Eduard Berend und die Anfänge der deutschen literarischen Onomastik

220 Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV VOLKER KOHLHEIM Bayreuth Direcții de cercetare științifică: onomastică literară, teoria numelor, antroponimie, hodonimie. DOI: doi.org/10.35321/all84-10 EDUARD BEREND ȘI ÎNCEPUTURILE ONOMASTICII LITERARISCHEN ONOMASTIK Eduard Berendas și originile onomasticii literare germane LITERARE GERMANE În anul 1942, editorul operelor lui Jean Paul, Eduard Berend, a publicat din exilul elvețian un studiu despre atribuirea numelor de către Jean Paul, care poate fi considerat textul fondator al onomasticii literare științifice moderne. În acesta, el nu arată doar cum a ajuns Jean Paul la numele sale foarte adesea excentrice, ci caracterizează în detaliu atribuirea poetică a numelor de către scriitor. Astfel, el elaborează, în parte explicit, în parte implicit, metodologia unei viitoare onomastici literare științifice. CUVINTE-CHEIE: Eduard Berend, Jean Paul, onomastică literară, metodologie, onomastică literară comparatistă, fonosemantică, numărul silabelor, socioonomastică, nume vorbitoare, nume antitetic/frânt. ADNOTARE În 1942, editorul operelor poetului german Jean Paul (Richter), Eduard Berend, a publicat din exilul său elvețian un articol despre practicile de atribuire a numelor poetice ale lui Jean Paul. Acest articol poate fi considerat textul fondator al onomasticii literare științifice. Berend nu numai că arată cum își găsea Jean Paul numele, ci oferă și o analiză detaliată a practicii sale de atribuire a numelor. Astfel, parțial explicit, parțial implicit, Berend elaborează o metodologie a viitoarei onomastici literare științifice. CUVINTE-CHEIE: Eduard Berend, Jean Paul, onomastică literară, metodologie, onomastică literară comparată, fonosemantică, număr de silabe, socioonomastică, nume vorbitoare/cratilice, nume antitetic/frânt. Straipsniai / Articole 221 Eduard Berend und die Anfänge der deutschen literarischen Onomastik 1. O VIAȚĂ DE FILOLOG DEDICATĂ LUI JEAN PAUL Cu siguranță nu este cu totul greșit să datăm începutul unei onomastici literare germane științifice în anul 1942. În acest an apare în revista americană Publications of the Modern Language Namengebung bei Jean Paul de Eduard Berend. Trebuie spus încă Association of America in deutscher Sprache der umfangreiche Aufsatz Die de pe acum că acest eseu conține mult mai mult decât promite titlul, și anume nimic mai puțin decât o schiță anticipativă a onomasticii literare, care până atunci nu exista încă, realizată printr-o expunere exemplară a tehnicilor de atribuire a numelor ale poetului Jean Paul (Richter) (1763–1825). Dar cine a fost Eduard Berend? Născut în 1883 la Hanovra, provenea dintr-o familie evreiască burgheză, înstărită1. Tatăl său, Emil Berend (1846–1920), era avocat și notar și a ajuns până la rangul de consilier secret în justiție. Încă din timpul studiilor, pe tânărul Eduard Berend l-au fascinat scrierile lui Jean Paul, astfel încât în 1907 și-a încheiat studiile cu obținerea doctoratului în filologie germană, cu o teză despre tema Esteticii lui Jean Paul2. Până la izbucnirea Primului Război Mondial, Berend a fost erudit independent la München, însă în această perioadă a conceput deja planul unei ediții complete a operelor lui Jean Paul, sprijinit de istoricul literar Julius Petersen. După sfârșitul războiului, la care Berend participase ca voluntar, s-a ocupat mai întâi de o ediție a scrisorilor lui Jean Paul; În 1927, Academia Prusacă de Științe l-a însărcinat cu editarea operelor lui Jean Paul, o sarcină monumentală căreia i s-a dedicat până în 1938, când i s-a comunicat că trebuia să părăsească imediat Germania. A reușit să emigreze în Elveția, însă strămutarea sperată în SUA nu i-a reușit. După încheierea războiului, Academia Germană de Științe i-a cerut să preia editarea volumelor încă lipsă ale ediției istorico-critice Jean-Paul, însă abia în 1957 și-a putut continua activitatea la Marbach am Neckar. Înainte de moartea sa, în anul 1973, Eduard Berend a primit încă numeroase onoruri; printre altele, în 1957, landul Baden-Württemberg i-a conferit titlul de „profesor”, iar în 1963 a primit titlul de doctor honoris causa din partea Universității Libere din Berlin. Probabil că din această schiță biografică a reieșit că Eduard Berend, atunci când, la începutul anilor ’40 ai secolului al XX-lea, secolului, în exilul său elvețian, a redactat un eseu despre atribuirea numelor la Jean Paul, 1 Datele biografice conform lui Knickmann (1994/1995). 2 Publicat în 1909 la editura Duncker, Berlin. VOLKER KOHLHEIM 222 Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV era foarte bine pregătit. Nu numai că, în calitate de editor al operelor lui Jean Paul, le cunoștea ca nimeni altul, dar era familiarizat și cu marea cantitate de însemnări și extrase păstrate în registrele și caietele scriitorului (în acest sens, Müller 1988). Faptul că tocmai se ocupa acum de alegerea numelor la Jean Paul se datora probabil, pe de o parte, faptului că Jean Paul îi indicase într-un anumit fel calea, căci el fusese „unul dintre primii care se dass, im Gegensatz etwa zum „namenscheuen Goethe“ (824), Jean Paul eine Unzahl an Personenund Ortsnamen verwendet, andererseits wohl auch darexprimaseră teoretic asupra chestiunii alegerii numelor poetice” (822)3. Aceste afirmații se găsesc în §74 al celei de-a doua ediții a lucrării sale Vorschule der Ästhetik din 1804 și încep cu aforismul: „Chiar și mărunțișul atribuirii numelor abia dacă este una“ (Jean Paul 2015: 175). Dar să revenim la eseul lui Eduard Berend și să ne întrebăm ce are el de comunicat despre onomastica literară. 2. PROIECTUL UNEI ONOMASTICI LITERARE VIITOARE LITERARISCHEN ONOMASTIK La începutul eseului său, Berend schițează în mod vizionar viitorul onomasticii literare: Deși de dorit, dar extrem de dificil de realizat ar fi „să se răspundă la întrebarea în funcție de ce considerente și principii și-au botezat poeții personajele inventate, în cea mai largă cuprindere temporală și spațială; deosebirile dintre epoci, popoare și limbi s-ar putea oglindi cu claritate în această oglindă“ (820). Pentru Berend însuși, acesta era un proiect utopic, mai ales întrucât el pornește încă de la premisa că un singur cercetător își asumă această sarcină. Însă, fără a utiliza încă acest termen, Berend a conceput deja aici o onomastică literară comparatistă globală, un concept care, datorită posibilităților tehnice informatice actuale, pare să fi devenit tangibil. Aici trebuie menționate lucrările lingvistei neerlandeze Karina van Dalen-Oskam, care a făcut să fie dezvoltate programe informatice capabile să recunoască în mare măsură corect numele din texte digitalizate și să le clasifice, de asemenea, după anumite criterii. Cu ajutorul acestor așa-numite instrumente de recunoaștere și clasificare a entităților numite se pot analiza și compara mari cantități de texte digitalizate în ceea ce privește faptul că locuiește la Geneva, E. Berend aplică ortografia elvețiană, care încă de atunci nu cunoștea „ß“. Articole / Articles 223 Eduard Berend und die Anfänge der deutschen literarischen Onomastik utilizarea numelor și funcția numelor (van Dalen-Oskam 2016). În cele ce urmează, Berend formulează cerințe pentru interpretul numelor literare. În cercetarea poetonomastică nu ar conta „atât sensul și sonoritatea directă a numelui, cât mai degrabă multiplele nuanțe secundare care vibrează odată cu acesta, asociațiile mai apropiate sau mai îndepărtate care se leagă de el” (820). Dacă Berend vorbește aici, pe de o parte, despre „multiplele nuanțe secundare” și, pe de altă parte, despre „asociațiile mai apropiate sau mai îndepărtate”, atunci se poate vedea, probabil, deja în acestea punctul de selbe Differenzierung erkennen, die später unter einem systemtheoretischen vedere pentru deosebirea dintre „valențele intrasistemice” și „extrasistemice” ale numelui poetic: printre „valențele intrasistemice” se numără nivelul fonologic, simbolismul sonor al numelor, tot ceea ce poate fi desemnat drept fonosemantică, mijloace stilistice precum repetarea numelui și paralelismul, opoziția și aliterația, precum și, în sfârșit, semantica „numelor vorbitoare” (Kohlheim V. 2019: 32–36). În schimb, drept „valori extrasistemice” trebuie considerate relațiile intertextuale și intercontextuale cu persoane sau locuri fictive ori reale (Kohlheim V. 2019: 36–40). În acest context, Berend abordează și chestiuni traductologice, atrăgând atenția asupra dificultăților cu care se confruntă traducătorul numelor vorbitoare, adică transparente din punct de vedere semantic (821; cf. Kohlheim V. 2019: 291–309). Este interesant și faptul că Berend abordează deja în tratatul său poetonomastic aspecte de teorie a genurilor: el constată că, pe de o parte, „trebuie făcută distincție între operele poetice serioase și cele comice, între cele idealiste și cele realiste”, „și probabil și între operele epice și dramatice; căci în ambele numele sunt supuse unor condiții foarte diferite” (821). În timp ce pe scenă impresia exterioară a persoanei și comportamentul acesteia sunt decisive, iar numele joacă doar un rol secundar, „în narațiune, dimpotrivă, [...] numele contribuie în mod esențial la trezirea unei anumite reprezentări despre purtătorul său” (321). Se observă că Berend menționează aici epica și dramatica, însă nu și lirica. Desigur, există poezii care nu conțin nume proprii (Mörike: În ceață încă se odihnește lumea, /Încă visează pădurea și pajiștile ...), însă, pe de altă parte, numele pot marca întreaga atmosferă a unei poezii (Mörike: Cum se numește fiica regelui Ringang? / Rohtraut, Frumoasa-Rohtraut ...)4. 4 Cu privire la Frumoasa-Rohtraut a lui Mörike, vezi Schildberg-Schroth 1995: 183-142. Despre numele proprii în lirică, v. Gottschalk 2009. VOLKER KOHLHEIM 224 Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV Berend aduce în discuție chiar și aspecte de estetică a producției, desigur fără a folosi încă acest termen. Astfel, el critică greșelile „care le-au scăpat unor scriitori la alegerea numelor străine”, de ex. Carlyle, care i-a dat eroului romanului său Sartor Resartus (1834) „imposibilul nume Teufelsdröckh” (820). Mai important este următorul lucru: atunci când constată că Jean Paul spune „nu o dată, nu cu totul fără motiv, că eroinele și eroii romanelor sale nu ar putea exista deloc fără numele lor delicioase” (821), el se apropie deja foarte mult de concepția potrivit căreia, de fapt, numele este cel care constituie personajul (Kohlheim V. 2019: 25–28). 3. VIZIONARUL JEAN PAUL ALEGEREA NUMELOR Pentru a aprecia originalitatea alegerii numelor de către Jean Paul, acesta o delimitează mai întâi de practicile de atribuire a numelor literare ale contemporanilor săi și oferă astfel el însuși primele indicii pentru o istoriografie literară „pornind de la nume“. Astfel, în vremea lui Jean Paul, scrie Berend, „mai domnea încă în multe privințe vechiul obicei sau nărav de a desemna persoanele sau locurile doar prin litere individuale, de cele mai multe ori prin inițiale, ori prin asteriscuri, de exemplu în Istoria contesei suedeze de G. de Gellert.“ (823). Alții, de pildă, Goethe, indicau adesea în locul numelui doar o profesie sau statutul familial: „arhitectul, căpitanul; mama, unchiul“ (823). În schimb, anonimatul îi era antipatic lui Jean Paul, și în viața reală: „Dacă despre o ființă necunoscută“, îl citează Berend pe poet, „știu doar numele, atunci îmi este mai individuală și mai apropiată de inima mea decât fără acesta“ (824). Prin aceasta, Berend îi atribuie poetului o concepție teoretică asupra numelui care pare să se impună abia treptat, și anume că nu funcția de identificare este funcția principală a numelui propriu, ci funcția de individualizare (cf. Windberger-Heidenkummer 2011: 20, nota de subsol 1). Și Jean Paul a evitat obiceiul pe atunci obișnuit de a atribui nume cât mai puțin izbitoare, dar cu sonoritate poetică, precum „Waldheim, Sternheim, Hohenthal” (825). De asemenea, el a participat prea puțin la moda contemporană de a denumi personajele romanelor cu supranume profesionale potrivite activităților lor, adică de a numi un cizmar Pech sau Pfriem ori un negustor Pfeffer (826) – în fond, tot o formă de anonimat. În general, Jean Paul avea o aversiune față de numele care „vorbesc” direct: „Dacă m-aș fi numit Vater sau Kind sau Gutsmuths, de mult mi-aș fi lepădat aceste nume”, îl citează Berend pe Jean Paul din însemnările sale autobiografice, așa-numita carte Vita (826). Berend îl vede aici pe Jean Paul ca pe un inovator al numirii literare a personajelor, însă Articole / Articles 225 Eduard Berend und die Anfänge der deutschen literarischen Onomastik pentru el secolul al XIX-lea secolului nu i s-a urmat în respingerea numelor grăitoare: literatura realismului – nu doar cea germană – este plină de astfel de nume. În această privință, Jean Paul era cu mult înaintea secolului său; abia secolul al XX-lea a început să respingă numele grăitoare, cu caracter de afiș. Ca exemplu poate fi citat scriitorul Hans Bender, care, în 1991, se exprimă în scris, ca nicht die malerischen, ironischen, komischen Namen. [...] Sie geben dem Leser răspuns la o întrebare: „Îmi place să-mi imaginez personajele așa cum și le imaginează el: vorbărețe, cu burțile mari, vanitoase, jalnice etc.” (Debus 2002: 130). Astfel, și în ceea ce privește atribuirea numelor de către Jean Paul sunt valabile cuvintele profetice pe care Ludwig Börne le-a rostit în discursul său comemorativ despre Jean Paul, la 2 decembrie 1825, la Frankfurt pe Main: „El însă stă răbdător la poarta secolului al XX-lea și așteaptă zâmbind până când poporul său târșâit îl va ajunge din urmă” (Börne 1993: 184). 4. SURSELE NUMELOR LUI JEAN PAUL Dar cum și-a găsit Jean Paul numeroasele sale nume? În această privință, Berend poate oferi cele mai bune informații, fiind familiarizat cu materialele de lucru lăsate de poet. Astfel, el relatează despre un „caiet de colecție” al lui Jean Paul, început probabil încă din 1789, care conține o „listă foarte cuprinzătoare de nume de locuri și de persoane” (828). Din această colecție care conține „se estimează 2000 de nume de locuri și de persoane” (832) reiese că Jean Paul „a folosit fiecare ocazie care i s-a oferit pentru a-și spori colecția de nume” (833). Mai întâi trebuie să-și fi notat numeroase nume din patria sa franconă superioară: „Trebuie doar să te plimbi o dată pe străzile din Hof sau Bayreuth, pentru ca la fiecare pas să-ți atragă privirea, pe o firmă de ușă sau de magazin, un nume familiar din operele lui Jean Paul” (833). Iar „relatările sale de călătorie” pot fi urmărite cu exactitate pe hartă (Kohlheim V. 2015). Apoi însă, potrivit lui Berend, a extras informații din calendare, dicționare și gramatici franceze și engleze. Nume germane vechi precum Theoda le-a preluat din cartea Über deutsche Vornamen und Geschlechtsnamen de Tilemann Dothias Wiarda, apărută în 1800, iar numele de locuri le-a extras din manualele geografice uzuale, adaptându-le. În acest scop își alcătuise colecții de morfeme toponimice, precum „Ober-, Unter-, Mittel-, Alt-, Frei-, Kirch-, -berg, -thal, -rode, -hofen, -fingen, - weiler, -hagen, -stetten“ (835). De Zeit (833f.). Frei erfunden hat Jean Paul seine teilweise doch recht auffallenden Namen nur sehr selten (834), wohl aber hat er vorgefundene Toponyme leicht asemenea, ocazional a transferat în alte regiuni locuri care purtau nume de locuri reale, VOLKER KOHLHEIM 226 Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV astfel, în romanul Siebenkäs (1796), Kuhschnappel din Saxonia în Suabia (cf. Kohlheim V. 2019: 179–181). Berend atrage atenția asupra unei alte particularități, probabil unice, a colecțiilor de nume ale lui Jean Paul, și anume împărțirea în nume „bune” și „rele”, respectiv „neplăcute”, atât în cazul numelor de locuri, cât și al numelor de persoane. Este vorba, după cum a observat Berend, nu doar despre separarea personajelor bune și rele din punct de vedere moral, ci și despre o separare socială între cei de rang înalt și cei de rang inferior, căreia, în sens tradițional, îi corespund seriozitatea și comicul (830). „Semnificativ este faptul“, scrie Berend, „că printre numele ‚bune‘ predomină net cele străine“, de exemplu „Machy, Selis, Lorgna, Düchauffour, Ancillon, Almeria, le Baut, Davila [...]“ (830). În schimb, nume „rele” sunt: „Streichert, Meuseler, Astmann, Stechmann, Bans pach, Beez, Franzen, Fokeln [...]“ (831). Berend vede motivul mai profund al varietății numelor lui Jean Paul în concepția poetului asupra umorului: Jean Paul, afirmă Berend, „recunoscuse [...] că umorul, deoarece se bazează pe contrastul dintre lumea simțurilor și idee, trebuie să individualizeze totul, pe cât posibil, până în cele mai mici detalii“ (828). Prin această artă a „individualizării umoristice a tuturor personajelor și stărilor“, Jean Paul pregătește, potrivit lui Berend, realismul ulterior al secolului al XIX-lea și îl anticipează în parte (828). 5. ANALIZA DETALIATĂ A DENUMIRILOR LUI JEAN PAUL DENUMIREA În studiul lui Berend urmează o analiză detaliată exemplară a denumirilor literare ale lui Jean Paul. Astfel, el examinează numărul de silabe al numelor proprii și constată că, la Jean Paul, persoanele sau locurile neînsemnate primesc nume monosilabice („Kob, Kolb, Lind, Knef, Lerch, Stark, Fisch [...]“), în timp ce numele obiectelor importante au mai multe silabe (837). Prin aceasta, el a recunoscut, probabil, o stare de fapt general valabilă. Berend însuși îl menționează încă pe Fontane, care ar fi procedat într-un mod similar (836 ș.u.); faptul că și în spațiul lingvistic englez un număr mai mare de silabe corelează cu un statut social mai înalt este indicat, de exemplu, de afirmația domnului Chucks din romanul lui (1834): „When I was in good society, I [...] seldom bowed, Sir, to anything unFrederick Marryat Peter Simple der three syllables“ (citat după Hengst, Sobanski 2000: 81). Berend abordează și consonantismul numelor proprii ale lui Jean Paul și constată că numeroase nume se termină în [s], ceea ce, în legătură cu o consoană precedentă, „are o puternică forță onomatopeică și, de cele mai multe ori, un efect mai mult sau mai puțin comic” (838). Ca exemple, Berend citează „Kuhpanz, Articole / Articles 227 Eduard Berend und die Anfänge der deutschen literarischen Onomastik Renovanz, Veldenz [...]“ (839). Jean Paul atașează cu plăcere numelor sale terminațiile diminutivale -lein sau formele prescurtate sud-germane -le și -el, ceea ce conferă personajelor sale „o aparență confortabilă, inofensivă, neeroică. Prin urmare, aproape toți „eroii” idilelor și humorescelor lui Jean Paul aparțin acestui grup: Fixlein, Krönlein, Schmelzle, Fälbel, Freudel, Fibel, Vierneissel” (839). Deosebit de semnificativă este fonosemantica vocalelor. : „Persoanele neplăcute au adesea un Ö lung în silaba accentuată, de ex. Oefel, Oehrmann [...]” (842). Și Ä și E lungi au o conotație negativă: „Blaise, Flätz, [...] Egelkraut” poartă un caracter [...]”, în timp (842). Wenn Berend weiterhin feststellt, dass „langes I einen entschieden freundce A și O lungi caracterizează „figuri nobile, mărețe, de ex. Albano, Cesara, Liane, Beata [...]” (842); prin aceasta, el se află în deplin acord cu cele mai recente rezultate ale cercetărilor în domeniul fonosemanticii, care afirmă că vocala [i] este asociată aproape universal cu reprezentarea micului, iar vocalele [o] și [u] cu cea a marelui (Elsen 2015: 29). Berend identifică, de asemenea, trăsături socioonomastice în atribuirea numelor de către Jean Paul, atunci când constată: „Persoanele din clasele superioare au [...] adesea nume străine, chiar dacă altminteri nu sunt caracterizate drept străini”. Numele franceze poartă însă „pretutindeni caractere rele sau cel puțin frivole” (842). Se subliniase deja faptul că Jean Paul respingea numele vorbitoare, așadar transparente din punct de vedere semantic. Totuși, după cum constată Berend, dată fiind larga lor răspândire, nu le putea exclude cu totul, „dar rareori le folosește astfel încât să indice în mod evident caracterul sau statutul purtătorului”. Astfel, o asemenea legătură nu s-ar putea demonstra „deloc sau doar într-un mod foarte artificial” în cazul „consilierului școlar Stiefel, [...] al primarului Harnisch, al predicatorului de dimineață Flachs” și al altora (846). În cele din urmă, Berend atrage atenția asupra unei particularități onomastice a lui Jean Paul, care a fost preluată cu plăcere de scriitorii realismului: numele contradictoriu în sine. Berend îl menționează aici pe Attila Schmelzle Attila Schmelzle din povestirea Călătoria predicatorului militar Schmelzle la Flätz (1809) este prezentat ca un caz aproape patologic de anxietate; la aceasta face trimitere numele său de und Amandus Katzenberger (848). Der Kontrast liegt hier in den unterschiedlich konnotierten Teilen des Gesamtnamens, dem Vorund dem Familiennamen. familie, care evocă ideea topirii și a moliciunii. El însuși se consideră însă extrem de curajos și vede în prenumele său Attila, care, ca nume reprezentativ, trimite la comandantul hun, „biciul lui Dumnezeu”, o reprezentare corectă a sa (cf. Kohlheim V. 2019: 67–71). Și în cazul excentricului medic Amandus Katzenberger din povestirea Călătoria la băi a doctorului Katzenberger (1809), numele de familie reprezintă natura sa, care le pare concetățenilor săi extrem de arțăgoasă și refractară. VOLKER KOHLHEIM 228 Acta Linguistica Lithuanica LXXXIV Prenumele său, Amandus, însă, un gerundiv, îl desemnează pe cel care, după cum formulează pertinent E. T. A. Hoffmann (1995: 952), „trebuie și e necesar să facă aceasta“, și anume să iubească. Dacă poate să o facă, rămâne de văzut, însă prenumele său evocă un subtext care probabil a contribuit și el la a-i seduce pe „interpreți spre cele mai opuse interpretări“ (Ueding 1993: 174). Pentru asemenea nume, Peter Demetz (1964: 197–201) a introdus termenul „nume antitetic“ și a numit drept exemple în acest sens pe Alonzo Gieshübler al lui Theodor Fontane (Effi Briest, 1895) și pe Dr. Niels Wrschowitz (Der Stechlin, 1898) (cf. Kohlheim R. 2019: 176). Gunter Presch, la rândul său, a denumit asemenea nume, în care pot „migra contradicții“ (Presch 2002: 100), astfel încât ele „înseamnă aceasta și contrariul“, „nume frânte“ (ibid., 5) și le-a dedicat o monografie întreagă. Exemplul său literar a fost Tonio Kröger al lui Thomas Mann – și acesta un nume antitetic, aflat în întregime în succesiunea lui Jean Paul. Berend își încheie articolul cu o apreciere generală a creației onomastice a lui Jean Paul. Deja contemporanii, relatează el, observaseră numele neobișnuite ale scriitorului. Nu întotdeauna au primit aplauzele lor. Charlotte von Kalb îl admira pe Jean Paul, totuși a judecat astfel: „Oricât de devotată aș fi semizeului Jean Paul [...], sunt totuși foarte nemulțumită de alegerea numelui său” (849). Berend le concede criticilor că alegerea numelor de către Jean Paul este în parte foarte „căutată” (850), însă atrage atenția că Jean Paul nu voia să scrie romane realiste, ci voia „să construiască, în ciuda întregului realism al detaliilor, doar o lume romantică a fanteziei” (850). Într-adevăr, spune Berend pe bună dreptate, „realiști declarați [...] și-au permis uneori mult mai multe în această privință, de pildă [...] Fontane cu Sahnepott, Thomas Mann cu Klöterjahn, Lobgott Piepsam; Sesemi Weichbrodt, în special Raabe cu nume precum Schlotterbeck, Ulebeule [...], Knackstert etc.” (850). Iar dacă Berend își încheie eseul său deschizător de drumuri cu cuvintele „a fost totuși elevul său direct sau indirect” (850), atunci despre relația dintre Berend și cercetătorii numelor literare schließt: „Die grossen Meister der Erzählungskunst im 19. Jahrhundert [...] sind începând de la mijlocul secolului al XX-lea se va putea face aceeași afirmație. 6. REZUMAT: AL LUI BEREND STUDIUL CA TEXT FONDATOR AL ONOMASTICII LITERARE Cele prezentate anterior ar trebui să arate că studiul publicat în anul 1942 de Eduard Berend, editorul operelor lui Jean Paul, cu titlul