Dėl kai kurių baltų kalbų augalų pavadinimų kilmės

LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, II LIETUVOS TSR MOKSLŲ AKADEMIJA DESPRE ORIGINEA DENUMIRILOR PLANTELOR ÎN UNELE LIMBI BALTICE A. SABALIAUSKAS Mărar (Anethum graveolens) 1. Mărarul este o plantă cultivată din vechime. Patria sa este, probabil, sudul Europei (cf. O. Schrader, Reall., 1,344; J. Hoops, Reall., 1, 468). Vechii egipteni foloseau deja mărarul în scopuri medicinale. Este posibil ca și evreii să-l fi cultivat (cf. G. Buschan, 147). 2. În limbile indo-europene întâlnim diferite denumiri ale acestei plante. Grecii antici o numeau ἄνηθον. S-a încercat asocierea acestui cuvânt cu gr. ἄνεμος „vânt, adiere”. Totuși, este posibil ca acesta să fi pătruns în greacă și din Asia sau Egipt (cf. É. Boisacq, D. ét., 62). Din greacă, această denumire a trecut în latină — anethum, de aici fr. anet(h). Alte limbi romanice au o denumire a mărarului provenită din lat. feniculum (cf. A. Walde, Et. Wb., 282): it. finocchio, port. funcho, sp. hinojo, precum și fr. fenouil, engl. fennel. Românii și moldovenii au o altă denumire: rom. mărăr, mold. мяряр. Acest cuvânt se întâlnește și în albaneză — maráq „Feniculum officinale”. Sursa acestor cuvinte este lat. marathrum (cf. G. Meyer, Et. Wb., 259-60). Limbile germanice au o altă denumire a mărarului, de origine neclară: germ. veche de sus tilli, germ. medie de sus tille, germ. Dill, engl. dill, daneză dild, suedeză dill, norvegiană dill. Din limbile germanice, acest cuvânt a trecut și în unele limbi fino-ugrice: estonă till, finlandeză tilli (cf. Л. Хакулинен, 2,55). 3. Limbile slave au, de asemenea, o denumire a mărarului cu totul diferită de cele menționate mai sus: sl. veche копър, rus. укроп, укропина, кроп, копер (В. Даль, 2, 198; 4,485), balt. кроп, ucr. кpin, bulg. копър, sârb.-croată kónap, cehă kopr, slovacă koper, pol. копър, sorabă de sus коприк (cf. F. Miklosich, Et. Wb., 129; E. Berneker, Et. Wb., 564). Există diverse opinii cu privire la originea acestui cuvânt. A. Meję (Étud., 409) îl consideră un împrumut, dar nu indică sursa. Alți lingviști consideră că acest cuvânt este de origine slavă. F. Miklošičius (Et. Wb., 129) asociază cu denumirea de mărar menționată numele urzicii: rus. крапива, bulg. коприва, cehă kopřiva, pol. pokrzywa etc. De asemenea, el tinde să asocieze cu acest grup și sl. veche коприна, bulg. коприна „mătase”. Mai departe, el compară aceste cuvinte, desigur în primul rând denumirea mărarului, cu lituan. kvepėti, kvapas, letonă kūpēt, kvēpt, kvēpēt, kvēpes. Din punct de vedere semantic, o asemenea comparație este pe deplin posibilă, însă este greu de justificat fonetic. Fo- 5. Kalbotyros klausimai II. 65 netic, asocierea denumirii mărarului cu numele urzicii menționat mai sus este foarte bine întemeiată. Aici întâlnim și metateza consoanelor, caracteristică ambelor cuvinte. E. Berneker (Et. Wb., 564-5) tinde, de asemenea, să accepte comparația lui F. Miklošičius. În opinia sa, *koprъ, *kroprъ ar fi însemnat inițial „urzică”. Întrucât urzica este folosită și ca aliment, precum și în medicina populară, numele ei ar fi putut fi preluat și de o altă plantă, și anume mărarul. El menționează un caz analog în legătură cu cuvântul bbršč. Totuși, probabil că nu se poate afirma că acesta ar fi un fenomen cu totul analog. Aici o plantă a preluat funcțiile alteia și i-a adoptat denumirea, pe când mărarul și urzica sunt probabil plante prea diferite pentru a-și putea substitui reciproc funcțiile. V. Machekas (Rost., 165) explică în alt mod originea acestei denumiri a mărarului. În opinia sa, este vorba despre o rădăcină slavă. El leagă această denumire a mărarului și de rus. кропило „Oenanthe phellandrium”, pol. kropidło, rus. (o) кроп, укроп „apă clocotită”. Prin urmare, sensul originar al acestei rădăcini ar fi fost „a fierbe”, iar cuvintele kropъ, kopr, kropidło ar fi desemnat plante folosite la fiert. Dacă această etimologie este corectă, atunci mărarul ar fi una dintre cele mai vechi plante cultivate folosite de om. V. Machekas scrie astfel în Rost., 165: „Anethum — jedna z nejstarších pěstovaných rostlin” Totuși, și această explicație este foarte îndoielnică. În primul rând, în afara acestei comparații, nu există alte argumente care să arate că mărarul ar fi o plantă atât de remarcabilă prin importanța și vechimea sa. Pe de altă parte, probabil că nu se poate separa cuvântul укроп de verbul кропить (cf. A. Meillet, Étud., 219). În plus, dacă mărarul ar fi fost o plantă atât de importantă și veche, denumirea sa s-ar regăsi poate și în alte limbi indo-europene, pe când în prezent ea este întâlnită numai la slavi. Astfel, deocamdată, denumirea slavă a mărarului trebuie considerată un cuvânt de origine neclară. Din limbile slave, această denumire a mărarului a trecut și în alte limbi: alb. kopër, magh. kapor. Mai târziu, alte limbi ale Uniunii Sovietice au preluat-o din rusă: bașkiră укроп, mokșă укроп, kazahă укроп, buriato-mongolă укроп, osetă укроп, evenkă укроп, ciuvașă укроп, tuvină укроп etc. 4. Denumirea lituaniană a acestei plante krapas este, de asemenea, un împrumut din limbile slave. Cuvântul a pătruns probabil în lituaniană din polonă (cf. A. Brückner, Fw., 96; Pr. Skardžius, Lw., 109; E. Fraenkel, Et. Wb., 288). Îl găsim deja și în dicționarul lui K. Sirvydas (Di., 104). Se întâlnește în toate dialectele limbii lituaniene. Din polonă a fost împrumutat și kropas, atestat în dialectele letone din Latgale (Summent, 153; cf. E. Fraenkel, Et. Wb., 288). 5. În letonă se folosește mai ales denumirea mărarului dille. Ea este atestată deja în texte letone din secolul al XVII-lea: G. Mancélis (Phras. lett., XVI) scrie „Dillen, Dilles”, J. Langijas (Wb., 27) — „Dilles, Dill, herba”. La fel, în traducerea Bibliei de către Glück găsim: „juhs dohd ah to desmitu Teesu no Mehtrehm, Dilles un Kimmines” (cf. J. Sehwers, 305). Letonii au preluat această denumire a mărarului din germană. Din germană, acest cuvânt a pătruns și în lituaniană: dilė (L. k. žd., 2,375), dilutė (L. k. žd., 2,381; J. Dagys, 23). Totuși, în lituaniană este folosit foarte rar. 66 6. În monumentele vechii limbi prusace nu găsim denumirea mărarului. Adevărat, întâlnim toponimul prusac Crapiten (G. Gerullis, Ort., 71), care este probabil format din Krape (un asemenea nume personal prusac) și sufixul -it-. În lituaniană întâlnim, de asemenea, numele de familie Krapaitis, Krāpas. Totuși, este greu de stabilit dacă aceste nume personale provin de la denumirea mărarului sau de la vreun alt cuvânt. 7. Așadar, în limbile indo-europene întâlnim numeroase denumiri ale mărarului. Limbile slave au o denumire comună a mărarului, de origine neclară. Din limba polonă, această denumire a mărarului a fost preluată de lituanieni și de unele dialecte letone. În general, în letonă se folosește o denumire a mărarului de origine germană. Uneori ea se întâlnește și în unele monumente ale limbii lituaniene. Despre vechea limbă prusacă nu se poate spune nimic cu certitudine. Chimen (Carum carvi) 1. Chimenul era o plantă condimentară folosită pe scară largă încă din Antichitate. Potrivit lui Dioscoride (De mat. med., 3, 61), cele mai bune semințe de chimen erau cultivate de egipteni, în special de locuitorii Deltei Nilului (cf. G. Buschan, 148). Hipocrate numește chimenul abisinian pur și simplu regal — κύμινον βασιλικόν (cf. V. Hehn, 206). Aici este vorba, probabil, despre specia de chimen Cuminum Cyminum. În Europa, specia de chimen cel mai răspândită este Carum carvi. Semințele acestei plante se găsesc deja în săpăturile așezărilor lacustre din Robenhausen, Elveția (cf. G. Buschan, 149). Slavii antici foloseau chimenul în ritualuri, la primirea nou-născutului în comunitatea lor (cf. Л. Нидерле, 183). Ceva asemănător unei semințe de chimen carbonizate a fost găsit printre alte cereale în săpăturile de la cetatea de pământ din Gabrieliškės (cf. W. Swederski, 245). Totuși, în lipsa altor dovezi mai solide, nu se pot trage concluzii despre cultivarea chimenului în Lituania din acea perioadă. 2. Majoritatea limbilor indo-europene au aceeași denumire pentru chimen, pe care, de cele mai multe ori, au preluat-o unele de la altele. Denumirea greacă pentru chimen κύμινον este probabil un împrumut din limbile semitice, cf. ebr. kammōn, aram. kammōnā, asir. kamūnu etc. (cf. O. Schrader, Real., 1, 655). Comparând aceste denumiri semitice ale chimenului cu cea greacă, se observă o anumită nepotrivire vocalică, motiv pentru care unii, de pildă P. Kretschmer (KZ, 29, 440-1), sunt înclinați să se îndoiască de această ipoteză. El asociază denumirilor orientale menționate gr. σκάμμωνία, alături de χάμων (lat. scammonia), „un anumit tip de plantă agățătoare”. Trebuie spus însă că vocalismul vechilor împrumuturi orientale nu coincide adesea; prin urmare, se pare că majoritatea lingviștilor consideră pe deplin întemeiat că gr. κύμινον este înrudit cuvintește cu denumirile semitice ale chimenului menționate (cf. O. Schrader, Real., 1, 655; K. Lokotsch, Et. Wb., 84; Weigand, 1, 1169; E. Berneker, Et. Wb., 681; V. Machek, Rost., 157; A. Brückner, St. et., 239). Din greacă, această denumire a chimenului a trecut în latină — cuminum, iar de aici, pe diverse căi, în limbile germanice și romanice: germ. veche de sus kumil < kümīn, germ. medie de sus kumin, germ. Kümmel, engl. cumin, suedeză kummin, daneză kommen, olandeză komijn, it. comino, sp. comino, port. cominho, rom. chimen, 67 mold. kùmen. De asemenea, acest cuvânt a ajuns și în alte limbi europene: magh. kőmény, fin. kumina (cf. T. E. Karsten, IF, 26,249), est. köömen etc. 3. Această denumire a chimenului se întâlnește și în limbile slave: sl. veche kjuminъ, rus. тмин, тминъ, тминь, тминок, тминъ (В. Даль, 4,408), balt. кмен, ucr. кмин, ceh. kmín, sârbo-croat. kömin, pol. kmin, sloven. kumin, kum, čimin (cf. F. Miklosich, Et. Wb., 117; E. Berneker, Et. Wb., 681). După cum vedem, în limbile slave se întâlnesc diverse variante fonetice ale acestui cuvânt. Ele se explică prin deosebirile dintre sursele din care au fost împrumutate sau au apărut deja în mediul limbilor slave. 4. În limbile baltice se întâlnește, de asemenea, o denumire a chimenului din aceeași rădăcină. Și în aceste limbi a pătruns pe căi diferite. În dialectele limbii lituaniene și în monumentele scrise apar diverse variante fonetice ale acestei denumiri: kmynas, akmynas, ikmynas, kȯynas, knȳnas, kimȳnas, kȯmelis, kimulis, kėmelis, kemelys (cf. J. Dagys, 74). Forma kmynas este folosită în limba literară și este cea mai răspândită în dialecte. Ea se găsește deja în scrierile noastre vechi (C. Szyrwid, Di., 86; M. Daukša, P., 314). Acest cuvânt trebuie să fi pătruns în limba lituaniană din limbile belarusă sau polonă (cf. A. Brückner, Fw., 95, 101; Pr. Skardžius, Lw., 104; J. Otrębski, Tw., 3,29). În limba lituaniană, grupul consonantic km— nu este obișnuit. De aceea, pentru o pronunțare mai ușoară, km— a fost desfăcut în două silabe în unele dialecte, apărând astfel formele: akmynas (Rk, Sdk, Zr, Trgn), ikmynas (Všk, Grž), kimynas. În aproape întreaga Samogiție se întâlnește forma koȳnas. Această formă a apărut prin disimilare din forma kmynas. O astfel de alternanță între v și m în vecinătatea unui alt sunet nazal se întâlnește și în alte limbi indo-europene: în dialectele poloneze świntarz < cementarz (cf. M. Niedermann, Tiž, 2,440), it. nov<ero < lot. numerus, sanscrita târzie śravaṇa < śramaṇa, vimamsā < mimāmsā (cf. J. Wackernagel, KZ, 43,282). În limba lituaniană observăm o alternanță similară și în cuvântul bezvėnas < bezmėnas < balt. бязмен (cf. E. Fraenkel, IF, 53,127). Și în dialectele letone găsim o formă de aceeași origine, bazvanc (cf. M. A. Alksnis, FBR, 12,26). În regiunile Linkuva și Šeduva apare uneori forma knȳnas, apărută prin asimilare din forma kmynas. În dicționarele lituanienilor din Prusia Orientală găsim forma knyvai (cf. P. Ruhig, Lex., 1, 65; Chr. Mielcke, Wb., 1, 125; G. Nesselmann, Wb., 223). Este posibil ca această formă să fi apărut prin metateză din forma kūynai; cf. let. senalas; lituan. šėlenos, let. notal; lituan. nuolat, let. gazore < garože (cf. I. Endzelins, La. Gr., 235). Întrucât această formă nu se întâlnește în limba vorbită, apariția ei în dicționarele menționate se încearcă a fi explicată și în alt mod. Forma se găsește în manuscrisul dicționarului lui D. Klein (=Lexicon Lithuanicum in usum eorum..., cf. G. Gerullis, KZ, 50, 233). Acolo este posibil să fi fost notată greșit în locul formei kūynai, iar de acolo să fi ajuns și în alte dicționare (cf. Pr. Skardžius, Lw., 105). Formele cu formantul -l- au pătruns în limba lituaniană din limba germană, după cum arată și distribuția geografică a acestui cuvânt (Kbr, Vrb, Nm, Sdr, Gl, Plv, Snt, Grš). În dicționarul lui G. Nesselmann (Wb., 353), alături de forma lauk-kmynai întâlnim 68 și forma laukkkimmėlei. Acestea sunt calcuri după germ. Feldkümmel (cf. K. Alminauskis, 78). 5. În letonă găsim, de asemenea, denumirea chimenului cu aceeași rădăcină. În dialecte și în alte monumente de limbă întâlnim diverse variante ale acestei denumiri: ķimene, ķimins, ķimens (EM, 2, 381; EH, 1, 703), ķimenis (EH, 1, 703), ķimans (EH, 1, 702), ķimuni (EH, 1, 703), ķimele (EM, 2, 381), ķėmele (EM, 2, 373), ķėmeles (EM, 2, 376), ķiemeles (EM, 2, 390), ķinepes (EM, 2, 382). Forma ķimene ar fi putut pătrunde în letonă din germană, cf. germ. cimen, sau din rusă (cf. EM, 2, 381). J. Ževeris (306) este înclinat să o considere un împrumut din rusă. Sursa denumirii chimenului cu formantul -l- a fost limba germană. Forma ķimeles se găsește deja în dicționarul lui G. Mancelis. Formele ķėmele, ķieme le provin, cel mai probabil, din germ. jos. kömel (cf. J. Sehwers, 66, 306; EH, 1, 707). Forma ķermeles provine, cel mai probabil, din ķėmeles, prin inserarea consoanei r. O astfel de inserare a lui r între o vocală și o consoană apare în diverse limbi, mai ales în împrumuturi; uneori o întâlnim și în dialectele letone: iegārtnis < iegātnis, mēr telis < mētėlis, kārsis < kāsis, pār taga < pataga, paērg lis < paeglis (cf. J. Endzelīns, KZ, 44, 60; La. Gr., 237-8). Forma ķinepes este destul de ciudată. Ea a apărut, cel mai probabil, sub influența cuvintelor kaņepes „cânepă”, sinepes „muștar”. Este caracteristic că termenul ķinepes înseamnă într-un loc chimen, în altul cânepă, iar în altul muștar (cf. EM, 2, 382). După cum vedem, limbile baltice și slave au denumiri ale chimenului cu aceeași rădăcină și origine străină. Această denumire a pătruns în limbile respective pe căi diferite. O parte dintre limbile baltice au preluat denumirea chimenului din limbile slave, altele — din limbile germanice. Nu există nicio informație despre denumirea chimenului în prusa veche. Hrean (Cochlearia armoracia) 1. A. de Candolle (43, 553) consideră Europa de Est patria acestei plante. Hreanul crește în stare sălbatică pe țărmurile Mării Negre. Uneori se pot întâlni hreanuri sălbăticite și pe teritoriile Lituaniei și Letoniei (cf. P. Snarskis, 381; P. Galenieks, 2,344). Lipsesc informații sigure despre folosirea acestei plante în vechime. P. Einhorn, în „Historia lettica” (35), menționează că letonii nu folosesc plante aromatice (cf. J. Sehwers, 305).1 2. În limbile indo-europene se întâlnesc diverse denumiri pentru hrean. Totuși, aceste denumiri sunt de obicei recente, preluate din limbile învecinate sau compuse relativ recent în limbile proprii; unul dintre componente desemnează o altă plantă, cel mai adesea „ridiche”, cf. port. rabano de cavalo (rabano „ridiche”, cavalo „cal”), engl. horse-radish, suedez. pepparrot (peppar „piper”) (de unde fin. piparjuutti), germ. Meerrettich. Denumirea suedeză a acestei plante arată că suedezii trebuie să fi cunoscut piperul înaintea hreanului. 3. Limbile slave au o denumire veche pentru hrean: sl. veche chrěnъ, rus. хрен, bielorus. хрэн, ucr. хрін, bulg. хрян, sârb.-croat. хрен, sloven. hren, ceh. křen, 1 Totuși, P. Einhorn s-ar fi putut referi aici la plante aromatice importate din țările orientale (piper și altele). 69 ceh. vechi chřen, slovac chren, pol. chrzan, sorab superior khrěn, sorab inferior kšėn, polabian chrón (cf. F. Miklosich, Et. Wb., 90; E. Berneker, Et. Wb., 402; A. Будилович, 1,91; M. Vasmer, Et. Wb., 3,271; F. Sławski, Sl.et., 1,84). Originea acestei denumiri a fost explicată în diverse moduri. Totuși, explicațiile respective sunt, deocamdată, foarte neconvingătoare. J. Lioventakis (AfslPh, 37,384) a încercat, într-un mod foarte artificial, să reconstituie formele proto-indo-europene *kerāinō-s, *(s)kerāinō-s, *kserainō-s, punându-le în legătură cu sanscr. kśárā-h „care arde, care roade”, lat. seresco „a usca”. La fel de nereușită este încercarea sa (ZfslPh, 7,407) de a lega această denumire a hreanului de neerlandezul schrijnen „a ustura, a arde”. Chiar dacă aceste comparații sunt motivate din punct de vedere semantic, ele sunt greu de susținut din punct de vedere fonetic. Pentru alte explicații similare, cf. M. Vasmer, Et. Wb., 3,271; F. Sławski, Sl.et., 1, 84. Probabil că și gr. χεράν, asemenea denumirii slave a hreanului, are aceeași rădăcină. Acest cuvânt este menționat deja de Teofrast. El (IX, 15,5) scrie: „...plantele pe care unii le numesc ridichi sălbatice (ῥάφανον ἀγρίαν), iar alți medici — kerāin“ (cf. O. Schrader, Reallex., 2,55). Atât grecii, cât și slavii ar fi putut prelua această denumire a hreanului dintr-o limbă orientală oarecare (cf. V. Machek, LP, 2,158; Rost., 66). Din limbile slave, denumirea de hrean menționată a pătruns pe diverse căi în alte limbi: germ. înalt mediu krēn, krēne, fr. cran, rom. macedoneană (aromână) hreanu, rom. dacoromână hrean (cf. A. Rosetti, 44), mold. хрян etc. În perioade mai târzii, cuvântul a pătruns din limba rusă în numeroase alte limbi ale Uniunii Sovietice: erz. köpēn, bașkir керян, tadj. хрен, kazahă хрен, lezghină хрен, osetă хрен, buriato-mongolă хрен, avară хрен, ciuvașă хе̌рен, tuvă хрен etc. 4. Din limbile slave, această denumire a hreanului a pătruns și în limbile baltice. Cuvântul se găsește deja în dicționarul lui K. Sirvydas (Di., 27). Este posibil să fi pătruns în lituaniană din rusă sau din belarusă (cf. Pr. Skardžius, Lw., 110; A. Brückner, Fw., 97; J. Otrębski, Tw., 3,26; В. И. Костельницкий, 218). Această denumire a hreanului (krienas) este folosită în toate dialectele lituaniene. O cunosc și dialectele latgale ale letonă (cf. P. Galenieks, 2,344). 5. Totuși, în dialectele letone și în limba literară se folosește, în general, o altă denumire a hreanului, de origine neslavă. În dialecte și în diverse monumente lingvistice apar variante diferite ale acestei denumiri: mārrutks (EM, 2,584), mēr-rutks, mērāutks (EM, 2,620), mēr(r)uks (EH, 1,809), mārrakas (EM, 2,583), māraka (J. Endzelīns, La. Gr., 76). Aceste cuvinte sunt împrumuturi din germană, doar al doilea component al cuvântului fiind tradus (cf. J. Sehwers, 78). Variația fonetică se explică fie prin diversitatea surselor din care a fost împrumutat cuvântul (germ. de jos mahrreddick, germ. de jos mediu merredich), fie prin schimbările produse deja în limba letonă. Ultimele două forme au apărut prin asimilare. O asemenea asimilare vocalică este cu totul neobișnuită în limbile baltice; de aceea, este posibil ca aici să se manifeste influența limbii livone (cf. J. Endzelīns, La. Gr., 76). În letonă găsim o denumire a hreanului cu această rădăcină, în care al doilea component nu este tradus — mērdīķis (EM, 2,618; J. Sehwers, 299). Aceste denumiri ale hreanului se găsesc deja în monumentele de limbă letonă din secolul al XVII-lea. G. Manc elis (Phras. lett. XVI) scrie „Merrettich, Swāti Rutki, Mahra — Rutki“, iar I. Langijas (Wb., 114) — „Mahrrutki, Meerettig. Sonst heissen sie swāhti Rutki“ (cf. J. Sehwers, 299). 70 Denumirea hreanului cu această rădăcină este atestată și fără urme ale celui de-al doilea component — márėne (EH, 1,792). 6. Trecând în revistă denumirile hreanului, observăm că limbile slave au o denumire veche, de origine neclară, pentru hrean. Această denumire a pătruns și în alte limbi indo-europene, printre care și în limbile baltice. Ea se întâlnește în dialectele lituaniene și într-o mică parte a dialectelor letone din Latgale. Celelalte dialecte letone au o denumire compusă pentru hrean, de origine germană, de obicei cu al doilea component tradus. Nu există nicio informație despre denumirea hreanului în limba prusacă veche. ABREVIERI alb. — albaneză angl. — engleză aram. — aramaică asyr. — asiriană aukšt. — dialectul aukštaitian avar. — avară balt. — belarusă bašk. — bașkiră bulg. — bulgară bur.-mong. — buriato-mongolă ček. — cehă čuv. — ciuvașă dan. — daneză erz. — erză est. — estonă evenk. — evenkă gr. — greacă hebr. — ebraică ide. — indo-europeană isp. — spaniolă it. — italiană kazach. — kazahă lat. — letonă lenk. — poloneză lezg. — lezgină liet. — lituaniană lot. — latină luž. — sorabă (lusaciană) mokš. — mokșă mold. — moldovenească norv. — norvegiană oland. — neerlandeză oset. — osetină polab. — polabă port. — portugheză pranc. — franceză rum. — română rus. — rusă sen. — veche serb.-chrv. — sârbo-croată skr. — sanscrită sloven. — slovenă slovk. — slovacă ssl. — slavă veche suom. — finlandeză șved. — suedeză tadj. — tadjică tuv. — tuvină ucr. — ucraineană ung. — maghiară mij. — mijlocie germ. — germană žem. — žemaițiană Gl — Gelgaudiškis, districtul Šakiai Grš — Griškabūdis, districtul Naumiestis Grž — Gružiai, districtul Joniškėlis Kbr — Kybartai Nm — Kudirkos Naumiestis Plv — Pilviškiai, districtul Vilkaviškis Rk — Rokiškis Sdk — Sudeikiai, districtul Utena Sdr — Sudargas, districtul Šakiai Snt — Sintautai, districtul Kudirkos Naumiestis Trgn — Tauragnai, districtul Utena Vrb — Virbalis, districtul Kybartai Všk — Vaškai, districtul Linkuva Žr — Zarasai 71 LITERATŪRA 1. M. A. Alksnis, Filologu biedrības raksti, 12, 26-48, Rīgā (1932). 2. K. Alminauskis, Die Germanismen des Litauischen, Kaunas, 1935. 3. E. Berneker, Slawisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1908-13. 4. É. Boisacq, Dictionaire étymologique de la langue grecque, Heidelberg-Paris, 1916. 5. A. Brückner, Die slavischen Fremdwörter im Litauischen, Weimar, 1877. 6. A. Brückner, Słownik etymologiczny języka polskiego, Kraków, 1927. 7. А. Будилович, Первобытные славяне, 1, Киев, 1878. 8. G. Buschan, Vorgeschichtliche Botanik der Cultur- und Nutzpflanzen der alten Welt auf Grund prähistorischer Funde, Breslau, 1895. 9. A. De Candolle, Der Ursprung der Culturpflanzen, Leipzig, 1884. 10. J. Dagys, Lietuviškas botanikos žodynas, Kaunas, 1938. 11. B. Даль, Толковый словарь живого великорусского языка, 1-4, Москва, 1955. 12. Daukšos Postilė, fotografuotinis leidimas, Kaunas, 1926. 13. J. Endzelīns, Latviešu valodas gramatika, Rīgā, 1951. 14. J. Endzelin, Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung auf dem Gebiete der indogermanischen Sprachen, 44, 46-69, Göttingen (1911). 15. EH— J. Endzelīns, E. Hauzenberga, Papildinājumi un labojumi K. Mühlenbacha Latviešu valodas vārdnīcai, 1-2, Rīgā, 1934-46. 16. EM— J. Endzelīns, K. Mühlenbacha Latviešu valodas vārdnīca, 1-4, Rīgā, 1923-32. 17. E. Fraenkel, Litauisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1955-8. 18. E. Fraenkel, Indogermanische Forschungen, 53, 123-34, Berlin-Leipzig (1935). 19. P. Galenicks, Latvijas PSR flora, 2, Rīgā, 1955. 20. G. Gerullis, Die altpreussischen Ortsnamen, Berlin-Leipzig, 1922. 21. G. Gerullis, Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung auf dem Gebiete der indogermanischen Sprachen, 50, 233, Göttingen (1922). 22. Л. Хакулинен, Развитие и структура финского языка, 2, Москва, 1955. 23. V. Hehn, Kulturpflanzen und Hausthiere in ihrem Übergang aus Asien nach Griechenland und Italien sowie in das übrige Europa. Siebente Auflage. Neu herausgegeben von O. Schrader mit botanischen Beiträgen von A. Engler, Berlin, 1902. 24. J. Hoops, Reallexikon der germanischen Altertumskunde, 1, Strassburg, 1911. 25. T. E. Karsten, Indogermanische Forschungen, 26, 236-58, Strassburg (1909). 26. В. И. Костельницкий, Русско-литовские языковые связи по словарным материалам литовского языка, Ленинград, 1953 (rankraštis). 27. P. Kretschmer, Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung auf dem Gebiete der indogermanischen Sprachen, 29, 381-483, Gütersloh (1888). 28. L. k. žd. — J. Balčikonis, Lietuvių kalbos žodynas, 2, Kaunas, 1947. 29. J. Loewenthal, Archiv für slavische Philologie, 37, 377-94, Berlin (1920). 30. J. Loewenthal, Zeitschrift für slavische Philologie, 7, 406-8, Leipzig (1930). 31. K. Lokotsch, Etymologisches Wörterbuch der europäischen (germanischen, romanischen und slavischen) Wörter orientalischen Ursprungs, Heidelberg, 1927. 32. V. Machek, Česká a slovenská jména rostlin, Praha, 1954. 33. V. Machek, Lingua Posnaniensis, 2, 145-161, Poznań (1950). 34. A. Meillet, Études sur l’etymologie et le vocabulaire du vieux slave, Paris, 1902. 35. G. Meyer, Etymologisches Wörterbuch der albanesischen Sprache, Strassburg, 1891. 36. F. Miklosich, Etymologisches Wörterbuch der slavischen Sprachen, Wien, 1886. 37. G. H. F. Nesselmann, Wörterbuch der littauischen Sprache, Königsberg, 1851. 38. Л. Нидерле, Славянские древности, Москва, 1956. 72 39. M. Niedermann, Tauta ir Žodis, 2, 438-44, Kaunas, 1924. 40. J. Otrębski, Wschodniolitewskie narzecze twereckie, 3, Kraków, 1932. 41. A. Rosetti, Influența limbilor slave meridionale asupra limbii române (sec. VI-XII), București, 1953. 42. Ph. Ruhig, Littauisch-Deutsches und Deutsch-Littauisches Lexicon, Koenigsberg, 1747. 43. O. Schrader, Reallexikon der indogermanischen Altertumskunde, 1, Berlin, 1917. 44. J. Sehwers, Sprachlich-kulturhistorische Untersuchungen vornehmlich über den deutschen Einfluss im Lettischen, Leipzig, 1936. 45. Pr. Skardžius, Die slavischen Lehnwörter im Alt litauischen, Kaunas, 1931. 46. F. Slawski, Słownik etymologiczny języka polskiego, 1, Kraków, 1952-6. 47. P. Snarskis, Vadovas Lietuvos TSR augalams pažinti, Vilnius, 1954. 48. W. Swederski, Acta Sociatatis Botanicorum Poloniae, 3, Nr. 2, 242-52, Warszawa (1926). 49. C. Szyrwid, Dictionarium trium linguarum. Quinta editio, Vilnae MDCCXIII. 50. M. Vasmer, Russisches etymologisches Wörterbuch, 1-3, Heidelberg, 1950-7. 51. J. Wackernagel, Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung auf dem Gebiete der indogermanischen Sprachen, 43, 277-98, Göttingen (1910). 52. A. Walde, Lateinisches etymologisches Wörterbuch, Heidelberg, 1910. 53. F. L. K. Weigand, Deutsches Wörterbuch, 1, Giessen, 1909. О ПРОИСХОЖДЕНИИ НАЗВАНИЙ НЕКОТОРЫХ РАСТЕНИЙ В БАЛТИЙСКИХ ЯЗЫКАХ А. И. САБАЛЯУСКАС Резюме Укроп (Anethum graveolens) Укроп является давно известным культурным растением. В индоевропейских языках встречаются разные названия этого растения. Славянские языки имеют общее название укропа (русск. укроп, укр. кріп, чеш. kopr и др.). Происхождение данного названия неясное. Вернее всего, оно имеет тот же корень, что и славянское название крапивы (русск. крапива, чеш. kopřiva, болг. коприва и др.). Литовцы название укропа (krãpas) позаимствовали у славян, скорее всего у поляков. Из польского языка это название попало и в некоторые диалекты латышского языка (kropas). Но вообще в латышском языке употребляется название укропа немецкого происхождения (dille). Иногда такое название (dilė, dilutė) обнаруживается и в литовском языке. О названии укропа в древнерусском языке что-нибудь определённого сказать трудно. 73 Тмин (Carum carvi) Исторические данные показывают, что тмин является давно известным культурным растением. В большинстве индоевропейских языков обнаруживается одинаковое название тмина. В греческий язык оно (κύμινον), по всей вероятности, проникло из семитских языков. Из греческого языка это название попало в латинский язык (cuminum), а оттуда разными путями — в другие европейские языки. В литовских диалектах больше всего употребляется название тмина (kmynas), позаимствованное у славян. В литовском языке это слово испытывало разные фонетические изменения: akmynas, ikmynas, kūmnas, knūnas, kitūnas. В небольшой части диалектов употребляется название тмина (kimelis), позаимствованное из немецкого языка. В латышский язык название этого растения попало тоже двумя путями: из немецкого и русского языков. Немецкого происхождения являются формы с формантом -l- (kimele, kēmele, ķimele), а русского — без этого форманта (ķimene, ķimins, ķimens и др.). Разные фонетические варианты названия тмина (kērneles, ķinepes) возникли уже на почве латышского языка. О названии тмина в древнепрусском языке нет никаких данных. Хрен (Cochlearia armoracia) В индоевропейских языках встречаются разные названия хрена. Но эти названия чаще всего не являются древними. Древнее название хрена обнаруживается в славянских языках (русск. хрен, болг. хрян, польск. chrzan и др.). Славянское название хрена, вернее всего, является того же происхождения что и греческое χεράνιον. Из славянских языков это название проникло и в другие европейские языки. У славян название хрена позаимствовали и литовцы (krienas). Это название обнаруживается и в некоторых латгальских диалектах латышского языка. В большинстве латышских диалектов употребляется название mār(r)utks и разные фонетические варианты этого слова. Данное название латыши позаимствовали из немецкого языка, только второй компонент перевели на латышский язык (ruts „редька“). О названии хрена в древнепрусском языке нет никаких данных.