KALBŲ KONTAKTAI LIETUVOS TSR

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XXIII (1983)

SIMAS KARALIŪNAS

CARACTERIZAREA SITUAȚIEI LINGVOSOCIALE A REPUBLICII

Note introductive

Limba lituaniană este mijlocul de comunicare al națiunii lituaniene socialiste și, în etapa actuală a dezvoltării societății, satisface toate nevoile de comunicare reciprocă ale persoanelor de naționalitate lituaniană. În anii orânduirii sovietice, odată cu înflorirea culturii poporului lituanian, a crescut și rolul limbii lituaniene, utilizarea ei socială s-a intensificat, iar sferele acesteia s-au extins. O altă trăsătură importantă a situației lingvosociale a republicii este că pe teritoriul ei, pe lângă limba națională, funcționează limba de comunicare între popoarele sovietice — limba rusă. Limbile lituaniană și rusă se distribuie pe sfere de utilizare; în viața socială și economică a republicii, ele se completează reciproc. Influența limbii ruse asupra sistemului limbii lituaniene este redusă și se manifestă în principal prin interferență indirectă.

Coexistența și funcționarea armonioasă a limbii naționale și a limbii ruse, precum și caracterul și direcția dezvoltării bilingvismului național-rus sunt determinate de aplicarea principiilor politicii naționale leniniste și de politica lingvistică.

Dezvoltarea culturii lituaniene, utilizarea limbii lituaniene și intensificarea acesteia

În anii puterii sovietice, în familia frățească a popoarelor URSS au înflorit economia și cultura Lituaniei Sovietice. Ramura predominantă a economiei naționale a republicii a devenit industria.

În anii de după război au fost create în republică noi ramuri industriale: industria chimică, construcția de mașini-unelte, construcția de nave, industria electrotehnică și cea de radioelectronică, precum și producția de structuri și componente prefabricate din beton armat și beton.

Creșterea producției industriale este asigurată de sporirea productivității muncii, determinată de introducerea rapidă a tehnicii noi și a tehnologiei avansate, de mecanizarea și automatizarea complexă a proceselor de producție, precum și de creșterea calificării muncitorilor și de perfecționarea organizării muncii.

În anii puterii sovietice a fost creată o agricultură socialistă mecanizată de mari proporții. Principalii producători de produse agricole sunt colhozurile și sovhozurile.

În anii puterii sovietice s-au obținut mari realizări în dezvoltarea culturii. Analfabetismul populației a fost lichidat, iar învățământul a devenit accesibil tineretului. Statul alocă anual fonduri importante pentru dezvoltarea învățământului popular, a științei și a culturii.

În 1940, în Lituania existau 69 de gimnazii și 27 de progimnazii, în care învățau aproximativ 26 de mii de elevi. În anul școlar 1976/77, în școlile republicii și-au încheiat studiile

4

— 64 de mii de elevi (Griškevičius P., 1978, 87–88). În 1940–1941, în Lituania existau 7 instituții de învățământ superior și 24 de școli medii de specialitate. În prezent, în republică există 13 instituții de învățământ superior și 74 de școli tehnice și alte școli medii de specialitate, în care, la începutul anului școlar 1978/79, învățau 138 de mii de persoane, dintre care 68,7 mii în instituțiile de învățământ superior. În cei douăzeci de ani de guvernare burgheză, peste 4 mii de specialiști au absolvit învățământul superior. În anii puterii sovietice, însă, instituțiile de învățământ superior au format 149 de mii de specialiști (Griškevičius P., 1978, 25). Numai în 1978 au absolvit instituțiile de învățământ superior 9,9 mii de persoane, iar școlile medii de specialitate — 18,2 mii (Lietuvos TSR liaudies ūkis 1978 metais, 8). Comparativ cu 1940, numărul studenților și elevilor a crescut de 11 ori.

La fiecare 10 mii de locuitori ai republicii revin de 1,5 ori mai mulți studenți decât în Franța, Italia și Japonia și de 2,2 ori mai mulți decât în Republica Federală Germania și Anglia (Griškevičius P., 1980, 150).

La începutul anului școlar 1978/79, 1168 de mii de persoane urmau studii în diverse forme: 611,9 mii în școli de învățământ general, 69,7 mii în școli tehnice și alte școli medii de specialitate, 68,7 mii în instituții de învățământ superior. În școli se acordă o mare atenție predării limbii materne, astfel încât tinerii absolvenți să stăpânească bine limba literară comună — mijlocul de comunicare, de înțelegere reciprocă și de schimb de informații al întregului popor lituanian.

Poporul lituanian nu a avut nimic din toate acestea în Imperiul Rus țarist, care, în termenii lui V. Lenin, era numit pe bună dreptate „închisoarea popoarelor”.

În Imperiul Rus țarist, unde popoarele erau asuprite din punct de vedere național și cultural, iar scrierea lor în limba maternă era restricționată sau interzisă, numai douăzeci de popoare puteau folosi limbi literare naționale. În Lituania, administrația țaristă nu a permis înființarea de școli în limba maternă, a restricționat în toate felurile folosirea limbii lituaniene în viața publică, a dus o politică forțată de deznaționalizare și, timp de patruzeci de ani (1864–1904), a interzis tipărirea cărților cu litere latine lituaniene. Printr-un ordin scris al guvernatorului general al Vilniusului adresat Comitetului de Cenzură din Vilnius, la 5 iunie 1864 s-a interzis tipărirea manualelor cu caractere latine. Această dată este considerată începutul interdicției presei. La 6 septembrie 1865, interdicția presei lituaniene a fost consfințită printr-o circulară secretă adresată guvernatorilor guberniilor Vilnius, Grodno, Kaunas, Minsk, Vitebsk și Moghilău.

„Faptul că limba lituaniană a fost înlăturată din școlile din Lituania și că s-a interzis tipărirea cărților și a altor publicații lituaniene cu litere latine lituaniene, — se arată în «Lietuvos TSR istorija» (II, 204), — împreună cu asuprirea social-economică generală a apăsat cu toată greutatea asupra maselor largi ale poporului lituanian; lipsirea de cărți în limba maternă și interzicerea predării limbii materne în școli împiedicau orice formă de instruire a poporului, sporeau analfabetismul și creau condițiile pentru menținerea poporului într-un întuneric deplin. De aceea, în pofida reacțiunii țariste severe, încă din primii ani de după răscoală, pe măsură ce se dezvolta mișcarea țăranilor lituanieni împotriva exploatării exercitate de moșieri și chiaburi, lupta maselor populare împotriva asupririi naționale s-a împletit cu această mișcare și a crescut, iar ele au cerut abolirea interdicției presei lituaniene, permisiunea de a tipări și distribui cărți lituaniene și de a-i învăța pe copii în școli în limba maternă.”

5

Poporul lituanian a respins cărțile oficiale tipărite cu litere rusești — nu le-a cumpărat și nu le-a citit. Încercările administratorilor țarului de a impune cu forța poporului lituanian un alfabet străin și de a-l deznaționaliza astfel au eșuat.

Intelectualitatea rusă progresistă și mișcarea social-democrată au contribuit mult la apărarea drepturilor limbii lituaniene în viața publică.

Academia de Științe a Rusiei, se pare, nu fusese informată despre circulara secretă menționată, astfel că, continuând tradiția cercetării limbii lituaniene și, în general, a scrierilor lituaniene, a publicat în 1865, cu litere latine, scrierile lui K. Donelaitis pregătite de A. Schleicher.

La 22 aprilie 1880, Academia de Științe a Rusiei a obținut dreptul de a publica cărți lituaniene în scopuri științifice, cu litere latine, pentru ca aceste publicații să fie accesibile și filologilor străini. Universitatea din Kazan, ca toate universitățile, având dreptul de a publica cărți fără cenzură, a tipărit în 1880–1882 cele trei volume ale «Lietuviškų dainų» de A. Juška, iar Academia de Științe a publicat în 1883 «Lietuviškas svotbines dainas» ale acestuia și, în 1884, a început să publice un dicționar lituanian-rus-polonez (volumul I a apărut în 1897). Academia de Științe a mai publicat catehismul și postila lui M. Daukša.

Oamenii de știință ruși F. Fortunatov, G. Uljanov, A. Șachmatov și alții au contribuit mult la cercetarea limbii lituaniene și la lupta poporului lituanian pentru libertatea presei. Presa liberală rusă a ridicat de multe ori problema abolirii interdicției presei lituaniene (Merkys V., 1978, 114–130).

Despre interdicția presei lituaniene, persecuțiile naționale și manifestările mișcării naționale a scris de nenumărate ori «Iskra» leninistă. La 1 februarie 1903, aceasta a publicat o scrisoare care condamna interdicția presei lituaniene, al cărei autor era probabil nelituanian. În ea se scria: „Toate închisorile de la graniță (din zona locuită de lituanieni) sunt pline de țărani — «infractori politici», acuzați și condamnați pentru transportarea, distribuirea și chiar simpla folosire a cărților de rugăciuni lituaniene tipărite cu caractere latine. Este persecutat chiar caracterul tipografic, deși instituțiile care urmăresc aceste cărți nu găsesc nimic «suspect» nici măcar în ele” (Lietuvos TSR istorija, II, 296). «Iskra» a scris și despre represiunile împotriva cărăușilor de carte și a altor participanți la mișcarea națională lituaniană. La 5 octombrie 1905 a publicat lista infractorilor politici căutați de jandarmi, pe care primul înscris era Juozas Akelaitis, distribuitor al presei clandestine lituaniene (Merkys V., 1978, 134–136).

Una dintre cauzele renașterii naționale lituaniene din a doua jumătate a secolului al XIX-lea ar fi putut fi represiunile brutale ale țarismului și interdicția presei lituaniene. „În asemenea cazuri, forța provoacă de obicei rezistență, — scrie lingvistul norvegian A. Sommerfelt (1974, 69). — Într-adevăr, cea mai bună cale de a trezi o limbă pe cale de dispariție este încercarea de a o înăbuși.”

După restabilirea puterii sovietice în Lituania, în 1940, și intrarea poporului lituanian în familia popoarelor sovietice frățești, a început o nouă etapă în dezvoltarea poporului lituanian și a culturii sale. Creșterea rapidă a economiei și culturii poporului lituanian în anii sovietici a fost determinată de transformările socialiste, de ajutorul frățesc al popoarelor sovietice, în special al marelui popor rus, și de aplicarea principiilor politicii naționale leniniste.

6

Dezvoltarea rapidă a economiei, a învățământului și, în general, a culturii republicii a intensificat considerabil utilizarea socială a limbii lituaniene și i-a extins sferele de întrebuințare. „Funcțiile sociale ale limbii lituaniene, ca și ale limbii letone, au crescut la maximum, iar sistemele ei lexical-semantic, stilistic și sintactic s-au extins într-un mod fără precedent. În îndelungata istorie a Lituaniei, limba lituaniană nu a cunoscut o asemenea dezvoltare funcțională și structurală multilaterală”, remarcă pe bună dreptate J. Dešerijevas (1976(b), 230), specialist în funcționarea limbilor naționale în anii sovietici.

Această caracterizare se referă, desigur, în primul rând la limba lituaniană standard — scrisă (literară) și vorbită. Eradicarea analfabetismului și introducerea învățământului obligatoriu de opt ani, iar în ultimii câțiva ani și a învățământului secundar, gratuitatea învățământului superior, publicarea în tiraje uriașe a literaturii politice, beletristice, științifice și de altă natură, răspândirea activităților artistice de amatori, a teatrelor, radioului și televiziunii, diversele întruniri și alte forme de comunicare colectivă au deschis limbii lituaniene standard calea către masele largi de oameni ai muncii, către practica lingvistică a întregului popor. Numărul mare de tineri aflați la studii, specialiștii calificați din diverse domenii ale științei și tehnicii și numeroșii oameni de știință și artă au sporit considerabil rândurile utilizatorilor limbii lituaniene standard. Cinematografia și televiziunea națională lituaniană, înființate între timp, folosesc limba lituaniană standard vorbită. Literatura și presa sunt domeniile de utilizare ale limbii standard scrise.

Štai kaip tarybinio periodo lietuvių kalbos funkcionavimą apibūdina J. Kruopas (1967, 19–20): „Nuvertus kapitalistinę santvarką, įvykdžius socialinę ir kultūrinę revoliuciją, plačiai ir intensyviai ėmė plisti lietuvių literatūrinė kalba, turtėdama nauja leksika ir frazeologija, apsivalydama nuo seną buitį ir ideologiją reiškiančių žodžių ir posakių. Nors tarybiniais metais iš esmės nepasikeitė nei literatūrinės kalbos žodyninė sudėtis, nei gramatinė sandara, tačiau literatūrinė kalba žymiai išplėtė savo funkcijas bei vartojimo sferą, praturtėjo daugybe naujų žodžių, reikšmių, posakių ir kitokių išraiškos priemonių. Kartu su naujais politiniais, socialiniais, ekonominiais, kultūriniais ir kitokiais reiškiniais atsirado daug nauja ir kalbos gyvenime, ypač jos leksikoje. Lietuvių literatūrinės kalbos vartojimo sferos išsiplėtimas, leksikos, frazeologijos ir gramatinės sandaros praturtėjimas aiškiai rodo, kad tarybinis laikotarpis lietuvių literatūrinės kalbos raidoje yra ypač svarbus ir reikšmingas“.

Așadar, în perioada sovietică, utilizarea socială a limbii lituaniene s-a schimbat în două feluri: în primul rând, limba lituaniană a început să fie folosită în sfere noi (cinematografia și televiziunea națională) și, în al doilea rând, s-au extins sferele tradiționale de utilizare a limbii lituaniene (învățământul, editarea de cărți, mijloacele de informare în masă etc.).

Utilizarea limbilor lituaniană și rusă

Limba lituaniană este o limbă națională cu o tradiție scrisă veche și bogată. În prezent, ea îndeplinește principalele funcții sociale și satisface toate nevoile de comunicare dintre membrii națiunii socialiste lituaniene. Este limba de predare în școlile noastre primare, secundare și superioare. Limba lituaniană este limba presei repu-

7

blicane, a teatrului, radioului, cinematografiei și televiziunii. În această limbă se publică multă literatură beletristică, social-politică și științifică. Ea este limba congreselor și conferințelor republicane.

În Lituania se folosesc și alte limbi — rusa, polona etc. —, dar rolul dominant în viața republicii îi revine limbii lituaniene. De pildă, dintre cei 532 de mii de elevi înscriși la cursurile de zi ale școlilor de învățământ general, la începutul anului școlar 1978/79, 451 de mii studiau în limba lituaniană, 66 de mii în limba rusă și 15 mii în limba polonă, adică, respectiv, 85, 12 și 3% (Lietuvos TSR liaudies ūkis 1978 metais, 236).

În 1980 au fost publicate 1672 de cărți și broșuri, într-un tiraj de 16 mil. 716 mii de exemplare; dintre acestea, 1270 de titluri, într-un tiraj de 14 mil. 485 mii de exemplare, în limba lituaniană și 282 de cărți și broșuri, într-un tiraj de 1 mil. 558 mii de exemplare, în limba rusă. În acel an, în republică au apărut 126 de reviste și buletine, cu un tiraj cumulat de 2 mil. 762 mii de exemplare; dintre acestea, 94 de titluri, cu un tiraj cumulat de 2 mil. 622 mii de exemplare, în limba lituaniană, și 27 de reviste și buletine, cu un tiraj cumulat de 74 de mii de exemplare, în limba rusă (Lietuvos TSR spaudos statistika, 22, 87).

Rolul dominant al limbii lituaniene reiese și din datele obținute prin chestionare sociolingvistice adresate studenților din anii terminali ai Institutului Politehnic Antanas Sniečkus din Kaunas (aproximativ două mii de persoane) (Korsakas J., 1979). La întrebarea „Ce limbi folosiți în timpul studiilor?” s-a răspuns astfel: 92,8% dintre absolvenți comunică în limba lituaniană, 6,2% — în limba rusă și 1% — în limbi străine; 69,2% dintre absolvenți citesc literatură în limba lituaniană, 28,6% — în limba rusă și 2,2% — în limbi străine; 90,5% dintre absolvenți scriu în limba lituaniană, 8,5% — în limba rusă și 1% — în limbi străine. Studenții din anul întâi și al doilea, care încă urmează cursuri practice de limba rusă și de limbi străine, au răspuns astfel la întrebarea menționată: comunicăm în limba lituaniană (88%), în limba rusă (10,5%), în limbi străine (1,5%); citim în limba lituaniană (81,4%), în limba rusă (11,5%), în limbi străine (7,1%); scriem în limba lituaniană (89,9%), în limba rusă (7,9%), în limbi străine (3,2%).

Așadar, limba principală a vieții cotidiene, a comunicării de zi cu zi și a studiilor studenților este limba maternă — lituaniana. Pe lângă aceasta, rusa are un anumit rol, în primul rând ca mijloc de lectură a literaturii (manualele sunt în mare parte în rusă) și, într-o anumită măsură, ca mijloc de comunicare.

Fiind o limbă națională, cu o veche și bogată tradiție scrisă, limba lituaniană exercită o influență vizibilă asupra reprezentanților diferitelor naționalități care trăiesc pe teritoriul republicii. La recensământul unional al populației din 1979, 106 954 de ruși, 27 506 de polonezi, 7341 de belaruși, 4865 de ucraineni, 4579 de evrei și alții au indicat limba lituaniană drept a doua limbă a popoarelor URSS pe care o cunosc fluent (Вестник статистики, 71).

O parte dintre persoanele de alte limbi care locuiesc și lucrează pe teritoriul RSS Lituaniene ajung să folosească permanent limba lituaniană, iar aceasta devine limba lor maternă. Potrivit datelor ultimului recensământ unional al populației (Вестник статистики, 71), 9536 de persoane de naționalitate polonă, 6641 de persoane de naționalitate rusă, 790 de persoane de naționalitate belarusă, 654 de persoane de naționalitate ucraineană, 619 persoane de naționalitate evreiască și altele consideră limba lituaniană drept limba lor maternă.

Așadar, limba lituaniană este componenta principală a sistemului social-comunicativ (în privința termenului, cf. Швейцер А. Д., 1977, 75), componentă care este necesară republicii

8

o condiție a vieții economice, sociale, social-politice și culturale. Acest lucru este legat de faptul că majoritatea absolută a locuitorilor republicii (80%) o constituie lituanienii. Numărul lor a crescut în 9 ani cu 205,5 mii de persoane, sau cu 8,2 procente. Cu acest prilej, merită să ne amintim că în alte republici unionale trăiesc 138,7 mii de lituanieni, dintre care: în Federația Rusă — 66,8 mii, în regiunea Kaliningrad — 19,6 mii, în Letonia — 37,8 mii, în Kazahstan — 11 mii, în Ucraina — 9,7 mii, în Belarus — 7 mii, în Estonia — 2,4 mii, în Uzbekistan — 1 mie, în alte republici — 3 mii (Locuitorii RSS Lituaniene, 17). Este de la sine înțeles că lituanienii care trăiesc în alte republici unionale sunt bilingvi sau polilingvi — pe lângă limba maternă, lituaniana, cunosc și folosesc limba rusă și, se pare, limbile popoarelor sovietice pe teritoriul cărora trăiesc. De aceea, la ultimul recensământ al populației, la nivel unional, mai mult de jumătate (52%) dintre lituanieni au declarat că știu bine limba rusă (la nivel republican — 48%).

Pe de altă parte, un alt factor important care determină specificul situației lingvosociale a republicii este funcționarea limbii ruse. Cunoașterea și folosirea limbii ruse reprezintă o necesitate socială, care decurge din interesele edificării comunismului în țara noastră. Economia și potențialul științifico-tehnic al republicilor unionale se dezvoltă și cresc, fiind integrate în complexul economic și științifico-tehnic comun al Uniunii Sovietice. Aceasta creează premisa socială necesară pentru existența unui mijloc comun de comunicare, funcția căruia este îndeplinită de limba rusă. În general, această necesitate socială depinde de întreaga viață economică, socială, social-politică și culturală a republicii.

„Organizația de partid a Lituaniei, toți oamenii muncii din republică, intelectualitatea înțeleg bine acest lucru și fac totul pentru ca tineretul nostru, pe lângă limba lituaniană, să cunoască perfect limba rusă, care este principalul mijloc de comunicare între popoarele sovietice, creează condiții favorabile pentru cunoașterea valorilor spirituale ale marelui popor rus, ale tuturor popoarelor sovietice și a culturii mondiale. La rândul său, datorită limbii ruse, cultura lituaniană devine patrimoniul popoarelor frățești din țara noastră, depășind propriile granițe”, a spus L. Šepetys, secretarul Comitetului Central al Partidului Comunist al Lituaniei, în cadrul conferinței științifico-teoretice unionale „Limba rusă — limba prieteniei și colaborării popoarelor URSS”, desfășurate la Tașkent în perioada 22—24 mai 1979 (1981, 153).

Iată cum descrie rolul limbii ruse în viața literară lituaniană cunoscutul om de cultură, savant și poet, academicianul K. Korsakas (1962, 77—78): „Numai datorită limbii ruse, multe dintre cărțile scriitorilor noștri și cele mai valoroase opere din moștenirea lor literară au depășit deja granițele republicii și, într-un timp relativ scurt, au devenit larg cunoscute nu numai în Uniunea Sovietică, ci și mult dincolo de hotarele ei. Limba rusă servește drept mijloc eficient de a-i familiariza cu valorile literaturii lituaniene nu doar pe cei care citesc în rusă, ci contribuie și la răspândirea cuvântului scriitorilor noștri în multe alte limbi. Folosind limba rusă, operele scriitorilor noștri, articolele și intervențiile lor pe teme de actualitate sunt traduse tot mai des în limbile altor popoare și capătă rezonanță internațională”.

Viața lingvistică a republicii este influențată și de faptul că pe teritoriul ei trăiesc și lucrează oameni aparținând la 54 de naționalități, al căror număr depășește 20 (Locuitorii RSS Lituaniene, 16). Potrivit datelor ultimului recensământ unional al populației (Tiesa, 1980 m. vasa-

9

rio 22 d.; Locuitorii RSS Lituaniene, 16), la începutul anului 1979, în republică trăiau 2 mil. 712 mii (80%) de lituanieni, 303 mii (8,9%) de ruși, 247 mii (7,3%) de polonezi, 58 mii (1,7%) de belaruși, 32 mii (0,9%) de ucraineni, 15 mii (0,4%) de evrei, 25 mii (0,8%) de persoane de alte naționalități.

Pentru caracterizarea sociolingvistică a vieții lingvistice a republicii este important faptul că majoritatea absolută a locuitorilor republicii (96,9%) consideră limba naționalității proprii drept limbă maternă, iar 3,1 procente — limbile altor popoare ale URSS. Faptul că sunt prezente diferite naționalități și că fiecare vorbește propria limbă generează, de asemenea, necesitatea socială de a avea o singură limbă de comunicare — un mijloc de comunicare reciprocă între popoarele sovietice.

Așadar, pe lângă componenta principală — limba lituaniană, o altă componentă importantă a sistemului social-comunicativ este limba rusă. Funcționarea paralelă a limbii lituaniene — mijlocul național de comunicare — și a limbii ruse — mijlocul de comunicare reciprocă între popoarele sovietice — constituie specificul situației lingvosociale a republicii.

Limbile lituaniană și rusă își repartizează sferele de utilizare; în viața economică, socială, social-politică și culturală a republicii, ele se completează reciproc și coexistă armonios.

Funcțiile îndeplinite de limbile lituaniană și rusă în viața RSS Lituaniene au fost analizate și comparate pe larg de J. Dešerijevas (1976). El a delimitat douăzeci și două de sfere de utilizare a limbii. În opinia sa, limbile lituaniană și rusă sunt folosite în paralel în următoarele sfere: radioul și televiziunea republicii, învățământul superior, știința și tehnica, instituțiile de stat, lucrările de birou și corespondența oficială, instituțiile culturale și de învățământ, viața științifică, viața social-politică, viața culturală, comunicarea în domeniul producției industriale și documentația tehnică, transportul local și instituțiile de comunicații, serviciile destinate populației, comerțul, alimentația publică. Limbile lituaniană și rusă sunt considerate principalele mijloace de comunicare în aceste domenii ale activității economice, sociale, social-politice și culturale. În trei sfere se folosește exclusiv limba rusă — comunicarea dintre persoanele de naționalitate rusă, comunicarea lituanienilor cu reprezentanții altor popoare și corespondența cu instituțiile centrale și cu alte republici. Limbile lituaniană și rusă sunt folosite în egală măsură într-o singură sferă, și anume în producția industrială și documentația tehnică, unde proporția folosirii limbilor lituaniană și rusă depinde de componența națională a muncitorilor, funcționarilor și personalului tehnico-ingineresc. În celelalte sfere ale activității economice, sociale, social-politice și culturale ale republicii se folosește limba lituaniană. Acestea includ învățământul primar, general mediu și mediu special pentru copiii de naționalitate lituaniană, procedurile juridice și presa periodică.

Completând și detaliind imaginea generală a raportului de utilizare a limbilor lituaniană și rusă, trebuie subliniat că în republică sunt create condiții bune pentru utilizarea și funcționarea limbii ruse. De pildă, într-un domeniu cultural atât de important precum mijloacele de informare în masă, limba rusă ocupă un loc important. În 1980, în republică au apărut în limba rusă 22 de ziare, 27 de reviste și buletine (Statistica presei RSS Lituaniene, 85, 87). În limba rusă se publică ziarul „Pabaltijo geležinkelietis”, ziarele republicane „Vakarinės naujienos” și suplimentul său „Reklama”, „Tarybų Lietuva”, „Savaitės ekranas”, ziarul municipal „Tarybinė Klaipėda”, publicațiile din Vilnius, Trakai,

10

Ziarele raioanelor Zarasai, Šalčininkai și Švenčionys, precum și câteva reviste și publicații periodice, precum „Știrile Sovietului Suprem și ale guvernului RSS Lituaniene” cu suplimentul „Index alfabetic-tematic al normelor în vigoare din actele legislative ale RSS Lituaniene”, „Kino”, „Comunistul”, „Lituania literară” (din 1978), „Culegerea de matematică a Lituaniei”, „Culegerea de fizică a Lituaniei”, „Limba rusă la școală” (din 1977), „Timpul și evenimentele”, „Lucrările Academiei de Științe a RSS Lituaniene” (seriile B și V), „Lingvistică (Slavistică)” etc.

La Vilnius funcționează Teatrul Dramatic Rus.

Radioul și televiziunea Lituaniei oferă posibilitatea de a asculta programe în limba rusă. Radioul din Vilnius transmite zilnic emisiuni în limba rusă timp de 1 oră și 10 minute (de la ora 15 la ora 16 și de la ora 18 la ora 18 și 10 minute). În timpul anului școlar, de două ori pe săptămână, se transmit lecții de limba rusă, fiecare cu durata de 20 de minute. Timp de 2 ore și 20 de minute pe zi sunt transmise în limba rusă evenimente sportive, concerte și festivități. Retransmisiunile de la Moscova măresc considerabil timpul emisiunilor în limba rusă ale Radioului din Vilnius — cu 3,5 ore pe zi.

O parte considerabilă din timpul de emisie al televiziunii Lituaniei este, de asemenea, în limba rusă. De pildă, vineri, 10 octombrie 1980, din cele 9 ore și 43 de minute de emisie televizată, 2 ore și 37 de minute au fost alocate limbii ruse. Sâmbătă, 11 octombrie 1980, televiziunea republicii a emis în total 15 ore și 56 de minute — dintre acestea, 4 ore și 33 de minute au fost în limba rusă (iar 9 ore și 34 de minute, în limba lituaniană). Duminică, 12 octombrie 1980, emisiunile Televiziunii Lituaniei au durat 15 ore. În afara programului „Timpul” și a retransmisiunilor, emisiunile în limba rusă au durat 4 ore și 35 de minute (cele în limba lituaniană, 8 ore și 23 de minute). Pe parcursul întregii luni septembrie a acelui an, din cele 201 ore de emisie ale Televiziunii Lituaniei, programele în limba rusă au însumat 85 de ore, adică 35% din timpul total.

Un alt domeniu vast în care limba rusă este folosită intens este învățământul public. În Lituania Sovietică există numeroase școli de opt ani și școli medii în care limba de predare este rusa.

Potrivit datelor Direcției de Statistică a RSS Lituaniene, în republică funcționează 3 248 de școli de opt ani și școli medii, dintre care 97 sunt școli cu două limbi de predare: 43 cu lituaniană și rusă, 42 cu rusă și polonă, iar 18 școli au trei limbi de predare — lituaniană, rusă și polonă —, situate în principal în raioanele din sud-estul Lituaniei, cu populație mixtă din punct de vedere național.

Un alt domeniu vast în care limba rusă este folosită intens este sistemul învățământului superior. Folosirea limbii ruse se manifestă aici nu numai prin faptul că studenții citesc în rusă o mare parte din manuale și din literatura de specialitate în general (lipsesc manualele pentru diferite specialități în limba maternă), ci mai ales prin faptul că, în sistemul învățământului superior al RSS Lituaniene, rusa funcționează alături de lituaniană ca limbă de predare. Acest lucru este demonstrat clar de următoarele cifre. În anul universitar 1980/81, în instituțiile de învățământ superior din RSS Lituaniană, în număr de treisprezece, dintre cele 400 de grupe academice de la secția de zi, 140 de la secția serală și 150 de la secția fără frecvență, în secțiile respective funcționau 40, 14 și 15 grupe (o grupă cuprinde în medie 22—25 de studenți) în care prelegerile la toate disciplinele se țineau în limba rusă. Importanța rolului limbii ruse în sistemul învățământului superior al RSS Lituaniene se vede și din structura corpului studențesc. În 1980 au fost admiși în instituțiile de învățământ superior ale RSS Lituaniene 9100 de studenți. Dintre aceștia, grupele menționate cu limba rusă de predare cuprindeau 1587 de studenți (sau 17,4%): vi-

11

în medie, 920 de studenți la secția de zi, sau 57,9%, circa 1322 de studenți la secția serală, sau 20,3%, și circa 345 de studenți la secția fără frecvență, sau 21,7%¹.

De aici rezultă concluzia că Partidul Comunist al Lituaniei ține seama de necesitățile lingvistice, culturale și cotidiene ale cetățenilor de naționalități nelocale care lucrează și locuiesc în republică și le aprofundează.

Așadar, limba rusă ocupă un loc important în RSS Lituaniană, ca și în celelalte republici unionale, prin amploarea funcțiilor sale sociale. După cum s-a menționat deja, limba rusă este principalul mijloc prin care lituanienii comunică cu persoane de alte naționalități care locuiesc în republică și nu cunosc limba lituaniană. Alături de limba lituaniană, este folosită la conferințele și consfătuirile republicane. În numeroase întreprinderi și instituții din Vilnius, Klaipėda și Sniečkus, unde majoritatea muncitorilor și funcționarilor sunt de naționalitate nelituaniană, lucrările de secretariat, documentația tehnică și corespondența se desfășoară în limba rusă.

În general, limba rusă îndeplinește pe teritoriul RSS Lituaniene, în primul rând, funcția de limbă de comunicare între popoarele sovietice: prin intermediul ei, persoanele de naționalitate lituaniană comunică cu reprezentanții altor popoare sovietice. Pentru comunicarea reciprocă, locuitorii de diferite naționalități ai republicii (polonezi, belaruși, ucraineni, evrei etc.) o folosesc mai des decât limba lituaniană. Trebuie remarcat separat că polonezii care locuiesc în regiunea Vilnius comunică adesea cu lituanienii tocmai în limba rusă. În al doilea rând, limba rusă îndeplinește pe teritoriul RSS Lituaniene funcția de limbă de comunicare reciprocă a persoanelor aparținând națiunii socialiste ruse care locuiesc permanent în republică. În al treilea rând, una dintre funcțiile limbii ruse este aceea de mijloc de comunicare reciprocă a rușilor băștinași. Această funcție este îndeplinită de varianta dialectală a limbii ruse.

Despre problema interacțiunii dintre limbile lituaniană și rusă

Utilizarea alternativă a două limbi — în cazul de față, lituaniana și rusa — conduce în mod firesc la faptul că limbile încep să se influențeze reciproc. Observând situații concrete de utilizare a limbilor lituaniană și rusă, este ușor să constatăm că limba rusă exercită o anumită influență asupra limbii lituaniene, iar limba lituaniană influențează într-o oarecare măsură limba rusă folosită în RSS Lituaniană. Influența limbii ruse asupra celei lituaniene se manifestă în vorbire, adică în producerea sunetelor și a enunțurilor, în folosirea mijloacelor lingvistice, pe scurt, în actul vorbirii, extinzându-se în parte și asupra limbii scrise. Însă rusa nu exercită o influență semnificativă asupra sistemului limbii lituaniene — asupra unităților structurale și a relațiilor dintre ele. Nivelurile lingvistice mai organizate și mai bine structurate, precum sistemele fonologic și gramatical, precum și unele componente ale sistemului sintactic, rămân intacte și neatinse multă vreme. Acest lucru se vede limpede din soarta insulelor lingvistice lituaniene din RSS Belarusă (Zietela, Rodūnia, Gervėčiai etc.): vocabularul lor, în general destul de sărac, abundă în cuvinte slave, enunțurile sunt construite după modelele limbilor slave, aceeași fonemă poate fi pronunțată în mai multe feluri, dar opozițiile fonologice sunt lituaniene, iar flexiunea substantivelor și

¹ Datele au fost colectate de sociolingvista L. Grumadienė.

12

flexiunea verbelor, sistemul pronumelor și al numeralelor s-au păstrat pe deplin intacte.

Limba rusă exercită o influență mai pronunțată asupra foneticii limbii lituaniene, mai puternică asupra lexicului, care are un sistem deschis și, în general, tinde să reacționeze mai sensibil la schimbările din viața socială și din cultură, iar apoi asupra sintaxei.

În domeniul vorbirii pot fi indicate următoarele cazuri de interferență fonetică: pronunțarea lui o scurt neaccentuat ca a în unele cuvinte (de exemplu, komunizmas, kampotas); pronunțarea lui l dur înainte de i în unele cuvinte (de exemplu, šalibakas); pronunțarea lui l și č palatalizate în unele cuvinte (de exemplu, kul’tūra, bač’ką, Sniec’kus, Radčkauskas). Nu este suficient de clar din ce motive apar fenomene fonetice precum întărirea lui i, y și e, ė după š, ž sau prelungirea vocalelor scurte accentuate în vorbirea unor locuitori din Vilnius. Este posibil să aibă aici o influență atât dialectele lituaniene din împrejurimi, cât și limbile rusă sau polonă folosite alături, cărora aceste particularități le sunt caracteristice. Trebuie subliniat că particularitățile menționate se observă numai în vorbirea unor indivizi.

Interferența lexicală este destul de evidentă în vorbirea unor indivizi sau chiar a unor grupuri sociale distincte: se poartă rău (în loc de se comportă) — он плохо ведет себя; ce treabă am eu aici? (în loc de ce legătură am eu cu asta?) — при чем тут я?; a se scoate de la muncă, de la lecții (în loc de a pleca, a șterge-o, a fugi) — сняться с работы, уроков; atitudine rea (în loc de punct de vedere, opinie) — плохое отношение; se raportează cu răceală la munca sa (în loc de privește cu indiferență) — холодно относится к своей работе; oricât de ciudat ar părea (în loc de deși este foarte ciudat, oricât ar părea de ciudat) — как ни странно și multe altele.

Astfel de formulări incorecte și altele asemănătoare trec uneori din limba vorbită în limba standard — scrisă și vorbită —, însă practica cultivării limbii li se opune cu hotărâre.

Influența limbii ruse asupra limbii lituaniene ar fi, se pare, mai potrivit să fie descrisă drept interferență indirectă. Ea se manifestă, în primul rând, prin calcarea cuvintelor și a îmbinărilor frazeologice din limba rusă și, în al doilea rând, prin stimularea folosirii cuvintelor și a îmbinărilor lituaniene, precum și a anumitor mijloace de derivare.

Majoritatea neologismelor apărute în anii sovietici în limba scrisă au fost create după modelele derivative ale limbii lituaniene care au echivalente adecvate în limba rusă; de exemplu, numărul adjectivelor cu sufixul -inis a crescut sub influența adjectivelor rusești în -енный: tėvyninis — отечественный, plėšininis — целинный, gamybinis — производственный etc. În anii sovietici, calcarea cuvintelor și a îmbinărilor frazeologice din limba rusă a devenit procedeul predominant de formare a cuvintelor noi, mai ales a termenilor științifici și social-politici. Acest procedeu îmbogățește considerabil lexicul limbii lituaniene. Este ușor să se găsească echivalente lituaniene pentru elementele derivative rusești, deoarece structurile gramaticale ale limbilor lituaniană și rusă sunt destul de apropiate. Calcurile astfel apărute au trăsături derivative caracteristice limbii lituaniene.

Pe lângă anumite formante derivative, limba rusă stimulează folosirea unor cuvinte lituaniene: de exemplu, folosirea unor cuvinte precum a lupta (luptă), a se dezvolta (dezvoltare, -are) sau înalt s-a intensificat sub influența echivalentelor rusești бороться (борьба), развивать (развитие) și высокий. Limba rusă stimulează, de asemenea, utilizarea

13

utilizarea cărora dintre construcțiile sintactice, de exemplu: Dacă... atunci Если... то: Dacă anul trecut s-au muls atâtea mii de tone de lapte, atunci anul acesta s-a produs de două ori mai mult.

Sistemul terminologic al limbii lituaniene este stabilizat, iar în perioada formării sale sursa multor termeni au fost limbile occidentale (germană, engleză, franceză, polonă), nu limba rusă, așa cum se presupune uneori fără temei. Acest lucru se vede clar din diferențele de adaptare gramaticală a termenilor în limbile lituaniană și rusă; să comparăm, de exemplu, molekulė, dozė (din germană die Molekül, die Dose, Dosis) și rus. молекула, доза. În ultima vreme, de fapt, limba rusă este deja mijlocitoarea prin care pătrund în lituaniană mulți termeni internaționali care reflectă noi descoperiri tehnice și realizări științifice.

Calchierea cuvintelor și expresiilor noi din limba rusă, mai ales a celor sovietice, intensificarea utilizării în limbile naționale a echivalentelor cuvintelor, expresiilor și îmbinărilor frazeologice din această limbă, răspândirea sovietismelor și extinderea fondului lexical internațional prin mijlocirea limbii ruse sunt trăsături caracteristice limbilor tuturor popoarelor sovietice. Ca urmare a acestor procese, limbile popoarelor sovietice capătă anumite asemănări și are loc convergența lor de ordin semantic.

În limba literară rusă pătrund și câteva cuvinte lituaniene, legate mai ales de specificul culturii și al vieții cotidiene naționale. Prin traducerile poeziei lituaniene și ale cântecelor populare, cuvântul daina se răspândește treptat în limba rusă. În traducerile în rusă ale operei lui K. Donelaitis sunt folosite cuvintele lituaniene būpче, шюпинис, шальтишюс. În traducerile scrierilor Žemaitė găsim cuvintele lituaniene auksin, бичюлис, клумпы, милас, путра. În literatura folcloristică rusă sunt utilizate pe scară largă cuvintele lituaniene канклес, сугатине etc. (Sabaliauskas A., 1967, 100).

La influența relativ rapidă a limbii ruse asupra limbii lituaniene, la diferitele sale niveluri, contribuie, desigur, și marea apropiere structurală dintre limbile lituaniană și rusă, precum și apartenența lor la același tip genetic.

Se răspândește opinia că limbile lituaniană și rusă au aproximativ două mii de cuvinte comune. De pildă, V. Michalčenko (1976, 128) scrie: „În limba lituaniană se numără aproximativ două mii de cuvinte cu rădăcini comune în limbile baltice, slave și, în parte, în alte limbi indo-europene”. Această opinie nu pe deplin întemeiată pare să-și aibă originea în lucrările lingviștilor lituanieni înșiși. A. Lyberis și K. Ulvydas (1958, 35) descriu astfel asemănarea evidentă dintre limbile lituaniană și rusă în domeniul lexicului: „Apropierea limbilor lituaniană și rusă este demonstrată de numeroasele cuvinte cu rădăcină comună. Numai în dicționarele etimologice publicate sunt prezentate aproximativ două mii de rădăcini comune limbilor baltice și slave. Numărul cuvintelor cu rădăcină comună din limbile baltice și slave este, desigur, mult mai mare, deoarece din fiecare rădăcină se pot deriva de obicei nu doar unul sau două, ci mai multe cuvinte derivate”. J. Kruopas (1967, 28) afirmă ceva asemănător: „Din vremuri străvechi, limbile baltice și slave au numeroase trăsături lexicale, gramaticale și fonetice comune. De exemplu, lingvistul Trautman a prezentat în «Dicționarul baltico-slav» aproximativ două mii de cuvinte cu rădăcini comune în limbile baltice, slave și, în parte, în alte limbi indo-europene, de pildă ranka, karvė, varna, geležis, ledas, liepa etc.”

Pentru a preciza această opinie, trebuie spus mai întâi că, dacă vorbim deja despre două mii de cuvinte comune, trebuie să vorbim nu despre limbile lituaniană și rusă, ci, în general, despre

14

limbile baltice și slave, care au un asemenea număr de cuvinte comune. Este cu totul altceva, deoarece lexicul comun al limbilor baltice și slave include și cuvinte pe care le găsim, de exemplu, în limbile letonă și slave, prusacă și slave sau lituaniană și slave de sud etc. De aici se poate înțelege lesne că numărul cuvintelor comune limbilor lituaniană și slavă și, cu atât mai mult, limbilor lituaniană și rusă este mult mai mic decât numărul cuvintelor comune limbilor baltice și slave în ansamblu. În dicționarul lui Reinhold Trautman „Baltisch-Slavisches Wörterbuch” (Göttingen, 1923) sunt într-adevăr prezentate aproximativ două mii de cuvinte din limbile baltice și slave, dar este deosebit de important să se știe că aici sunt incluse numeroase cuvinte baltice (de exemplu, upė, augti, gimti etc.) care nu au nicio rudă în limbile slave, precum și cuvinte slave cărora nu le găsim corespondente în limbile baltice. Așadar, cuvintele comune limbilor baltice și slave reprezintă o parte mult mai mică în dicționarul lui R. Trautman. O imagine aproximativă a repartizării cuvintelor din perspectiva discutată poate fi oferită de următoarele cifre (Slawski, 1970, 502): dintre cele 888 de substantive consemnate în dicționarul lui R. Trautman, doar 289 sunt formații comune limbilor baltice și slave (195 de cuvinte de bază și 94 de derivate), ceea ce reprezintă 32,5% din toate substantivele dicționarului. În schimb, 334 de substantive nu au corespondent în celălalt grup lingvistic: dintre acestea, 181 de cuvinte sunt cunoscute numai în limbile baltice, iar 153 se găsesc numai în limbile slave. Este adevărat că lexicul comun al limbilor baltice și slave este mult extins de arhaisme, cuvinte moștenite din limba proto-indo-europeană, dintre care limbile baltice și slave au 265 de substantive. La acestea trebuie adăugat și un număr considerabil de împrumuturi slave și de cuvinte culturale diverse pătrunse prin intermediul limbilor slave (de exemplu, bažnyčia, botagas, čerpė, kaminas, muilas, plyta, seklyčia etc.).

Bilingvismul lituanian—rus și rus—lituanian

Bilingvismul nu este un fenomen al limbii. Este o particularitate a utilizării limbii, a funcționării ei. Bilingvismul este un fapt al mesajului, nu al codului. El aparține nu domeniului limbii (langue), ci celui al vorbirii, al actului de a vorbi (parole). Limba este un bun al grupului social, al societății, al națiunii, în timp ce bilingvismul este proprietatea individului. Dacă un individ folosește două limbi, înseamnă că există două comunități lingvistice diferite, dar aceasta nu înseamnă că există o comunitate bilingvă. O comunitate bilingvă poate fi considerată o mulțime de indivizi care au nevoie să vorbească două limbi. O comunitate bilingvă distinctă nu poate rămâne bilingvă, deoarece o comunitate închisă, ai cărei membri stăpânesc bine ambele limbi, se poate descurca perfect și cu o singură limbă. Astfel, este ușor de înțeles că existența bilingvismului presupune existența a două comunități distincte care vorbesc limbi diferite. De îndată ce două comunități monolingve distincte ajung una lângă alta, devine posibilă intrarea lor în contact. Acest contact provoacă bilingvismul (Mackey W., 1968).

Nu există o definiție universal acceptată a bilingvismului, deoarece abia în ultimele decenii lingviștii au început să se intereseze mai mult de fenomenul bilingvismului. De aceea nu este de mirare că fiecare cercetător îl înțelege în felul său. Unii consideră că bilingvismul presupune cunoașterea și folosirea la fel de bună a două limbi, în timp ce alții aplică noțiunea de bilingvism oricărui contact posibil cu cea de-a doua limbă și capacității de a o folosi într-o oarecare măsură în mediul limbii materne. Extinderea în acest fel a noțiunii trebuie explicată prin faptul că limita la care individul care folosește a doua limbă alături de cea maternă

15

devine bilingv fie este trasată în mod arbitrar, fie nu poate fi stabilită deloc.

În sensul cel mai general, bilingvismul este considerat folosirea alternativă a două limbi de către aceiași indivizi. Se ține însă seama și de caracteristici ale bilingvismului precum gradul de cunoaștere a limbilor, funcțiile pe care acestea le îndeplinesc (În ce scop folosește individul limbile respective? Ce rol joacă ele în viața sa?), alternanța (Cât de des alternează individul între aceste limbi? Cum și în ce condiții trece de la o limbă la alta?) și interferența (Reușește individul să păstreze bine separate aceste limbi? În ce măsură le amestecă? Cum influențează una dintre limbile folosite de el cealaltă?).

Așadar, aici bilingvismul este tratat în principal dintr-o perspectivă sociolingvistică: „din perspectivă sociolingvistică (social-lingvistică), bilingvismul este studiat prin evidențierea nivelului de cunoaștere a ambelor limbi care le permite utilizatorilor acestor limbi să realizeze un act de comunicare reciprocă, să-și exprime propriile gânduri și să le înțeleagă pe ale celorlalți, adică să îndeplinească un număr minim sau maxim de funcții sociale. În funcție de aceasta, din perspectiva sociologică este necesar să se definească amploarea funcțiilor sociale și a domeniilor de utilizare ale fiecărei limbi folosite de locuitorii bilingvi” (Дешериев Ю. Д., 1976(a), 7).

Despre formarea bilingvismului lituanian—rus ca fenomen social se poate vorbi numai în ceea ce-i privește pe copiii locuitorilor marilor orașe ale republicii. Copiii din mediul rural al Lituaniei cresc și se maturizează până la vârsta de 5—7 ani în condiții de monolingvism, adică în mediul limbii materne, lituaniana. Copiii din mediul rural iau acum primul contact cu limba rusă în clasa întâi, deoarece limba rusă începe să fie predată la școală din această clasă. După cum arată observațiile, absolvenții școlii de opt ani reușesc să citească în rusă numai cu ajutorul dicționarului și să scrie câte ceva după dictare, dar încă nu pot vorbi și folosi liber limba rusă. Așadar, cunoașterea limbii ruse de către tinerii din mediul rural care au absolvit școala de opt ani este foarte limitată și pasivă. Cunoașterea limbii ruse se extinde și se aprofundează considerabil în școala secundară.

Un al doilea canal important de învățare a limbii ruse, dar care îi privește numai pe băieți, este serviciul în Armata Sovietică. În cei doi ani petrecuți în permanență într-un mediu rusofon, ei învață atât de bine limba rusă, încât, când se întorc acasă, o pot folosi liber, vorbind despre tot felul de subiecte și în diverse situații.

Așadar, locuitorii actuali ai mediului rural din Lituania diferă în ceea ce privește cunoașterea limbii ruse. Bărbații care și-au satisfăcut serviciul în Armata Sovietică vorbesc fluent limba rusă. Femeile cunosc limba rusă cel mai puțin, deoarece cunoștințele nesigure dobândite în școala secundară se estompează odată cu trecerea anilor. Dintre cei care vorbesc fluent limba rusă, bărbații care citesc și scriu reprezintă 61,7%, iar femeile — 38,3%. Dintre cei care nu cunosc limba rusă, aproximativ 24% sunt bărbați, iar aproximativ 76% femei.

Caracterizarea generală a cunoașterii limbii ruse de către locuitorii din mediul rural prezentată aici este confirmată de datele unui sondaj sociologic (Šimkus S., 1967, 92—106). Dintre cei 1443 de locuitori din raioanele Alytus, Kapsukas și Kėdainiai chestionați, 6,5% au declarat că vorbesc, citesc și scriu fluent în rusă; în plus, 12,7% dintre respondenți vorbesc și scriu, iar 38,3% vorbesc slab. 42,5% dintre locuitorii din mediul rural nu cunosc deloc limba rusă. Se pune întrebarea: cine sunt acei 6,5% care vorbesc, citesc și scriu fluent în rusă? În principal, sunt tineri locuitori din mediul rural — cu vârste între 16 și 35 de ani, care au absolvit o școală sovietică

16

băieții care au urmat școala sau au învățat acolo, bărbații care au servit în Armata Sovietică, cei mai activi în producție și în viața publică și care călătoresc mult. De aceea, este firesc ca numărul cel mai mare al celor care cunosc limba rusă să se regăsească în grupele de vârstă 21–25, 26–31 și 31–35 de ani. Aproape toți tinerii și tinerele cu vârsta între 16 și 20 de ani au declarat că știu limba rusă; este adevărat că o parte considerabilă (42,4%) o cunoaște slab, iar persoane care să nu o cunoască deloc sunt doar două. În grupa de vârstă 21–25 de ani, 26% dintre oameni vorbesc, citesc și scriu fluent, iar 35,6% vorbesc și citesc. În schimb, în grupa de vârstă 41–45 de ani, 50% nu cunosc limba rusă, iar în grupa de 51–60 de ani — 62,2%. Așadar, se observă cu ușurință următoarea regularitate: pe măsură ce vârsta populației crește, crește și numărul celor care nu cunosc limba rusă. Întrucât, în Lituania burgheză, oamenii din generațiile mai în vârstă nu au studiat limba rusă la școală, ei nu mai sunt activi nici la locul de muncă, nici în viața publică. Pe de altă parte, odată cu trecerea timpului, pe măsură ce generația tânără de astăzi îmbătrânește și o nouă generație tânără intră în viață, cunoașterea limbii ruse se extinde constant și cuprinde un număr tot mai mare de oameni.

Profesia exercită, de asemenea, o anumită influență asupra nivelului și gradului de cunoaștere a limbii ruse. În ceea ce privește cunoașterea limbii ruse, pe primul loc se situează mecanizatorii (15,9%), pe al doilea — angajații administrației colhozului (10,6%), urmați de muncitori (8,5%), crescătorii de animale (5,3%), funcționari (2,1%) și alții. Cei care nu cunosc limba rusă se repartizează pe specialități astfel: crescătorii de animale — 57,6%, lucrătorii din cultura plantelor — 49,9%, muncitorii — 1,9%, mecanizatorii — 1,8%, funcționarii — 0,6%, angajații administrației colhozului — 0,2%.

Așadar, cei care cunosc limba rusă sunt cel mai numeroși printre mecanizatori. Împreună cu intelectualitatea rurală, ei reprezintă pătura cea mai educată a populației rurale. Cei care cunosc limba rusă sunt cel mai puțin numeroși printre crescătorii de animale și lucrătorii din cultura plantelor. Prin urmare, situația lor este influențată de natura muncii, de caracterul sedentar al vieții și de lipsa contactelor.

Aceasta este situația privind cunoașterea limbii ruse în rândul populației rurale — colhoznici și muncitori din sovhozuri. Situația lingvistică devine și mai diversă și mai complexă dacă luăm în considerare și alte grupuri sociale rurale — funcționarii și angajații administrației colhozurilor și sovhozurilor. În aceste grupuri întâlnim oameni cu o altă origine socială și un alt nivel de educație. Nu sunt puțini agronomii, inginerii, medicii veterinari sau zootehniștii care au absolvit o instituție de învățământ superior. Așadar, și nivelul lor de cunoaștere a limbii ruse este cu totul altul decât cel al unui colhoznic obișnuit — muncitor pe câmp sau la fermă. Ancheta sociolingvistică menționată a arătat că aproape toți angajații administrației colhozului cunosc limba rusă, iar aici chiar 76,9% o cunosc bine. În cele din urmă, însăși munca lor impune cunoașterea limbilor.

Caracterizarea generală a nivelului de educație al populației rurale poate fi precizată cu ajutorul datelor unei anchete sociologice (Šimkus S., 1967, 98–106). Dintre cei 1443 de respondenți, 0,1% absolviseră studii superioare; 0,4% aveau studii superioare incomplete; 1% absolviseră școala secundară; 2,1% aveau studii secundare de specialitate; 11,7% absolviseră o școală de opt clase; absolvenții școlii primare reprezentau 42,6%; 20,9% din populație aveau studii primare incomplete, iar tot atâția nu urmaseră nicio școală. Aceștia sunt oameni din generațiile mai în vârstă.

Trebuie subliniat că cei care absolviseră o instituție de învățământ superior sau școala secundară au declarat, așa cum era de așteptat, că unii cunosc limba rusă mai bine, alții mai slab. O parte dintre cei cu studii primare

2. 949

17

cunosc, chiar dacă slab, și limba rusă; cei mai mulți dintre ei aparțin generațiilor mai în vârstă și nu au studiat într-o școală sovietică. Dintre persoanele din această categorie, 37,9% nu cunosc deloc limba rusă. În rândul celor care nu au urmat nicio școală, acest procent crește considerabil.

Datele sociolingvistice obținute pentru a clarifica importanța școlii în învățarea limbii ruse concordă cu aceste informații. În acest scop au fost chestionați 440 de lucrători din domeniul economic și cultural (cu o vechime în muncă de cel puțin trei ani) din cinci raioane și două orașe ale republicii, 285 de persoane demobilizate din Armata Sovietică (reprezentând toate raioanele și orașele republicii), precum și 304 studenți din anii II—IV, de la diverse specialități (Šernas V., 1979, 12—13). Datele anchetei au arătat că majoritatea respondenților sunt mai mult sau mai puțin mulțumiți de deprinderile de citire (90,9% dintre respondenți), scriere (81,3%) și vorbire (76,6%) dobândite la școala secundară. Dintre aceștia, 6,5% erau parțial nemulțumiți de deprinderile de citire, 16,2% de cele de scriere și 20,8% de cele de vorbire, iar complet nemulțumiți erau doar 2,6%.

Aceste date arată, de asemenea, cât de importantă este școala ca factor în învățarea și folosirea limbii ruse.

Nivelul și gradul de cunoaștere a limbii de comunicare dintre popoarele sovietice (rusa) sunt invers proporționale cu omogenitatea etnică a regiunii. Acolo unde locuitorii de origine locală sunt concentrați compact (de exemplu, în raionul Alytus, 95,1% dintre locuitori sunt lituanieni, în raionul Kapsukas — 97,6%, în raionul Kėdainiai — 92,4%, iar în raionul Šiauliai — 96%), doar 6,5% dintre locuitori vorbesc, citesc și scriu bine în limba rusă, 12,7% vorbesc și citesc, 38,3% vorbesc slab limba rusă, iar 42,5% nu o cunosc deloc. Acolo unde populația este multietnică și, prin urmare, masa locuitorilor autohtoni nu este la fel de compactă, cunoașterea limbii ruse este mai bună și cuprinde mai mulți oameni, ajungând uneori până la 50% din populație; cei care nu cunosc limba rusă sunt aici, cel mai adesea, pensionari și casnice. De pildă, în raionul Zarasai locuiesc 68% lituanieni, iar aici 39,1% dintre locuitori cunosc bine limba rusă. În raionul Ignalina, lituanienii reprezintă 79,3%, iar 44,6% dintre locuitori vorbesc fluent limba rusă. În raionul Trakai, persoanele de naționalitate lituaniană reprezintă până la 51,7%, iar cunoașterea limbii ruse se întâlnește la 49% dintre locuitori. În raionul Vilnius locuiesc 16,8% lituanieni, iar cunoașterea bună a limbii ruse se înregistrează la 48,8% dintre locuitori.

Cea mai mare diversitate națională a populației se observă în orașele republicii, mai ales în cele mari (Vilnius, Klaipėda, Kaunas, Šiauliai), unde este concentrată marea industrie a întregii republici. Aceasta este deservită de mari colective de muncitori multinaționale. De exemplu, la șantierul naval „Baltija” din Klaipėda lucrează, printre alții, 4 mii de lituanieni. În asemenea condiții, când principalul mijloc de comunicare reciprocă este limba rusă, lituanienilor și persoanelor de alte naționalități le este ușor să învețe rusa relativ repede și bine, prin comunicarea cotidiană. De aceea, este pe deplin de înțeles că 62% dintre locuitorii orașelor republicii cunosc fluent limba rusă, iar aproape două treimi dintre locuitorii orașului Vilnius sunt bilingvi.

Copiii locuitorilor marilor orașe ale republicii (Vilnius, Klaipėda, Kaunas, Šiauliai) au condiții mult mai bune pentru a învăța limbi străine, în primul rând limba rusă. Însăși ambianța — copiii vecinilor vorbitori ai altor limbi, televiziunea și cinematograful — le permite copiilor să învețe destul de

18

să învețe repede limba rusă. De aceea, când vin la școală, copiii din orașe cunosc deja câteva sau câteva zeci de cuvinte și expresii rusești, care, firește, sunt foarte scurte, de exemplu: Где Альгис? Здравствуй! Пусти! Дай мне! Începând din clasa întâi a școlii primare — în ultima vreme, limba rusă se predă deja în grupele mari de grădiniță — copiii încep să învețe sistematic limba rusă. În rest, copiii își trăiesc viața și se joacă folosind limba maternă, deși, din când în când, strecoară câte un cuvânt sau o expresie rusească mai frecvent folosită (давай, привет, здоров (la salut), закон (în semn de acord), на ходу, шайбу! Ну, заяц, погоди!).

Sunt interesante cazurile de contact lingvistic din vorbirea copiilor. În vorbirea maternă a elevilor din școala primară se pot auzi, se pare, sub influența părinților cu un nivel de educație mai scăzut, cuvinte rusești (gruzovikas, šaiba, chokėjaus, davaj, zakonas etc.). Uneori, dimpotrivă, elevii lituanieni, vorbind rusește, folosesc cuvinte lituaniene remodelate după particularitățile limbii ruse (de exemplu, скирптум, титнар, копы, конвалия, пунд etc., în locul cuvintelor rusești corecte разница, кремень, дюны, ландыш, сверток).

În familie, la școală și cu prietenii, copiii comunică în limba lor maternă, lituaniana, dar urmăresc filme sau emisiuni de televiziune în limba rusă, iar unii citesc literatură beletristică nu numai în lituaniană, ci și în rusă. Așadar, elevii, mai ales cei din clasele superioare, simt nevoia să învețe limba rusă și, de aceea, elevii din marile orașe ale republicii o cunosc destul de bine după absolvirea școlii medii.

Prin urmare, principalele căi prin care copiii lituanieni învață limba rusă sunt școala, televiziunea și cinematograful, precum și jocurile cu cei de-o vârstă cu ei.

Limba rusă învățată în școala medie este dezvoltată în continuare în instituția de învățământ superior. Este interesant să analizăm importanța pe care o au limbile lituaniană și rusă în comunicarea cotidiană și în studiu pentru studenți, având în vedere un context lingvosocial mai larg. În acest scop a fost realizat un studiu sociologic și a fost intervievat sociolingvistic un grup de studenți (aproximativ două mii) care au fost admiși în 1975 la Institutul Politehnic din Kaunas (Korsakas J., 1979). Mediul lingvosocial lituanian al studenților intervievați este caracterizat de următorii parametri: copiii muncitorilor reprezentau 49,8% din grupul menționat, copiii colhoznicilor — 18,2%, iar copiii funcționarilor — 32%. În acel an, 36,5% dintre cei admiși la Institut erau fete, iar 63,5% băieți. Aproximativ 40% dintre părinții lor aveau studii primare, 29% — studii medii incomplete, 15% — studii medii, 4% — studii superioare incomplete și 12% — studii superioare. Limba maternă a părinților a fost declarată lituaniana (98%). S-a constatat că, dintre celelalte limbi, părinții (aproximativ 90%) cunoșteau cel mai bine limba rusă. 5% dintre tați și 12% dintre mame nu cunoșteau deloc limba rusă. În schimb, 33% dintre tați și 20% dintre mame știau limba rusă nu numai vorbită, ci și scrisă. 15% dintre tați știau limba polonă. Dintre limbile străine cunoscute, predomină germana, urmată de franceză și engleză.

Acesta era mediul lingvosocial lituanian al studenților menționați, în care s-a format educația lor lingvistică.

Cunoașterea și folosirea limbilor de către studenți sunt descrise de următoarele date ale anchetei sociolingvistice: la întrebarea „Cât de bine vă cunoașteți limba maternă?”, 29% dintre studenți au răspuns: „Vorbesc și citesc bine, scriu satisfăcător”; 71% dintre studenți au indicat: „Vorbesc, citesc și scriu bine”. La întrebarea „Cât de bine cunoașteți limba rusă?”, studenții au răspuns astfel: „vorbesc fluent” (28% dintre cei intervievați), „satisfăcător” (56%), „slab”

19

(16%); „scriu bine” (6%), „satisfăcător” (60%), „slab” (34%). În limbi străine, 6% dintre studenți citesc fluent, iar 94% — cu dificultate; 5% dintre studenți citesc fără dicționar, iar 95% — cu dicționar.

Prin urmare, principalele căi de însușire a limbii ruse și, astfel, de formare a bilingvismului lituaniano-rus sunt: în primul rând, învățarea limbii de comunicare între popoarele sovietice la școală; în al doilea rând, contactele directe cu persoane de alte limbi în colectivele de muncă multinaționale; și, în al treilea rând, serviciul în Armata Sovietică.

Datele colectate prin chestionare sociolingvistice și recensământul populației arată că stăpânirea limbii ruse se extinde asupra unor mase largi ale populației lituaniene. La recensământul unional al populației din 1979, 48% dintre locuitorii republicii au indicat rusa drept a doua limbă pe care o vorbesc fluent (Tiesa, 22 februarie 1980). În 1970, cifra era încă de 33,8%. Prin urmare, cunoașterea limbii ruse se extinde constant și rapid, cuprinzând pături tot mai largi ale populației. Acești indicatori semnificativi au fost obținuți datorită activității neobosite a Partidului Comunist din Lituania și a guvernului republicii în educarea internaționalistă a oamenilor muncii. În acest sens, este grăitor și faptul că, pentru o anumită parte a lituanienilor și a oamenilor de alte naționalități care locuiesc în republică, rusa a devenit limbă maternă. La recensământul unional al populației din 1979, rusa a fost indicată ca limbă maternă de 25 720 de belaruși, 17 447 de polonezi, 14 330 de ucraineni, 7 990 de evrei și 5 745 de lituanieni (Вестник статистики, 71).

Până acum a fost descris mai pe larg aspectul cantitativ al cunoașterii și folosirii limbii ruse. În lipsa unor cercetări mai amănunțite, este dificil să spunem ceva concret despre calitatea acestei cunoașteri și folosiri. Caracterul și calitatea vorbirii ruse folosite de lituanieni au fost descrise destul de detaliat de V. Michalčenko în monografia colectivă „Dezvoltarea bilingvismului național—rus” (M., 1976). Ea se bazează pe împărțirea bilingvismului popoarelor sovietice—rus, acceptată în lingvistica socială sovietică, în patru trepte: bilingvismul de gradul I cuprinde practica lingvistică a elevilor din clasele I—IV; bilingvismul de gradul II — pe cea a elevilor din clasele V—VIII; bilingvismul lituaniano-rus de gradul III este definit de cerințele programelor de predare a limbii ruse din clasele IX—XI; iar bilingvismului de gradul IV îi corespund cunoștințele de limbă rusă ale studenților din instituțiile de învățământ superior. Însă chiar și fără cercetări speciale este clar că nivelul de cunoaștere a limbii ruse diferă de la un grup social la altul în societatea lituaniană — un grup social o cunoaște mai bine, altul mai slab. În vorbirea rusă folosită de lituanieni se pot observa cu ușurință fenomene de interferență — transferul normelor limbii lituaniene în pronunția rusă, acordul cuvintelor (de exemplu, lituanienilor le este deosebit de greu să învețe să folosească formele verbale rusești de persoana a III-a plural) și construirea propozițiilor. Pe de altă parte, această interferență nu este atât de puternică încât să facă comunicarea cu totul imposibilă. O arată majoritatea celor care au absolvit școala medie: ei sunt mulțumiți de competențele de limba rusă dobândite acolo. Fenomenele de interferență care perturbă comunicarea (de exemplu, confundarea lui быть „a lovi” cu быть „a fi”, adică incapacitatea de a pronunța fonema ы) sunt temporare.

În general, bilingvismul lituaniano-rus ar trebui considerat bilateral: la ultimul recensământ al populației, aproape jumătate dintre lituanieni au declarat că știu fluent limba rusă. Dar și majoritatea rușilor care locuiesc de mai multă vreme pe teritoriul republicii înțeleg, într-o măsură mai mare sau mai mică, limba lituaniană și adesea o și vorbesc. Bilingvismul lituaniano-rus este de contact: el ia naștere din comunicarea cotidiană dintre cele două popoare.

20

Spre deosebire de bilingvismul local, prezent într-o parte a teritoriului republicii (drept exemplu poate servi bilingvismul polono-lituanian din regiunea Vilnius), bilingvismul lituaniano-rus este global: este un caz de manifestare a bilingvismului național-rus, tipul principal de bilingvism în Uniunea Sovietică, cu semnificație de stat și social-politică.

Motivul principal al schimbării codului, în acest caz al trecerii de la limba lituaniană la cea rusă, este prezența unui participant la actul de comunicare care vorbește o altă limbă, adică nu cunoaște limba lituaniană.

Lituanienii folosesc limba rusă nu numai pentru a comunica cu reprezentanții altor naționalități, ci și pentru a citi literatură beletristică și de specialitate, a asculta radioul din Moscova și a urmări emisiunile televiziunii centrale, precum și pentru a cunoaște bogata cultură a poporului rus. Intelectualitatea lituaniană apreciază și a apreciat întotdeauna foarte mult marea limbă rusă și importanța ei culturală.

În anii guvernării burgheziei, când granița cu Rusia era închisă, partea progresistă a societății lituaniene, mai ales tineretul, în pofida poziției nefavorabile sau direct ostile a cercurilor oficiale, era tot mai interesată de viața URSS, de literatura rusă sovietică și clasică și învăța limba rusă. Petras Cvirka, pe când era încă un scriitor debutant și locuia în căminul săracului „Žiburėlis”, învăța limba rusă noaptea, când toți dormeau. Kostas Korsakas a învățat limba rusă și l-a citit pe Pușkin în închisoarea din Šiauliai. „Îmi amintesc foarte bine, – scrie A. Venclova (1958, 474), – cu cât entuziasm elevii progresiști, fără manuale și fără dicționare, își dedicau timpul liber studiului limbii ruse [...]. Și eu însumi, fără ajutor din afară, am învățat atât de bine limba rusă, încât, după ce am terminat gimnaziul, citeam fluent cărțile clasicilor ruși și ale autorilor sovietici [...]”. Iată ce influență au avut limba rusă și cunoașterea literaturii și culturii ruse asupra formării personalității lui A. Venclova: „Anii mei de studii, începând din toamna anului 1925, au fost perioada în care, înaintea mea, s-au deschis în toată amploarea lor neprețuitele tezaure ale literaturii ruse; acești ani au cultivat în mine o profundă dragoste pentru cultura rusă progresistă și mi-au format concepția despre lume; tocmai atunci mi-am găsit definitiv drumul de scriitor, m-am desprins de orânduirea burgheză și am trecut de partea Uniunii Sovietice” (Venclova, 1958, 475).

* * *

Ca urmare a transformărilor socialiste profunde din Lituania Sovietică, bilingvismul lituaniano-rus tinde să se consolideze și să se extindă.

În anii puterii sovietice, se poate spune că parametrii demografici ai societății s-au schimbat fundamental, iar aceste schimbări au afectat direct componența utilizatorilor limbii. Numărul țăranilor a scăzut considerabil, iar cel al muncitorilor a crescut. În 1940, în Lituania erau 179 de mii de muncitori, iar în 1975 numărul lor ajunsese la 1 milion 325 de mii, adică de 7,4 ori mai mare decât în 1940. O asemenea schimbare în componența utilizatorilor limbii are o dublă semnificație pentru folosirea limbii. În primul rând, clasa muncitoare este, în multe cazuri, utilizatoarea formei standard a limbii lituaniene. În al doilea rând, clasa muncitoare, grupul social cel mai dinamic și mai activ din punct de vedere social, este înclinată să învețe mai repede alte limbi și să le folosească.

În anii puterii sovietice, numărul locuitorilor orașelor crește rapid. În 1897, din totalul de 2 milioane 536 de mii de locuitori, cei din mediul urban reprezentau 14%, adică 355 de mii,

21

iar populația rurală era de 2 milioane 181 de mii, sau 86%. În 1939, populația era de 2 milioane 880 de mii, dintre care 658 de mii în mediul urban și 2 milioane 221 de mii în mediul rural, adică 22,9% și, respectiv, 77,1%. În 1979, din totalul de 3 milioane 398,8 mii de locuitori, populația urbană era de 2 milioane 61,7 mii, sau 60,7%, iar populația rurală de 1 milion 337,1 mii, sau 39,3%. Din punct de vedere sociolingvistic, aceasta înseamnă că aproape două treimi din totalul locuitorilor republicii intră acum, într-o măsură mai mică sau mai mare, în contact cu alte limbi și, prin urmare, sunt bilingvi potențiali.

* * *

Descrierea situației lingvosociale a republicii și caracterizarea bilingvismului lituaniano-rus ar fi incomplete dacă nu am ține seama de cealaltă latură a acestui fenomen, la fel de importantă ca prima, și anume de cunoașterea și folosirea limbii lituaniene de către persoanele de naționalitate rusă care locuiesc în republică. Bilingvismul ruso-lituanian este cealaltă latură a bilingvismului lituaniano-rus. Dezvoltarea bilingvismului reciproc, în condițiile actuale, contribuie la consolidarea în continuare a prieteniei dintre popoare, a încrederii și înțelegerii reciproce. „Desigur, trebuie acordată atenția cuvenită și bilingvismului ruso-lituanian, precum și altor tipuri de bilingvism. De pildă, este important să-i ajutăm pe ruși și pe reprezentanții altor popoare care locuiesc permanent în Lituania să învețe limba lituaniană și să adopte bilingvismul lituaniano-rus”, subliniază J. Dešerijevas (1979, 10).

Rușii și oamenii din alte popoare sovietice care locuiesc permanent în republică au condiții bune pentru a învăța limba lituaniană. Pe lângă comunicarea directă în lituaniană, pe stradă, la piață, în magazin sau la școală și la locul de muncă, limba lituaniană se predă în școlile medii frecventate de copii ruși, polonezi și de alte naționalități, precum și în grupele universitare și ale institutelor. Societatea „Žinija” organizează în fiecare an cursuri de limba lituaniană. Cunoașterea limbii lituaniene de către rușii și oamenii de alte naționalități care trăiesc în republica noastră, precum și nivelul acesteia, pot fi evaluate doar în linii foarte generale, deoarece nu există descrieri sau studii în acest domeniu.

În caracterizarea bilingvismului ruso-lituanian trebuie să ținem seama de două aspecte, și anume: în primul rând, o parte dintre persoanele de naționalitate rusă care locuiesc în republică folosesc între ele limba rusă literară și au venit pentru a lucra permanent după Marele Război pentru Apărarea Patriei. În al doilea rând, o parte dintre persoanele de naționalitate rusă folosesc între ele limba rusă vorbită, unul dintre dialectele acesteia, și sunt băștinași. Potrivit datelor recensământului din 17 septembrie 1923, pe teritoriul Lituaniei locuiau 50 460 de persoane de naționalitate rusă, adică 2,5% din totalul populației Lituaniei burgheze. Conform datelor recensământului unional al populației din 1979, în republică erau 303 de mii de persoane de naționalitate rusă, adică 8,9% din totalul populației republicii. Reprezentanții primei categorii care au învățat puțin limba lituaniană folosesc limba lituaniană standard, iar reprezentanții celei de-a doua categorii — persoanele de naționalitate rusă stabilite aici de mult timp — sunt cu toții bilingvi și folosesc dialectele limbii lituaniene.

Se disting trei perioade ale stabilirii în Lituania a rușilor băștinași: prima perioadă — de la apariția primilor locuitori ruși în Lituania etnografică până la reforma bisericească din 1667; a doua perioadă — din 1667 până la alipirea Lituaniei la Rusia, în 1795; a treia perioadă începe în 1795 și se încheie odată cu Primul Război Mondial.

22

Oamenii de naționalitate rusă au fugit în Lituania mai ales din cauza persecuțiilor religioase. Se știe, de pildă, că în 1490, la porunca marelui cneaz și cu binecuvântarea mitropolitului Zosima, arhiepiscopul Ghenadi al Novgorodului i-a persecutat pe eretici: „одних велел жечи на Духовском поле, иных торговые казни предали, а иных в заточение посла, а иные в Литву сбежали“ (Немченко В., 1963, 64).

Faptul că în Lituania, remarcabilă prin toleranța față de disidenți, au trăit din vechime oameni de naționalitate rusă este confirmat de existența bisericilor ortodoxe. La Vilnius s-au păstrat până astăzi biserici construite încă în secolul al XIV-lea, pe vremea cneazului Algirdas (biserica Piatnițki, construită în 1345, și catedrala Uspenski, construită în 1346). A existat o biserică ortodoxă și la Kaunas; aceasta a fost demolată abia în 1620 de regele Sigismund Vasa. Autorul „Schiței privind apariția așezărilor rusești în Lituania”, A. Stankevičius (1909, I), arată că până la sfârșitul secolului al XVI-lea focarele populației ruse din gubernia Kaunas erau biserica ortodoxă din Kaunas, menționată mai sus, și mănăstirea Surdegis — „această fortăreață inexpugnabilă a ortodoxiei din secolul al XVIII-lea” — precum și câteva enclave rusești din starostia Breslauja, apărute pe teritoriul fostului cnezat al Polotskului.

Majoritatea rușilor stabiliți aici din vechime sunt urmași ai vechilor credincioși (старообрядцы), care au fugit în Lituania când, după reforma bisericească din 1667, a început persecuția lor. Încă de la începutul secolului al XVII-lea, poate chiar ceva mai devreme, vechii credincioși, dintre care cei mai mulți erau adepți ai sectei lui Teodosie Vasiliev, au început treptat să se mute din gubernia Vitebsk în ținuturile învecinate ale Livoniei și Lituaniei, căutând nu numai libertatea religioasă, ci și muncă liberă. Cele mai vechi așezări ale lor erau Rimkai, în raionul Jonava (Римки Ковенского уезда), Degučiai, în raionul Zarasai (Дегуцы Новоалександровского уезда), Girelė, în raionul Anykščiai, lângă Kavarskas (Пущель Вилкомирского уезда), și Vidžiai, în RSS Bielorusă (Видзы Новоалександровского уезда).

Condițiile favorabile pentru mutarea rușilor în Lituania s-au creat în 1795, când aceasta a fost anexată la Imperiul Rus. Însă abia după răscoala din 1831 s-a conturat planul colonizării guvernamentale. Au fost luate măsuri pentru sprijinirea celor stabiliți aici din vechime și pentru strămutarea unor noi țărani pe terenurile de stat libere. Atunci au fost transferate 158 de familii și au fost înființate majorate la Jurbarkas și Tauragė. Colonizarea s-a intensificat mai ales după 1861, când treburile acesteia au trecut în grija guvernatorului general M. Muravjovas, supranumit de oameni „călăul” din cauza cruzimii sale. În 1862, adică la un an după ce M. Muravjovas și-a preluat funcția, în Lituania se aflau deja 13 000 de locuitori de naționalitate rusă, răspândiți în 730 de sate din districtele Kaunas, Ukmergė, Zarasai și Panevėžys. În districtele Telšiai, Raseiniai și Šiauliai nu se afla pe atunci niciun vechi credincios.

Încă din 1864 au fost strămutate până la 653 de familii pe terenurile confiscate participanților la răscoală — moșieri și țărani. Prin acordarea unor diverse facilități și ajutoare bănești, în 1867 au fost strămutate 1016 familii. În perioada 1863–1900 au fost colonizate 2129 de familii în fosta gubernie Kaunas. Cercetările demografice din 1907–1908 au stabilit că în districtul Kaunas trăiau 6073 de oameni de naționalitate rusă (1079 de gospodării), în Raseiniai — 1343 de oameni (239 de gospodării), în Telšiai — 934 de oameni (126 de gospodării), în Ukmergė — 5654 de oameni (955 de gospodării), în Panevėžys — 1545 de oameni (277 de gospodării), în Šiauliai — 4327 de oameni (650 de gospodării), iar în Zarasai — 21 454 de oameni (3449 de gospodării). Prin urmare, în total, populația rusă din fosta gubernie Kaunas era de 41 330 de persoane.

23

Locuitorii ruși din raionul Kaunas afirmă că strămoșii lor au trăit în gubernia Vitebsk; locuitorii din raionul Zarasai cred că strămoșii lor au venit din gubernia Tver și așa mai departe. Vechii credincioși care aparțineau sectei lui Teodosie au venit în Lituania din regiunile Pskov și Novgorod, unde această sectă era răspândită. Analiza particularităților graiurilor rușilor stabiliți din vechime în Lituania arată că acestea sunt cel mai apropiate de graiurile din Pskov.

În 1959, în zonele rurale trăiau 53 de mii de oameni de naționalitate rusă — mai ales în raioanele Zarasai și Jonava (respectiv, 19 și 12% din totalul populației).

Doar o parte dintre rușii stabiliți aici din vechime trăiesc în sate separate; în rest, ei sunt în mare parte amestecați cu lituanienii, iar în așa-numita regiune Vilnius și cu polonezii și bielorușii. Majoritatea copiilor rușilor stabiliți aici din vechime frecventează școli lituaniene împreună cu copiii lituanieni. O parte însă învață și în școli cu predare în limba rusă, deschise în anii puterii sovietice. Rușii stabiliți din vechime în Lituania sunt bilingvi — folosesc limbile rusă și lituaniană.

Este caracteristic faptul că rușii stabiliți din vechime în Lituania și-au păstrat până astăzi modul de viață, tradițiile naționale, obiceiurile, credința și limba.

Limba de comunicare interetnică a popoarelor sovietice și rolul ei

Etapei actuale de dezvoltare lingvistică a poporului sovietic îi este caracteristică, pe lângă tendința de funcționare și dezvoltare nestingherită a limbilor naționale, și tendința de extindere a limbii de comunicare interetnică a popoarelor sovietice (язык межнационального общения). Poporul sovietic este o comunitate multinațională de oameni. Pe teritoriul țării sovietice sunt răspândite aproape o sută treizeci de limbi. Este, așadar, pe deplin de înțeles că, în viața economică, social-politică și culturală a societății sovietice, a apărut în mod firesc necesitatea socială de a avea o limbă comună de comunicare între națiunile și popoarele Uniunii Sovietice. Acest rol i-a revenit limbii ruse. „Creșterea rolului limbii ruse în viața societății sovietice, odată cu apariția și dezvoltarea poporului sovietic, o nouă comunitate istorică de oameni, și cu intensificarea proceselor de apropiere a națiunilor, popoarelor și culturilor lor, este determinată de factori sociali, de legitățile obiective ale construirii socialismului și comunismului”, subliniază J. Deșeriev (1976, 420), unul dintre cei mai cunoscuți cercetători ai problemei limbii ruse ca mijloc de comunicare interetnică a popoarelor sovietice.

Limba rusă este mijlocul de comunicare prin care reprezentanții diferitelor popoare ale Uniunii Sovietice comunică între ei. Înțelegând marea importanță a limbii ruse în viața și munca lor, oamenii sovietici — reprezentanți ai tuturor națiunilor, popoarelor, grupurilor etnice mici și grupurilor etnografice sovietice — o învață în mod autonom și o folosesc. Așadar, limba rusă îndeplinește funcția de limbă de comunicare interetnică a popoarelor sovietice. Pe lângă această funcție foarte importantă, limba rusă îndeplinește și alte funcții, și anume: funcția de limbă națională a poporului rus, precum și funcția de limbă de comunicare internațională, alături de engleză și franceză.

Limba rusă a început să fie folosită ca mijloc de comunicare interetnică a popoarelor sovietice din următoarele motive:

24

1. Națiunea rusă este cea mai mare dintre toate națiunile și popoarele Uniunii Sovietice. Potrivit recensământului populației din 1979, din totalul de 262 de milioane de locuitori ai Uniunii Sovietice, 137,3 milioane sunt de naționalitate rusă (aproximativ 53% din totalul populației țării). Așadar, persoanele de naționalitate rusă reprezintă mai mult de jumătate din populația Uniunii Sovietice. În plus, la recensământ, 16,3 milioane de persoane de naționalitate nerusă au declarat că consideră limba rusă limba lor maternă. Prin urmare, pentru 153,5 milioane de oameni (aproximativ 60% din totalul populației țării), limba rusă este limba maternă.

2. La recensământ, 61,3 milioane de persoane de naționalitate nerusă au indicat limba rusă ca a doua limbă, pe care o folosesc fluent (în 1970 — 41,9 milioane de oameni).

3. Persoanele de naționalitate rusă sunt răspândite pe întreg teritoriul țării. Potrivit recensământului populației din 1979, 23, 8 milioane de persoane de naționalitate rusă locuiau în afara RSFSR: RSS Ucraineană — 10,4 milioane (sau 21,1% din totalul populației republicii), RSS Bielorusă — 1,1 milioane (sau 11,9%), RSS Uzbecă — 1,6 milioane (sau 10,8%), RSS Kazahă — 5,9 milioane (sau 40,8%), RSS Georgiană — 372 de mii (sau 7,4%), RSS Azerbaidjană — 475 de mii (sau 7,9%), RSS Lituaniană — 303 mii (sau 8,9%), RSS Moldovenească — 506 mii (sau 12,8%), RSS Letonă — 821 de mii (sau 32,8%), RSS Kirghiză — 912 mii (sau 25,9%), RSS Tadjică — 395 de mii (sau 10,4%), RSS Armeană — 70 de mii (sau 2,3%), RSS Turkmenă — 349 de mii (sau 12,6%) și RSS Estonă — 409 mii (sau 27,9%).

4. Din punct de vedere genetic, limba rusă este foarte apropiată de limbile celorlalte două mari națiuni sovietice — ucrainenii (42,3 milioane) și bielorușii (9,4 milioane). De aceea, reprezentanții acestor națiuni, care constituie împreună 33% din totalul populației țării, învață cu ușurință limba rusă și o stăpânesc bine. V. Lenin a remarcat și subliniat această particularitate (Opere, 19, 221): „... mai mult de șapte zecimi din populația Rusiei aparțin unor triburi slave înrudite, care, în condițiile școlii libere dintr-un stat liber, ar ajunge cu ușurință, datorită cerințelor schimbului economic, la posibilitatea de a se înțelege fără niciun fel de privilegii «de stat» acordate uneia dintre limbi”.

5. Limba rusă, cea mai mare comoară a culturii spirituale a poporului rus, este pe bună dreptate considerată una dintre cele mai bogate limbi ale lumii. Cunoscând limba rusă, F. Engels (1961, 18, 526) a subliniat că limba rusă „merită din toate punctele de vedere să fie învățată ca una dintre cele mai puternice și mai bogate limbi vii”. Într-o scrisoare către V. Zasulich din 1884, F. Engels scria cu admirație: „Ce frumoasă este limba rusă! Toate calitățile pozitive ale limbii germane, fără asprimea ei înspăimântătoare” (Маркс и Энгельс, Сочинения, 36, 106).

Kiti tyrinėtojai, pavyzdžiui, J. Dešerijevas (1977, 34), nurodo dar kitokius socialinius veiksnius, lėmusius rusų kalbos iškilimą į tarybinių tautų tarpusavio bendravimo kalbą, būtent: pirma, negalima iš kiekvieno tarybinio žmogaus reikalauti, kad jis, bendraudamas ar bendradarbiaudamas su gausių TSR Sąjungos tautų atstovais, mokėtų visas 130 kalbų. Antra, nerealu tvarkyti raštvedybą centrinėse įstaigose visomis mūsų šalies nacijų, tautų, tautelių ir etninių grupių kalbomis. Trečia, būtų tikrai sunku, neturint tautų tarpusavio bendravimo kalbos, palaikyti efektyvius ryšius tarp nacionalinių respublikų, kraštų, sričių ir apygardų, kurios įeina į tokią savarankišką nacijų sandraugą, kokia yra Tarybų Sąjunga. Ketvirta, nacijų tarpusavio bendravimo kalbos nebuvimas trukdytų sėkmingai daugiatautės šalies ekonominei, politinei ir kultūrinei raidai.

25

În condițiile socialismului matur și în procesul de construire ulterioară a comunismului, rolul limbii ruse, ca mijloc de comunicare între popoarele sovietice, crește și va crește în mod obiectiv.

Răspândirea limbii ruse și intensificarea folosirii ei sunt legate, în parte, și de faptul că, după cum se menționează în prefața cărții „Limba rusă ca mijloc de comunicare între națiuni” (1977), „limba rusă este limba marelui Lenin, limba culturii și științei progresiste, în ea se publică literatura care reflectă toate realizările gândirii umane. Viața însăși arată că stăpânirea limbii ruse a devenit necesară fiecărui cetățean al URSS (înțelegându-se, bineînțeles, respectarea deplină a principiului învățării ei voluntare)”. F. Filin adaugă, în aceeași carte (p. 8), în această privință: „În țara noastră, a nu cunoaște acum limba rusă înseamnă a te lipsi de cea mai bogată sursă de cunoștințe, a sărăci spiritual, a-ți limita viața la condițiile locale. Viața însăși afirmă că este necesar ca toți cetățenii URSS să cunoască limba rusă”.

Deși, în general, oamenii sovietici, reprezentanți ai diferitelor națiuni, popoare și grupuri etnice sovietice, cunosc destul de bine limba rusă, totuși se întâmplă încă destul de des ca tinerii care vin să-și satisfacă serviciul în Armata Sovietică să vorbească slab rusa. În loc să înceapă imediat programul de pregătire militară, acești tineri trebuie să învețe limba rusă, ceea ce necesită mult timp și resurse. Fără cunoașterea suficientă a limbii ruse nu este posibilă o muncă productivă în economia națională. Economia și potențialul științifico-tehnic al republicilor unionale se dezvoltă și cresc în cadrul complexului economic și științifico-tehnic comun al Uniunii Sovietice. Cunoașterea bună a limbii ruse este o necesitate socială, care decurge din interesele construirii comunismului.

De aceea este pe deplin de înțeles preocuparea organelor de partid și sovietice, precum și a întregii societăți sovietice, pentru învățarea și predarea limbii ruse și apariția, în legătură cu aceasta, a unor documente importante.

La 13 octombrie 1978, Consiliul de Miniștri al URSS a adoptat hotărârea „Cu privire la măsurile de îmbunătățire în continuare a predării și învățării limbii ruse în republicile unionale”, în care se propune reducerea numărului de elevi la clasele I–III din toate școlile și la clasele IV–X din școlile orășenești, dacă acestea au peste 25 de elevi; ministerelor învățământului din republicile unionale li se permite să redistribuie orele în planurile de învățământ și să mărească în mod corespunzător numărul de ore alocate studiului limbii ruse. Se recomandă elaborarea unor noi manuale de limba rusă, precum și predarea în limba rusă a unor discipline în instituțiile de învățământ superior și, parțial, în cele medii. Se prevede elaborarea și introducerea, începând din 1980, în institutele pedagogice, a unui nou plan de învățământ pentru specializarea în limba și literatura rusă în școala națională, menit să pregătească mai temeinic profesorii din acest domeniu etc.

Un rol important în intensificarea predării și învățării limbii ruse în republicile unionale și, în general, în soluționarea problemelor dezvoltării lingvistice apărute în perioada socialismului matur l-a avut conferința științifico-teoretică „Limba rusă — limba prieteniei și colaborării popoarelor URSS”, desfășurată în mai 1979 la Tașkent. Conferința a recomandat îmbunătățirea predării limbii ruse în grupele mari ale grădinițelor (de la vârsta de 5 ani), crearea condițiilor pentru practica activă a limbii ruse în școlile medii de învățământ general, pregătirea mai bună a viitorilor muncitori din școlile de învățământ profesional-tehnic în limba rusă vorbită și scrisă și în terminologia ei, precum și aplicarea, în instituțiile de învățământ mediu special și superior, a experienței instituțiilor de învățământ superior din Kârgâzstan, Uzbekistan,

26

Moldova și alte republici unionale, și anume predarea în limba rusă a unor discipline de cultură generală și de specialitate, începând cu anii II–III de studiu etc.

Conferința științifico-teoretică „Limba rusă — limba prieteniei și colaborării popoarelor URSS” a arătat că este necesar să se îmbine organic, pe de o parte, dezvoltarea și folosirea limbilor materne ale popoarelor sovietice, îndeplinirea funcțiilor lor sociale și, pe de altă parte, extinderea limbii de comunicare între națiuni — limba rusă. În mesajul adresat participanților la conferință, L. Brejnev a fundamentat în profunzime politica națională a Partidului Comunist și a caracterizat rolul actual al limbilor naționale și al limbii de comunicare între națiuni: „În condițiile socialismului matur, când economia țării noastre a devenit un complex comun al economiei naționale, a apărut o nouă comunitate istorică — poporul sovietic; rolul limbii ruse, ca limbă de comunicare între națiuni, crește în mod obiectiv în construirea comunismului și în educarea omului nou. Cunoașterea fluentă, pe lângă limba maternă, a limbii ruse, pe care toate popoarele sovietice au adoptat-o de bunăvoie ca moștenire istorică comună, contribuie la consolidarea în continuare a unității politice, economice și spirituale a poporului sovietic” (Брежнев Л. И. Ленинским курсом, т. 8, с. 44). Așadar, în condițiile socialismului matur, limbile naționale și limba rusă, ca limbă de comunicare între națiuni, se completează reciproc în viața și activitatea oamenilor sovietici.

După cum au observat deja P. Fedoseev, F. Filin și alții, răspândirea limbii ruse ca mijloc de comunicare între popoarele sovietice nu dăunează limbilor naționale. Dimpotrivă, limba rusă contribuie la înflorirea tuturor limbilor naționale și, fiind un intermediar în relațiile dintre ele, le poate îmbogăți, în funcție de folosirea ei creatoare. „Faptul că toți cetățenii URSS trebuie să cunoască limba rusă, scrie F. Filin (1977, 8—9), nu contravine intereselor popoarelor și naționalităților neruse. Principiul voluntarității învățării limbilor popoarelor URSS rămâne în continuare esențial. Limbile naționale se dezvoltă și înfloresc și vor continua să se dezvolte și să înflorească; nu trebuie să existe nicio îngrădire a intereselor naționale. Este vorba despre altceva, și anume despre bilingvismul general al cetățenilor de naționalitate nerusă, în cadrul căruia limba rusă, ca mijloc de comunicare între popoare, și limbile naționale ar continua să existe în armonie, fără niciun antagonism”.

Bilingvismul este considerat o condiție importantă pentru funcționarea și răspândirea limbii ruse în republicile unionale și autonome. După cum se știe, bilingvismul este răspândit nu numai în țara sovietică, ci și în multe alte țări. Însă numai în societatea socialistă baza bilingvismului este, după cum remarcă P. Fedoseev (1980, 68), principial diferită: bilingvismul constituie un mediu lingvistic în care limbile naționale se dezvoltă și înfloresc, dar, totodată, crește și necesitatea cunoașterii limbii ruse, limba de comunicare între popoarele sovietice. P. Fedoseev scrie: „Este important să se explice în continuare, în mod direcționat și consecvent, că, în condițiile bilingvismului, ale bilingvismului național-rus, interesele naționale nu sunt în niciun caz îngrădite; dimpotrivă, se creează o situație lingvistică ce permite îmbinarea armonioasă a elementelor internațional și național în cultura popoarelor. De aceea, bilingvismul egal în drepturi, ca unul dintre cele mai importante principii ale dezvoltării lingvistice în Uniunea Sovietică, necesită dezvoltare ulterioară și aplicare pe scară largă la diferite niveluri de învățământ, îndeosebi în școlile medii și superioare naționale”.

27

„O trăsătură caracteristică a bilingvismului (și polilingvismului) din țara noastră, — după cum remarcă editorii volumului «Limba rusă ca mijloc de comunicare între națiuni» (1977, 3), — este aceea că, în țara noastră, limbile coexistă armonios și nu există antagonism național-lingvistic; toate acestea se datorează faptului că în țara sovietică a fost pusă în aplicare politica națională leninistă, întemeiată pe prietenia popoarelor societății socialiste, unite de un mare țel de importanță mondială — făurirea comunismului. Cea mai importantă sarcină a politicii noastre lingvistice este să contribuie prin toate mijloacele la înflorirea limbilor literare naționale și, în același timp, să urmărească ca toți cetățenii URSS să cunoască limba rusă“.

Aceste principii sunt confirmate de analiza științifică a situației lingvosociale reale din URSS.

În anii 1969—1976 a fost publicată lucrarea în mai multe volume „Legitățile dezvoltării limbilor literare ale popoarelor URSS în anii sovietici“, elaborată la inițiativa Consiliului Științific pentru problema complexă „Legitățile dezvoltării limbilor naționale în legătură cu dezvoltarea națiunilor socialiste“. Lucrarea este alcătuită din volume separate — monografii colective care, la rândul lor, cuprind descrieri ale unor limbi individuale. Prima monografie, „Principalele procese ale dezvoltării structurii interne a limbilor iraniene și ibero-caucaziene“ (1969), este consacrată limbilor tadjică, osetă, kurdă, adîghe, lak și abhaziană. A doua monografie, „Principalele procese ale dezvoltării structurale a limbilor turcice, fino-ugrice și mongole“ (1969), caracterizează limbile kazahă, bașkiră, tuvină, găgăuză, estonă, komi-ziuriană, buriată și samoidă, precum și limbile altor mici popoare din Nord. Modificările limbilor literare armeană, lituaniană, moldovenească, azeră, uzbecă și georgiană în anii sovietici sunt analizate în monografia „Dezvoltarea structurală a limbilor cu tradiție scrisă veche“ (1973). Volumul final al lucrării în discuție este monografia lui J. Dešerijev, „Dezvoltarea funcțiilor sociale ale limbilor literare“ (1976).

„Legitățile dezvoltării limbilor literare ale popoarelor URSS în anii sovietici“ este un studiu amplu, bazat pe metode complexe, fără precedent în lingvistica sovietică sau străină. Pe de o parte, capitolele scrise de specialiști în limbile respective examinează schimbările din structura limbilor și îmbogățirea lexicală, frazeologică și stilistică a limbilor popoarelor URSS în anii sovietici; pe de altă parte, monografia lui J. Dešerijev analizează sociologic limbile studiate — cercetează funcționarea limbii în societate, stabilește sferele utilizării sociale a limbii și evoluția lor în funcție de dezvoltarea culturii, economiei și societății.

Rezultatele studiului amplu asupra structurii și funcționării multor limbi naționale din țara sovietică au fost sintetizate astfel de J. Dešerijev (1976, 425): „Apariția unor trăsături comune în limbile popoarelor URSS (în fonetică, gramatică) este un proces destul de îndelungat. Prin urmare, atunci când examinăm problema prognozării dezvoltării lingvistice în URSS, nu ne putem ghida după concepția apropierii limbilor, a contopirii lor și a formării unei uniuni lingvistice, ca procese de mare importanță socială și eficiență“. Apariția lucrării în mai multe volume menționate a confirmat că limbile materne, naționale ale popoarelor sovietice, funcționând liber, dezvăluindu-și potențialul intern de dezvoltare și dezvoltându-se rapid, ocupă poziții solide în viața acestor popoare, deoarece elementele constitutive ale limbii sunt în esență stabile, nu cedează cu ușurință influenței altei limbi sau a altor limbi și nu se schimbă într-un timp scurt. Același lucru sugerează și prezentarea situației de fapt privind funcționarea limbilor micilor popoare din Nord

28

și Siberia. De pildă, V. Avrorin (1975, 210–211), specialist în cercetarea funcționării limbilor micilor popoare din Nord și Siberia, scrie: „Ceea ce îl uimește cu adevărat pe observatorul nepărtinitor este dezvoltarea rapidă a limbilor majorității absolute a popoarelor URSS, mici și mari, readuse la viață după secole de lipsire de dreptul la autodeterminare prin politica națională leninistă. Este la fel de interesant faptul că limbile celor mai mici popoare, datorită recunoașterii necondiționate a egalității lor în drepturi și a valorii lor sociale, dovedesc o rezistență extraordinară. Nu putem decât să ne minunăm că limbile grupurilor etnice cu un singur sat din Caucaz și chiar limba kerekilor din Peninsula Ciukotka, ai căror vorbitori sunt doar câteva zeci, continuă să existe până în zilele noastre. O trăsătură tipică a condițiilor noastre poate fi considerată libera existență și dezvoltare a tuturor limbilor... De aceea, mi se pare nepotrivit să vorbim în același fel despre dezvoltarea rapidă a limbilor popoarelor mari și dispariția limbilor popoarelor mici, despre perspectivele unora și lipsa de perspective a celorlalte“. Un sondaj al populației a arătat că și oamenii din cele mai mici comunități etnice susțin nu numai folosirea limbilor materne în viața de zi cu zi, ci și predarea lor în școlile primare. Pe de altă parte, se observă o tendință destul de clară a reprezentanților micilor comunități de a folosi limba rusă, mai ales la serviciu și la școală, unde există persoane care vorbesc alte limbi. Limbile materne și rusa își împart sferele de utilizare și, astfel, se completează reciproc. Limba rusă este folosită mai ales în sfere de care aceste popoare nu aveau nevoie înainte și pe care le-a dezvoltat orânduirea sovietică (Аврорин В., 1975, 241, 237).

Oamenii sovietici înțeleg necesitatea socială de a cunoaște bine limba rusă, care este mijlocul de comunicare între oamenii tuturor popoarelor țării noastre, și apreciază rolul important al limbii ruse în viața lor. Tendința oamenilor sovietici de a folosi limba rusă se manifestă în două moduri: în primul rând, în munca de zi cu zi și în activitatea socială, ei folosesc rusa alături de limba maternă, cu alte cuvinte, devin bilingvi; în al doilea rând, o parte dintre oamenii sovietici trec la folosirea permanentă a limbii ruse, care devine limba lor maternă. Desigur, nivelul de cunoaștere a limbii ruse și răspândirea acesteia în diferitele regiuni ale Uniunii Sovietice și în diferitele republici sovietice variază considerabil, după cum este de așteptat, în funcție de condițiile istorico-culturale specifice. Însă tendința principală de răspândire și intensificare a folosirii limbii ruse în republicile naționale este evidentă și constantă. La recensământul unional al populației din 1979, 61,3 milioane de persoane de alte naționalități (neruse) au indicat limba rusă drept a doua limbă pe care o vorbesc fluent. Limba rusă este cel mai puțin răspândită în Transcaucazia și Asia Centrală. Potrivit datelor recensământului populației din 1979 (Население СССР, 23–24), cunosc rusa: 38,6% dintre armeni (în 1970 — 30,1%), 29,5% dintre azeri (în 1970 — 16,6%) și 26,7% dintre georgieni (în 1970 — 21,3%). Dintre kazahi, rusa este cunoscută de 52,3% (în 1970 — 41,8%), dintre uzbeci — de 49,3% (în 1970 — 14,5%), dintre tadjici — de 29,6% (în 1970 — 15,4%), dintre kirghizi — de 29,4% (în 1970 — 19,1%), dintre turkmeni — de 25,4% (în 1970 — 15,4%). Dintre popoarele baltice, cei mai puțini vorbitori de rusă sunt estonienii (24,2%, în 1970 — 29,0%), iar cei mai mulți — letonii (56,7%, în 1970 — 45,2%). Lituanienii ocupă o poziție intermediară — 52,1% (în 1970 — 35,9%). Dintre naționalitățile URSS care trăiesc în republicile unionale și în afara lor, cei mai mulți vorbitori de rusă sunt bielorușii (57,0%), letonii (56,7%), kazahii (52,3%) și lituanienii (52,1%). Așadar, mai mult de jumătate dintre reprezentanții acestor popoare au declarat că știu limba rusă. Ucrainenii (49,8%) se apropie de acest procent, la fel și uzbe-

29

kazahii (49,3%) și moldovenii (47,4%). Ritmurile de creștere a învățării limbii ruse sunt următoarele: comparativ cu 1970, numărul uzbecilor care știu rusa a crescut cu 35%, al lituanienilor – cu 17%, al tadjicilor – cu 14%, al ucrainenilor și azerilor – cu 13%, al letonilor, moldovenilor și kazahilor – cu 11%, al turkmenilor și kirghizilor – cu 10%, al belarușilor și armenilor – cu 8%, iar al georgienilor – cu 5%. Estonienii se numără printre cele 14 naționalități mici din URSS în rândul cărora numărul celor care știu rusa a scăzut (cu 5%).

Numărul persoanelor de alte naționalități (nerusești) care consideră limba rusă limba lor maternă crește constant: în 1926 erau 6,5 mil., în 1959 – 10 mil., în 1970 – 13 mil., iar în 1979 ajunseseră deja la 16,3 mil. Acest număr este alcătuit, desigur, în primul rând din belarușii (25,8%) și ucrainenii (17,2%) care trăiesc în afara republicii, apoi din așa-numitele minorități naționale: 85,8% dintre evrei, 72% dintre greci, 70,9% dintre polonezi, 69,3% dintre persani, 58,9% dintre români, 45,1% dintre asirieni, 43% dintre germani, 32% dintre bulgari etc. consideră limba rusă limba lor maternă.

Există cazuri în care majoritatea unei populații își schimbă limba, trecând la o altă limbă (cel mai adesea rusa), dar asemenea cazuri sunt puține. Potrivit recensământului populației din 1979, dintre cei 500 de aleuți, doar 17,7% (în 1970 – 21,8%) consideră aleuta limba lor maternă. Dintre cei 1400 de itelmeni, doar 24,4% (în 1970 – 35,7%) au indicat itelmena drept limba lor maternă. Doar 31% dintre udegei (în total sunt 1600 de persoane) și doar 30,6% dintre nivhii care trăiesc pe insula Sahalin (în total 4400 de persoane) mai consideră limba naționalității lor limba maternă (Население СССР, 25–26). Pe de altă parte, există și cazuri în care crește numărul celor care consideră limba naționalității lor drept limbă maternă. Așa stau lucrurile cu nganasanii (creștere de la 75,4 până la 90,2%), selkupii (de la 51,1 până la 56,6%), dolganii (de la 89,8 până la 90,0%) etc.

Prin urmare, limbile popoarelor URSS, chiar și ale celor mici, sunt destul de rezistente; schimbările din viața lingvistică sunt lente și complexe și, în niciun caz, nu se poate spune că se desfășoară într-o singură direcție. Tendința de a folosi limba rusă este evidentă și a dat deja rezultate considerabile, dar limbile materne nu și-au pierdut nici ele semnificația socială. V. Aušrorinas (1975, 211) subliniază că pierderea treptată a pozițiilor ocupate de limbile populațiilor mici este un fenomen atipic. Faptul că o parte dintre populațiile mici din Nord și Siberia își pierd limbile nu este un produs al condițiilor sovietice; este un fenomen început cu mult înainte de Revoluția din Octombrie.

Išanalizavęs įvairias lingvosocialines situacijas ir jų dinamiką, H. Paulis (1960, 460), vienas žymiausių XIX a. pabaigos ir XX a. pradžios kalbotyros teoretikų, priėjo prie tokių išvadų: „Ten, kur tautos maišosi ir jungiasi, bilingvizmas yra įprastas reiškinys, kartu su juo prasideda ir kalbų tarpusavio sąveika. Jei, be to, kuri nors tauta kuo nors pralenkia kitą – gyventojų skaičiumi, politine ar ekonomine galia arba dvasiniu atžvilgiu – jos kalba imama vis plačiau vartoti ir išstumia kitą kalbą; galų gale bilingvizma vėl pakeičia vienos kalbos dominavimas. Priklausomai nuo nugalimosios kalbos rodomo pasipriešinimo šis procesas gali vykti sparčiau ar lėčiau, o jos paliekami kalboje nugalėtojoje pėdsakai gali būti daugiau ar mažiau ryškūs“. Bet bilingvizmas yra pereinamoji stadija iš vienos monolingvinės situacijos į kitą tik tautų ir kalbų nelygiateisiškumo sąlygomis. Tai būdinga kapitalistinio pasaulio tikrovei, kur kalbų išplitimas (pavyzdžiui, anglų po Šiaurės Ameriką, Australiją ir Indiją) „yra šalutinis produktas karinės, politinės, religinės, kultūrinės, eko-

30

„[...] expansiunea economică sau pur și simplu demografică a poporului a cărui limbă este mijlocul de comunicare” (Martine A., 1972, 81–82). În asemenea condiții, faptul că o limbă o învinge pe alta nu depinde deloc de structura ei. „O limbă își învinge rivalele nu datorită unor însușiri intrinseci, ci pentru că vorbitorii ei sunt mai războinici, mai fanatici, mai cultivați, mai energici, — remarcă lingvistul francez A. Martine (1972, 81–82). — Structurile limbilor latină, arabă, spaniolă și engleză nu au avut nimic care să favorizeze răspândirea acestor limbi mult dincolo de granițele lor inițiale. Ceea ce, în structurile lor, a contribuit cât de cât la acest proces reflecta trăsături ale caracterului și culturii popoarelor respective, care au determinat într-un fel sau altul desfășurarea ulterioară a evenimentelor”.

În lumea capitalistă, unde popoarele mai mari și mai puternice domină economic și cultural și încearcă să le subordoneze pe cele mai mici și mai slabe, în anumite împrejurări istorico-sociale (în urma cuceririi, ocupației sau încorporării forțate) poate apărea pericolul pentru existența unui popor: cultura și limba acestuia pot fi înlăturate. Atunci sunt depuse în mod conștient eforturi de apărare și supraviețuire. Limba, fiind simbolul etnic al poporului, ocupă un loc înalt în ierarhia valorilor naționale și, de aceea, atunci când apare un pericol, limba este apărată în primul rând. Apărând limba, poporul își apără totodată naționalitatea și existența. Pierderea limbii este considerată prima treaptă a pierderii naționalității.

Politica națională leninistă și înflorirea popoarelor și limbilor sovietice

În raportul Comitetului Central al PCUS la Congresul al XXVI-lea al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice, secretarul general al Comitetului Central al PCUS, L. Brejnev (1981, 62), a declarat: „Viața ne convinge că dezvoltarea economică și socială intensă a fiecăreia dintre republicile noastre accelerează procesul apropierii lor multilaterale. Culturile naționale înfloresc și se îmbogățesc reciproc, se formează cultura poporului sovietic unit — o nouă comunitate socială și internațională. Acest proces se desfășoară în țara noastră așa cum trebuie să se desfășoare în condițiile socialismului: pe baza egalității, a cooperării frățești și a voluntariatului. Partidul veghează cu strictețe la respectarea acestor principii ale politicii naționale leniniste. Nu vom renunța niciodată la ele!”

Aceste cuvinte exprimă o înțelegere teoretică profundă a dezvoltării social-culturale a țării noastre — înflorirea culturilor naționale socialiste, îmbogățirea lor reciprocă și formarea culturii poporului sovietic unit — o nouă comunitate socială și internațională.

Funcționarea limbilor popoarelor sovietice în perioada socialismului matur în țara sovietică depinde, pe de o parte, de legitățile generale ale dezvoltării societății sovietice și, pe de altă parte, de condițiile etnolingvistice concrete în care se realizează aceste legități. Unul dintre cei mai importanți factori care determină tendințele dezvoltării lingvistice a țării sovietice este constituirea unei noi comunități sociale și internaționale — poporul sovietic — care a creat o cultură comună, cu conținut socialist, ce cuprinde cele mai valoroase elemente și tradiții ale culturilor tuturor popoarelor sovietice. În paralel, culturile naționale socialiste distincte continuă să existe, să se dezvolte și să prospere.

31

Corelându-se cu aceste procese, coexistă și două tendințe în evoluția limbilor popoarelor sovietice: în primul rând, realizarea potențialului limbilor popoarelor sovietice și, în al doilea rând, extinderea funcționării limbii ruse — mijlocul de comunicare reciprocă dintre popoarele sovietice.

Poporul sovietic este o nouă comunitate socială și internațională, formată istoric. La baza ei se află alianța trainică dintre clasa muncitoare, țărănime și intelectualitate, condusă de clasa muncitoare, egalitatea juridică și de fapt a tuturor națiunilor și popoarelor din Țara Sovietelor, prietenia și colaborarea lor (Федосеев П., 1980, 60). Poporul sovietic nu este o națiune nouă, ci o comunitate de națiuni socialiste libere și egale în drepturi.

Națiunea socialistă este o nouă comunitate socială, apărută din națiunea și naționalitatea societății capitaliste în urma lichidării capitalismului și a victoriei socialismului; în cadrul ei s-au păstrat anumite trăsături etnice primordiale, deși pe o bază calitativ diferită, iar structura vieții sale politice, social-economice și spirituale s-a transformat pe principii internaționaliste socialiste (Ленинизм и национальный вопрос, 222). Poporul sovietic este forma organică și eficientă prin care fiecare națiune și popor își maturizează și își dezvoltă forțele materiale și spirituale.

Națiunile și popoarele socialiste sovietice au toate condițiile necesare pentru a se dezvolta și a progresa din punct de vedere economic și cultural. Premisele dezvoltării naționale sunt creșterea economiei și a potențialului științifico-tehnic în cadrul complexului economic și științifico-tehnic general al Uniunii Sovietice, dezvoltarea statalității socialiste naționale și a culturii naționale, precum și cultivarea limbii materne.

Una dintre cele mai importante condiții ale creșterii economice și culturale a popoarelor sovietice este folosirea pe scară largă a limbii materne în toate sferele vieții social-politice, sociale și culturale. Iată cum caracterizează filosoful sovietic P. Fedoseev (1980, 68) importanța limbilor naționale în perioada socialismului matur: „În același timp, trebuie să acordăm mai multă atenție rezolvării problemelor teoretice legate de predarea și învățarea limbii populației locale în școlile republicilor unionale și autonome. Dezvoltarea limbilor naționale nu este doar o dovadă a egalității lor în drepturi. Cel mai important este faptul că, în limba maternă, cunoștințele și valorile culturale sunt însușite mai ușor și mai repede. În dezvoltarea cu succes a culturii și a învățământului popular, precum și în pregătirea cadrelor naționale în republicile unionale și autonome, regiunile și districtele autonome ale țării, un rol important îl joacă limbile tuturor națiunilor și naționalităților din URSS”.

În țara noastră, limbile coexistă armonios una lângă alta. Aceasta se datorează faptului că în țara noastră a fost pusă în aplicare politica națională leninistă, întemeiată pe principiile egalității în drepturi și ale prieteniei dintre națiunile socialiste.

Principiile fundamentale ale politicii naționale și ale creației lingvistice în societatea socialistă au fost formulate de V. Lenin cu mult înainte de Revoluția din Octombrie. În 1914, V. Lenin (Opere, 19, 71—72), vorbind despre democrația muncitorilor, a fundamentat principiul egalității în drepturi a tuturor națiunilor și limbilor lor: „Pentru ca diferite națiuni să conviețuiască liber și pașnic sau să se separe (când acest lucru le este mai convenabil), formând state separate, este necesar un democratism deplin, apărat de clasa muncitoare. Niciun privilegiu pentru nicio națiune, pentru nicio limbă! Nici cea mai mică asuprire, nici cea mai mică nedreptate față de minoritatea națională! — iată munci-

32

„Principiile democrației muncitorești”. Analizând bazele statului proletar, V. Lenin (Raštai, 20, 203) a remarcat: „Statul democratic trebuie, fără îndoială, să recunoască deplina libertate a diferitelor limbi și să respingă orice privilegiu acordat uneia dintre limbi. Statul democratic nu va permite ca vreo naționalitate să o asuprească sau să o domine pe alta în vreun domeniu, în vreo ramură a treburilor publice”. Punerea în aplicare a principiului egalității în drepturi a tuturor națiunilor și limbilor lor înseamnă „absența unei limbi de stat obligatorii, asigurarea pentru locuitori a unor școli cu predare în toate limbile locale și includerea în constituție a unei legi fundamentale care declară nule orice privilegii ale unei națiuni și orice încălcări ale drepturilor unei minorități naționale…” (V. Leninas. Raštai, 20, 53).

Răspunzând criticilor liberalilor, în articolul „Este necesară o limbă de stat obligatorie?”, V. Lenin (Raštai, 20, 55) scria: „Noi știm mai bine decât dumneavoastră că limba lui Turgheniev, Tolstoi, Dobroliubov și Cernîșevski este măreață și puternică. Noi dorim mai mult decât dumneavoastră ca între clasele asuprite ale tuturor națiunilor care trăiesc în Rusia, fără deosebire, să se stabilească o comunicare cât mai strânsă și o unitate frățească. Și noi, firește, suntem pentru ca fiecare locuitor al Rusiei să poată învăța măreața limbă rusă.”

Un singur lucru nu vrem: elementul de constrângere. Nu vrem să vă împingem cu forța în paradis. Căci […] limba de stat obligatorie este legată de constrângere și încarcerare. Considerăm că măreața și puternica limbă rusă nu are nevoie ca cineva să fie nevoit să o învețe sub amenințarea biciului. Suntem convinși că dezvoltarea capitalismului în Rusia și, în general, întregul curs al vieții sociale duc la apropierea tuturor națiunilor între ele. Sute de mii de oameni sunt transferați de la un capăt al Rusiei la celălalt, componența națională a populației se amestecă, iar izolarea și înțepenirea națională trebuie să dispară. Cei care, din cauza condițiilor lor de viață și de muncă, au nevoie să știe limba rusă o vor învăța și fără bici.”

Politica națională și creația lingvistică ale Partidului Comunist și ale Guvernului Sovietic se întemeiază pe aceste principii ale lui V. Lenin. Încă în 1921, în hotărârile celui de-al X-lea Congres al Partidului Comunist, sub conducerea directă a lui V. Lenin, a fost formulată sarcina fundamentală de dezvoltare a culturilor și limbilor popoarelor Țării Sovietelor. Hotărârile congresului afirmă că „sarcina partidului este să ajute masele muncitoare ale celor mai mici popoare să ajungă din urmă Rusia centrală, mai avansată, ajutându-le: a) să dezvolte și să consolideze în mijlocul lor statalitatea sovietică în forme care corespund condițiilor național-cotidiene ale acestor popoare; b) să dezvolte și să consolideze în mijlocul lor instanțe judecătorești, administrații, organe economice și organe ale puterii care funcționează în limba maternă și sunt alcătuite din localnici familiarizați cu viața cotidiană și psihologia populației locale; c) să înființeze în mijlocul lor presa, școlile, teatrul, cluburile și, în general, instituțiile culturale și educaționale în limba maternă; d) să organizeze și să dezvolte o rețea largă de cursuri și școli atât de învățământ general, cât și cu profil profesional-tehnic, în limba maternă (în primul rând pentru kirghizi, bașkiri, turkmeni, uzbeci, tadjici, azeri, tătari și daghestanezi), pentru a pregăti mai repede cadre locale de muncitori calificați și de lucrători sovietici de partid în toate domeniile conducerii și, înainte de toate, în domeniul învățământului” (TSKP suvažiavimų, konferencijų ir CK Plenumų rezoliucijose ir nutarimuose, I, 543).

3. 949

33

Călăuzindu-se după principiile politicii naționale leniniste, în primii ani ai puterii sovietice a început în întreaga țară o amplă activitate de creație lingvistică: se elaborau alfabete pentru limbile popoarelor care nu aveau scriere, se stabileau bazele limbilor literare nou-create, se pregăteau dicționare, gramatici și alte manuale, se crea terminologia, se organizau școli cu predare în limbile materne, se pregăteau cadre naționale etc. Peste 50 de popoare care nu aveau scriere (de pildă, bașkirii, abhazii, avarii și multe altele) și-au creat limbi literare, care le-au permis să lichideze înapoierea economică și culturală. Limbile tuturor popoarelor țării noastre au primit drepturi egale și sunt folosite liber în diverse sfere ale activității popoarelor sovietice (administrație, școală, literatură, presă, teatru, activități artistice de amatori etc.). Înflorirea culturilor și limbilor naționale în țara sovietică — acesta este adevăratul triumf al politicii naționale leniniste.

Limbile care au dobândit de curând scriere și-au extins sferele de utilizare: a) în ele s-a creat literatură artistică; b) se publică periodice (ziare, reviste, almanahuri); c) se predă în școlile primare și uneori și în cele secundare; d) funcționează teatre naționale și trupe de teatru; e) se realizează emisiuni de radio și televiziune; f) limbile materne sunt folosite în activitatea economică, de stat și social-politică; g) aceste limbi sunt adesea folosite în lucrările de secretariat și în corespondența personală (Дешевьев Ю. Д., 1976, 391).

Popoarele Imperiului Rus țarist aveau confesiuni religioase și tradiții culturale diferite, de aceea foloseau și alfabete diferite. Rușii, ucrainenii, belarușii, georgienii și armenii aveau o scriere originală, legată de tradiții literare multiseculare. Alfabetul slav era folosit, într-o măsură mai mare sau mai mică, și de alte șase popoare (mordvinii, ciuvașii, udmurții, komii, iakuții și osetinii), care adoptaseră creștinismul ortodox. Estonienii, letonii (pe lângă grafia gotică) și lituanienii scriau cu grafie latină. Buriații și calmîcii, adepți ai credinței lamaite, scriau într-o anumită formă a scrierii vechi uigure-mongole. Evreii și caraimii, reprezentanți ai iudaismului, scriau cu vechea scriere ebraică. Șaisprezece popoare din Asia Centrală și Caucaz, care mărturiseau islamul, foloseau scrierea arabă pentru limbile lor. Acestea erau uzbecii, tadjicii, kazahii, azerbaidjanii, tătarii, cecenii, ingușii, kabardinii, balkarii, karaciaii, adîgheii, kumîcii, avarii, lakii, tabasaranii și lezghinii. Scrierile uigură-mongolă, ebraică veche și arabă folosite de popoarele menționate aveau numeroase neajunsuri, redau inadecvat particularitățile sistemelor fonetice ale limbilor respective, aveau o sferă de utilizare restrânsă, preponderent religioasă, și, prin urmare, erau inaccesibile oamenilor de rând. Din aceste motive, în al treilea deceniu al secolului nostru, scrierea latină a înlocuit scrierile uigură-mongolă, ebraică veche și arabă. Acesta a fost un pas just al politicii naționale, întrucât dușmanii interni și externi ar fi interpretat trecerea directă la alfabetul rus drept o recidivă a politicii țariste de rusificare. În plus, nici masele populare din periferiile naționale nu ar fi fost încă în stare să înțeleagă procesele de apropiere dintre popoare și culturile lor. Prima perioadă a creației lingvistice, când alfabetele existente au fost latinizați și au fost create altele noi, a jucat un rol pozitiv în dezvoltarea limbilor literare, a culturilor naționale și a statalității naționale.

În cea de-a doua perioadă a creației lingvistice, în anii 1937—1940, majoritatea covârșitoare a popoarelor din Asia Centrală, regiunea Volgăi, Caucazul de Nord și Azerbaidjan au trecut la alfabetul rus (doar georgienii și armenii și-au păstrat vechea scriere). Acest lucru a fost determinat de construirea socialismului

34

practică: odată cu creșterea economiei și culturii popoarelor sovietice, limbile literare au înflorit; pe măsură ce integrarea socială a societății s-a intensificat, procesele de interacțiune și îmbogățire reciprocă a limbilor au început să joace un rol important.

Etapa actuală de dezvoltare a societății sovietice multinaționale este caracterizată de câteva trăsături: un complex economic național comun, întemeiat pe tehnică de nivel înalt; omogenitatea socială a întregii societăți socialiste; democrația socialistă; o cultură multinațională prin conținutul ei socialist; predominarea ideologiei marxist-leniniste și a principiilor internaționalismului socialist. Este, așadar, pe deplin de înțeles că aceste fenomene, în societatea socialismului matur, generează și intensifică procesele de internaționalizare, adică procesele de apropiere și cooperare multilaterală dintre toate popoarele sovietice și de întărire a prieteniei lor frățești. Cei mai importanți factori care determină procesele de internaționalizare sunt baza materială și tehnică comună a socialismului, statul unional unitar, cultura sovietică de conținut socialist, formă națională și esență internațională, precum și răspândirea largă a limbii de comunicare între popoarele sovietice (Федосеев П., 1980, 61). V. Lenin a prevăzut apropierea voluntară a națiunilor în condițiile socialismului. „Scopul socialismului, — scria el (Raštai, 22, 135), — nu este numai înlăturarea divizării omenirii în state mici și a oricărei izolări a națiunilor, nu numai apropierea națiunilor, ci și contopirea lor“.

Națiunea este, pe de o parte, o comunitate istorică stabilă și, pe de altă parte, o formă de dezvoltare socială, constituită pe temelia comunității vieții economice. Prin urmare, în definiția marxistă a națiunii, pe primul loc este pusă comunitatea vieții economice; trăsături la fel de importante ale națiunii sunt comunitatea de limbă și teritoriu, cultura, conștiința națională și psihologia (Ленинизм и национальный вопрос, 23). Particularitățile sau diferențele naționale sunt, înainte de toate, limba și cultura, conștiința națională și psihologia. Ele se manifestă pregnant în modul de viață, tradițiile și obiceiurile unui popor sau ale unui grup etnic. Sentimentul apartenenței naționale și nevoia de comunicare națională, interesele și sentimentele naționale, ideile, mândria națională, tradițiile naționale și particularitățile etnografice ale vieții cotidiene, înțelegerea și interpretarea relațiilor propriei națiuni, ale propriului popor cu alte națiuni, popoare, naționalități și grupuri etnice, capacitatea de a crea și de a-și aduce contribuția la civilizația omenirii — toate acestea țin de conștiința națională. Psihologia națională cuprinde caracterul național, sentimentele naționale, temperamentul național, particularitățile dispozițiilor și obiceiurilor, latura psihologică a tradițiilor și obiceiurilor naționale. Ar fi greșit să credem că, odată cu apropierea națiunilor, toate aceste particularități naționale și etnice, și mai ales limba, vor dispărea.

V. Lenin a evidențiat trei momente esențiale ale premiselor apropierii și contopirii națiunilor în societatea socialistă. Argumentând prevederile programatice ale partidului în problema națională, V. Lenin (Raštai, 24, 54) scria: „Partidul proletar urmărește crearea unui stat cât mai mare cu putință, deoarece aceasta este în folosul oamenilor muncii; el urmărește apropierea națiunilor suartėjimo și contopirea lor ulterioară susiliejimo, dar vrea să atingă acest scop nu prin constrângere, ci exclusiv prin uniunea liberă și frățească a muncitorilor și oamenilor muncii din toate națiunile“. V. Lenin (Raštai, 31, 68—69) a arătat, de asemenea, că diferențele naționale „vor persista încă foarte, foarte mult timp chiar și după instaurarea dictaturii proletariatului la scară mondială“. Prin urmare, vorbind despre apropierea și contopirea națiunilor

3*

35

În condițiile socialismului, V. Lenin avea în vedere că, în primul rând, procesul de apropiere și contopire a națiunilor este liber și voluntar; în al doilea rând, el reprezintă formarea unei unități strânse a națiunilor socialiste și a unei alianțe frățești între ele, nu însă lichidarea deosebirilor naționale; și, în al treilea rând, existența deosebirilor și particularităților naționale este trainică și de lungă durată. Pornind de la aceasta, Programul Partidului Comunist al Uniunii Sovietice arată că, după victoria comunismului în Uniunea Sovietică, națiunile se vor apropia și mai mult, unitatea lor economică și ideologică va crește, iar trăsăturile comuniste comune ale profilului lor spiritual se vor dezvolta. „Dar ștergerea deosebirilor naționale, mai ales a celor lingvistice, este un proces mult mai îndelungat decât ștergerea granițelor de clasă”, se subliniază în Program. În raportul asupra proiectului Constituției URSS, L. Brejnev a remarcat: „Unitatea social-politică a poporului sovietic nu înseamnă nicidecum dispariția deosebirilor naționale”. Și, într-adevăr, noua comunitate istorică de oameni — poporul sovietic — nu lichidează națiunile existente și nu creează suprastructuri deasupra popoarelor, ci este un exemplu de unire a oamenilor de diferite naționalități, în cadrul căreia se păstrează totodată națiunile și popoarele înseși, specificul, limba și cultura lor. Niciodată nu au existat posibilități atât de largi pentru dezvoltarea atributelor și factorilor naționali, pentru reînnoirea și îmbogățirea lor, ca în prezent (Федосеев П., 1980, 63).

Partidul Comunist al Uniunii Sovietice înfăptuiește politica națională leninistă. În Programul său (1961, 93) se spune: „… și, în continuare, să se asigure dezvoltarea liberă a limbilor popoarelor URSS, deplina libertate a fiecărui cetățean al URSS de a vorbi, de a-și educa și instrui copiii în orice limbă, fără a acorda privilegii ori a impune restricții și fără a constrânge pe nimeni să folosească una sau alta dintre limbi. În condițiile prieteniei frățești dintre popoare și ale încrederii reciproce, limbile naționale se dezvoltă pe baza egalității în drepturi și a îmbogățirii reciproce”. Constituția Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste (1977, 18, 21) garantează dreptul de a folosi limba maternă și de a studia în limba maternă la școală: exercitarea „… drepturilor acordate cetățenilor URSS este asigurată de politica de dezvoltare multilaterală și apropiere a tuturor națiunilor și naționalităților URSS, de educarea cetățenilor în spiritul patriotismului sovietic și al internaționalismului socialist, de posibilitatea de a folosi limba maternă și celelalte limbi ale popoarelor URSS”. Dreptul cetățenilor URSS la învățătură este garantat, printre mulți alți factori, de „posibilitatea de a studia la școală în limba maternă”.

* * *

În această lucrare, situația lingvosocială a republicii a fost analizată din câteva puncte de vedere. Din această analiză reiese că limba lituaniană joacă un rol predominant în viața socială și culturală a republicii. Dezvoltarea și funcționarea limbii materne, asigurate prin aplicarea principiilor politicii naționale leniniste în statul sovietic, constituie o condiție necesară pentru educarea omului nou, pentru socializarea sa reușită și pentru însușirea rapidă a valorilor spirituale create de propriul popor și de alte națiuni, precum și pentru formarea potențialului său spiritual. Partidul Comunist acordă o mare atenție acestui lucru. Pe lângă aceasta, limba rusă dobândește o importanță socială tot mai mare, fiind principalul mijloc de comunicare între popoarele sovietice. Cunoașterea limbii ruse completează funcțiile sociale îndeplinite de limba lituaniană și contribuie la formarea omului nou. Funcționarea armonioasă, alături, a limbilor lituaniană și rusă este o trăsătură marcantă a situației lingvo-sociale din republică.

36

LITERATŪRA

I

Маркс К., Энгельс Ф. Соч. 2-е изд., т. 36.

Энгельс Ф. Эмигрантская литература. — В кн.: Маркс К., Энгельс Ф. Соч. 2-е изд., т. 18.

Leninas V. Darbininkų klasė ir nacionalinis klausimas. — Raštai. V., 1953, t. 19, p. 71–72.

Leninas V. Tezės nacionaliniu klausimu. — Raštai. V., 1953, t. 19, p. 219–227.

Leninas V. Kritinės pastabos nacionaliniu klausimu. — Raštai. V., 1953, t. 20, p. 3–34.

Leninas V. Ar reikalinga privaloma valstybinė kalba? — Raštai. V., 1953, t. 20, p. 54–56.

Leninas V. Nacionalinės politikos klausimu. — Raštai. V., 1953, t. 20, p. 196–203.

Leninas V. Apie nacijų apsisprendimo teisę. — Raštai. V., 1953, t. 20, p. 369–425.

Leninas V. Socialistinė revoliucija ir nacijų apsisprendimo teisė. — Raštai. V., 1953, t. 22, p. 132—145.

Leninas V. Proletariato uždaviniai mūsų revoliucijoje. — Raštai. V., 1954, t. 24, p. 39–68.

Брежнев Л. И. Участникам Всесоюзной научно-теоретической конференции „Русский язык — язык дружбы и сотрудничества народов СССР“. — В кн.: Брежнев Л. И. Ленинским курсом. М., 1981, т. 8, с. 44–45.

Brežnevas L. TSKP Centro Komiteto ataskaitinis pranešimas Tarybų Sąjungos Komunistų partijos XXVI suvažiavimui ir eiliniai Partijos uždaviniai vidaus ir užsienio politikos srityje 1981 m. vasario 23 d. — V., 1981.

TSKP XXVI suvažiavimo medžiaga. — V., 1981.

Tarybų Sąjungos Komunistų partijos programa. — V., 1961.

Tarybų Socialistinių Respublikų Sąjungos Konstitucija. — V., 1977.

TSKP suvažiavimų, konferencijų ir CK Plenumų rezoliucijose ir nutarimuose. — V., 1955, t. 1.

II

Balčikonis J. Rusų mokslininkų įnašas į lietuvių kalbos mokslą. — Lietuvos TSR Mokslų Akademijos žinynas, 1952, t. 9.

Baskakovas A., Trifonovas J. [Rec.:] Kalbos vaidmuo dabartinėje visuomenėje. — Komunistas, 1980, Nr. 9.

Griškevičius P. Kovų ir darbo pergalių kelias. — Komunistas, 1979, Nr. 6.

Karaliūnas S., Vidugiris A. Bilingvizmo tipų Lietuvos TSR klausimu. — Lietuvos TSR paminklų apsaugos ir kraštotyros draugijos respublikinės kalbos komisijos sąsiuvinis: Mūsų vardų kultūra. V., 1970, sąs. 19.

Karaliūnas S. Sociolingvistiniai lietuvių kalbos tyrinėjimai. — Kn.: Socialinės lingvistikos problemos. V., 1979.

Kruopas J. Lietuvių literatūrinės kalbos vystymasis praeityje ir tarybiniais metais. — Kn.: Lietuvių kalba tarybiniais metais. V., 1967.

Lyberis A. ir Ulvydas K. Lietuvių literatūrinės kalbos leksikos praturtėjimas tarybinės santvarkos metais. — Kn.: Literatūra ir kalba. V., 1958, t. 3.

Lietuvos TSR ekonomika ir kultūra. — V., 1977.

Lietuvos TSR ekonomika ir kultūra 1977 metais. Statistikos metraštis. — V., 1978.

Lietuvos TSR gyventojai. 1979 metų sąjunginio gyventojų surašymo duomenimis. — V., 1980.

Lietuvos TSR laikraščių ir žurnalų kainoraštis. 1978. — V., 1977.

Lietuvos TSR liaudies ūkis 1978 metais. — V., 1979.

Lietuvos TSR spaudos statistika 1977—1978—1979—1980. — V., 1981.

Michalčenko V. Kelių kalbų vartojimas ir kalbos kultūra. — Kalbos kultūra. V., 1974, sąs. 27.

Mironas R. Lietuvių ir rusų kalbų lyginamoji istorinė fonetika. — Tarybinė mokykla. 1952, Nr. 6.

Mironas R. Lyginamoji-istorinė lietuvių ir rusų kalbų morfologija. — Tarybinė mokykla, 1954, Nr. 5, 6, 8.

37

Palionis J. Lietuvių literatūrinės kalbos istorija. — V., 1979 (Skyrius „Lietuvių literatūrinė kalba tarybiniu laikotarpiu“).

Rutkevičius M. Draugystės ir bendradarbiavimo kalba. — Komunistas, 1981, Nr. 12.

Sabaliauskas A. Lietuvių kalbos leksikos raida ir jos turtėjimas tarybinės santvarkos metais. — Kn.: Lietuvių kalba tarybiniais metais. V., 1967.

Stanaitis A., Adlys P. Lietuvos TSR gyventojai. — V., 1973.

Vaitkevičius B. Tarybų Lietuva: praeities ir dabarties bruožai. — V., 1980.

Аврорин В. А. Опыт изучения функционального взаимодействия языков у народов Сибири. — ВЯ, 1970, № 1.

Аврорин В. А. Ленинские принципы национальной политики. — ВЯ, 1970, № 2.

Аврорин В. А. Двуязычие и школа. — В кн.: Проблемы двуязычия и многоязычия. М., 1972.

Аврорин В. А. Проблемы изучения функциональной стороны языка. — Л., 1975.

Базиев А. Т., Исаев М. И. Язык и нация. — М., 1973.

Баскаков Н. А. Развитие языков и письменности народов СССР. — ВЯ, 1952, № 3.

Белодед И. К. Русский язык — язык международного общения народов СССР. — Киев, 1962.

Белодед И. К. Развитие языков социалистических наций СССР. — Киев, 1969.

Белодед И. К. Ленинская теория национально-языкового строительства в социалистическом обществе. — М., 1972.

Белодед И. К., Язык и идеологическая борьба. — Киев, 1974.

Белодед И. К., Ижакевич Г. П., Черторижская Т. К. Русский язык как источник обогащения языков народов СССР. — Киев, 1978.

Бернштейн В. Некоторые источники и формы проявления интерференции в процессе изучения иноязычной лексики. — В кн.: Взаимодействие языков в процессе обучения / Под ред. В. Шярнаса. Вильнюс, 1971.

Взаимоотношение развития национальных языков и национальных культур / Отв. ред. Ю. Д. Дешериев, Э. Г. Туманян. — М., 1980.

Взаимоотношение языков и культур народов СССР в условиях развитого социализма: Реферативный сборник. — М., 1980.

Вестник статистики. — М., 1980, № 10.

Видугирас А., Каралюнас С. К вопросу о типах двуязычия в Литовской ССР. — В кн.: Проблемы двуязычия и многоязычия. М., 1972.

Виноградов В. В. Великий русский язык. — М., 1945.

Виноградов В. В. Русский язык в современном мире. — Русская речь, 1970, № 1.

Внутриструктурное развитие старописьменных языков / Отв. ред. д-р филол. н. Ю. Д. Дешериев. — М., 1973.

Гаршва К. К. Развитие двуязычия в Литовской ССР. — Тр. АН ЛитССР. Серия А, 1982, т. 3(79).

Граудина Л. К., Семенова М. Ф. Русский язык в Латвийской ССР. — В кн.: Русский язык как средство межнационального общения. М., 1977.

Гришкявичус П. П. Советская Литва. — М., 1978.

Гришкявичус П. В едином строю народов СССР. — Вильнюс, 1980.

Гроссе Р. О соотношении языка и нации. — Иностранные языки в школе, 1970, № 3.

Дешериев Ю. Д. Развитие младописьменных языков народов СССР. — М., 1958.

Дешериев Ю. Д. О развитии языков народов СССР. — В кн.: Вопросы строительства коммунизма в СССР. М., 1959.

Дешериев Ю. Д. Закономерности развития и взаимодействия языков в советском обществе. — М., 1966.

Дешериев Ю. Д. К методологии теории билингвизма и методике билингвистических исследований. — В кн.: Методы билингвистических исследований. — М., 1976 (в ссылках: а).

38

Дешериев Ю. Д. Закономерности развития литературных языков народов СССР в советскую эпоху. Развитие общественных функций литературных языков. – М., 1976 (в ссылках: б).

Дешериев Ю. Д. Развитие общественных функций литовского и других литературных языков в Литовской ССР. – В кн.: Дешериев Ю. Д. Развитие общественных функций литературных языков. М., 1976 (в ссылках: в).

Дешериев Ю. Д. Развитие социальных функций русского языка как общего языка межнационального общения народов СССР. – В кн.: Русский язык как средство межнационального общения. М., 1977.

Дешериев Ю. Д. Языковые проблемы взаимодействия культур. – В кн.: Межнациональные связи и взаимодействие культур народов СССР. Таллин, 1978.

Дешериев Ю. Д. Современное состояние социолингвистики в СССР и актуальные проблемы развития языковой жизни советского общества. – В кн.: Socialinės lingvistikos problemos. V., 1979.

Дешериев Ю. Д., Протченко И. Ф. Национальные отношения в зрелом социалистическом обществе и развитие двуязычия в национальных школах. – В кн.: Пути развития национально-русского двуязычия в нерусских школах РСФСР. М., 1979.

Джусусов М. О некоторых актуальных теоретических вопросах национальной политики КПСС. – В кн.: Интернациональное воспитание трудящихся. Рига, 1967.

Жукаускас К. К. Совершенствуем обучение русскому языку. – Tagybinė mokykla, 1976, Nr. 4.

Закарьян М. Лексико-семантическая интерференция при изучении второго языка. – В кн.: За развитие методики обучения русскому языку и литературе в литовской школе / Под ред. В. Шярнаса. Каунас, 1969.

Зиманас Г. О. О сущности процесса сближения социалистических наций. – Вопросы философии, 1966, № 7.

Исаев М. И. Решение национально-языковых проблем в советскую эпоху. – ВЯ, 1977 (в ссылках: а), № 6.

Исаев М. И. Панорама языковой жизни народов СССР. – В кн.: Русский язык как средство межнационального общения. М., 1977 (в ссылках: б).

Исаев М. И. О языках народов СССР. – М., 1978.

Исаев М. И. Языковое строительство в СССР. – М., 1979.

Итоги Всесоюзной переписи населения 1970 г. – М., 1973, т. 4.

Каралюнас С. Литовский язык. Развитие двуязычия. – В кн.: Внутриструктурное развитие старописьменных языков. М., 1973.

Корсакаѕ Ю. Функционирование родного и русского языков в школах Советской Литвы. – В кн.: Socialinės lingvistikos problemos. V., 1979.

Крупас Й. Р., Гайвянис К. Б. Терминологическая работа и подготовка терминологических словарей в Литовской ССР. – В кн.: Вопросы разработки научно-технической терминологии. Рига, 1973.

Крупас Й., Сабаляускас А., Валяцкене А. и др. Литовский язык. – В кн.: Закономерности развития литературных языков народов СССР в советскую эпоху. Внутриструктурное развитие старописьменных языков / Отв. ред. Ю. Д. Дешериев. М., 1973.

Крупас Й. Р. О современном состоянии и путях дальнейшего развития литовского языка. – В кн.: Вопросы развития литературных языков народов СССР в советскую эпоху. Алма-Ата, 1964.

Ленинизм и национальный вопрос в современных условиях. 2-е изд. – М., 1974.

Марченко Е. Нарушение синтаксических норм русского литературного языка. – Mūsų kalba, 1974, Nr. 9.

Михальченко В. Ю. Особенности речи учащихся в условиях литовско-русского двуязычия. – В кн.: Взаимодействие языков в процессе обучения. Вильнюс, 1971.

39

Михальченко В. Ю. О функционировании языков в Литовской ССР. – В кн.: Социолингвистические проблемы развивающихся стран. М., 1975.

Михальченко В. Ю. О взаимодействии литовского и русского языков в условиях двуязычия. – В кн.: Социолингвистические проблемы развивающихся стран.

Михальченко В. Ю. Условия развития литовско-русского двуязычия. – В кн.: Развитие национально-русского двуязычия. М., 1976.

Михальченко В. Ю. Типологические особенности литовского и русского языков. – В кн.: Развитие национально-русского двуязычия.

Михальченко В. Ю. Первая ступень литовско-русского двуязычия. – В кн.: Развитие национально-русского двуязычия.

Михальченко В. Ю. Вторая ступень литовско-русского двуязычия. – В кн.: Развитие национально-русского двуязычия.

Михальченко В. Ю. Третья ступень литовско-русского двуязычия. – В кн.: Развитие национально-русского двуязычия.

Михальченко В. Ю. Четвертая ступень литовско-русского двуязычия. – В кн.: Развитие национально-русского двуязычия.

Михальченко В. Ю. Функционирование русского языка в Литовской ССР и его взаимодействие с литовским языком. – В кн.: Русский язык как средство межнационального общения. М., 1977.

Михальченко В. Ю. Актуальные социолингвистические проблемы языковой жизни Литовской ССР. – Socialinės lingvistikos problemos. V., 1979.

Михальченко В. Ю. Развитие литовского литературного языка в связи с развитием культуры литовского народа. – В кн.: Взаимоотношение развития национальных языков и национальных культур. М., 1980.

Михальченко В. Ю. Развитие литовского литературного языка в связи с его функционированием в сфере высшего образования (в печати).

Мустейкис К. В. Некоторые аспекты сопоставительного исследования морфологии русского и родного языков. – В кн.: Русский язык – язык межнационального общения народов СССР. М., 1976.

Мустейкис К. В. Ориентация на перспективу. – В кн.: Русский язык – язык дружбы и сотрудничества народов СССР. М., 1981.

Мяркене Н. Функционирование и преподавание русского языка в сфере высшего образования Литовской ССР. – В кн.: Socialinės lingvistikos problemos. V., 1979.

Мяркене Н. А. Проблема функционирования русского языка в сфере высшего образования (на материале Литовской ССР): Канд. дис. – М., 1981. – Машинопись.

Население СССР. – М., 1980.

Национальное и международное в современном мире. – Кишинев, 1981.

Национальные отношения в СССР на современном этапе. – М., 1979.

Никольский Л. Б. Языковая политика как форма сознательного воздействия общества на языковое развитие. – В кн.: Язык и общество. М., 1968.

Основные процессы внутристуктурного развития иранских и иберийско-кавказских языков / Отв. ред. д-р филол. н. Н. А. Баскаков. – М., 1969.

Основные процессы внутристуктурного развития тюркских, финно-угорских и монгольских языков / Отв. ред. д-р филол. н. Н. А. Баскаков. – М., 1969.

Плакунова Т. Лингвистическое обоснование обучения русскому произношению (Из опыта работы с литовцами). – Pedagogika ir psichologija. V., 1963, т. 4.

Плакунова Т. Некоторые черты русского произношения в г. Вильнюсе. – Mūsų kalba, 1974, Nr. 9.

Пошкус К. Русский язык – язык межнационального общения. – Русский язык в национальной школе. М., 1970, № 6.

Пути развития национально-русского двуязычия в нерусских школах. М., 1979.

Пялль Э. О некоторых вопросах развития наций и национальных языков Советского Союза. – Изв. АН ЭстССР. Общественные науки, 1968, т. 17, № 4.

40

Пялль Э. Н. О развитии национальных языков и типах двуязычия. — В кн.: Проблемы двуязычия и многоязычия. М., 1972.

Пялль Э. Межнациональный язык и двуязычие. — Изв. АН ЭстССР. Общественные науки, 1979, т. 28, № 4.

Рапшдов Ш. Р. Язык нашего единства и сотрудничества. — М., 1979.

Рекомендации Всесоюз. науч.-теорет. конф. „Русский язык — язык дружбы и сотрудничества народов СССР“. — Русский язык в национальной школе. М., 1979, № 5.

Римкус А. С. Преподавание русского языка в школах Литвы. — В кн.: Русский язык — язык межнационального общения народов СССР. М., 1976.

Русский язык в национальных республиках Советского Союза. — М., 1980.

Русский язык как средство межнационального общения. — М., 1977.

Русский язык — язык дружбы и сотрудничества народов СССР: Материалы Всесоюз. науч.-теорет. конф. „Русский язык — язык дружбы и сотрудничества народов СССР“, 22–24 мая 1979 г. Ташкент. — М., 1981.

Русский язык — язык межнационального общения народов СССР: Материалы Всесоюз. науч.-практ. конф. по совершенствованию преподавания русского языка в национальных школах, средних специальных и высших учебных заведениях, 21–23 октября 1976 г. Ташкент. — М., 1976.

Семенова М. Ф. Русско-латышские языковые связи. — Рига, 1973.

Сивицене М. О билингвизме и интерференции в области синтаксиса. — Mūsų kalba, 1976, Nr. 2.

Совершенствовать изучение и преподавание русского языка. — Русский язык в национальной школе. М., 1979, № 1.

Суник О. П., Дешериев Ю. Д., Мусаев К. М., Туманян Э. Г. Проблема двуязычия народов СССР. Тез. докл. конф., посвящ. вопросам взаимодействия и взаимообогащения языков народов СССР. Казань, 1964.

Теоретические проблемы социальной лингвистики / Отв. ред. Ю. Д. Дешериев. — М., 1981.

Толмачева З. А., Якубайтис Т. А. О структурно-типологическом изучении латышско-русских языковых контактов. — Изв. АН СССР, 1967, № 5.

Трифоновас Я. С. Функционирование и взаимодействие русского и литовского языков в Литовской ССР: Канд. дис. — М., 1978. — Машинопись.

Федосеев П. Н. О социальных и идейных основах сближения наций и народностей. — В кн.: Наука Союза ССР. М., 1972.

Федосеев П. Теоретические проблемы развития и сближения наций. — Коммунист, 1980, № 1.

Филин Ф. П. Ленинское учение о нации и некоторые проблемы национального языка. — Изв. АН СССР. Отделение лит-ры и яз. М., 1970, № 2.

Филин Ф. П. История общества и развитие двуязычия. — Изв. АН СССР. Сер. лит-ры и яз., 1970, т. 29, вып. 3.

Филин Ф. П. Современное общественное развитие и проблема двуязычия. — В кн.: Проблемы двуязычия и многоязычия. М., 1972.

Филин Ф. П. Русский язык в советских национальных республиках. — В кн.: Русский язык как средство межнационального общения. М., 1977.

Филин Ф. П. О дальнейшем развитии исследований по проблемам функционирования и изучения русского языка, преподавания русской литературы в союзных и автономных республиках, автономных областях и округах СССР. — Вестн. АН СССР, 1979, № 5.

Ханазаров К. Х. Историческая необходимость и прогрессивность межнационального языка в многонациональном социалистическом государстве. — Обществ. науки в Узбекистане. Ташкент, 1962, № 8.

Ханазаров К. Х. Строительство коммунизма и развитие национальных языков (На примере словарного фонда). — Обществ. науки в Узбекистане. Ташкент, 1963, № 3.

Ханазаров К. Х. Сближение наций и национальные языки в СССР. — Ташкент, 1963.

41

Ханазаров К. А. Критерии двуязычия и его причины. — В кн.: Проблемы двуязычия и многоязычия. М., 1972.

Ханазаров К. К. Решение национально-языковой проблемы в СССР. — М., 1977.

Холмогоров А. И. Интернациональные черты советских наций. — М., 1970.

Холмогоров А. И. Конкретно-социологические исследования двуязычия. — В кн.: Проблемы двуязычия и многоязычия. М., 1972.

Швейцер А. Д. Современная социолингвистика. — М., 1977.

Шепетис Л. К. Забота Партии о духовном потенциале советского народа. — В кн.: Русский язык — язык дружбы и сотрудничества народов СССР. М., 1981.

Шимкус С. Интернациональное воспитание трудящихся села. — В кн.: Интернациональное воспитание трудящихся. Рига, 1967.

Чепелите Д. Основные типы нарушения лексических норм в русской речи литовцев. — Mūsų kalba, 1978, Nr. 2.

Чепелите Д. К вопросу о некоторых лексических трудностях в речи учащихся литовцев. — В кн.: Вопросы преподавания русского языка в школе с литовским языком обучения / Сост. Л. Судавичене. Каунас, 1980.

III

Korsakas K. Literatūrų draugystė. — V., 1962.

Lietuvos gyventojai (1923 m. rugsėjo 17 d. surašymo duomenys). — K., b. m.

Lietuvos TSR istorija. — V., 1963, t. 2.

Mackey W. F. The Description of Bilingualism. — In: Readings in the Sociology of Language/ Ed. by J. Fishman. The Hague, 1968.

Merkys V. Nelegalioji lietuvių spauda kapitalizmo laikotarpiu (ligi 1904 m.). — V., 1978.

Slawski F. Lexikalische Neuerungen im Baltisch-Slavischen. — In: Donum Balticum. Stockholm, 1970.

Sommerfelt A. Diachronic and Synchronic Aspects of Language. — The Hague, 1971.

Venclova A. A. Puškinas ir Lietuva. — Kn.: Laikas ir rašytojai. V., 1958.

Корецкий П. И. О раскольниках в Ковенской губернии. — В кн.: Памятная книжка Ковенской губернии на 1863 год. Отдел II.

Мартине А. Распространение языка и структурная лингвистика. — В кн.: Новое в лингвистике. М., 1972, вып. 6.

Немченко В. Русские старожилы Литвы и их говоры. — Kalbotyra. V., 1963, t. 7.

Пауль Г. Принципы истории языка. — М., 1960.

Пшеничников П. Г. Русские в Прибалтийском крае. — Рига, 1910.

Станкевич А. Очерк возникновения русских поселений на Литве. — Виленский временник. Кн. 4: Русские поселения Ковенской губернии. Вильна, 1909.

С. КАРАЛЮОНАС

К ХАРАКТЕРИСТИКЕ ЛИНГВОСОЦИАЛЬНОЙ СИТУАЦИИ РЕСПУБЛИКИ

Резюме

Главный компонент лингвосоциальной ситуации Литовской ССР составляет то, что литовский язык, являясь национальным языком с древней и богатой письменной традицией, выполняет основные социальные функции и удовлетворяет нужды взаимного общения представителей литовской социалистической нации. Он является языком республиканской печати, радио и телевидения, национального театра и кинематографии, на нем издается обширная художественная, общественно-политическая и научная литература, ведется обучение в школах, в высших учебных заведениях, им пользуются на республиканских съездах и конференциях.

42

Ведущая роль национального языка в такой важной сфере, как высшее образование, подтверждается данными, собранными путем социолингвистического анкетного опроса студентов старших курсов Каунасского политехнического института им. Антанаса Снечкуса: 92,8% студентов выпускного курса общаются на литовском языке, 6,2 — на русском и 1% — на иностранном; 69,2% студентов читают литературу своей специальности на литовском языке, 28,6 — на русском и 2,2 — на иностранном; 90,5% студентов пишут на литовском языке, 8,5 — на русском и 1% — на иностранном. Следовательно, в общеобразовательных средних школах и вузах республики основным средством общения является литовский язык, однако наряду с ним все большее значение приобретает русский язык как средство общения, расширенного познания.

Будучи основным компонентом социально-коммуникативной системы, литовский язык оказывает заметное влияние на лингвосоциальную ситуацию республики. Оно проявляется, в частности, в том, что во время последней всесоюзной переписи населения литовский язык назвали вторым языком, которым они свободно владеют, 106 954 русских, 27 506 поляков, 7341 белорус, 4865 украинцев, 4579 евреев и др. Для некоторых из них он даже стал родным. По данным переписи 1979 г., литовский язык родным назвали 9536 представителей польской национальности, 6641 — русской, 790 — белорусской, 654 — украинской, 619 — еврейской национальности и др.

Другим важным компонентом лингвосоциальной ситуации республики является функционирование русского языка как языка межнационального общения советских народов — социальная необходимость, обусловленная интересами построения коммунизма в нашей стране. Применение русского языка обусловливается также всей экономической, общественной и культурной жизнью республики.

Литовский язык как средство общения литовской социалистической нации и русский язык как язык межнационального общения советских народов в хозяйственной, общественной и культурной жизни республики дополняют друг друга и гармонически сосуществуют.

Соотношение социальных функций, выполняемых литовским и русским языками в жизни республики, весьма обширно изучил Ю. Д. Дешериев (1976). Из 22 выделенных им сфер применения языка литовский и русский параллельно функционируют в радиовещании и телевидении республики, в высшем образовании, в науке и технике, в государственных учреждениях, в делопроизводстве и официальной переписке, в культурно-просветительских учреждениях, в научной, общественно-политической и культурной жизни, в местном транспорте и учреждениях связи, в сфере обслуживания и др. В трех сферах, а именно: в общении между собою самих русских, в общении литовцев с представителями других народов, в переписке с центральными учреждениями, а также с другими республиками, — ведущая роль принадлежит русскому языку. В промышленном производстве и технической документации, где соотношение применения одного из данных языков зависит от национального состава рабочих, служащих и инженерно-технических работников, литовский и русский языки употребляются наравне. В остальных областях хозяйственной, социальной, общественно-политической и культурной жизни республики преобладает литовский язык. Это начальное, среднее общее и среднее специальное образование для детей литовской национальности, судопроизводство и периодическая печать.

Возможность слушать и смотреть программы на русском языке дают Литовское радио и телевидение. Вильнюсское радио ежедневно 1 ч 10 мин транслирует свои передачи на русском языке. В учебном году два раза в неделю по 20 мин передаются уроки русского языка; 2 ч 20 мин в сутки на русском языке транслируются спортивные программы, концерты, различные торжества. Время передач на русском языке Вильнюсского радио значительно увеличивает ретрансляция из Москвы — 3,5 ч в сутки. Литовское телевидение также значительную часть своих передач ведет на русском языке. Напр., в субботу, 11 октября 1980 г., республиканское телевидение работало всего 15 ч 56 мин, в том числе 9 ч 34 мин — на литовском языке и 4 ч 33 мин — на русском. В сентябре 1981 г. из 201 ч работы Литовского телевидения программы на русском языке занимали 85 ч, или 35% всего рабочего времени.

43

Другая обширная сфера интенсивного применения русского языка — это система народного образования. В Советской Литве действуют немало восьмилетних и средних школ с русским языком обучения.

Функционирование русского языка в сфере высшего образования проявляется не только в том, что учебниками и другой специальной литературой в значительной мере студенты пользуются на русском языке, но, самое главное, в том, что в системе высшего образования Литовской ССР русский язык наряду с литовским применяется в качестве языка преподавания. Об этом красноречиво говорят следующие данные. В 1980—1981 уч. г. в 13 вузах Литовской ССР из общего числа 400 академических групп дневного отделения, 140 групп вечернего отделения и 150 групп заочного отделения соответственно в 40, 14 и 15 академических группах занятия по всем предметам велись на русском языке. В 1980 г. в вузы Литовской ССР поступило 9100 студентов, в том числе в группах с русским языком преподавания насчитывалось 1587, или 17,4%, — в среднем 920 студентов на дневном отделении (58%), 322 — на вечернем (20%) и около 345 студентов (22%) — на заочном.

Все сказанное позволяет делать вывод, что Коммунистическая партия Литвы с большим вниманием относится к запросам в области языка, культуры и быта граждан некоренных национальностей, работающих и проживающих в республике.

Чтобы выяснить, насколько достаточны навыки в русском языке, полученные в средней школе, были опрошены 440 работников культуры и народного хозяйства (со стажем работы не менее 3 лет) пяти районов и двух городов республики, 285 демобилизованных (представителей всех районов и городов), а также 304 студента различных специальностей 2—4-го курсов. Данные обследования показывают, что большинство опрошенных более или менее удовлетворены навыками чтения (90,9% опрошенных), письма (81,3) и речи (76,6), полученными в средней школе. Частично недовольных навыками чтения было 6,5%, навыками письма — 16,2 и навыками речи — 20,8, а полностью недовольных было лишь 2,6%.

Результаты опроса подтверждают и тот факт, что очень важным фактором в освоении литовским народом языка межнационального общения является школа. Возьмем, напр., данные, полученные социолингвистическим анкетным опросом выпускников Каунасского политехнического института им. Антанаса Снечкуса. На вопрос: „Каков уровень владения русским языком?” получены следующие ответы: говорю свободно — 28%, удовлетворительно — 56, слабо — 16, пишу хорошо — 6, удовлетворительно — 60, плохо — 34. При этом следует иметь в виду, что в качестве родного языка родителей в основном указывался литовский язык (98%).

Другим важным фактором развития литовско-русского двуязычия является непосредственный контакт с иноязычным населением в многонациональных трудовых коллективах.

Третьим фактором овладения русским языком, касающимся, однако, только мужчин, следует назвать службу в Советской Армии. Это обстоятельство значительно углубляет знание русского языка, полученное в средней школе, и поэтому у представителей мужского населения оно чаще лучше, чем у женщин. Среди свободно владеющих всеми формами русского языка мужчины составляют 61,7%, а женщины — 38,3, среди не знающих русского языка мужчин около 24%, а женщин примерно 76.

Можно полагать, что знание и активное пользование русским языком в сельской местности в значительной мере зависят от этнической компактности региона и обратно пропорциональны ей. Так, в местностях с высокой компактностью населения коренной национальности (напр., в Алитусском районе — 95,1% литовцев, Капсуком — 97,6, Кедайняйском — 92,4, Шяуляйском — 96) 6,5% жителей села свободно говорят, читают и пишут на русском языке, 12,7 — говорят и пишут, 38,3 — говорят слабо, а 42,5 — не знают его. В районах с преобладанием различного по национальному составу населения процент населения, владеющего русским языком, выше. Так, в Зарасайском районе, где проживают русские старожилы, а коренное население составляет всего 68%, свободно владеющих русским языком 39,1%.

44

Следовательно, согласно данным социолингвистических анкет, знание литовским населением русского языка, несмотря на определенное варьирование по регионам, в общем является хорошим. С этим согласуются и материалы Всесоюзной переписи населения 1979 г.: 48% жителей республики назвали русский язык вторым языком народов СССР, которым они свободно владеют. В 1970 г. эта цифра достигала только 33,8%. Следовательно, знание русского языка постоянно улучшается, а активное пользование им расширяется.

Это свидетельство плодотворной деятельности Коммунистической партии Литвы и правительства Литовской ССР, направленной на интернациональное воспитание трудящихся.

Литовский народ добровольно изучает русский язык и пользуется им не только для того, чтобы общаться с представителями других национальностей, но и для того, чтобы читать художественную и специальную литературу, слушать московское радио и смотреть программы Центрального телевидения, знакомиться с богатой культурой русского народа.

Литовско-русский билингвизм, как нам представляется, следует считать билатеральным. Как указывалось выше, почти половина населения Литовской ССР свободно владеет русским языком, большинство представителей других национальностей, постоянно проживающих в республике, говорят или более-менее понимают литовский язык. Типичными билингвами следует назвать русских старожилов Литвы. Литовско-русский билингвизм является контактным: его появление обусловливается ежедневным общением представителей двух народов, их совместным участием в трудовых процессах.

В отличие от локального билингвизма, наблюдаемого на части территории республики (напр., польско-литовский билингвизм в окрестностях г. Вильнюса), литовско-русский билингвизм глобален: это проявление национально-русского билингвизма, основного типа билингвизма в Советском Союзе, имеющего государственное, общественно-политическое значение.

S. KARALIŪNAS

CHARACTERIZATION OF THE LINGUOSOCIAL SITUATION OF THE REPUBLIC

Summary

The paper consists of the following chapters: ”Progress of Lithuanian Culture, Use of the Lithuanian Language and Its Intensification“, ”Use of the Lithuanian and the Russian Languages“, ”On the Subject of Contacts of Lithuanian and Russian“, ”Lithuanian — Russian and Russian — Lithuanian Bilingualism“, ”The Language of Communication of the Soviet Peoples and Its Role“ and ”Leninist National Politics and Prosperity of the Soviet Peoples and Their Languages“.

The Lithuanian language is a means of communication of the Lithuanian socialist nation and it meets all needs of intercommunication of the Lithuanian people at the present stage of development of our society. In the years of Soviet power Lithuanian culture has flourished, the role of the Lithuanian language has risen, its social usage has intensified and spheres of its functioning have widened. At the same time in the economic, social and cultural life of the republic the Russian language functions, which is the main means of the international communication of the Soviet peoples.

During the general census of the population of 1979 48% of the Lithuanians have pointed out that they speak Russian fluently. In 1970 there were only 33.8% of them. The main channels of the formation of the Lithuanian — Russian bilingualism are a school, work in multinational industrial collectives and service in the Soviet Army.