrowicz S. Miasteczka Białorusi i Litwy // Acta Baltico-Slavica. Białystok, 1970. T. 7. P. 47—108.

31. Liv-, Esth- und Curländisches Urkundenbuch nebst Regesten / Herausgegeben von Dr. Friedrich Georg von Bunge. Reval, 1853. Bd. 1.

32. Vaiszgantas. Listă a denumirilor geografice ale Lituaniei // Dirva. Žinynas. 1904, Nr. 10. P. 35—61; Nr. 11. P. 3—29.

33. Localitățile populate ale Lituaniei. K., 1925.

34. Dicționarul numelor de familie lituaniene. V., 1985. T. 1; 1989. T. 2.

35. Sprōgis I. Dicționar geografic al vechii Țări Samogitiene din secolul al XVI-lea. Vilnius, 1888.

36. Grinaveckis V. Formele originare ale câtorva nume de locuri samogitiene // Kalbos kultūra. V., 1970. Nr. 17. P. 55—56.

37. Balčiūnas K. Kvedarna // Mūsų kalba. V., 1977. P. 17—18.

38. Smigielskis B. Însemnările preotului-vicar // Draugija. 1908. Nr. 24. P. 342—350.

39. Petru din Dusburg. Cronica ținutului Prusiei / Ediție îngrijită, introducere și explicații de Romas Batūra, care a alcătuit și harta. V., 1985.

40. Endzelīns J. Numele de locuri din RSS Letonă. Rīga, 1956. D. 1, s. 1; 1961. D. 1, s. 2.

41. Razmukaitė M. Numele așezărilor din Lituania formate cu sufixe de la hidronime // Lietuvių kalbotyros klausimai. T. 21: Lietuvių onomastikos tyrinėjimai. V., 1981. P. 199—206.

42. Mažiulis V. Despre numele Neringa // Lietuvių kalbotyros klausimai. V., 1960. T. 3. P. 301—315.

43. Otrębski J. Les mots d’origine commune dans les langues slaves et baltiques // Lingua Posnaniensis. Poznań, 1949. T. 1. P. 121—151.

44. Udolph J. Die Stellung der Gewässernamen Polens innerhalb der alteuropäischen Hydronymie. Heidelberg, 1990.

45. Kalwaitis W. Lietuwiszky Wardy Kletele su 15 000 vardų. Tilžė, 1910.

46. Hinze F. Zum problem der Mehrsprachigkeit bei der Fischerbevölkerung auf der Kurischen Nehrung, vor allem zu Beginn des 20. Jahrhunderts // Jahrbuch für Volkskunde und Kulturgeschichte. Jahrgang 1989. Berlin, 1989. S. 156—162.

47. Gerullis G. Die altpreußischen Ortsnamen. Berlin und Leipzig, 1922.

48. Relationes status dioecesium in Mango Ducatu Lituaniae. Roma, 1917. T. 1; 1978. T. 2.

49. Vanagas A. Lietuvių hidronimų etimologinis žodynas. V., 1981.

50. Pietsch R. Fischerleben auf der Kurischen Nehrung. Berlin, 1982.

51. Schmidt W. P. Zum baltischen Dialekt auf der Kurischen Nehrung // Indogermanische Forschungen. 1983. Bd. 88. S. 257—268.

52. Lauksaimnieku un citu zemes īpašnieku adresu grāmata. Rīga, 1931.

53. Schmittlein R. Toponimie Lituanienne. Bade, 1948.

54. Łowmiański H. Studja nad początkami społeczeństwa i państwa Litewskiego. Wilno, 1931—1932. T. 1—2.

55. Salys A. Die žemaitischen Mundarten. Teil I. Geschichte des žemaitischen Sprachgebiets. K., 1930.

56. Latvijas PSR ūdensteču nosaukumi. Rīga, 1986. Sās. 1—4.

57. Istorijos archyvas. T. 1: XVI a. Lietuvos inventoriai / Surinko K. Jablonskis. K., 1934.

58. Lietuvos TSR upių ir ežerų vardynas. V., 1963.

59. Gidžiūnas V. Din istoria orașului Simnas. // Anuarul Academiei de Științe Catolice Lituaniene. Roma, 1965. Vol. 1.

60. Totoraitis J. Istoria regiunii Sūduva—Suvalkija. K., 1938. Partea 1.

61. Lista localităților din Republica Populară Polonă. Varșovia, 1967.

226

1.

62. Литовская метрика. Ч. III: Книги Публичных Дел. Юрьев, 1914. Т. 1.

63. Рапповіч Я. Слоўнік назваў населеных пунктаў віцебская вобласці. Мінск, 1977.

64. Cărțile de judecată ale domeniului Biržai. 1620–1745 / Editate de R a u d e l i ū n a s V. și F i r k o v i č i u s R. V., 1982.

65. Litigiile țăranilor și orășenilor lituanieni cu administratorii domeniilor. V., 1959. Vol. 1; 1961. Vol. 2; 1968. Vol. 3.

66. Ghidul împărțirii administrativ-teritoriale a RSS Lituaniene. V., 1976.

67. Codex diplomaticus ecclesiae cathedralis necnon dioeceseos Vilnensis /Kodeks dyplomatyczny katedry i diecezji Wileńskiej/. 1387–1507. Kraków, 1948.

68. L a u m a n e B. Zvejniecu nosaukumi Latvijas PSR piekrastē. Rīga, 1987.

69. S c h m i d W.P. Nehrungskirch. Stuttgart, 1989.

70. Inventarele Lituaniei. Secolul al XVII-lea / Întocmite de K. J a b l o n s k i s și M. J u č a s V., 1962.

71. Z i n k e v i č i u s Z. Dialectologia lituaniană. V., 1966.

72. Împărțirea administrativ-teritorială a RSS Lituaniene. V., 1949.

73. Împărțirea administrativ-teritorială a RSS Lituaniene. V., 1959.

74. Dicționar ortografic al limbii lituaniene. K., 1948.

75. Recomandări practice privind limba. V., 1976 (ed. I); 1985 (ed. II).

76. Texte din fondurile de dialectologie ale Institutului de Limbă Lituaniană al Academiei de Științe a Lituaniei.

77. Atlasul limbii lituaniene. V., 1977. Vol. 1: Lexic; 1982. Vol. 2: Fonetică.

78. D u r i d a n o v I. Thrakisch-dakische Studien. Teil I: Die Thrakisch und dakisch-baltischen Sprachbeziehungen. Sofia, 1969.

79. U r b u t i s V. [Rec.:] “Acta Baltico-Slavica. // Białystok, 1964. T. 1.” // Baltistica. V., 1966. T. 1 (2). P. 191–194.

80. O t r ę b s k i J. Bałtisch-Slawische Miszellen // Lingua Posnaniensis. Poznań, 1963. T. 9. P. 115–121.

81. J a k u b o w s k i J. Opis Księnstwa Trockiego z r. 1387 // Przegląd historyczny. 1907. T. 5. P. 22–49.

82. J a b l o n s k i s K. Cuvinte lituaniene în limba cancelariei vechiului stat lituanian. Kaunas, 1941.

83. Любавский М. Împărțirea regională și administrația locală a statului lituano-rus în perioada publicării Primului Statut lituanian. M., 1892.

84. F e n z l a u W. Formele germane ale numelor de locuri și de persoane lituaniene din regiunea Memel. Halle/Saale, 1936.

85. V a n a g a s A. Numele localităților din Lituania provenite din antroponime la singular // Baltistica. V., 1967. T. 3 (1). P. 111–116.

86. Ванагас А. Oiconimele Lituaniei cu sufixele de origine slavă -ava, -avas // Balto-slovańskie związki językowe. Wrocław, 1990. P. 381–388.

87. Метріса lituaniană. Partea III: Cărțile actelor publice: recensămintele armatei lituaniene. Petrograd, 1915.

88. Š l i a v a s J. Câteva observații cu privire la problema zemgalienilor // Kraštotyra. V., 1967. P. 50–58.

89. W o l o n c z e w s k i e M. Episcopia Samogiției. Wilnuj, 1848. D. 1–2.

90. V i t k a u s k a s V. Despre numele cu sufix ale unor localități din ținutul Samogiției // Kalbos kultūra. V., 1963. Nr. 4. P. 65–57.

91. Catalog alfabetic al localităților din districtul administrativ Lituania—Nord. 1917/918.

92. Lista localităților din gubernia Kovno. K., 1892.

93. Index alfabetic la cartea de acte publicată de Comisia Arheografică din Vilna în anul 1867: Revizuirea pădurilor și a trecerilor înregistrate în fostul Mare Ducat al Lituaniei de Grigori Bogdanovici Volovici. Vilna, 1873.

227

94. Colecția completă a cronicilor rusești. Vol. 17: Cronici vest-rusești. SPb., 1907.

95. Index alfabetic detaliat la volumele I—XII ale culegerii arheografice publicate pe lângă circumscripția școlară din Vilna / Întocmit de I. Ya. Sprogis. Vilna, 1905.

96. Gaubaras F. Hidronimia prusacă (dactilograma tezei de candidat în științe filologice). V., 1990.

97. Goshkevich I. Gubernia Vilna. Lista completă a localităților... Vilna, 1905.

98. Index geografic al documentelor electorale din registrele de acte ale Arhivei Centrale din Vilna.

99. Metrica lituaniană. SPb., 1903. Vol. 1.

100. Vanagas A. Lituania și lituanianul // Gimtasis žodis. 1990. Nr. 10. P. 23—25.

101. Balčikonis J. Scrieri alese. V., 1978. Vol. 1; 1982. Vol. 2.

102. Volyter E. Listele localităților din gubernia Suwałki. SPb., 1901.

103. Index alfabetic al localităților din fostul Mare Ducat al Lituaniei. Wilno, 1929. Partea 1.

104. Jēgers B. Înrudiri semantice nerecunoscute ale cuvintelor baltice // Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung. Göttingen, 1966. Vol. 80.

105. Holowinski J. Lista manuscrisă a toponimelor din episcopiile Telšiai și Samogiția, păstrată la Institutul Limbii Lituaniene.

106. Steponavičienė I. Toponime lituaniene în documentele Ordinului Teutonic și ale Ordinului Livonian (dactilogramă).

107. Jurkštas J. Toponimele Vilniusului. V., 1985.

108. Listele toponimelor decanatelor episcopiei Vilniusului. 1784 // Arhivele istorice centrale de stat ale Lituaniei, F SA—18580, 19246, 19247, 19248, 19249, 19251, 19252, 19253, 19254, 19295.

109. Dicționarul limbii ucrainene vechi din secolele XIV—XV. Kiev, 1977. Vol. 1—2.

110. Culegere arheografică de documente referitoare la istoria Rusiei de Nord-Vest. Vilnius. Vol. 1—13.

111. Sinodul diecezan din Vilnius. De către... Domnul D. Michaele Joanne Zienkowicz. Vilnius, MDCCXLIV (1744).

112. Sinodul diecezan din Medininkai, sau Samogitia... Domnului... Tyszkiewicz. Vilnius, MDCCLII (1752).

113. Lista volosturilor și a comunităților rurale pe circumscripții judiciare ale guberniei Vilna, anul 1874. Vilna, 1874.

114. Otrębski J. Despre cercetările privind hidronimele și toponimele din Lituania. I Conferință internațională slavistică de onomastică. Wrocław-Warszawa-Kraków, 1961. P. 49—58.

115. Dicționarul limbii lituaniene. V., 1956—1992. Vol. 1—15.

116. Endzelīns J. Note despre „numele de locuri ale Letoniei” // Scrierile Societății Filologilor. Riga, 1926. Vol. 6. P. 7—10.

117. Сталтмане В.Э. Antroponimia letonă. Nume de familie. M., 1981.

118. Фасмер М. Dicționar etimologic al limbii ruse. M., 1964—1973. Vol. 1—4.

119. Лаучюте Ю. Dicționarul baltismelor din limbile slave. L., 1982.

120. Fraenkel E. Dicționar etimologic al limbii lituaniene. Heidelberg, 1962. Vol. 1—2.

121. Grinaveckis V. Despre originea numelui Rietavas // Cultura limbii. V., 1991. Nr. 61. P. 70—73.

122. Fișierul alfabetic al numelor de locuri consemnate din vorbirea vie, al Institutului de Limbă Lituaniană al Academiei de Științe a Lituaniei.

123. Vitkauskas V. Dicționarul graiurilor dunininkai din nord-est. V., 1976.

124. Razmukaitė M. Oiconime lituaniene cu formare derivativă sufixală // Lucrările Academiei de Științe a RSS Lituaniene. Seria A. V., 1988. Vol. 3 (104). P. 99—104.

228

125. Orkenas Yu.K. Încercare de construire a unor serii izosemantice pe baza antroponimiei vechi // Probleme de antroponimie baltică și slavă. Šiauliai, 1970. P. 12—18.

126. Staszewski J. Dicționar geografic. Warszawa, 1959.

127. Rapanovich Ya.N. Dicționarul denumirilor localităților din regiunea Grodno. Minsk, 1982.

128. Superanskaya A.V. Structura numelui propriu. M., 1969.

129. Nepokupny A.P. Lituania și alte lituanisme din gramaticile și dicționarele ucrainene (est-slave) din secolele XVI—XVII // Baltistica. V., 1971. Vol. 7 (1). P. 53—62.

130. Užpürvis J. Trei studii lingvistice (Drei sprachwissenschaftliche Studien). Chicago, 1990.

131. Dicționar geografic al Regatului Poloniei și al altor țări slave. Warszawa, 1880—1895. Vol. 1—14.

132. Revizuirea pădurilor și a trecătorilor animalelor sălbatice din fostul Mare Ducat al Lituaniei, întocmită de starostele din Mścibów, Grzegorz Bogdanowicz Wołowicz, în 1559. Vilna, 1867.

133. Leyding G. Dicționarul denumirilor de locuri din districtul Mazurian. Partea a 2-a: Denumiri fiziografice. Poznań, 1959.

134. Reitelaitis J. Veisiejai // Poporul și cuvântul. K., 1928. Vol. 5. P. 248—307.

135. Savukynas B. Originea numelui de loc Ukmergė/Vilk(a)mergė // Limba noastră. V., 1978. Nr. 4. P. 20—24.

136. Colecția completă a cronicilor rusești. Vol. 35: Cronici belaruso-lituaniene. M., 1980.

137. Sadauskas R. A fost dezlegată originea numelui Druskininkai? // Ținutul natal. 1991 08 08.

138. Naktinienė G., Paulauskienė A., Vitkauskas V. Druskininkų tarmės žodynas. V., 1988.

139. Balaišis V. Der lit. Flussname Nemunas und das lit. namas // "Haus" (Einige Bemerkungen zur Etymologie) // Kalbotyra. V. 1987. T. 37 (3). P. 18—23.

140. Zweck A. Litauen. Stuttgart, 1898.

141. Mülenbachs K. Latviešu valodas vārdnīca. Rediģējis, papildinājis, turpinājis J. Endzelīns. Rīga, 1923—1932. T. 1—4.

NUMELE ORAȘELOR NOASTRE

Rezumat

În prezent, în Lituania există aproximativ 300 de orașe, așezări urbane și târguri. Așezările au destine diferite. Vârsta lor este diferită: unele au sute de ani, altele doar câteva decenii. Unele au fost importante în trecut, altele sunt importante astăzi. Unele nume sunt vechi, deosebit de interesante și adesea dificil de etimologizat; altele sunt simple, neîndoielnice, cu o etimologie clară. Aici sunt analizate aproximativ 60 de nume de orașe. Este de la sine înțeles că ar fi inutil să căutăm criterii de selecție. Pe de o parte, sunt analizate aici doar câteva nume, iar pe de altă parte, acest articol este doar o parte a unei lucrări mai ample; prin urmare, criteriile vor fi discutate cu altă ocazie. Se poate sublinia doar faptul că analiza ia în considerare nu numai nume cu o etimologie clară, ci și nume a căror etimologie și formare sunt complicate.

229