Lietuvių kalbos vardininko su dalyviu (nominativus cum participio) struktūra ir raida

GRAMATINĖS KATEGORIJOS IR JŲ RAIDA LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI XVIII (1978) V. AMBRAZAS STRUCTURA ȘI EVOLUȚIA NOMINATIVULUI CU PARTICIPIU (NOMINATIVUS CUM PARTICIPIO) ÎN LIMBA LITUANIANĂ Prin termenul tradițional de nominativ cu participiu (în continuare – VD) sunt desemnate de obicei construcțiile în care, alături de verbe cu sens explicativ¹, apare un participiu la nominativ, aflat în propoziție în poziția unui atribut predicativ (adjunct) și având relații sintactice duale: cu verbul și cu nominativul unui substantiv sau al unui pronume, de exemplu: tatăl se simțea bolnav, oaspetele s-a prefăcut că nu observă, el spunea că muncise din greu, fratele pretindea că nu mă întorsesem. Nominativul participiului depinde aici de verb și îi exprimă conținutul; în același timp, el este legat semantic și acordat formal cu nominativul unui substantiv sau al unui pronume, care exprimă totodată subiectul atât al acțiunii verbului, cât și al acțiunii participiului. Structura și evoluția VD îi preocupă de multă vreme pe lingviști. Această construcție a fost discutată încă în gramaticile lui D. Klein (KlG 165; KlC 111), apoi este menționată în majoritatea gramaticilor limbii lituaniene din secolele XVII–XIX (SC 82–4; R 150; MG 188–9; OsG 162, 165; HG 336; SchG 317). Numeroase exemple de VD din lituaniana contemporană au fost oferite de J. Jablonskis (1957: 456–7, 557), care le considera anumite forme de exprimare participială, și de J. Balkevičius (1963: 101–3; 403 tt.), iar din scrierile vechi – de K. Būga (1959: 116–7, 122–3) și mai ales de J. Palionis (1967: 152–3). E. Fraenkelis (1928: 18–9) a descris VD ca pe un caz distinct de întrebuințare a nominativului. Comparând VD din lituaniană și letonă cu fapte corespunzătoare din limbile slave, A. Potebnia (Потебня 1958: 156–67) a explicat geneza acestei construcții, iar mai târziu au propus explicații considerabil diferite E. Tanglis (1928: 48 tt.) și I. Marvanas (1962; 1969: 18). Analizând verbul predicativ, V. Sirtautas (1965: 27–32; 1968: 305–38) a descris concepția despre VD în lituaniana contemporană. Totuși, structura sintactică și întrebuințarea VD în monumentele vechi ale limbii nu au fost descrise sistematic, iar originea și evoluția sa sunt explicate în mod foarte contradictoriu. Întrucât istoria acestei construcții este legată direct de procesele fundamentale ale evoluției propoziției simple și de schimbarea opozițiilor sintactice ale centrului său gramatical – verbul –, se cuvine să fie cercetată în mod special. 1. STRUCTURA SINTACTICĂ A NOMINATIVULUI CU PARTICIPIU 1.1. VD este alcătuit numai cu verbe din anumite grupuri semantice². Diferitele forme participiale se combină cu acestea în moduri diferite. 1 Adică verbe capabile să guverneze propoziții subordonate explicative. Astfel de verbe cu regim frazal sunt numite și comentative (pentru termen, vezi aut. 1974: 210). 2 La fel ca formele personale ale verbului, VD poate fi alcătuit și din participii și participii indeclinabile, de exemplu: Iacob, înțelegând că moartea era aproape, și-a adunat toți copiii Valanč (LKŽ IV 129); Fierarul, știind că a dobândit un flăcău puternic, s-a apucat să făurească tot felul de lucruri Lt III 239; Anas are acele ramuri și pasărea însăși Lt III 394. 7 1.1. Participiile active din construcția VD depind, de regulă, de verbe care denotă: a) percepția fizică, de exemplu: a vedea, a zări, a simți, a-și da seama; verbe înrudite cu acestea sunt a (se) arăta, a părea: Bătrânul pare că nu mai are puteri Dauk (LKŽ VII 916); Tatăl și mama … au văzut că fiul nu mai putea vorbi (MLLG I 362); s-a simțit stând lângă casa doctorului CvR III 108; nu-și dă seama că a făcut o greșeală PaukštK 264; Aud pentru prima dată că are domni pe pământul său ŽemR I 24; ea se va dovedi a avea cea mai bună inimă ŠRagR III 233; (mașina) a arătat că și-a terminat lucrul ŽemR III 258; pare că nu știe nimic Kps; b) percepția și activitatea psihică, de exemplu: a crede, a bănui, a-și da seama, a se gândi, a ști, a înțelege, a constata, a-și reveni, a-și aminti, a-și aminti, a uita; aici pot fi incluse și verbe care denotă hotărârea și promisiunea de a acționa, de exemplu: a se angaja, a se oferi, a decide, a (se) promite, a intenționa, a amenința, a asigura, precum și credința și îndoiala, de exemplu: a (se) încrede, a se convinge, a spera, a se îndoi: El crede că îl visează pe Simon 321; bănuiesc că voi auzi ceva rău Klp; (MLLG I 75); poți crede că ai ajuns printre doctori renumiți CvR IX 93; Alții de vârsta dumitale știu totul, se pricep la toate Blv (LKŽ VII 833); crede că leagă snopi LKŽ II 385 visează că este în biserică KatkR 223; Acesta s-a speriat — vei ști că pasărea aceea nu există Lt III 394; am înțeles repede că m-am înșelat CvR II 220; și-a dat seama că spusese ceva nechibzuit ŽemR I 220; și-a dat seama că vorbea prea mult SimonVK I 158; Vilkads își aminti că nu-l ținuse pe loc miercuri LTRn 284; Petronėlė a constatat din nou că are ochi cerești ŽemR I 223; Rimeika… se oferă să-i aducă bolnavei preotul ŽemR III 88; aveam de gând să-i răspund atunci Baran (APh II 81); preotul l-a amenințat că îl va blestema Myk-PutS 304; mi s-a promis că mă va ajuta VaižgRR I 273; Degutis a promis că o va omorî BsRP 161; i-a promis că îl va ajuta Jrk (LKŽ III 211); spera că va avea o lucrătoare bună ŽemR II 7–8; avea încredere că va învinge furtunile mării VaižgRR I 368; sper că voi primi Baran (APh VII 110); Vincas s-a convins că făcuse o cumpărătură bună VaižgRR I 276; c) informația, de exemplu: a spune, a (se) destăinui, a anunța, a afirma, a menționa, a mărturisi, a vorbi, a povesti, a declara, a scrie, a (se) recunoaște, a se apăra, a se justifica, a jura, a se jura pe Dumnezeu, a se lăuda, a se plânge: Iar tu spuneai că nu ai sfâșiat JD I 172; Femeile au spus că nu mai aveau cu ce să facă focul Lt III 378; Argatul a declarat că dorea să primească o trăsură regală CvR V 34; Tatăl… mi-a arătat și a spus că mă adusese la școală ŽemR IV 31; a afirmat că au sărit peste gard CvR III 168; povesteau că văzuseră Šts (LKŽ VII 913); musafirul povestea că își depunea banii rămași la o bancă letonă ŽemR III 7; Ea a declarat că nu va da nimănui niciun cadou SimonVK I 280; Hatmanul… a declarat că ea se va întoarce în Lituania SimonŠL₂ 13; negustorul a semnat că va ceda toate bunurile sale BsRP 59; ți-am scris… că nu voi reuși să tipăresc Baran (APh VI 157); ei i-au mărturisit că furaseră banii regelui BsRP 33; Pečiūra… jura pe Dumnezeu că nu va mai fura Vien IMA 77; acela se justifica cu îndrăzneală, spunând că nu știa nimic Jrk 94; Antanas s-a apărat spunând că nu văzuse ŽemR III 347; cocoșul se lăuda că prinsese călăuza Ppr 341; omul s-a plâns că își pierduse moșia TMPs 50; lupul… se plânge că nu poate monta iapa ŽemR IV 455; d) starea emoțională și cea simulată, de exemplu: a se bucura, a se teme, a se îngrozi, a se îngrijora, a se preocupa, a se întrista, a regreta, a plânge, a se rușina, a se mira; a se preface, a se da drept, a se trăda, a se comporta, a ascunde (de sine), a se gândi, a fi: Vulpea… se bucura că va avea un mic dejun gustos LKŽ II 727; m-am bucurat că barza a prins-o pe Musėkr atęs Šil; se tem că nu și-au câștigat pâinea (rs); uneori (Petronėlė) se teme că soțul ei se va îndrăgosti de o plantă ŽemR I 225; mă îngrijorez că nu am ce pune ŽemR I 232; regret și nu mă pot ierta cât de nechibzuit am fost Kp (LKŽ III 25); plângea că nu împlinise speranța părinților VienUT 34; când m-a întâlnit s-a prefăcut că nu mă văzuse deloc Alvt (LKŽ II 633); cei mai bătrâni doi se dădeau drept foarte înțelepți BsRP 102; mama… s-a prefăcut că nu observase nimic Krėv Rg 193; nu spune niciun cuvânt, prefă-te că nu auzi Lt III 255; Cum știe el să sărute atât de repede, iar apoi te vei preface că nu știi nimic ŽemR I 221. Cel mai frecvent în construcția VD sunt folosite participiile active de prezent, care se pot combina cu toate verbele menționate. Participiile active de trecut sunt mai rare; în plus, nu se combină cu verbe- 8 cu cuvinte care denotă hotărârea și promisiunea de a acționa (a se angaja, a decide, a promite, a amenința, a asigura). Tocmai cu aceste verbe, precum și cu a crede, a se convinge, a spera, a se îndoi, a se apăra, care prin sensul lor lexical exprimă o anumită intenție și perspectivă a acțiunii, apar mai frecvent participiile active de viitor I. Pe de altă parte, participiile active de viitor I nu tind să fie asociate cu verbe care denotă o acțiune limitată la prezent sau la trecut, de exemplu a se trăda, a-și reveni, sau cu așa-numitele verba memoriae: a-și aminti, a-și aduce aminte, a uita (cu excepția construcțiilor cu participii cu sens modal, de exemplu își va aminti că va trebui să se întoarcă). Verbul a fi se asociază numai cu participii active de prezent (vezi 4.6.3.3). Construcția VD cu participii active frecventative de trecut apare numai în cazuri foarte rare. 1.1.2. Participiile pasive de prezent și de trecut din construcția VD depind aproape de aceleași grupuri de verbe ca și participiile active, însă sunt mai rare, iar domeniul lor de utilizare este mai restrâns. În limba contemporană, ele nu tind să fie asociate cu unele verbe de percepție psihică (a-și aminti, a-și aduce aminte, a uita), nu apar deloc cu verbe care denotă hotărârea și promisiunea de a acționa (a se angaja, a decide, a promite, a amenința, a asigura), cu unele verbe ale comunicării (a menționa, a depune mărturie, a vorbi, a anunța, a jura, a se jura) și cu verbul a fi. El se simțea vindecat LKŽ III 285; ei simțeau că sunt nedreptățiți intenționat de Normant VaižgP, IV 194; bătrânul parcă se simți împins pe planul al doilea CvR III 156; drumul i se păru cunoscut Šl; dimineața Jurgis arăta de parcă fusese bătut Kp.; Omul nu-și dă seama că este luat în râs Šts; atunci călătorul, dându-și seama că fusese înșelat, a spus DaukRR 331; Raza, neștiind că este nesuferită, cobora ŽemR I 262; (Katrė) își amintea că fusese deja despărțită de părinți ŽemR I 74; sper că voi fi achitată ŽemR III 284; Spune că este nedreptățită, dar cine știe ce-i cu ei Kltn; nu veți recunoaște în niciun chip că ați fost învinși JankKK 384; Întrebările acestea… cer neapărat să li se răspundă JabIR II 256; bătrânul se lăuda că era bine îngrijit și tratat Krž; iar copilul este și acolo nedreptățit și împins Krž; Nu se aude niciun zgomot, nu plânge, este certat VP 31; soldatul s-a prefăcut că fusese împușcat Ds; acum el se dă drept nedreptățit Kv; poate că fusese convins să se întoarcă Sd. 1.1.3. Participiile pasive de prezent pot depinde și de verbe care exprimă dorința, străduința (sau, dimpotrivă, lipsa dorinței, evitarea, teama, rugămintea ori obișnuința), de exemplu: a vrea, a se lăsa, a se da, a se supune, a-i plăcea, a aștepta, a se împotrivi, a cere, a implora, a ruga, a se obișnui, a îndura, a suporta, a se teme. Amândoi sunt bătrâni, amândoi vor să fie îngrijiți Tv (LKŽ V 317); poate vreți să fiți îngrijiți mai bine? ŽemR II 351; el s-a lăsat convins SimonVK I 40; și câinele bun se lasă dresat Ds (LKŽ V 324); nu ne vom lăsa nedreptățiți ŽemR II 71; el nu s-a lăsat mângâiat pe nas Vlkv; Larsenului îi place să fie lăudat (rš.); el așteaptă să fie dus Kv (LKŽ VII 185); Băiatul nu așteaptă să fie certat Als (LKŽ VII 186); atunci nu se va împotrivi să i se propună ŽemR I 261; calul se teme să fie lovit peste bot Škn³; A cerut să fie primit împreună cu prietenul său Šlv (LKŽ VII 262); Pečiūra nu mai striga și nu mai cerea să i se dea ceva VienIMA 78; se ruga să fie salvată din acel iad ŽemR II 233; au cerut să fie trimiși înapoi BaltSKVD I 138; Cartea îl convinsese astfel pe Niaura să fie răsfoită VaižgR IX 47; cere un vițel de dus și un mânz de călărit JabIRR I 457; Chiar veți suporta să fiți certați astfel? Alk (LKŽ V 641); cine ar putea suporta să fie lovit cu vorbe ca și cu niște bâte ČinlE III 122. 1.1.4. După cum se vede din exemple, VD se poate forma cu formele reflexive și nereflexive ale verbelor însele, de exemplu: a simți, a se simți, a vedea, a se vedea, a crede, a se crede, a ști, a se ști, a spune, a se spune etc. Mai obișnuite sunt formele reflexive, cu care VD se construiește de regulă în dialectul samogițian. Construcțiile cu forme verbale nereflexive, caracteristice unor dialecte din nord-estul Lituaniei⁴, sunt folosite și în limba literară- ³ În cazul lui a se teme a fost observat și participiul pasiv de trecut, de exemplu: nu se temea că va fi săpat devreme Skr (LKŽ V 386), prin urmare asemenea construcții ar putea fi încadrate și în grupul precedent (1.1.2). Totuși, participiul pasiv de trecut este extrem de rar aici, iar VD cu a se teme este legată de celelalte construcții din acest grup și prin sinonimia generală, precum și prin relațiile transformaționale; vezi 1.3.2. ⁴ Žr. VD paplitimo lietuvių kalbos tarmių plote kartografinę schemą aut. 1977: 17. 9 productive. In VD, only reflexive forms are used with the verbs prisiminti, apsimti, dievagytis, džiaugtis, stebėtis, baisėtis, apsimesti, išsižadėti, dėtis, tartis, girtis, skųstis, gintis, įsitikinti, būtis. Only non-reflexive forms are used here with the verbs atrodyti, nuspręsti, grasinti, užtikrinti, tvirtinti, minėti, liudyti, kalbėti, pranešti, prisiekti, nuliūsti, abejoti; mėgti, vengti, maldauti, paprasti, kęsti. 1.2.1. In the VD construction, the participle nominative (P) is subordinated to a verb (V), which is linked predicatively to the nominative of a noun or pronoun (N). In addition, P is also linked to N by a semi-predicative relation, but their connection is not direct, rather mediated—through V. The following diagram illustrates the relations among the constituents of VD, which emerge in the surface structure and are reflected in the grammatical forms of the words: 1.2.2. Such complex relations among the constituents of VD can be explained by treating the construction, from a synchronic perspective, as derived by transformation from two sentences of simpler structure. One of them (the constitutive, or embedded, sentence) is incorporated into the other (the matrix sentence) and occupies in it the position of a propositional object (or a semantic case with explanatory meaning), determined by the verb’s valency. For example, the construction tėvas sakosi dirbęs can be regarded as formed from the underlying sentences tėvas sako (tėvas dirbo), whose structure and mutual relations reveal its internal structure⁵. The verb of the matrix sentence, sako, here “opens” the position of a propositional object (a semantic case with explanatory meaning), occupied by the constitutive (embedded) sentence tėvas dirbo. In forming VD, the verb of this sentence is replaced by a participle in the nominative, while the subject nominative, which coincides with the corresponding form in the matrix sentence, is deleted⁶. In the surface structure, subject co-reference is often marked by a reflexive particle attached to the verb⁷. E.g.: fratele simte (fratele este bolnav) ⇒ fratele simte că este bolnav; tânărul s-a bucurat (tânărul s-a întors) ⇒ tânărul s-a bucurat că s-a întors; tatăl a amenințat (tatăl nu va ierta) ⇒ tatăl a amenințat că nu va ierta; copilul s-a obișnuit (copilul era bătut) ⇒ copilul s-a obișnuit să fie bătut; prietenul a recunoscut (prietenul fusese învins) ⇒ prietenul a mărturisit că fusese învins. Sentences with periphrastic passive forms are in turn derived from active ones, e.g.: vaikas įprato (vaikas buvo mušamas) ⇐ vaikas įprato (x mušė vaiką). The tense form of the verb in the embedded sentence and that of the participle in the surface structure usually coincide, but not always. When VD depends on verbs expressing an intention to act or a projection into the future, e.g.: tikėti(s), viltis, norėti, laukti(s), bijoti(s), prašyti(s), maldauti, the future tense is postulated in the embedded sentence, e.g.: berniukas laukė pavežamas ⇐ berniukas laukė (berniukas bus pavežamas) ⇐ berniukas laukė (x paveš berniuką). ⁵ The internal structure of a construction (Eng. underlying structure, Rus. внутренняя структура) is regarded as its syntactic invariant, determined on the basis of transformational relations with other constructions in the same language. Understood in this way, internal structure is syntactic and is not identical to deep structure (deep structure, глубинная структура), postulated by generative semantics. In general, transformations are used in this work only as a means of syntactic analysis of the sentence, not of its generation; cf. aut. 1974: 261 with lit. ⁶ Deletion of a co-referential noun phrase (Eng. Equi-Noun Phrase — Deletion, abbreviated END) is one of the most elementary transformations, also characteristic of infinitival constructions (aš prašiau valgyti, eisiu dirbti, etc.); cf. Rosenbaum 1967; Perlmutter 1971; Miller 1974: 224 ff.; Wegner 1975: 98. ⁷ In certain cases, the reflexive particle also helps avoid homonymy with corresponding appositive participial constructions; cf.: tėvas sakosi papietavęs ir tėvas sako papietavęs || pietau-damas. 10 Considerând verbul (V) centrul gramatical al propoziției și vârful relațiilor sale sintactice (Tesnière 1959; Fillmore 1968; Lehmann 1974; Нейд 1974) și notând propoziția subordonată prin S, sintagma nominală prin NP, iar participiul prin P, putem reprezenta structura internă a VD prin schema următoare: Modelul verbocentric al structurii propoziției permite explicarea poziției propoziției subordonate prin proprietățile de valență ale verbului și caracterizarea ei semantică. Prin urmare, este mai adecvat decât modelul dihotomic al lui N. Chomsky (1956) și al școlii sale, aplicat de asemenea construcțiilor participiale și infinitivale de tip VD din alte limbi (cf. Miller 1974: 232 tt.). 1.3.1. În ceea ce privește structura sa internă, VD corespunde acuzativului cu participiu și gerunziu (GD), reprezentat de asemenea prin NP₁ → S (vezi aut. 1974: 261). GD se deosebește însă prin faptul că NP din propoziția subordonată nu coincide cu NP din propoziția-matrice și, prin urmare, nu este eliminată, ci primește forma acuzativului în structura externă, cf.: fratele simte (mama este bolnavă) ⇒ fratele o simte pe mama fiind bolnavă. Dintr-o perspectivă sincronică, o mare parte dintre construcțiile VD pot fi considerate variante sintactice ale GD corespunzătoare. 1.3.2. Pornind de la aceeași structură internă ca în cazul VD, se poate deriva, prin aplicarea unei alte transformări, și o propoziție explicativă subordonată introdusă prin kad sau jog. În propoziția subordonată explicativă, ca și în VD, NP este eliminată, de exemplu: fratele simțea (fratele este bolnav) ⇒ fratele simțea că (jog) este bolnav (cf.: se simțea bolnav). Astfel de propoziții explicative sunt folosite ca sinonime sintactice ale VD. Ele se pot forma cu aceleași verbe ca VD, însă în limba literară se tinde mai degrabă să se prefere construcțiile participiale, ca fiind mai expresive stilistic și (mai ales cu verbele reflexive) lipsite de ambiguitate. În această privință, relația dintre VD și propozițiile explicative diferă de cea dintre GD și acestea. Și VD cu participii prezente active au propoziții explicative sinonime atunci când depind de verbe care exprimă dorința, străduința, teama, rugămintea sau obișnuința (vezi 1.1.3). La formarea unor astfel de propoziții explicative, în propoziția subordonată nu are loc transformarea pasivă, V este exprimat prin forma condiționalului, iar NP este pronominalizată, de exemplu: bolnavul voia (x îl va vizita pe bolnav) ⇒ bolnavul voia să-l viziteze; în mod similar cu leisti(s), mėgti, laukti(s), prašyti(s etc. O altă particularitate a acestui grup este sinonimia cu construcțiile infinitivale. Construcția infinitivală se formează din propoziția subordonată transformată la pasiv, în care NP coreferențială este eliminată, iar la infinitiv este trecut verbul auxiliar, de exemplu: bolnavul voia să fie vizitat sau (după verbele leisti(s), duotis, prašytis) — și însăși forma participiului pasiv, de exemplu, mama nu s-a lăsat deloc convinsă (SKr (LKŽ VII 245). Construcții infinitivale sinonime pot avea și unele VD cu participii active, și anume cele dependente de verbe care exprimă intenția și perspectiva acțiunii, precum apsiimti, nuspręsti, žadėti, grasinti, užtikrinti, tikėtis, viltis etc., de exemplu: tatăl a promis (tatăl se va întoarce) ⇒ tatăl a promis să se întoarcă. Așadar, structura sintactică internă a VD coincide cu cea a propozițiilor explicative și, în anumite cazuri delimitate lexical și semantic, și cu structura internă a construcțiilor infinitivale. Din aceleași propoziții de bază, prin aplicarea unor transformări diferite, se pot forma atât VD, cât și propozițiile explicative și construcțiile infinitivale de tipul indicat. 1.3.3. În construcția VD, participiul îndeplinește un rol sintactic și semantic asemănător cu cel al formei personale a verbului din propoziția subordonată explicativă. El poate avea în subordine diverse cazuri și infinitive și poate alcătui construcții complexe- 11 ții, în componența cărora intră, la rândul lor, și propoziții subordonate. În construcția VD, predicatului nominal al propoziției subordonate explicative îi corespund îmbinări ale participiilor verbului būti cu formele de nominativ ale substantivelor, de exemplu: panos pasijuto besą baltos iki juostai Lt III 253 (pentru detalii, vezi aut. LKG II 359). Formelor verbale compuse ale timpurilor le corespund îmbinări ale participiilor cu sens lexical deplin cu participiile verbului auxiliar būti, de exemplu: sakės esąs pavalgięs Skd; mama sakės buvusi sutikusi savo seserį Yl; Laumė… suprato apgauta esanti MLLG II 60; Jis laukė būsiąs kaip visados apibar tas ir iškoneveiktas VaizgP 16 (vezi și LKG II 359, 361). Acestea pot funcționa și ca echivalente ale timpurilor compuse incipiente și ale celor de perfect, dar sunt mult mai rare, iar unele forme (de exemplu, cu îmbinări participiale ale timpului trecut frecventativ) par posibile doar teoretic. Așadar, alături de VD cu participii izolate, avem o paradigmă întreagă de VD cu îmbinări ale participiilor verbului būti și ale altor participii cu diverse sensuri lexicale, de exemplu: tatăl pretindea că fusese, că avea să fie pe cale să plece „ „ că este, că fusese, că avea să fi venit „ „ „ „ „ mušamas „ „ „ „ „ muštas În VD, construcțiile cu participii cu sens lexical deplin și îmbinări participiale corespund întru totul formelor compuse ale modului indirect (vezi aut. 1977: 7–8). 1.4. După structura exterioară, de VD se apropie construcțiile alcătuite din verbe fazale precum liautis, paliauti, baigti, nustoti, mesti etc., împreună cu participii active ale trecutului frecventativ, care au de obicei valoare imperfectivă, de exemplu: liaukis barškėjus Gs; vėjas nustojo pūtęs Lzd; puodžius metė prekiavęs LTR. În asemenea cazuri, participiile active ale trecutului frecventativ nu se combină cu îmbinări participiale. Prin structura lor internă, aceste construcții se deosebesc de VD. În ele, lexemele liautis, baigti, nustoti nu desemnează o acțiune distinctă, ci doar conferă acțiunii participiului o caracterizare fazală de încheiere. Ca bază a unor enunțuri precum ar baigei lauką akėnes? (Rdm) trebuie considerat verbul akenti cu trăsătura de încheiere a acțiunii, exprimată lexical în acest caz, dar care în alte cazuri poate fi exprimată și prin mijloace derivaționale, cf. ar suakenai lauką?. Dintr-o asemenea structură nu se poate deriva o propoziție explicativă (*baigei, kad akėnai), însă se pot deriva construcții cu infinitivul regent (baigei akenti, lioveisi pūsti, metė prekiauti etc.), la fel ca în cazul verbelor fazale care exprimă începutul acțiunii (pradėjo || ėmė akenti, pūsti, prekiauti…) și al verbelor modale (norėjo, galėjo, turėjo eiti). Pentru detalii despre aceste construcții și evoluția lor, vezi 4.1. Faza finală a acțiunii este marcată și de unele verbe care au sens lexical autonom și se construiesc, de asemenea, cu forme de nominativ ale participiilor active ale trecutului frecventativ, de exemplu: sustok bėgęs, žirgūžėli LB 109; panačiai parėjo medžioje Plng; kada sugrįši krygaitėn joje? KlvD 250; jis atsikėlė klūpojęs ŠRagĮT 282 (vezi aut. 1964: 56). Prin structura lor internă, asemenea construcții corespund atributelor predicative dependente de verbe de stare și de mișcare. Ele se derivă din două propoziții de bază, dar nu observăm între ele relații explicative (de obiect propozițional), de exemplu: žirgas bėgo + žirgas sustojo ⇒ žirgas sustojo bėgęs, cf. construcțiile corespunzătoare cu adjective: tėvas grįžo + tėvas (buvo) piktas ⇒ tėvas grįžo piktas. În mod similar sunt formate și construcțiile verbelor (iš)(nu)kęsti, (iš)kentėti, ištverti, susivaldyti, susilaikyti etc. cu forme negative de nominativ ale participiilor active ale trecutului frecventativ, de exemplu: sesuo iškentė + sesuo nešnekėjo ⇒ sesuo iškentė nešnekėjusi (pentru detalii, vezi 4.1.1.). În cazurile de dublă negație propriu-zisă, pentru structura internă se postulează forma participiului fără negație: jis neiškentė + jis pasakė ⇒ jis neiškentė nepasakęs. Așadar, structura internă a construcțiilor nominative cu participii folosite în limba lituaniană contemporană nu este uniformă. O trăsătură caracteristică a VD este derivarea transformațională din propoziții de bază între care se stabilesc relații explicative. 12 2. NOMINATIVUL CU PARTICIPIU ÎN TEXTELE LITUANIENE DIN SECOLELE XVI–XVII Textele din secolele XVI–XVII consemnează o etapă ceva mai veche a evoluției VD decât cea din dialectele lituaniene actuale; în unele privințe, diferă și relațiile acestei construcții cu alte mijloace sintactice. Datele din scrierile vechi ajută la înțelegerea mai bună a formării și evoluției ulterioare a VD. 2.1. Răspândirea și relația cu construcțiile din original 2.1.1. VD nu este foarte răspândit în scrierile vechi. În toate textele din secolele XVI–XVII examinate găsim doar aproximativ 500 de exemple, astfel încât VD este aici de circa 6 ori mai rar decât GD (cf. aut. 1969). Totuși, în ceea ce privește frecvența relativă de utilizare în scrierile diferiților autori, cele două construcții sunt asemănătoare. VD este folosit cel mai adesea de B. Vilentas, J. Bretkūnas și S. Vaišnoras, adică de autori proveniți din dialectele samogit și ale lituanienilor din Prusia Mică, zona vestică a dialectului aukštaitian. Indicatorul de frecvență al construcției (numărul de construcții într-un fragment de text de aproximativ 40 000 de semne tipografice) variază aici între 5 și 2. Este cel mai ridicat în „Punktai” al răsăriteanului K. Sirvydas (5, 6), unde se apropie chiar de indicatorul de frecvență al GD (7, 7). În alte scrieri reprezentând dialectul aukštaitian de est (de exemplu, AK, Ev), însă, VD este mult mai rar, iar în publicațiile reformate, bazate mai ales pe dialectul din Kėdainiai, această construcție trebuie căutată cu lumânarea (de pildă, în cele mai importante publicații calvine — Postilla din 1600 și Noul Testament al lui Chylinskis — indicatorul frecvenței VD este de numai circa 0,2). Utilizarea mai frecventă a VD în „Suma evangelijų” (1653) poate fi pusă în legătură cu alte elemente samogite ale limbii acestei publicații, dintre care sunt destule (cf. Palionis 1967: 76), respectiv cu posibila origine a traducătorului din Samogitia sau din zona de la marginea Samogitiei. Acest lucru sugerează că VD, la fel ca GD, era cel mai răspândit în secolele XVI–XVII în dialectele samogit și ale lituanienilor din Prusia Mică, zona vestică a dialectului aukštaitian, ceva mai rar la aukštaitienii de est, iar în zona nordică și centrală a dialectului aukštaitian de vest (conform clasificării noi, dialectul šiauliai al aukštaitienilor de vest) era rar și neproductiv. Așadar, arealul de utilizare a VD în secolele XVI–XVII, stabilit pe baza scrierilor vechi, coincide aproximativ cu cel actual, dar pare ceva mai extins și cuprinde o parte a dialectului aukštaitian de est, unde, în prezent, VD aproape că nu se mai folosește după verbele reflexive. 2.1.2. Pe lângă dialectul autorilor, răspândirea VD în scrierile din secolele XVI–XVII a fost determinată și de alte împrejurări, dintre care cele mai importante sunt relația cu construcțiile corespunzătoare din original, natura și genul acestora. Statisticile privind răspândirea VD (vezi tabelul 1) arată deja limpede că această construcție este folosită mai intens în scrierile originale sau semi-originale decât în traduceri. În „Postilla” compilată a lui J. Bretkūnas, ea este de patru ori mai frecventă decât în traducerea Bibliei. În prefețele lituaniene ale traducerilor lui S. Vaišnoras găsim 7 exemple de VD, iar în traducerea mult mai amplă a lucrării „Apie popiežiškąją mišą” (în principal din germană) — 9. Se remarcă îndeosebi utilizarea intensă a VD în „Punktuose sakymų”. Acest lucru este cu atât mai demn de reținut cu cât nici în graiurile actuale din împrejurimile Anykščiai—Ukmergė, de unde se pare că provenea autorul însuși (cf. Zinkevičius 1971: 153—167 cu lit.), nici în zonele mai apropiate de Vilnius, al căror dialect a contribuit la formarea limbii orientale a scrierilor lituaniene din secolul al XVII-lea (Zinkevičius 1972: 90 tt.), VD cu verbe reflexive nu se mai folosește în prezent. Este puțin probabil ca și în secolul al XVII-lea să fi fost acolo principalul centru de utilizare a acestei construcții — la vremea aceea, acesta se afla, cel mai probabil, tot în Samogitia și în Prusia Mică. Frecvența mai mare a VD în scrierile integral sau parțial originale se explică prin faptul că autorul era mai puțin constrâns de influența limbii originalului. Acest lucru este confirmat de compararea textelor traduse cu originalele. 13 În părțile Bibliei lui J. Bretkūnas traduse din germană, următoarele mijloace sintactice din original au fost traduse prin construcții VD: a) propozițiile subordonate din fraze cu subordonare explicativă, de exemplu: szinnokes smertimi mirsens I Moz 20, 7 – so wisse / das du des tods sterben must; ghis dėiosi tho negirdins I Sam 19, 27 – er thet als hóre ers nicht; b) propozițiile din fraze coordonate (cu conjuncție sau fără conjuncție), de exemplu: paleiskem, jei nenories mana uszmuschama I Sam 19, 17 – las mich gehen / oder ich tödte dich; kaip galli sakiti (nubr. -es) manne milins Teis 16, 14 – Wie kanstu sagen / du hast mich lieb. c) construcții infinitivale, de exemplu: welcziaus… kariaudiens Iz 27,4 – ich möcht… kriegen. d) construcții cu atribut predicativ, de exemplu: ieib netartumbeis nekaltas esans Jer 30,11 – das du dich nicht vrschuldig haltest. e) alte enunțuri diverse, de exemplu: ir randosi teipo esą V Moz 22,28 – und findet sich also; Ach welcziaus tą kardą turrins Rankoia IV Moz 22,29 – Ah / das ich itzt ein schwert in der hand hette. Dintre cele patru VD din Evanghelia după Luca, trei traduc construcții infinitivale latine (de exemplu: tikities atgause 6,34 – speratis recipere (tot astfel, gr.: ἐλπίζετε λαβεῖν), iar într-un caz, o sintagmă verbală cu substantiv: naritis sweikinami: dilig itis…salutationes 11,43. .. Așadar, nici în originalul german, nici în cel latin al traducerilor lui J. Bretkūnas nu existau construcții apropiate de VD ca formă exterioară. Mijloacele sintactice pe care autorul le-a tradus prin VD puteau fi redate și prin enunțuri lituaniene cu structura corespunzătoare (propoziții subordonate, construcții cu infinitiv și altele), fără a încălca în vreun fel regulile limbii lituaniene. Faptul că, în multe cazuri, autorul a ales VD, învingând astfel atracția limbii originalului, poate fi explicat doar prin productivitatea ridicată a VD în dialectul aukštaitian de vest din Prusia Mică al epocii. Alegerea adecvată, atentă stilistic, a VD și alternarea sa cu propoziții subordonate² și alte construcții demonstrează totodată măiestria deosebită a traducătorului și simțul său viu al limbii. În „Postilla” lui M. Daukša găsim 63 de VD, dintre care majoritatea (46, adică 74%) sunt construcții cu forme ale participiului lui būti (esąs, esanti, esą). De remarcat că dintre acestea, 38 sunt folosite la traducerea construcției poloneze accusativus cum infinitivo cu verbul być, adică a unei construcții împrumutate din latină³, care nu are un echivalent de aceeași formă în limba lituaniană vie; de exemplu: idant’ paroditus essąs tikrūu anų Pranaszų 504₂ – aby się okazał być prawym onym Prorokiem W 857; kas… ręgis taw’ essąs artimu anám 322₂₀ – Ktoryż… zda się tobie bliżnym być onemu 534.Faptul că traducătorul s-a străduit să găsească un echivalent semantic pentru această construcție explică utilizarea mai frecventă decât în alte texte a VD cu participii ale lui būti. Doar 4 dintre aceste construcții traduc în DP propoziții subordonate, iar 2 — enunțuri de altă structură. Dintre VD cu participii ale altor verbe, 8 corespund și ele construcțiilor infinitivale din original, 7 — propozițiilor subordonate cu że, aby, iż, iakoby, iar 2 — construcțiilor participiale. Prin urmare, relația VD cu originalul corespunde pe deplin tendinței generale a traducerii lui M. Daukša — aceea de a reda originalul cât mai exact- 1Fragmentele din scrierile lui J. Bretkūnas și B. Vilentas au fost comparate cu ediția Bibliei lui Luther din 1549: Biblia: Das ist: die gantze heilige Schrifft… D. Mart. Luth. Wittemberg. Gedruckt durch Hans Lufft. Pentru comparația cu Vulgata au fost folosite următoarele ediții: Biblia Sacra Vulgatae editionis Sixti Quinti Pont. Max. iussu recognita atque edita Romae… MDXCIII; Novum Testamentum graece et latine… curavit Eberhard Nestle Stuttgart, ¹1921. Citatele din aceste texte nu sunt marcate prin abrevieri. 2Uneori, propozițiile subordonate sunt înlocuite cu VD la corectarea manuscrisului, de exemplu: O tu Mote ar szinnaisi ischgananti Wirą? (tais. iš bau ischganasi Wirą?) I Kor 7,16 – ob du den man werdest selig machen? – si virum salvum facies? 3 Dėl acc. c. inf. lenkų kalboje, kaip sintaksinės kalkės, žr. S. Kropaczek 1928: 424 tt.; J. Bauer 1972: 60; J. Safarewicz 1972: 148 tt. Kad VD senųjų raštų autorių buvo laikomas lenkų k. acc. c. inf. atitikmeniu, rodo ir „Punktų sakymų“ originalaus pamokslų teksto santykis su lenkišku vertimu: acc. c. inf. čia atitinka VD 21 atveju iš 51. 14 Nominativul cu participiu în scrierile din secolele XVI-XVII (date statistice) 1 lentelė Šaltiniai Apimtis (lankais) Vardininkas su dalyviu es. l. veik. būt. k. į. veik. bus. l. veik. es. l. nev. būt. l. nev. bus. l. nev. Bendras skaičius Skaičius 1-me lanke M. Mažvydo raštai (1547—1570) 6 1 — 1 — — — 2 0,3 B. Vilentas, „Enchiridion“ (1579) 1,2 4 — 1 — — — 5 4,2 B. Vilentas, „Euangeliac bei Epistolas“ (1579) 5 7 1 1 — — — 9 1,5 J. Bretkūnas, „Biblia…“ (1579—1590) 100 78(3) 26(1) 39(7) 14 4 — 161(11) 1,4 J. Bretkūnas, „Postilla…“ I-II (1591) 19 36(6) 25(2) 10(1) 14(3) 9(2) — 95(14) 5 J. Bretkūnas, „Giesmes Duchau[n]as…“ (1589) 2,3 5 1(1) 1 — — — 7(1) 3 M. Daukša, „Katechismas…“ (1595) 1,5 3 — — — — — 3 2 Anoniminis 1605 m. katekizmas 1,5 2 — — — — — 2 1,7 M. Daukša, „Postilla…“ (1599) 40 59(2) — 1 2 1 — 63(2) 1,5 Ischguldimas Evangeliv (1573) (ištraukos) 1,2 1 2 — — — — 3 3,3 S. Vaišnoras, „Margarita Theologica…“, PM etc. (1600) 11,3 26(6) 5(1) 3 22(3) 1 1 58(10) 5 „Postilla Lietvwizska“ (1600) 41,5 5 1 — — 1 — 7 0,17 „Punktay sakimu…“ I-II (1629—1644) 9 33(3) 20(3) 2 — 1 — 56 6,2 S. M. Slavčinskis, „Giesmes…“ (1646) 3,6 2 1 — — — — 3 0,8 „Kniga Nobaznistes…“ (1653) 5,5 1 — — 1 — — 2 0,4 „Summa… Evangeliv…“ (1653) 7 4(1) — 3 3(2) — — 10(3) 1,4 S. B. Chylinskis, „Novvm Testamentum…“ (1658…) 21,3 2 — 1 — — — 3 0,2 „Ewangelie Polskie y Litewskie…“ (1674) 3,5 2 1 — — — — 3 0,8 J. Rikovijus, „Naujos… Giesmju Knygos…“ (1685) 6,5 4 2 — — 1 — 7 1 275(21) 85(8) 63(8) 56(8) 18(2) 1 498(47) Pastaba. Kai konstrukcijoje yra keli dalyvių vardininkai, tai antroje, trečioje ar tolesnėse vietose einančių vardininko formų skaičius pateikiamas skliausteliuose 15 ginalo sakinio sintaksinę sandarą, nutolstant nuo jos nebent tik tada, kai ji prieštarauja lietuvių kalbos dėsniams. Tokiomis aplinkybėmis palyginti reti VD atvejai M. Daukšos raštuose yra itin simptomiški ir reikšmingi. Svarbiausių verstinių tekstų gretinimas su originalais rodo, kad VD paplitimas XVI–XVII a. raštuose tik iš dalies atspindi realią šios konstrukcijos vartojimo apimtį to meto gyvojoje kalboje. Vokiškų, lotyniškų, lenkiškų originalų kalboje konstrukcijų, savo išorine forma atitinkančių VD, visai nebuvo, todėl VD į raštus buvo ypač sunku patekti. Šiuo atžvilgiu VD vartosenai raštuose sąlygos buvo dar sunkesnės negu GD arba savaiminiam naudininkui, kurie turėjo stipresnę atramą lotynų kalboje. Turint omenyje tuo metu vyraujantį sakralinių tekstų vertimo pobūdį, net palyginti retą VD vartojimą verstiniuose raštuose galima paaiškinti tik dideliu konstrukcijos produktyvumu vertėjų tarmėje. VD senuosiuose raštuose – tai autochtoniškos, reikšmingos ir informatyvios to meto gyvosios kalbos konstrukcijos, prasiskverbusios pro aukštą originalų kalbos užtvarą. 2.1.3. Pagal pasiskirstymą įvairaus žanro tekstuose VD skiriasi tiek nuo GD, tiek nuo savaiminio naudininko ir kitų dalyvinių konstrukcijų. J. Bretkūno Biblijoje VD būdingesnis ne epinio, o didaktinio, filosofinio, teologinio stiliaus dalims. Pavyzdžiui, Povilo laiškuose jis dažnesnis negu evangelijose, Job, Pat, Sir knygose labiau vartojamas negu Moz, Kar, Mak. Žanro skirtumu veikiau reikėtų aiškinti ir dažnesnį VD vartojimą Naujojo testamento vertime (NT dažnumo rodiklis 2, 4, ST – 1,3). M. Daukšos Postilėje VD taip pat paprastai randamas pačiuose pamoksluose, o ne perikopių tekstuose (taigi vėl visai priešingai kaip GD ir savaiminis naudininkas, plg. aut. 1962: 41). 2.1.4. VD senuosiuose raštuose vartojami kaip aiškinamųjų sakinių su jungtukais jog, jeng, kad, kaip, bau ir kt. sintaksiniai sinonimai. Jų sinonimija yra pagrįsta vidinės struktūros bendrumu (plg. 1.3.2). Nuo tų pačių veiksmažodžių, kaip VD, priklauso ir aiškinamųjų sakinių šalutiniai dėmenys, plg.: passiszinūsi, ne ischmintingai kalbėiens BrB Job 42,3 – passiszinsta, jog tame sugrieschija BrB III Moz 5,4 ir pan. Šiuo atžvilgiu VD atitinka GD (žr. aut. 1974: 256 tt.). VD ir aiškinamųjų sakinių sinonimika ypač išryškėja J. Bretkūno Biblijos taisymuose. Daugelyje vertimo vietų, taisant rankraštį, aiškinamieji sakiniai pakeisti VD konstrukcija, pvz.: Sakos, jog (užbraukta) Diewą paszista Tit 1,16 (Sie sagen / sie erkennen Gott; confitentur se nosse); Wire, er szinai, bau tu ischganisi (nuo bau pabr., paraštėje: ischganisens) Moterį? I Kor 7,16 (was weissestu ob du das weib werdest selig machen? si mulierem salvam facies?); ne tardios, ieng (pabr.) tau gawes bucziau (pabr.) Filip 3, 13 (Ich schetze mich selbs noch nicht / das ichs ergriffen habe; me non arbitror comprehendisse); Nes tikiūsi kaip (pabr., virš. iōg) te pareisiu (pabr., parašt.: pereisens) ir ius reges (-iu nūbr., parašt.: sens) Rom 15, 24 (ich hoffe das ich dadurch reisen vnd euch sehen werde; spero quod praeteriens videam)⁴. Pažymėtina, kad priešingų atvejų, kur VD būtų taisomas į aiškinamąjį sakinį, J. Bretkūno Biblijos rankraštyje visai nepastebėta. Tai irgi rodo didelį VD populiarumą to meto gyvojoje kalboje, kuris tik iš dalies galėjo atsispindėti raštuose. 2.2. Forma gramaticală 2.2.1. Elementul verbal 2.2.1.1. VD cu verbe reflexive reprezintă aproximativ 90% din toate exemplele acestei construcții găsite în scrierile din secolele XVI–XVII. Majoritatea acestor verbe sunt aceleași ale căror forme nereflexive constituie elementul principal al GD. Distribuția lor semantică este prezentată în tabelul 2. Deoarece toate verbele reflexive care formează VD sunt intranzitive, potrivit trăsăturilor valențiale comune 4În mod similar, Filip 2, 23; I Kor 4, 7; Sir 32, 12; II Kron 19, 6; Rom 7, 15. 16 acestea nu sunt subdivizate, ci doar reunite în aceleași grupuri ca și VD din limba actuală discutate la 1.1. Totuși, verbele reflexive folosite în VD se deosebesc prin distribuția lor în cadrul construcției: verbele norėtis, geistis, melstis, privalytis sunt folosite numai cu participii prezente active și formează un grup aparte. Dintre verbele de percepție fizică folosite în VD predomină regėtis, cel mai frecvent întâlnit în această construcție în ansamblu (aproximativ 20% dintre exemple). Verbele rodytis ir jaustis sunt mult mai rare, iar pentru celelalte s-au observat doar exemple izolate. regėtis, rodytis, jaustis, justis, matytis, rastis regėjauš su jumis edąs ir geriąs DP 196₅; (zdąlem się z wami jeść y pić W 332); o anas rodesi tolaus eysiąs SE 848; esch ne jauczias hadna alba verta santi BrP II 268; paiusies ęsęs maz ne praritu nūg nuludimo DP 400₂₆ (poczujesz się być mało nie požartym W₃ 657); Idant… asanti matićiaus potą danguose SIG I 146₄; ir randosi teipo esą BrB V Moz 22, 28 (und findet sich also). Printre verbele de percepție psihică, VD apare mai des cu žinotis ir pasižinti; pentru celelalte găsim exemple izolate. žinotis, pasižinti, suprastis, (pra) (iš)manytis, dabotis, atmintis Acest lucru se cunoaște: evreii nu iubesc, ci urăsc (= urăsc) BrP I 110; De aceea, rușinându-se, nu vorbesc fără rușine (deasupra, subliniat: prostesc) BrB Job 42, 3 (mărturisesc că am vorbit fără să știu); au înțeles, iată, că sunt BrB I Moz 3, 7 (au fost avertizați că erau goi); își închipuie acestea, disprețuindu-le pe toate SP I 156–7 (= se înțelege că disprețuiește toate acestea); se cred drepți DP 364₃₆ (se socoteau drepți W 599); Regii, așadar, fiind fără odihnă DP 586₃₅ (Așadar, nu se socotește rege W 998); ca să-și amintească mereu | că sunt oi DP 209₂₉ (ca să-și amintească mereu că sunt oi W 353) De verbele de percepție psihică se apropie și verbele care exprimă așteptarea, tikėtis, tartis, care formează destul de frecvent VD, cu diverse forme de participiu activ și pasiv. tikėtis, tar(y)tis Nu te aștepta…să fim ascultați și ajutați SE 601; sperând că voi veni curând la tine BrB I Timot 3, 14 (hoffe auffß schirst zu dir zu komen); socotiți-vă morți față de păcat BrB Rom 6, 11 (hallet euch da für | das jr der Sünde tod seid; existimate, vos mortuos quidem esse peccato) În scrierile vechi, verbele care exprimă stări emoționale și simulate formează structura VD mult mai rar și se construiesc, de obicei, cu participii active la timpul trecut. džiaugtis, gailėtis, gėdytis, dėtis, darytis („dėtis“) Ea se bucură că a găsit SIG II 72₅; regretând că i-a dat fiica lui Alexandru BrB I Mak 11, 10 (Es hette jn gewenen | das er Alexandro die Tochter gegeben hette); O, voi, care trebuie să vă rușinați când ajungeți acolo BrB Job 6, 20 (sie… werden… sich schemen müssen | wenn sie dahin komen); el se făcea că nu aude BrB I Sam 10, 27 (er thet als höre ers nicht); știind că se dă drept mort DP 459₄ (żeby się zmyślał być vmárłym W 766)⁵. Dintre verbele de informație, în VD predomină sakytis, care, după frecvența de utilizare în construcțiile VD din scrierile vechi, ocupă locul al treilea (după regėtis și tikėtis). În scrierile vechi nu s-au observat construcții VD cu verbe de informație și participii non-active. sakytis, (pasi)girtis, gerbtis „girtis“, skųstis, išpažintis, (už)gintis, apsizadėti, (apsi)rašytis Lutherus s-a declarat devenit teolog MT3₁₇; Îndrăznesc să mă laud că voi sta astfel KN 32₂₀; Laudă-te că ești creștin RG 347₂₂; Nu vede… răutatea sa | și nu are de ce să se laude (chelpi sie že ich nie ma) SP II 116₆; David… se plânge că se află aproape 5 Cf. se prefăceau că nu se cunosc unul pe altul Galbrasčiai MLLG VI 44. 2. Gramatinės kategorijos ir jų raida 17 a se teme (= se teme că este aproape de pieire) SP I 199₁₂; neputând să ne apărăm, nu putem scăpa WP 142; Nu se dezvinovățește cel care a făcut (Nu se va apăra cel care a făcut) SP I 8₁₆; arzând, fiind învățăcel DP 162₃ (se părea că este străin W₂ P 26); cândva, unul… s-ar fi jurat să vă mănânce pe toți MT (PM) 32–32²; Sfântul Augustin… s-a găsit apropiindu-se de filosofia platonică și învățând-o MT 265; Dumnezeu… a descris… lumea, apele nefiind încă revărsate MT LI XXXI₇. Verbele care exprimă dorința, necesitatea și rugămintea (verba voluntatis), după cum s-a menționat deja, formează de regulă VD numai cu participii pasive la timpul prezent. a dori, a râvni, a se ruga, a fi obligat, a aștepta Ei vor să fie cinstiți, prețuiți și slăviți de stăpânul lor DP 497₃₆ (Ei vor să fie cinstiți și prețuiți și lăudați W 838)⁶; dorind să fie înviați și să fie cu Hristos MT 186ᵃ₅; David se ruga să i se răspundă în împărăție MT 193₆; trupul lui… trebuia purtat MT (PM) 31; Nu așteptând să fie rugat | să fie implorat, ci privind | lucrul… să se înduioșeze SE 168₁₅. Totuși, în astfel de construcții se pot întrevedea și urme ale folosirii participiilor active. În două pasaje din „Žemčiūga” de S. Vaišnoras, alături de participiul pasiv la timpul prezent apare și participiul activ la timpul prezent, de exemplu: Ir Pomilas norisi ischrschamas ir su Christumi e ssąs 267ᵃ₁₅; vezi și exemplul citat mai sus cu geistis. Participiul activ la timpul prezent este aici sinonim cu infinitivul, cf.: Norįsi ischrschamas | ir buti su Christumi 261₁₅ (de asemenea 261ᵃ₁₃). Verbul (be)velytis, echivalent ca sens cu verba voluntatis, formează VD cu participii active la prezent și la timpul trecut simplu, precum și cu participii pasive la prezent și la trecut. (be)velytis Dar welicziaus, dabar su iumis esas ir iumus bekalbas BrB Gal 4, 20 (Ich wolt aber | das ich jetz bey euch were | vnd meine stimme wandeln kündte; vellem autem esse… et mutare vocem); ghe weltusi nekada gimte negimi WP 11 (Ger. 53); bewelijes… wargus kenteje MT 181ᵃ: daugia isch szmoniu… weliasi nuszawinami, nei apsibiauinoghe BrB I Myk 1, 66 (liessen sich lieber tödten | denn das sie sich ver-unreinigen); mana dusche welitunse pakarta BrB Job 7, 15 (meine seele wünd-schet erlangen zu sein). Toate acestea sugerează că restrângerea VD după verba voluntatis la participiile pasive la timpul prezent nu este originară. Participiile active la prezent și la timpul trecut simplu, precum și participiile pasive la trecut, au fost, se pare, înlocuite în astfel de VD de infinitiv. 2.2.1.2. VD cu verbe nereflexive în scrierile vechi sunt mult mai rare. În ele sunt folosite de obicei aceleași verbe ale căror forme reflexive alcătuiesc VD. Ca element principal al construcției apar: verbe de percepție fizică regėti, veizdėti, parodyti, jausti Pharaonas regeia atsidwesens (deasupra: trezit) BrB II Moz 8, 15 (sahe | das er lufft kriegt hatte); weisdeket (a se uita) ką weike (-t tăiat) BrB II Kron 19, 6 (Sehet zu was ir thut); idant parodytu esas anu tikriiu Emanuelu DP 504₁₃ (aby się okazał być… W 858); Kuris žmogus iauzdamas essąs tokioié…garbeie… DP 422₇ (czując się być w takiej… chwale W 690); verbe de percepție psihică žinoti, suprasti, atmintį, dūmoti, sapnuoti; tikėti, tarti Szinok essas yszwaizdas BrGD LXXIV (126); Bet supratens, mirsens, adwa-dina sawensp Heretkius (subl., marg.: Kunigaikszcius) BrB I Mak 1, 6 (mercket | das er sterben würde); nótmena Karālumi essas ant’ žmonių DP 586₃₈ (nie pomni iż królem iest W 999); kuris… Prassidesti iau dumoti | Diewop noris prisiwersti BrGD ⁶ Într-un loc din manuscrisul Bibliei lui J. Bretkūnas, verbul norėti „a vrea” a fost înlocuit cu verbul ieškoti „a căuta”, unic în această construcție: Kurie ieschkas, milimi (subl. în marg.: kurie naris milimi) pagal kuna, tie werzia ius BrB Gal 6, 12 (die sich wollen angenehme machen nach dem Fleisch; volunt placere). 18 2 lentelė Clasificarea construcțiilor cu nominativ și participiu din scrierile secolelor XVI-XVII după elementul principal Verbe | Forma participială* | prez. activ | trecut activ | viitor activ | total activ | prez. pasiv | trecut pasiv | viitor pasiv | total pasiv | Număr total Sangrąžiniai jaustis, pajustis | 9 | 1 | — | 10 | — | — | — | — | 10 regėtis, matytis | 53 | 8 | 3 | 64 | — | 4 | — | 4 | 68 (pa) rodytis | 15 | 3 | 1 | 19 | — | — | — | — | 19 rastis | 2 | — | — | 2 | — | — | — | — | 2 (iš) (pra) manytis | 3 | 1 | — | 4 | — | 1 | — | 1 | 5 žinotis | 20 | 4 | 13 | 37 | 1 | 7 | — | 8 | 45 pasižinti | 15 | 3 | — | 18 | — | — | — | — | 18 suprastis, dabotis | 2 | — | — | 2 | — | — | — | — | 2 atmintis | 2 | — | — | 2 | — | — | — | — | 2 tikėtis | 26 | 3 | 20 | 49 | 2 | — | 1 | 3 | 52 tartis | 33 | 6 | 8 | 47 | 3 | 1 | — | 4 | 51 džiaugtis | 1 | 1 | — | 2 | — | — | — | — | 2 gailėtis | — | 7 | — | 7 | — | — | — | — | 7 gėdytis | — | 1 | — | 1 | — | — | — | — | 1 dėtis, darytis | 8 | — | — | 8 | 1 | — | — | 1 | 9 saky­tis | 34 | 18 | 3 | 55 | — | — | — | — | 55 (pasi) girtis, gerbtis | 8 | 1 | 1 | 10 | — | — | — | — | 10 skųstis | 2 | 1 | — | 3 | — | — | — | — | 3 (už)gintis | 1 | 4 | — | 5 | — | — | — | — | 5 išpažintis | 4 | — | — | 4 | — | — | — | — | 4 rašytis | — | 1 | 1 | 2 | — | — | — | — | 2 apsižadėti | 1 | — | — | 1 | — | — | — | — | 1 išsimanyti | — | 1 | — | 1 | — | — | — | — | 1 norėtis | — | — | — | — | 44 | — | — | — | 44 be (velytis) | 5 | 14 | — | 19 | 1 | 2 | — | 3 | 22 geistis, melstis, privalytis, lauktis | — | — | — | — | 4 | — | — | — | 4 244 | 78 | 50 | 372 | 56 | 15 | 1 | 72 | 444 Nesangrąžiniai regėti | — | — | 4 | 4 | — | — | — | — | 4 veizdėti, jausti, parodyti, pakesti | 2 | 2 | — | 4 | — | — | — | — | 4 žinoti | 5 | — | 2 | 7 | — | — | — | — | 7 bevelyti | 1 | — | — | 1 | — | — | — | — | 1 Kiti psich. percepcijos v. | 5 | — | 1 | 6 | — | — | — | — | 6 tikėti | 1 | — | 4 | 5 | — | — | — | — | 5 sakyti | 3 | 3 | — | 6 | — | — | — | — | 6 Kiti informacijos v. | 2 | 1 | — | 3 | — | — | — | — | 3 norėti | 4 | — | — | 4 | — | 1 | — | 1 | 5 Pasyvinės formos | 8 | 1 | 2 | 11 | — | 2 | — | 2 | 13 Iš viso | 275 | 85 | 63 | 423 | 56 | 18 | 1 | 75 | 498 * Adică prima formă participială care intră în construcție. Numărul participiilor aflate pe locul al doilea, al treilea sau pe poziții ulterioare nu este inclus în tabel. 2* 19 LXVI (108); Am visat că stăteam cândva pe mal, lângă apă BrB I Moz 41, 17 (Mir trewmete | Ich stunde); deoarece spui (crezi) că este de la Dumnezeu… De aceea încercați BrB Judit 8, 30 (dafur haltet | das aus Gott sey); verbe de comunicare a spune, a promite, a afirma „a susține”, „a mărturisi” a apărut Theudas, care spunea că este cineva ChB Apd 5, 36 Dumnezeu ne-a făgăduit ceva mare MT 118₁₈; …ne-a întărit, iertându-ne cu adevărat păcatele și dăruindu-ne îndreptățirea MT 71₆; …mărturisește și arată spre cunoaștere … că este slujitor și ucenic al lui DP 254₂₄ (wyznawać… že są sludzy W 424) VD foarte apropiate de cele cu verbe de comunicare sunt construcțiile dependente de verbul a mulțumi, de exemplu: Îți mulțumesc | că ai ajuns | în această zi veselă BrGD XLVII; compară construcțiile folosite în mod asemănător, dar cu un subiect diferit, cu sveikas (de tipul «bine ai revenit») sau cu mulțumesc, mersi, de exemplu: mulțumesc că ai venit (= pentru că ai venit) Kd; mersi că ai ascultat OsG 162; verbe ale voinței a vrea, a binevoi Așadar, cine nu vrea să fie înspăimântat de Dumnezeu, acela să nu se amăgească DP 285₄₉ (niechce byč, sadzon W 476); vrei să dai asta câinilor MP II 328₃₈ (wolisz to dać psom RP 220₄₅); chiar dacă nu vrea, nu-i altă cale, se va retrage MT LLJ XXXII₁₄ 2.2.1.3. VD cu forme perifrastice de diateză pasivă ale verbelor nereflexive, care cuprind participii pasive la prezent și la trecut, constituie un grup distinct. Deși asemenea construcții sunt destul de rare, ele au fost atestate în scrierile unor autori diferiți, aparținând unor dialecte diferite, și nu există motive să ne îndoim că în secolele al XVI-lea și al XVII-lea erau folosite în limba vorbită. Formele de diateză pasivă din aceste construcții sunt alcătuite din participii pasive ale acelorași verbe care apar și în alte construcții VD. a) VD cu participii pasive la prezent: noi… suntem găsiți acum înșine păcătoși BrB Gal 2, 17 (Solten wir … selbs Sünder erfunden werden; inventi sumus et ipsi peccatores); S-a dovedit că ești credincios Mž 86 (= BrGD XXXVI); cei morți sunt numiți adormiți și odihniți MT 262₁₁; fiindcă ești numit viu, dar ești mort BrB Apr 3, 1 (du hast den namen | das du lebest; nomen habes quod vivas); despărțirea este socotită o pedeapsă BrB Išm 3, 2 (abschied wird für ein pein gerechnet); b) VD cu participii pasive la trecut: Băiatul Iisus a fost găsit nu în cârciumă… ci șezând în mijlocul învățătorilor, ascultându-i și întrebându-i DP 66₂₀ (nálezion jest… siedząc… y słucháiąc ich y pytáiąc W₂ 66); deși nu avusese dreptatea mea MT 83₁₄; cel care nu fusese niciodată găsit înșelat MP II 359₂₂ (omynym nie byl nalezon RP 241₉); cum ar fi putut Hristos să fie născocit ca având două trupuri într-un asemenea fel? MT (PM) 31₁₅. 2.2.2. Membrul participial 2.2.2.1. În VD se folosesc cel mai adesea participiile active de prezent (mai mult de jumătate din toate exemplele). Participiile active de trecut iterativ sunt de peste patru ori mai rare, însă, cu unele verbe (a se căi, a se rușina, a suporta), numai acestea sunt atestate în textele vechi. Frecvența de utilizare a participiilor active de viitor este aproape la fel de mare, deși raportul față de verbele individuale diferă: ele apar cel mai adesea cu a se aștepta, a ști, a se înțelege; numai participii active de viitor sunt atestate cu formele nereflexive ale verbului a vedea. VD cu participii pasive constituie aproximativ 13% din toate exemplele atestate în textele vechi. Participiile pasive de prezent sunt mai frecvente. Numai cu acestea sunt asociate verbele geistis, melstis, privalyti, lauktis. În schimb, în construcțiile cu žinotis, tikėtis, tartis, gėdytis, regėtis, participiile pasive sunt folosite alături de cele active. Participiile pasive de prezent au de regulă valoare de aspect imperfectiv în VD, iar participiile pasive de trecut — valoare de aspect perfectiv. Cu participiul pasiv de viitor a fost 20 observată o singură construcție: per malone Iesaus Christaus tikimes ischganisemi | kaip ir anie yra ischganiti MT 208₁₂. 2.2.2.2. Deoarece membrul participial al construcției VD corespunde verbului din propoziția subordonată (cf. 1.2.), el are multe dintre caracteristicile proprii predicatului propoziției. Aproximativ 32% din toate VD întâlnite în textele vechi sunt construite cu participii ale verbului a fi, care se combină cu substantive și adverbe la fel ca formele finite ale acestui verb folosite drept copulă. În cazurile în care participiul lui a fi apare cu adverbe de sens modal, sensul său lexical de existență este mai clar perceptibil, de exemplu: Ir randosi teipo esa BrB V Moz 22, 28 (vnd findet sich also); Awis... puschozie kleodama iauczesši negerai esanti BrP II 224. Când apare cu adverbe de loc și de timp, precum și cu locativele substantivelor sau cu construcții prepoziționale cu funcție circumstanțială, se apropie deja de o copulă, de exemplu: Ius kurie toli tarities esa nūg piktos dienos BrB Am 6, 3 (Die jr euch weit vom bösen tag achtet); Kas sakosi Schwiesibeie esas BrB I Jon 2, 9 (saget er sey im liecht; dicit se in luce esse); regis éssas didime smurtę DP 80₂₃ (widzì žé iest w wielkim niebespiečenstwie W₂ 87); iaučiasi essus sunkiuose nusidėlimuose (sė czuié byé w wielkich grzechach) SP I 246₃. Funcția relațională (adică atribuirea unei anumite clase) este pe deplin clară în construcțiile în care participiul lui a fi apare cu formele de nominativ ale substantivelor, adjectivelor și pronumelor. Când apare împreună cu nominativele participiilor, participiul lui a fi poate forma echivalente ale formelor verbale compuse. Participiile active de prezent nu se combină cu copule participiale (așa cum nici în prezent nu există tendința de a le combina cu copule verbale), cu excepția celor folosite cu sens adjectival, de exemplu: nė žeminos... pasižindamas éssas teip niekam’ nedėrancziu (znaiąc sie byé ták nikczemnym) DK₁ 119. Dintre participiile active de trecut au fost observate doar câteva construcții cu nusidėjęs, care au și ele un sens apropiat de cel adjectival și corespund în DP originalului grzeszny, de exemplu: pažìstas éssas nussidėisiųjų DP 291₂ (sie zna byé grzesznym), vezi și DP 280₁₉, 515₁₅, 586₃₃. Construcțiile uzuale cu participii pasive, de exemplu: žinnas essa ischklaúsomi MT 10₁₆; A ieigi kas rastusi essas neapsunkintas Vln 31₄; sakos essus aptaystas (powiada śię býc opuszczonym) SP I 199₁₂; rėgis éssa... izliźusį DP 84₃₅ (widzą býć wyzwoleni W₂ 94); Ghis gerrai szinnosi busens Ischdùts Apìukts | Ischgedents | Appiaudìts | Ischplakts | Numarints BrP I 257. Totuși, asemenea construcții reprezintă doar o mică parte (aproximativ 20%) din toate VD cu participii pasive⁷. În plus, unele participii pasive folosite cu copule participiale au, de asemenea, sens adjectival și nu formează echivalente ale formelor compuse ale timpurilor verbale, de exemplu: ažusleptas įzadas... regėsi essus regimas ir atwiras (sie zda býdź widomy) SP II 209₁₈. 2.2.2.3. Copulele participiale se combină cu nominativele substantivelor și pronumelor la fel ca formele finite corespunzătoare ale verbului a fi, cf. sakosi esąs karalius || piktas ir sako, kad yra karalius || piktas. Substantivele (a) se folosesc cu copule de aproape două ori mai rar decât adjectivele (b); pronumele (c) sunt și mai rare. Cel mai adesea, copula este participiul activ de prezent al verbului a fi. a) Phariseuschai... kitiems Szidams regėiosi... geri kunigai esa BrP II 58; Regisi čia žodžiuose kazto essunti priesziare (zda się tu byé... prze-ciwność) SP I 136₁₇; karoghimas... regisi mumus ne dzauksmas, bet tuszba esans BrB Hebr 12, 11 (düncket sie vns... trawrigkeit sein; videtur non esse gaudii, sed moeroris) b) ghis pasiszinsta newertas esans BrP II 362; sakaus teisus esans BrB Job 9, 20 (Sage ich | das ich gerecht bin); kurie regisi essu kayp akmuo kieti (sie zdadzą býc) SP I 349₁₆; Zinaus esąs griesznàs KN 55₂₂; Esch szinnaus Teisus busens BrB Job 13, 18 (Ich weis | das ich werde gerecht sein) c) priezastis... tikriausia regis santi toii DP 496₁₀ (nawłasnieysza zda się být tá W 836); Teip iog iiemus regėjęs éssas kitókias DP 191₁ (Tak iż się 7 În tabelul 2, construcțiile cu copule participiale sunt incluse în secțiuni separate în funcție de forma participiului activ care servește drept copulă. 21 im zdai byč w inszey pastawie W 324); Powilas sakosi / Wissiems wissas buwens BrP I 223. 2.2.2.4. Ca și formele flexionate ale verbului a fi, construcțiile cu participiu ale VD pot fi asociate cu un instrumental predicativ. Instrumentalul substantivelor (a) este aici chiar mai frecvent decât nominativul. În schimb, instrumentalul adjectivelor (b) apare mult mai rar, iar cel al pronumelor – doar în cazuri izolate (c). a) am aflat că el este slujitor MT LĮ XLI₁; nu s-a recunoscut a fi un mare datornic DP 481₁₂ (šie nie znai byé wielkim winowayę W 809); se spune că este apostol BrB Apr 2, 2 (sagen / sie seien Apostel; se dicunt apostolos esse); O Alci- mus... nu crede... că va fi mare preot BrB II Mak 14, 3 (dacht | Das er... noch weder zum Hohenpriesternampt komen möchte); b) se crede a fi de valoare DP 291₁₆ (rozumie się być w wadze W 485); Corosiule, te-ai socotit | chiar dacă nu ai fi fost drept MT II 193ₐ; Când se socoteau înțelepți BrB Rom 1, 22 (Da sie sich für Weise hielten, dicentes enim se esse sapientes)⁸; Cine dintre cei trei ți se pare a fi fost aproape de el (ți se pare că acela i-a fost aproape) Ev 116₉; c) Dar am auzit deja | că Ioan nu s-a recunoscut a fi DP 23₁₀ (slyszeli | czym się Ian być nie znal W 23) I dacă ție ți se pare că este ceva VEE 110₈ (lesst düncken | er sey etwas)¹⁰. În general, construcțiile cu instrumentalul sunt folosite în scrierile vechi cel puțin la fel de frecvent ca cele cu nominativul, iar unii autori (de exemplu, M. Daukša) le preferă chiar mai mult (probabil datorită influenței instrumentului predicativ din limba polonă – mai ales în construcțiile cu adjective). În această privință, VD diferă de GD, unde construcțiile cu instrumentalul și legături participiale sunt mai rare (vezi aut. 1974: 248), cf.: Regim ne wisus krikschczonis essanczus | kurie girressi krikschczonims essa BrP I 249¹¹; însă chiar alături găsim și girresi Krikschczonis esa BrP I 247. Formele participiale ale verbului a fi folosite ca legături sunt uneori asociate și cu genitivul, cu care formează, de asemenea, echivalente ale predicatului compus, de exemplu: Nes ne regieios weydas vnt io essus žmogaus (nie zdála się bydź twarz ná nim ludzka SP 220₂₅; Nesa Herodas szinnosi swetimos gimmenes neszidu esans BrP I 110. Pe lângă participiile verbului a fi, funcția de legătură a VD poate fi îndeplinită și de participiile altor verbe cu sens apropiat, de exemplu: Lutherus sakessi Theologu tapens MT 3ₐ¹⁷. Așadar, membrul participial al VD corespunde pe deplin, prin trăsăturile sale sintactice, formei flexionate a verbului în scrierile vechi. 2.2.3. Modele postpoziționale 2.2.3.1. Ordinea celor trei membri principali ai VD este foarte stabilă în textele vechi: peste 450 de exemple identificate în acestea (circa 92%) reprezintă modelul pozițional NVP și doar aproximativ 8% — alte modele. Cu excepția unor exemple izolate, toate construcțiile se caracterizează prin postpoziția membrului participial (P) față de membrul substantival (N). În această privință, VD corespunde altor construcții participiale semipredicative (cf. aut. 1973: 170 ș.u.), dar le întrece prin regularitatea ordinii membrilor, remarcabilă cu atât mai mult cu cât, în multe cazuri, ea nu este relevantă pentru însăși structura VD. Dintre cele șase aranjamente posibile ale membrilor unei construcții ternare, în textele vechi sunt atestate doar patru. Modelul pozițional principal NVP este determinat de tendințele predominante ale ordinii cuvintelor în limba lituaniană din perioada istorică respectivă: antepoziția subiectului și postpoziția obiectului față de verb. Membrul participial al VD, care reprezintă o propoziție încorporată cu valoare explicativă (de conținut), ocupă poziția obiectului propozițional. ⁸ În mod similar, BrB Pat 28, 11. ⁹ În mod similar, DP 322₂₀ cu éssąs. ¹⁰ În mod similar, BrB Gal 6, 3: kuo esąs, vezi și Apd 5, 36. ¹¹ Cf. și Pasigir krikščionims essa RG 347₂₂. 22 poziția. Așadar, modelul NVP reflectă direct modelul SVO (subjectum-verbum-objectum), caracteristic limbii lituaniene actuale, ca și multor altor limbi indo-europene. Este neutru din punct de vedere stilistic și este reprezentat în VD cu toate formele participiale. Membrii secundari ai construcției păstrează ordinea VO în interiorul acestui model mult mai puțin frecvent. În cazurile în care membrul participial are, la rândul său, un obiect, se observă tendința ca, în majoritatea cazurilor, acel obiect să fie plasat înaintea lui P, nu după acesta (cum ar fi de așteptat potrivit principiului VO aplicat consecvent), de exemplu: Herodas… tares kaki szenkla nūg io regesens BrP I 378; Bet kad jau tikėsi wirszu gavęs | Ir iz wisso piktunno išbėges RG 550₃. Antepoziția obiectului este observată uneori și atunci când în original găsim o altă ordine a cuvintelor, corespunzătoare modelului VO, cf.: kiekwiens… tikiesis tarnawimu Diewuy darus (nniemac będzie że czyni posługę Bogu) Ev 85₈ (la fel, DP 231₂₉, VEE 91; SE 119₃). Influența originalului ar fi putut favoriza poziționarea obiectului înaintea participiului doar în traducerile din germană, unde poziția finală a verbului în propozițiile explicative este regulată în surse. Aceasta explică în parte popularitatea deosebit de mare a unei asemenea ordini a cuvintelor în scrierile lui J. Bretkūnas, unde o întâlnim în serii întregi de VD, de exemplu: Jei tu regiesi Diewo szodi nemilins | Basznczion ne eigans | poteru schwen-tu nemokans | Diewo kuna… reta karta imans | tadda szinok tikrai Welina nūg tawes Diewo szodi atimanti BrP I 250. Menținerea acestui model a fost probabil favorizată și de ordinea NVP, predominantă în construcțiile ternare neextinse, cu poziția finală a participiului. Exemplele în care obiectul participiului precedă participiul sunt frecvente și în texte traduse din alte limbi, precum și în scrieri parțial originale. Ele apar și în limba populară vorbită și în folclor, cf.: Vagis pasisakęs jaunojo žirgą vykas pavogti BsMt I 73; Jaunikaitis visą savo vakartį pasisakė pametęs End (VoL II 321); varinių papuošalų girias turįs Pp (LKT 62). În general, asemenea construcții sunt mult mai rare în limba actuală. Este foarte posibil ca antepoziția obiectului să fie arhaică în aceste construcții și să reflecte un model anterior al ordinii cuvintelor, cu verbul în poziție finală (adică OV), reconstruit în prezent de mulți cercetători pentru perioada de comunitate a limbilor indo-europene¹². Este de remarcat că, în mod similar, legătura participială este deplasată spre sfârșitul construcției și atunci când se leagă de substantive folosite în antepoziție, de exemplu: esch ne iaucziūs hadna alba werta santi BrP I 268; ieib netartumbeis nekaltas esans BrB Jer 30, 11 (Das du dich nicht vnschüldig haltest); Simon… sakęs nėko didis esąs BrB Apd 8, 9 (gab fur | Er were atwas grosses; dicens se esse aliquem magnum); Po kieno akimis pasisizsti grieschnas essas? VE 72₁₃; kurie tikėimu gir-resi teisus essa MT 93₂. O asemenea ordine a cuvintelor este, de asemenea, neutră stilistic în textele vechi și independentă de influența originalelor, iar caracterul ei autohton este confirmat de construcțiile corespunzătoare din dialectele actuale și din folclor, de exemplu: Velniukas prapuolė, o ji pasijuto viena vidury šokančių bestovinti SI 117; Ale žmonės dedas tei(p) kytrūs esą Jrk 96. Este de remarcat că, în textele vechi, legătura participială apare mai frecvent la final atunci când se leagă de nominativ. Tocmai forma de nominativ este cea mai arhaică în construcțiile predicative. În schimb, în construcțiile mai noi cu instrumentalul, mai ales în cele adjectivale, multe dintre ele influențate în textele vechi de limbile slave (cf. Fraenkel 1926: 94 ș.u., 114; 1928: 201 — 4), instrumentalul substantival apare mai frecvent după legătura participială, de exemplu: ne pažinęs ėssas didžiūniu skolininkū DP 48₁₂ (sie nie znal być wielkim winowaycą W 809); pažikimės ėssą ne naudigais tarnāis DP 97₃ (žesmy są niepożyteczni słudzy W 163); tureio… sakitis essu biaurumis ir izteptays (powiōdac śię być nieczystymi y pomāzānymi) SP I 256 —7. Uneori, chiar în aceeași propoziție, ordinea cuvintelor diferă între construcțiile cu nominativ și cele cu instrumental, cf.: Asch pasisizstius takiop darbop per silpnas ir ne hadnas neigi tam tikras essas, taczu 12Cu privire la poziția finală a verbului în indo-europeană, semnalată deja de B. Delbrück, vezi Watkins 1963: 36 ș.u., 1964: 1037 ș.u.; Ибанов 1965: 194 ș.u.; cu privire la OV ca model indo-european originar, Lehmann 1972a: 984 ș.u.; 1973: 47 ș.u.; 1974: 30 ș.u.; Vennemann 1974: 345 ș.u.; altfel, Ross 1970: 258. Despre caracterul arhaic al ordinii antecedente a cuvintelor (adică OV), din perspectiva lingvisticii generale, Балли 1955: 226–7 (§ 325 — 6); Müller 1957: 3–4, 22; Lehmann 1972. 23 kaipog (40) szinausi tame essąs tarnu mana Pona MT LĮ XL–XLI. Desigur, aceasta nu este o regulă strictă, ci doar o tendință care se manifestă pe alocuri, iar chiar și în aceleași texte se pot observa exemple atât cu ordine uniformă, cât și cu variații, cf.: Powilas… sakossi tarnu essąs MT 70₂₃ ir szinausi tame essąs tarnu MT LĮ XL₁. Totuși, datele enumerate arată că poziția finală a copulei este mult mai frecventă și mai obișnuită în VD decât în construcțiile verbale corespunzătoare, unde numai dialectul samogitian a păstrat-o bine. Se pare că și în acest caz construcția VD a conservat tendințele mai vechi privind ordinea cuvintelor. Pe lângă cele menționate, în scrierile vechi sunt folosite pe scară largă și construcții în care obiectul urmează după participiu (a), iar nominativul sau instrumentalul grupului predicativ — după copula participială (b), de exemplu: a) Ce-i folosește, fraților, dacă cineva spune că are credință BrB Iac 2, 14 (jemand sagt | er habe den glauben; si fidem quis dicat se habere); Și cel care crede | așteaptă un semn de la el VEE 201₁₆ (und hoffet er wurde ein Zeichen von jm sehen); Iar în scrieri se spune că are ochi | urechi | mâini și alte mădulare omenești (iž ma oczẏ | vszy | ręce…) SP 196₁₇; Domnul… spune că urăște învățătura și slujbele omenești MT LĮ XXIV₁₅; b) priežastis | kurios (327) regis essu priešingos (ktore śię zdadzą byč przeciwne) SP 327–8; Asch… pasizištis essąs kaltas MT 143₁₂; tos swodis… regisi essu mažos (śię zdadzą byč małe) SP I 315₂; Zinaus essąs griesznas KN 55₂₃; Nesą ghys sakiesi essas Sunumi Diewa VEE 208₂₄. În limba actuală, astfel de construcții constituie marea majoritate a tuturor ocurențelor VD. Se pare că stabilizarea ordinii cuvintelor în construcția VD, în perioada tradiției scrise, a avut loc tocmai în această direcție. Membrul nominal al VD poate rămâne neexprimat în construcție: este subînțeles din forma verbului la persoana I sau a II-a, este enunțat anterior în aceeași propoziție ori este clar din context sau din situație. Nes vżu akiu budamas gali sakitis dirbis SP I 328; Gulkes ont Patalo tawa, ir dekes sergans BrB II Sam 13, 5 (mach dich kranck); Nes welmies numiręs, nei giwas BrB Tob 3, 6 (ich wil viel lieber tod sein | denn leben); tikimes tikį DP 291₄₄ (mniemamy że wierzymy W 486); Musu ghis Issijłga | Sakesi jau Trokschtas BrGD LXVIII Având în vedere prepoziția obișnuită a subiectului față de verb și predominanța absolută a modelului VNP, astfel de construcții pot fi considerate, în mod convențional, variante ale acestui model. 2.2.3.2. Modelul pozițional NPV este reprezentat în scrierile vechi de aproximativ 20 de exemple. Acest model este organizat după principiul OV: membrul verbal, care structurează întreaga construcție, apare la final, de exemplu: Ir passirodei ant tu, kurie drąsės esa tikieiosi BrB Išm 12, 17 (die sich keck wusten); idant meilu essus pasiroditu (aby śię wdzięcznym stawił) SP I 37₂₁; nameatuose sawa budama | pagimdisianti tikieiosi SE 18₁₇; nūg wissą swietą paleista santi regessi MT 45₈₁₂; Kacz nenoris taw reggėsi | Sziradis tenesibijos’ RG 375₁₈. Deosebit de remarcabil este un exemplu din prefața originală a catehismului anonim din 1605, în care după verb urmează și obiectul dependent de membrul participial: Atāio ausiump mano ne wieno žodtey, kurie neyszmānu sākos Cathechismo perguldito, nuog… Daukszos AK I 11₂. Dacă se exclud aproximativ o treime dintre exemple, în care ordinea NPV corespunde pe deplin originalelor folosite de traducători (de pildă, în Postila lui M. Daukša), din cele rămase nu reiese că această dispunere inversată a membrilor construcției ar fi fost influențată de particularitățile contextului sau ale structurii propoziției înseși (ca în construcțiile GD corespunzătoare, cf. aut. 1973: 172). Acestea ar putea fi relicve ale unui model anterior productiv, cu verbul în poziție finală. În scrierile ulterioare și în limba actuală apar doar în cazuri excepționale (cf.: Iš didelės baimės ir rūpesčių pasenęs pasimačiau Tat. (LŽK VII 919). 2.2.3.3. Modelul VNP se bazează pe antepunerea verbului față de subiectul la nominativ (adică ordinea VS). Este neproductiv (doar aproximativ o duzină de exemple) și mai frecvent 24 apar numai în construcții cu participii pasive la timpul prezent, de exemplu: dacă omului îi vine dorința, este ascultat în rugăciune BrP II 101; Dumnezeu dorește să fie cunoscut și să fie ascultat MT LI XXVII₂₃. Este de remarcat că și construcțiile GD cu norėti sunt mult mai des inversate; în ele însă constituentul nominal este, dimpotrivă, antepus verbului (ordinea NVP fiind cea obișnuită), cf. aut. 1973: 176. În celelalte cazuri, cu excepția exemplelor în care influența originalului este posibilă, această ordine a cuvintelor este determinată de necesitatea de a aduce inversiv verbul pe prima poziție și de a-l lega de contextul anterior, de exemplu: Scrisoarea… spune… că el este cel mai mare preot veșnic… și nu spune că îi cunoaște pe alți asemenea preoți MT (PM) 18ₐ₁₈; Și atunci spune Ioan că s-a văzut mergând în iad (pavirada Jan S. že | widzial) SP II 42₁₅. Uneori, între V și N se intercalează și obiectul prepozițional al participiului, de exemplu: Se pare că și asta Domnul nu a făcut-o cândva (zda się Pan | že y to nie kiedy vczynil) SP II 41, așadar și aici observăm o antepunere similară a obiectului participiului ca în modelul NVP. În limba contemporană, modelul VNP este folosit de asemenea ca model inversat: marcat stilistic sau determinat de context, de exemplu: Vulpea se laudă că a prins iepurele, iar câinii îi apucă deja de cozi PP 340; se părea că aceea era sora cea dintâi Jurgis Irk 85; Petru și-a amintit că o văzuse pe Marcikė căutând cai ŽemR II 162; El a declarat că este un prinț bogat KrėvSP 252. 2.2.3.4. În textele vechi s-au observat doar câteva exemple izolate ale modelului VNP, în care participiul ocupă față de substantiv o poziție prepozițională neobișnuită construcțiilor semi-predicative: Omul care a făcut răul nu se îndreptățește Mž 446₁₃; Prin cuvintele care urmează, se înțelege că puterea este luată de la diavoli (die sie wiedzieć / že iest moc odieta Dyabłu) SP II 71. Modelele PNV și PVN sunt teoretic posibile (de asemenea, cu participiul antepus substantivului), dar nu sunt atestate în textele cercetate. Este foarte rar și modelul binar VP al construcției impersonale (de exemplu: Și se găsește astfel, așa cum se spune BrB V Moz 22, 28 — vnd findet sich also), cf. construcțiile corespunzătoare de acuzativ cu gerunziu Căci știi că a fost întotdeauna astfel BrB Job 20, 4 (vezi aut. 1968: 197). Așadar, ordinea constituenților VD în textele vechi se bazează pe legile generale ale ordinii cuvintelor din limba lituaniană, în primul rând pe modelul SVO predominant și pe postpoziția participiilor semi-predicative față de substantiv (pronume). Totodată, în această construcție se observă și urme ale modelului OV, mai precis, tendința de a folosi în anumite cazuri obiectul înaintea participiului, iar uneori de a deplasa verbul însuși la sfârșitul construcției. Tabelul 3 Ordinea constituenților construcției nominativ cu participiu în secolele XVI—XVIII Model pozițional Numărul construcțiilor % NVP 460 92,3 NPV 20 4,1 VNP 14 2,6 VPN 3 0,7 VP 1 0,3 3. PROBLEMA ORIGINII NOMINATIVULUI CU PARTICIPIU Interesul pentru formarea VD a apărut încă de la sfârșitul secolului trecut, iar de atunci această problemă a fost analizată și dezbătută de mai multe ori. Ea nu este pe deplin elucidată nici până în prezent. Deși VD a fost observat și în alte limbi înrudite, totuși datele limbilor lituaniană și letonă 13 Întru totul la fel RG 89₁₄. 25 au aici o importanță deosebită, deoarece în aceste limbi VD este un fenomen viu, bine conservat până în prezent, ale cărui relații cu alte mijloace sintactice și a cărui utilizare pot fi observate nemijlocit, iar istoria sa poate fi documentată, de-a lungul mai multor secole de tradiție scrisă, prin fapte indubitabil autentice. Particularitățile structurii și evoluției VD în limba lituaniană contribuie la o mai bună înțelegere a genezei construcțiilor corespunzătoare din alte limbi și invers. De aceea, după examinarea structurii VD în limba actuală și în scrierile vechi, este util să acordăm atenție relației sale cu construcțiile corespunzătoare din alte limbi înrudite. 3.2. Nominativul cu participiu în limbile baltice și slave 3.1.1. VD în limba letonă se formează, de asemenea, cu participii active având formantele *ant > uot, us, m și t, în special cu cele active. În rolul de constituent principal al construcției apar tot verbe din aceleași grupe semantice, care denotă percepția fizică și psihică (de ex.: redzēties, rasties, zinoties, (ie)domāties), promisiunea (de ex.: vēlēties), transmiterea informației (de ex.: sacīties, teikties), starea emoțională și simulată (de ex.: priecāties, cerēties, šķisties, izlikties, lielīties) ș.a. Se potrivesc foarte bine și relațiile acestor verbe cu anumite forme participiale, precum și distribuția lor în interiorul construcției. Ca și în limba lituaniană, participiile active de trecut cu us pot fi asociate aici și cu verbe care exprimă efortul de voință (în special formele lor negative), de ex.: neciešu nesacij(u)se, nevaru nesnauduse, nevar atturēties nenēmīs Endzelīns 1951: 1015, în timp ce participiile pasive de prezent, cu formantul m, se asociază cu verbe care exprimă dorința, așteptarea ș.a., de ex.: nauda gribas skaitāma, gaidu tauta pieceļama ib. 997. Aceste construcții (cu gribēties, gaidīt) sunt atestate în limba letonă încă din vechile monumente scrise (se găsesc în scrierile lui Glück, Mancelis ș.a.; cf. Ta ne gribb dseedinajama Glück Jer 15, 18; ghaida Weesis meelojams Manz. L. P. I, 529, vezi P. Schmidts 1908: 34) și sunt folosite frecvent în cântecele populare. Este de remarcat că și vechile scrieri lituaniene, după cum a observat deja K. Būga (1922: 93), atestă răspândirea largă a unor astfel de construcții cu participii în m1, iar și în prezent ele se folosesc nu numai în Samogiția, ci și în multe locuri din Lituania Centrală și de Est (Sirtautas 1965: 31). Corespondența dintre asemenea construcții, astăzi deja în declin, dar cândva folosite pe scară largă în ambele limbi, este deosebit de caracteristică. În general, tot ceea ce s-a spus despre structura internă a VD din limba lituaniană (1. 2) este valabil și pentru limba letonă. Având aceeași structură sintactică, VD-urile din lituaniană și letonă prezintă, în multe cazuri, o exprimare lexicală identică, adică sunt alcătuite din lexeme identice din punct de vedere semantic și etimologic: cf. zinuos tēva klausījuse ME IV 722 — žinokis tėvo neklauses ŠĮ (LTR); sakas dzirdējis ME III 603 — sakos girdėjęs tą malodiją Ssk; vēlējās nepīnusī Schmidts 1908: 34 — bevelýčian nepyvnus Sd ș.a. Toate acestea demonstrează în mod evident originea comună a VD din limbile lituaniană și letonă. Deosebirile dintre aceste limbi țin de evoluția ulterioară a construcției și datează dintr-un trecut relativ recent. Cea mai importantă dintre ele este că în VD din letonă se folosesc pe scară largă forme participiale invariabile, care înlocuiesc treptat nominativele participiale. De exemplu, alături de nominativul participiului în *nt, dominant în vechile scrieri — de pildă, la Mancelis: škietās… tuvi esuoši, apzinuos pareizi daruots Endzelīns 1951: 1009 — se impune forma corespunzătoare invariabilă, de ex.: škita pili būvējuot ib. 1013 zinājuos nemākuot BW 7327 (ME IV 722). Dar și aceasta este, la rândul ei, înlocuită de forma invariabilă a participiului pasiv de prezent în -m, tot mai răspândită în VD (J. Bergmane MLLVG 26–27), care a putut pătrunde aici numai după ce se înrădăcinase deja în construcția GD (Endzelīns 1951: 1002), cf. likuos nieku nemākam (Endzelīns ib.). În gramatica academică a limbii letone, când sunt discutate grupurile de cuvinte de tip VD din limba actuală, se dau deja doar câteva exemple cu nominative ale participiilor în us, 1 Pe lângă scrierile lui J. Bretkūnas și S. Vaišnoras, care reprezintă dialectele Aukštaitian de Vest și Samogitian, le găsim și în Postila lui M. Daukša (de ex.: to del’ noris wadinami giaradieomis DP 497₂₆ — checą byc zwāni W 838) și în Suma Evangheliilor (Ne laukis prāszomās meldžiāmas 168₁₅). 26 iar toate celelalte sunt cu forme invariabile (A. Bergmane MLLVG 23 și urm.). Astfel, VD din limba letonă, corespunzând limbii lituaniene prin structura sa originară, reprezintă o etapă ceva mai nouă în evoluția construcțiilor semipredicative, în care procesele de înlocuire a formelor flexionare ale participiilor baltice cu forme invariabile și de nivelare a opozițiilor lor de diateză sunt deja mai avansate. 3.1.2. În limba prusacă veche se folosea, probabil, de asemenea VD. Acest lucru este indicat de o propoziție din Enchiridionul din 1561 (al treilea catehism): Pirsdau Deiwan turridi wissans Grikans sien skellants dātunsi 177₁₇–₁₈ – Für Gott sol man aller Sünden sich schuldig geben 176₁₇–₈ (Mažiulis 1966)². Forma reflexivă a verbului dāt (dātwei) este folosită aici cu sensul „a mărturisi” și este asociată cu nominativul participiului skellants, întocmai ca în construcțiile de tipul lituanian duodasi kaltas. Participiul skellānts poate fi considerat o formă Nom. plur. contractată, adică < *skelāntes (vezi Endzelīns 1943: 249), însă sensul textului german permite și interpretarea lui ca Nom. sing. cu valoare generalizată, cf. lituanianul skelįs (de la skelėti). Alături de infinitivul reflexiv dātunsi, acuzativul pronumelui reflexiv ortotonic este folosit pleonastic, probabil sub influența limbii germane (cf. Jakulienė 1969: 40), deși aici se poate observa și o anumită analogie cu formele verbale „dublu reflexive” din lituaniană: pasimestis, prisipažintis ș.a., vezi 4.4. În orice caz, avem aici un corespondent al unor VD lituaniene precum sakosi (prisipažįsta) skelįs. Toate acestea permit considerarea VD drept o construcție de origine baltică comună. În scrierile lituaniene din secolele XVI–XVII, construcțiile de tipul duodasi kaltas traduc expresii corespunzătoare din germană (su sich geben) sau din polonă (su dać się), de ex.: dūmiesi kaltas mana grieku VE 69₁₉; dūmies iz wisso kaltas DK 131₁₈ (daįe sįe... winien DK₁ 122); dūmies kaltas AK 160; tēdałis kaltas DK 125₁₃ (niechay sįe da winien DK₁ 118)³; turėtų duotis kaltos DK 115₁₀ (by sįe miały winne-mi dawać DK₁ 112)⁴; impudus… nusideimosna niesidave kaltas (nie dawał sįe winnym) SP 75, 2; idant vž tay dutotus kaltās (aby sįe żadne dewał winien) PK LVII; Diukites Diewų kalti KN 5, 12; duosios | kaltās KN 36₂₆⁵. 3.1.3. În monumentele vechi ale limbilor slave, formele reflexive ale verbelor care denotă percepția fizică și psihică, transmiterea informației, starea emoțională și simulată formează, împreună cu participii, o construcție corespunzătoare VD baltic⁶. În slava veche, aceasta include participii active cu sufixele *-nt și *-us, dependente de verbele javiti sę, mьněti sę, obrěsti sę, slyšati sę, tvoriti sę ș.a., de ex.: slьšaše sę… glagole Supr 162₁₈–₁₉; da obrěstemo sę prědъ toboju ugọždъše Euch 17₁₈–₂₀ (Večerka 1961: 65). Din punctul de vedere al semanticii verbelor și al formelor participiale active, VD din slava veche corespunde pe deplin construcțiilor baltice. Structura lor internă coincide, de asemenea: modelul discutat la 1.2 se aplică și limbilor slave. Și aici se folosesc construcții cu legături participiale, de ex.: tvoręšte sę pravedъnici sъše Luk 20, 20 (Havránek 1928: 158, Růžička 1963: 191–2). Cu toate acestea, componența lexicală și sfera de utilizare a formelor care alcătuiesc construcția nominativă în limbile slave sunt considerabil mai restrânse. Nu se observă deloc VD caracteristice limbilor baltice, cu verbe care exprimă efortul de voință, dorința sau așteptarea; cazurile cu participii în sufixul *mo sunt foarte rare și sporadice, de ex.: veděaše… iskušaemъ Luk 4₁–₂ (τεσσεράκοντα πειραζόμενος), care ar putea fi apărute sub influența limbii grecești (Růžička ib. 201); Potebnia (1958: 159) a semnalat deja productivitatea lor redusă în rusa veche. Totuși, caracterul slav al construcției în sine și caracterul ei autohton nu lasă loc de îndoială: acest lucru este confirmat de legătura ei strânsă cu GD, folosit după aceleași verbe (doar nerflexive) și format cu participii având aceleași sufixe 2 Sau 43₂₃–₄ și 42₂₁–₂, după Trautmann 1910. 3 A se vedea, de asemenea, DK 121₁₁; 123₁₅; 128₁₇; 130₁₂. 4 Exemple similare în DK 119₁₇. 5 Ocazional, în locul nominativului se folosesc aici și forme de instrumental, de ex.: iš ko turėtus (115) káltais dūtis DK 115–6 (sįe winni dác mieli DK₁ 112); duomisi kaltu iz septiniu grieku Ev 219₁. 6 Pentru VD din limbile slave, vezi Потебня 1958: 156 și urm.; Jagić 1900: 62; Vondrák 1928: 406; Gebauer 1929: 597 și urm.; Havránek 1928: 156–61; 181; 1963: 51–2, 61; Ломтев 1956: 141; Večerka 1961: 65–6; Růžička 1963: 191 și urm., 194, 201–2; Борковский-Кузнецов 1965: 377. 27 (cf. Večerka 1961: 66), comparația cu originalele grecești, unde în locurile corespunzătoare apar adesea construcții infinitivale (Večerka ib; Ružička ib. 191 și urm.) și cu echivalentele din alte limbi slave în cele mai vechi perioade atestate ale evoluției lor (mai ales în rusă veche și cehă). În acestea, VD se formează cel mai adesea cu verbe care continuă lexemele slave vechi menționate (mai ales vid-, obrět, tvor-, mьn-); o situație similară se întâlnește și în sârba veche, croata veche, slovena veche și polona veche (vezi Jagić 1900: 62; Havránek 1928: 158 și urm., cu bibliografie). Este de remarcat că în unele dintre ele s-au observat și tendințe de utilizare mai largă a acestei construcții. De pildă, în rusa veche, VD apare și cu verbe care exprimă stări emoționale, precum довольны, радоватися, сожалитися și altele, de exemplu: сожалимси отослав сына Ип. 190; не убоящаяся князя два умыще Лавр. 160 (Потебня 1958: 157). Având în vedere caracterul comun al structurii interne și, totodată, al formei externe (lexeme verbale, sufixe participiale), precum și echivalentele baltice, este aproape cert că modelul sintactic al VD este proto-slav. Totuși, în cele mai vechi monumente ale limbilor slave, VD pare să fi fost atestat deja în perioada declinului și, în anumite cazuri, activat într-o oarecare măsură de exemplele grecești. Nici prin diversitatea formelor, nici prin amploarea utilizării, acestea nu se compară cu construcțiile baltice corespunzătoare, iar mai târziu dispar cu totul în multe limbi slave — fiind înlocuite de propoziții subordonate explicative, construcții infinitivale sau grupuri cu instrumentalul. Întrucât limba lituaniană a păstrat cel mai bine structura sintactică a VD de-a lungul întregii perioade a tradiției scrise, până în zilele noastre, datele sale au o mare importanță și pentru explicarea genezei construcțiilor slave corespunzătoare. 3.2. Ipoteze d i v e r g e n t e Cu privire la originea VD în limbile baltice și slave au fost formulate două ipoteze diferite. 3.2.1. Prima dintre ele derivă VD direct din GD. Astfel a explicat deja A. Bielenstein (1863: 265—6) structura VD în limba letonă. El considera că VD cu participii, de exemplu šie teicās labi strādājoši, la fel ca și construcțiile corespunzătoare cu adjective, de exemplu viņš teicās bagāts, sunt alcătuite din verb, obiectul acestuia, exprimat prin particula reflexivă, și predicatul nominal. Acesta din urmă ar fi primit forma nominativului în locul acuzativului (cf. lat. dixit se divitem) sub influența nominativului subiectului (atracție). În mod similar, A. Bielenstein a explicat și forma de nominativ a pronumelui pats cu verbe reflexive, de exemplu apskaties pats (ib. 266). Această concepție, criticată sever încă la sfârșitul secolului trecut de A. Potebnia (1958: 167), a fost ulterior dezvoltată și completată cu argumente noi de E. Tanglis (1928: 48 și urm.). Acesta afirma că particula reflexivă fusese folosită inițial în construcția GD a limbii lituaniene cu valoare de acuzativ; mai târziu, odată cu estomparea acestei valori, participiul a început să se acorde cu subiectul la nominativ. Astfel, din GD žinojo si (= save) atėjusį s-ar fi format VD žinojosi atėjęs. Tanglis considera că VD cu verbe la care particula reflexivă nu are valoare de acuzativ au apărut mai târziu. De asemenea, el considera mai recente și VD cu verbe nereflexive (sakė atėjęs, manė grįšiąs și altele). Împărtășind opinia lui E. Tanglis cu privire la originea VD din limba lituaniană din GD cu pronume reflexive, I. Marvan (1962; 1969: 18) a aplicat-o și limbilor slave. El a interpretat această direcție de evoluție a construcțiilor drept o trăsătură comună limbilor baltice și slave, bazată pe înrudirea genetică a sistemelor lor sintactice. Potrivit acestei ipoteze, VD ar trebui considerată o construcție relativ recentă, formată în limbile baltice și slave după ce pronumele reflexive enclitice și-au pierdut valoarea de acuzativ. 3.2.2. A doua concepție a fost expusă cel mai clar de A. Potebnia (Потебня 1958: 156—67). El considera VD din limbile baltice și slave drept o variantă existentă din vechime a „celui de-al doilea nominativ”, inseparabilă de construcțiile corespunzătoare cu verbe intranzitive nereflexive. Potrivit lui Potebnia, твориться ида este un predicat compus la fel ca останется творя (ib. 167), cf. lituan. dedasi bemiegas și liko bemiegas. În astfel de enunțuri, particula reflexivă nu ar avea valoare de obiect, fiind un simplu „marcator al medialității”. De aceea, forma de nominativ a participiului în construcția VD se acordă pe deplin regulat cu subiectul, ca și în lat. nemo doctus nascitur. Construcțiile VD cu verbe reflexive 28 și nereflexive sunt prezentate de Potebnia împreună cu construcții precum leton. palika kauts (163), lituan. pasiliko bestovis (161), rusă veche самъ пребылъ еси с тѣлъ (157). B. Havránek (1928: 160; 181) consideră, de asemenea, că nominativul predicativ în construcțiile baltice și slave de tip VD poate fi foarte vechi, provenind dintr-o propoziție nominală (precum propoziția [Симонъ волхъ] u сам премѣня- шется, ово старъ, ово молодъ), iar contopirea pronumelui reflexiv cu verbul l-ar fi ajutat să-și păstreze forma și să nu se transforme în acuzativ. Mulți alți cercetători clasifică de regulă VD baltice și slave în aceeași categorie cu cazurile de nominativ predicativ alături de verbe cu sensul „a părea”, „a rămâne” și altele asemenea⁸. 3.2.3. Dacă discutăm despre originea VD în general, fără a o lega de o anumită etapă a evoluției sistemului sintactic, aceste ipoteze par diametral opuse și au fost de mai multe ori subiectul unor polemici (cf. Потебня 1958: 167; Tangl 1928: 48). Din perspectiva cronologiei relative, această opoziție este doar convențională. Dacă se disting etapele individuale ale evoluției opozițiilor gramaticale și a relațiilor sintactice și se încearcă stabilirea locului VD în fiecare dintre ele, se poate observa că cele două concepții privesc etape diferite ale genezei și istoriei acestei construcții și, într-o anumită măsură, se completează reciproc. 3.3. Relațiile cu alte construcții cu atribut predicativ 3.3.1. Punctul de vedere al lui A. Potebnia poate fi aplicat celei mai vechi etape din istoria VD, care datează din perioada comunității lingvistice indo-europene. În privința relațiilor sintactice dintre constituenții structurii externe, VD corespunde întru totul construcțiilor cu atribut predicativ (adjunct) alcătuit din adjective, dependente mai ales de verbe care exprimă stări și schimbarea lor, precum a ședea, a zăcea, a sta, a merge, a alerga, a se ridica, a cădea, a se naște, a muri, a crește, a trăi etc., de exemplu: omul stă supărat, zace întins, stă murdar, aleargă beat, doarme fericit, crește mare, se naște infirm, moare bătrân, trăiește bogat; mult mai rar (de obicei în folclor), cu substantive: sūnelis užaugo darbininkas LTR; jis… apsisuko ir išlindo plunks kąreivis LTT 322 (Valeckienė 1967: 99); ãnas jau gimė ligonis Rk. Există paralele evidente ale acestor construcții în toate ramurile limbilor indo-europene, încă din cele mai vechi atestări, cf.: s. sl. padǫ ničb (Miklosich 1874: 16), slěpǫ rodi (ib. 136); s. rus. стояще крѣпокъ Лавр. 82, паде мертвъ Лавр. 78; ide p’ишъ Ип. 438 (Потебня 1958: 168 tt.; Ломтев 1956: 142; Мельничук 1966: 133 tt.; Борковский 1968: 6; Стрингчак 1960: 67); got. (þiumagus) ligip uslipa „(sclavul) zace bolnav” „galaib gaurs „a ieșit întristat” (Гухман 1958: 222; pentru alte limbi germanice, Wilmanns 1909: 666 – 7; Behaghel 1924: 383 tt. 409 tt.); lat. felix vivas (Schmalz-Hofmann 1928: 467), s. ind. (savitā) ’sthād ūrdvāh „s-a ridicat drept”, gr. στῆ δ’ ὀρθός „idem” (Brugmann 1925: 93; 1911: 664 tt.; Delbrück 1888: 78; 1893: 453 su lit.; Савченко 1974: 339) etc. Din cauza relațiilor sintactice fluctuante ale substantivului cu două cazuri, asemenea construcții sunt instabile, iar în timp, în multe limbi indo-europene, structura lor se reconfigurează: substantivul cu rol de atribut predicativ se alătură mai strâns verbului, preia forma cazului regent al acestuia (de exemplu, instrumentalul în limbile slave) sau, pierzând acordul, devine adverb (în limbile germanice și romanice). Vechimea construcțiilor cu atribut predicativ nu ridică îndoieli: de la B. Delbrück (1893: 393—4, 453 tt.) și A. Meillet (1934: 359—60) până la sintezele recente de sintaxă comparată (de exemplu, Lehmann 1974: 42 tt.; Савченко 1974: 340), acestea sunt considerate proto-indo-europene. Mulți cercetători consideră că ele s-au format prin contaminarea unor propoziții nominale arhaice cu propoziții verbale. 7 Beje, kitoje vietoje (1928: 161) B. Havránekas nurodo, kad predikatinio atributo ir subjekto derinimas kai kur gali būti ir antrinės kilmės, t. y. iš divitem se facit tipo konstrukcijų. 8 Cf. Miklosich 1868—74 IV: 344—5, 822 tt.; Jagić 1900: §§ 27, 34; Endzelīns 1951: 553, 997, 1013—4; pentru alte limbi indo-europene, Brugmann 1897—1916 II²: 2: 643 tt.; Delbrück 1893—1900 I: 393—4. E. Fraenkel 1928: 16 tt. include, de asemenea, VD printre alte cazuri de nominativ predicativ, însă în 1947: 102 consideră posibilă și ipoteza lui E. Tangl. 29 din propoziții verbale9. De exemplu, lat. perii miser Plt. Amph. 1039 este derivat din propozițiile (ego) perii, (ego) miser (Schmalz-Hofmann 1928: 467–8); ceh. bratr leží nemocen provine din bratr nemocen, leží (Zubatý ib.; Trávníček 1956: 123). O asemenea evoluție este pe deplin posibilă, fiind confirmată și de derivarea transformațională: atributul predicativ este derivat dintr-o propoziție nominală inclusă în structura unei propoziții verbale10, așadar (ego) perii + (ego sum) miser ⇒ (ego) perii miser. Totuși, acest proces datează probabil dintr-o perioadă foarte îndepărtată a istoriei limbii, iar la sfârșitul existenței comunității lingvistice indo-europene, multe construcții cu atribut predicativ trebuie să fi devenit deja unități sintactice constituite. 3.3.2. De cazurile menționate de atribut predicativ nu pot fi separate istoric nici enunțurile corespunzătoare cu verbe autonome, folosite fără obiect, precum lituanienele at(iš)rodyti, likti, tapti, virsti. În lituaniană, cu acestea apar atât nominative ale substantivelor, cât și ale adjectivelor și pronumelor, de exemplu: el... e bătrân și pare KrėvP 197; am rămas văduvă Skr; a rămas singur Kp; nu va rămâne dator Jnš; fratele a devenit bogat; Jonelis s-a transformat în iepure LTR11; la fel și în alte limbi indo-europene, vezi Brugmann 1911: 644; 1925: 93 tt. Instabilitatea sintactică și semantică a verbului în construcția cu atribut predicativ și oscilația sa între verbe „pline de sens” și elemente de legătură sintactică au fost demonstrate convingător încă de B. Delbrück (1900: 12 tt.). Odată unit într-o singură construcție cu un substantiv, verbul tinde să-și piardă autonomia și să se apropie de o copulă. Astfel, din verbele cu rădăcina *bheu/*bhū, care odinioară însemnau „a crește, a înflori” (Pokorny 1959: 146 tt.), prin sensul intermediar „a se ridica, a deveni”, în multe limbi indo-europene, inclusiv în lituaniană, s-au format copulele timpurilor trecut și viitor; iar verbul cu rădăcina *ues, care în sanscrită își păstra încă sensul concret „a zăbovi, a petrece noaptea, a trăi undeva”, (cf. s. ind. vásati „trăiește, înnoptează”), este folosit în limbile germanice încă din cele mai vechi atestări ca simplă copulă, în alternanță cu formele rădăcinilor *es și *bhū. Este foarte posibil ca și verbul cu rădăcina *es, folosit ca verb copulativ probabil încă din perioada comunității indo-europene, să fi urmat o evoluție similară: de la un sens lexical mai concret și o utilizare autonomă, prin construcțiile cu atribut predicativ, la rolul de marcă a unei relații sintactice abstracte12. În acest caz, utilizarea acestui verb cu sensul „a exista, a trăi” (cf. lituaniana aš gerai esu Jrb; kaip ėstite? Lp (LKŽ I, 1213–4), observată în multe limbi înrudite, ar trebui considerată un arhaism. Punctul de vedere opus, care consideră sensul copulativ (adică aproape conectiv) al lui *es primordial (Савченко 1974: 332–3), se bazează pe predominanța lui în vechile atestări ale limbilor indo-europene (de exemplu, în epopeile homerice) și pe argumente semantice13, însă este greu de conciliat cu etimologia altor verbe devenite copule și cu direcția generală a evoluției observate în limbile indo-europene, care indică abstractizarea sensului verbelor însoțite de atribut predicativ și gramaticalizarea acestuia. Construcții atât de diferite din perspectiva limbii contemporane precum tatăl era supărat („copulă pură”), a rămas neliniștit („copulă impură”), a trăit fericit (atribut predicativ, cf. Valeckienė 1967: 108–9) reflectă grade diferite ale acestei gramaticalizări și au, probabil, aceeași bază genetică. 3.3.3. La fel ca în cazul nominativului, în limbile indo-europene atributul predicativ era asociat și cu alte cazuri dependente de verb: dativul, acuzativul, instrumentalul, locativul. Din cauza structurii sintactice complexe, aceste construcții— 9 Cf. Zubatý (1954: 126 tt.; Meillet 1934: 359 tt.; Meillet – Vendryes 1952: 596; Trávníček 1956: 123 tt., 179 tt.; Bauer 1958: 108 tt. și alții. 10 Pentru interpretarea propozițiilor cu atribut predicativ din perspectiva gramaticii transformaționale, cf. Harris 1964: 180–1; Růžička 1966: 56 tt.; Križková 1968: 106–7; Бархударов 1973: 59–60; Schwartz 1968: 757–8. 11 Vezi și Jablonskis 1957: 455 tt.; Fraenkel 1928: 12 tt.; 1926: 88 tt.; Balkevičius 1963: 106 tt.; Valeckienė 1967: 108 tt. 12 Pentru sensul concret originar al existenței al verbului *es și relația sa cu verbul copulativ, vezi Delbrück 1900: 13–14; Brugmann 1904: 627; 1925: 72 tt.; Meillet 1906–8: 23–6; Benveniste 1950: 28 tt.; 1960: 114 tt. (= Бенвенист 1974: 175 tt.; 203 tt., vezi și observațiile lui J. Stepanov la bas 433, 435 su lit.); Иванов 1965: 266 tt. 13 Pvz., Ch. Kahn (1973) aiškina „gyventi“, „tapti“ reikšmes kaip pirminės „būti“ reikšmės eksplikacijas, sudarytas iš „būti“ + semantinis operatorius. 30 țiile încă de la început erau și ele predispuse la schimbare; procesele de adverbializare și de absolutizare a lor se observă deja în cele mai vechi monumente ale limbilor indo-europene. Pentru evoluția VD, cele mai importante dintre acestea sunt construcțiile acuzative, care în limbile lituaniană și în celelalte limbi înrudite corelează cu cele nominative. Așa cum nominativul apare de regulă ca atribut predicativ alături de verbele de stare, acuzativul apare alături de verbele care desemnează o acțiune activă, adesea chiar cauzative; cf.: (tatăl) a vărsat grăunțul uscat: grăunțul curgea uscat „ a rupt pânza de-a curmezișul: pânza s-a rupt de-a curmezișul „ a înmuiat haina murdară: haina se înmuia murdară „ l-a făcut nefericit: el a devenit nefericit „ a crăpat scândura de-a curmezișul: scândura s-a crăpat de-a curmezișul În lituaniana actuală, baza corelației dintre astfel de construcții acuzative și nominative cu atribut predicativ este opoziția dintre verbele tranzitive și cele intranzitive. Verbele tranzitive exprimă de regulă un proces cauzativ, iar verbele intranzitive corespunzătoare, de aceeași rădăcină, exprimă starea cauzată (Степанов 1975: 191). Totuși, opoziția dintre verbele tranzitive și intranzitive în lituaniană, ca și în alte limbi indo-europene, nu este primară, ci s-a format pe baza opoziției anterioare dintre verbele active și cele stative (de stare). Unele teme verbale cu sens tranzitiv și intranzitiv au rămas nediferențiate până în zilele noastre; de exemplu, verbele din rădăcina *leik* sunt folosite în lituaniană cu ambele sensuri (cf. Senn 1935 — 6: 73) și pot forma atât construcții acuzative, cât și nominative cu atribut predicativ, de pildă: tatăl îl lasă (l-a lăsat) pe fiu sănătos și fiul rămâne (a rămas) sănătos. Pe baza reconstrucției morfologice a formelor verbale din limbile baltice și slave, J. Stepanov (1975: 182—97) a arătat convingător că opoziția dintre verbele tranzitive și intranzitive a început să se realizeze prin regruparea paradigmelor verbale cu grade diferite de alternanță vocalică: formele de grad e (ber-, vert- etc.) au fost folosite pentru exprimarea acțiunii tranzitive, iar formele de grad i (bir- virt- etc.) — pentru exprimarea acțiunii intranzitive. Ulterior, sensul cauzativ al acțiunii caracteristic verbelor tranzitive a fost evidențiat prin sufixele speciale -inti, -enti, apoi și -dinti, -dyti, iar formele cu infix și cu tema sta au devenit marcă morfologică a sensului de stare al verbelor intranzitive¹⁴. În acea perioadă, construcții acuzative cu atribut predicativ de tipul îl face nefericit, îl trezește pe oaspete beat, a născut copilul infirm sau încolțește planta firavă trebuiau să coreleze cu construcții nominative precum el se întoarce nefericit, oaspetele se trezește beat, copilul s-a născut infirm, planta încolțește firavă și așa mai departe. Abia după formarea verbelor reflexive, particula reflexivă a devenit, de asemenea, un indicator al intranzitivității. Astfel a devenit posibilă corelarea construcțiilor îl face nefericit și el devine (= ajunge, se transformă în) nefericit; îl arată frumos și el apare (= pare) frumos; îl numește prieten și el se numește prieten și așa mai departe. Întrucât opoziția dintre verbele tranzitive și intranzitive se conturase deja la acea vreme, aproape că nu există îndoieli că majoritatea construcțiilor nominative cu atribut predicativ și verbe reflexive s-au format după modelul construcțiilor anterioare cu verbe intranzitive (a deveni, a se transforma, a părea etc.), și nu după cel al construcțiilor acuzative (*se face pe sine nefericit, *se arată pe sine frumos, *se numește pe sine prieten). Acest lucru este confirmat și de diferența semantică dintre verbe: a deveni, a apărea, a se numi ≠ a-l face pe sine, a se arăta pe sine, a se numi pe sine; acestea sunt pur și simplu corespondentele intranzitive ale formelor nereflexive corespunzătoare (cf. Jakulienė 1967: 188). Folosirea verbelor reflexive reprezintă etapa cea mai recentă în evoluția opoziției dintre tranzitivitate și intranzitivitate și a corelației dintre construcțiile acuzative și nominative, evoluție care continuă și în prezent. 3.3.4. Corelația dintre construcțiile nominative și acuzative cu atribut predicativ este caracteristică și altor limbi indo-europene încă din cele mai vechi perioade ale evoluției lor. Mul- 14 Dėl šių kamienų intranzityvinės reikšmės susidarymo žr. Stang 1942: 131 tt.; 1966: 338 tt.; Топоров 1961: 57; Kazlauskas 1968: 316 tt. 31 În multe cazuri, aceasta este legată de diferențele dintre flexiunile verbale. În mod asemănător verbelor lituaniene cu grade diferite de alternanță vocalică a rădăcinii și cu sufixe diferite, în limbile veche indiană, veche greacă, hitită și altele, formele de activ și mediopasiv pot fi opuse; cf. v. ind. dṛmhati „face tare, întărește” și dṛmhate „se întărește”; várdhati „crește, mărește” și várdhate „crește, se mărește” (Borrow 1959: 293)¹⁵. Deși acest sens intranzitiv al mediului nu este nicidecum cel principal în limbile indo-iraniene și se evidențiază numai în opoziția dintre unele verbe, el este de natură relictară și este considerat de mulți cercetători mai vechi decât sensul dominant în aceste limbi, al unei acțiuni efectuate în interesul subiectului sau orientate asupra lui (Kuryłowicz 1964: 74; Савченко 1960; 1960a: 15; Расторгуева и др. 1975: 305)¹⁶. Opoziția dintre formele tranzitive de activ și formele intranzitive de mediopasiv este și mai clară în limbile veche greacă și hitită; cf. v. gr. λείπει „lasă” și λείπεται „rămâne”; κοιμάω „adoarme (pe cineva)” și κοιμάομαι „dorm”; ἀπόλλυμι „ucid” și ἀπόλλυμαι „pier”¹⁷; hit. sallanu(z)i „crește” și sala[n]atari „crește”; paršiazi „rupe”, paršittari „se sparge” (Friedrich 1952: 163; 178–9)¹⁸. Pe baza acestor opoziții se corelează construcțiile nominative și acuzative cu atribut predicativ (cele nominative — cu forme de mediopasiv, cele acuzative — cu forme de activ), cf.: v. ind. saṃgrahītāro vadante „căruțașii (carelor de luptă) se numesc” (Delbrück 1888: 104) și anyó hyám nāpām avadan „se numeau unul pe altul rău” (Macdonell 1955: 304; în mod similar cu brū- „a spune, a numi”, ib. 298 și 304)¹⁹; v. gr. Κῦρος… κράτιστος ἐνομίζετο Xen. Anab. 1, 9, 3 „Cirus… era considerat cel mai de seamă” (Соболевский 1948:252) și μισοῦντές με ὀνομάζουσι Κακίαν Xen. Mem. 2, 1, 26 „cei care mă urăsc mă numesc (mă consideră) Viciu” (ib. 255; Schwyzer-Debrunnner 1950: 83). Pe lângă asemenea forme de mediopasiv și de activ corelate, precum și construcții corelate, în limbile menționate se observă folosirea arhaică a acelorași forme verbale cu sens tranzitiv și intranzitiv (de exemplu, v. ind. váhati „duce, merge”, v. gr. κλίνω „înclină, se înclină” și așa mai departe²⁰). Așadar, opoziția dintre formele cu sens tranzitiv (obiectual) și intranzitiv (non-obiectual), deși destul de arhaică, nu este primară. Cercetările din ultimele decenii, care au dezvăluit legătura dintre formele indo-europene de mediopasiv, perfect și conjugarea hitită în -ḫi²¹, au permis identificarea unei stări și mai vechi, când verbele de stare (stative), care au stat la baza paradigmelor de perfect și de mediopasiv din multe limbi, se opuneau verbelor active²². În limbile baltice, această opoziție nu a devenit flexională, ci a căpătat un caracter derivațional²³; pe baza ei s-au format, după toate probabilitățile, ulterior grupurile de verbe tranzitive și intranzitive, care se deosebesc prin gradul vocalic al rădăcinii, sufixe și alte mijloace derivative. Categoria tranzitivității a evoluat în aceeași direcție și în limbile germanice. Pe lângă formele de mediopasiv care au dispărut timpuriu, păstrându-și o paradigmă distinctă numai în limba gotică și putându-se opune formelor active, cf. afdaupjaidau Mork 7, 10 „să moară” și (af)dauþjan „a ucide, a omorî”, inmaidjanda Kor 15, 51 15 Beje, J. Kuryłowicziaus (1964: 85 tt.) ir šių formų priešprieša laiko derivacine. 16 Legătura acțiunii cu subiectul (sau „sensul participării subiectului”) este considerată, încă de pe vremea lui Brugmann, sensul principal al mediului indo-european (Brugmann 1916: 686 ș.u.; Delbrück 1897: 425 ș.u.; în mod asemănător și Hirt 1934 I: 203 — 5, mai recent Lehmann 1974: 127 cu bibliografie). 17 Pentru mai multe detalii, vezi Schwyzer 1938 I: 686; Десницкая 1951; Гухман 1964: 32; Савченко 1974; 306. 18 Žr. dar Фридрих 1952a: 116 tt.; Kronasser 1956: 201 tt.; Савченко 1974: 307–8. 19 Žr. dar Speyer 1896: 30–1; Шерцль 1883: 27; Whitney 1889: 268. 20 Vezi Meillet 1934: 197; Delbrück 1897: 417 ș.u.; Десницкая 1951: 141; Савченко 1974: 308. 21 Legăturile semantice dintre mediopasivul indo-european și perfect au fost stabilite încă de J. Wackernagel (1926 I: 168) și P. Chantraine (1927: 26 ș.u.); în privința raportului acestor forme cu conjugarea hitită în -ḫi, vezi Stang 1932; Kuryłowicz 1932; Rosenkranz 1958; Гизани 1956: 157–8 cu bibliografie: diferit, Пельмутер 1974. 22 Žr. Kuryłowicz 1964: 56–89, ypač 61 tt., 72; Иванов 1965: 112 — 138 su lit., kur ši priešprieša siejama su rekonstruojamomis dviem fleksyvinėm formų serijomis (dėl to plg. dar Watkins 1969: 66); Савченко 1960a: 24 tt.; 1974: 306 tt., 324 tt.; Степанов 1975: 194 ir 21 išn. nurodytą lit. 23 Cf. observația lui Kuryłowicz privind transformarea formelor inflexionale ale vechiului perfect în forme derivaționale în limbile baltice și slave (1964: 81 ș.u.). 32 Pentru „a schimba” și inmaidian „a schimba” (Гухман 1964: 41; Макаев (ред.) 1966: 262)²⁴, în acest scop au fost folosite pe larg tulpinile claselor verbale tematice, cu grade diferite ale ablautului și sufixe diferite. Ca și în lituaniană, formele intranzitive ale verbelor gotice, cu un grad inferior al ablautului, se opun formelor tranzitive de grad superior, de exemplu: dis-skritnan „a se rupe” și diskreitnan „a rupe”, ligan „a sta culcat” și lagjan „a culca”, sitan „a sta așezat” și satjan „a așeza” (Гухман 1959: 130; 1964: 72 tt.; Макаев (ред.) 1966: 169—70), cf. lituan. berti — birti (vezi 3.3.3.). În limbile slave, semnificațiile de stare și de acțiune activă, de regulă orientată spre obiect, sunt de asemenea legate de gradele corespunzătoare ale alternanței vocalice din rădăcina verbului (de exemplu, sl. ber-: bbra-) și de sufixe și infixe derivationale (cf. formele cu sens de stare cu sufixul nā-, corespunzător sufixului medial-intranzitiv germanic nō- și infixului de prezent lituanian, înrudit genetic²⁵). Deși aceste mijloace sunt folosite aici în primul rând pentru a distinge aspectul durativ de cel punctual, iar principalul indicator al intranzitivității îl constituie formele reflexive apărute ulterior, aspectul punctual este adesea asociat cu tranzitivitatea, iar aspectul durativ — cu intranzitivitatea și sensul de stare (Степанов 1975а: 142). Prin urmare, în limbile slave, perechile derivaționale de verbe de aspect durativ-punctual pot constitui baza unei corelații similare a construcțiilor nominative–acuzative cu atribut predicativ, precum cea pe care o întâlnim în lituaniană, cf.: rus. veche ude n būti Инп. 438 (Потебня 1958: 169) și bielorusă veche кого naštu в томъ… право (Борковский 1968: 117), deși este posibilă și o relație inversă din punctul de vedere al aspectului, de exemplu: slavona veche staše žvьrije nepostopyši Supr. 167, 15 (Miklosich 1874: 16), rus. veche жона… стала права (Борковский 1968: 117) și диающне, кого царя поставлять Новг. I, 27 (Потебня 1958: 303)²⁶. După ce J. Stepanov (1975: 182—195; 1975a: 140—144) a stabilit legătura genetică și semantică dintre opoziția tranzitiv: intranzitiv din limbile baltice și opoziția aspectului durativ: punctual din limbile slave, devine pe deplin limpede că vechea opoziție dintre acțiune și stare s-a dezvoltat în aceeași direcție în limbile baltice, slave și germanice, generalizând mijloace derivaționale similare. O parte dintre verbele intranzitive care stau la baza construcțiilor nominative cu atribut predicativ sunt urmașe ale vechilor verbe de stare. 4. TRĂSĂTURI ALE EVOLUȚIEI CONSTRUCȚIEI NOMINATIVULUI CU PARTICIPIU 4.1. Construcții cu verbe fazale Funcția de atribut predicativ (adjunct) este un domeniu de utilizare caracteristic participiilor. S-a observat de mult că, în vechime, formele participiale din multe limbi indo-europene erau folosite cu precădere în construcții cu relații sintactice duble. O astfel de utilizare este determinată de însăși natura morfologică a participiului, de poziția sa intermediară între nume și verb. Numele indo-europene din care s-au dezvoltat participiile, fiind formate din tulpini verbale, se deosebeau, fără îndoială, prin sensul lor de alte nume, incapabile să denumească acțiuni și procese. De aceea este de înțeles că formele participiale erau folosite pentru a exprima acțiunea în construcțiile cu atribut predicativ. Utilizarea participiilor, mult mai frecventă în comparație cu cea a adjectivelor sau substantivelor, a fost constatată în construcțiile acuzative și dativale (aut. 1962; 1974). În construcția nominativă 24 Pe baza opoziției dintre aceste forme, în anumite cazuri gotica permitea aceeași corelație între construcțiile nominative și acuzative cu atribut predicativ ca în greaca veche sau în indo-ariana veche, cf.: Daweid ina fraujan haitip „David îl numește domn” Luk 20, 44 și sei haitada Nazaraiþ „care se numește Nazaret” Luk 1, 26 (Гухман 1958: 126, 119, 221). 25 Nosinių afiksų ingresyvinę ir medialinę-intranzityvinę funkciją Ch. Stangas (1942: 58, 270; 1966: 338) laiko bendra prabaltų ir praslavų dialektų inovacija. 26 Cf. o corelație asemănătoare a sensurilor de stare și de acțiune în indo-ariana veche agnír hōtā ny āśidad yajñān „Agni cel vrednic de cinstire s-a așezat în calitate de preot” și hōtāram agním mānuṣo ni ṣeduh „Oamenii l-au așezat pe Agni ca preot” Delbrück 1900: 197. 3. Gramatinės kategorijos ir jų raida 33 În construcția nominativă, participiile sunt de asemenea frecvente în acele cazuri în care nu se folosesc forme de substantiv sau de adjectiv. 4.1.1. Numai formele participiale sunt folosite în construcțiile nominative cu verbe fazice menționate deja la 1.4, care indică încheierea acțiunii: liautis, paliauti, nustoti, baigti, mesti (liaukis gėręs, nustojo važinėjęs, metė rūkęs etc.). În limba actuală, aceste construcții sunt alcătuite numai din participii active de trecut frecventativ. Doar rareori apar construcții cu participii active de prezent, de exemplu: bernas nesiliovė bereikias, besiskundžias KrėvRg 152, sau cu semiparticipii, de exemplu: arklys netliaunas eidamas Als (LKŽ VII 395); jis nepaliovė vis tą šaukdamas MLLG VI 42; exemple similare se găsesc deja în texte din secolul al XVI-lea, de exemplu: idan tsch ichsu neliuduvnse tarnai mal-kas kapodami ir wandeni neschodami BrB Joz 9, 23 (da nicht auffhören | Knechte die holtz hawen vnd Wasser tragen). Participiile active de prezent și semiparticipiile nu diferă aici în niciun fel, ca sens, de participiile active de trecut frecventativ. Generalizarea, în aceste construcții, a unei singure forme participiale cu sens imperfectiv este determinată de semantica însăși a verbelor fazice: indicând sfârșitul acțiunii, verbele liauti(s), nustoti, baigti etc. presupun totodată o acțiune anterioară, care a durat un anumit timp. Trebuie remarcat că, în construcțiile observate cu participii active de prezent sau cu semiparticipii, verbele fazice sunt folosite cu negație, adică nu indică sfârșitul acțiunii, ci, dimpotrivă, îi subliniază continuarea (lucru indicat și de afixul be- adăugat la participiul activ de prezent). Totuși, din cauza generalizării menționate a unei singure forme participiale, chiar și în construcțiile negative apar aproape întotdeauna participii active de trecut frecventativ, de exemplu: neliaują lyg vilkas nestaugęs LTR. Cu excepția verbului liautis, toate verbele care indică sfârșitul acțiunii exprimate prin participiu sunt nereflexive. De la primele texte și până în prezent, verbul liautis se folosește și la forma nereflexivă, având aceeași semnificație în construcția nominativă, de exemplu: Palauk kalbėjus (Höre ein mahl auf zu reden) BŽ 138 (ST 254); Palauk (= paliauk) su rykszte plakęs mus RG 481; paliaukite verkę Donel 106; gyvuliai liovė savo gramą gromuloje VaižgR I 77. Forma reflexivă este, se pare, ulterioară aici. Construcțiile nominative cu participii active de trecut frecventativ se formează și cu verbele multitli, nurimti, nuščiti, palsti, sustoti, perstoti, apsistoti, stabtelėti, atleisti etc., de exemplu: Nutilo Jonienė šaukusi ŽemR IV 464; Nurimk nesiburnojęs! An (LKŽ I 977); Moteriškosios truputį nuščiuvo klegėjusios ŽemR I 306; Žydas susilaikė ėjęs į duris KrėvRg 226; laikas, rodos, sustoja ėjęs Vrn; Šuo… apsistojo(a) kau-kęs TD r III 54; Bernai… stabtelėjo bloškę pėdus VienR V 82; grėbėjai atleido skubėję ŽemR II 331; galią paiso vaikščiojusi Jrk 86. Aceste verbe indică și ele sfârșitul acțiunii participiului, dar pot fi folosite independent și pot constitui singure predicatul gramatical al propoziției. Apropiate de verbele fazice sunt și verbele (pa)laukti, luktelėti, de exemplu: palaukite besidžiaugusios KrėvLŽ 252; luktelėk dainavęs Všt. În mod similar, participiile active de trecut frecventativ depind de expresii frazeologice care indică încheierea acțiunii, de exemplu: Susičnkp nasrus berėkus KrėvLŽ 250. În asemenea cazuri, construcțiile corespunzătoare cu infinitivul sunt mai rare sau aproape deloc folosite (de exemplu, cu nurimti, apsistoti, stabtelėti). Independența lexicală și sintactică a verbului este și mai evidentă în construcțiile cu verbe de mișcare care exprimă întoarcerea. Dintre acestea, în folclor și în dialecte sunt cele mai frecvente construcțiile cu verbul pareiti, de exemplu: parėjau loveles darius JD II 814; pareisi veltui buvusi Plt; parėjo žlugta velėjus Pc (vezi autorul, 1964: 56); mai rare sunt cele cu grįžti, ateiti, eiti, atsikelti, pabusti etc., de exemplu: diedas jau grįžo meškė-rijos Ign.; grįžo siuvęs S I 182; piemėnė neateina ganius Ds; jis atsikėlė klūpojęs ŠRagIT 282; tartum jis būtų pabudęs sunkiai, baigiasi sapnavęs ŠRagR III 126. În cazurile în care sustoti, apsistoti, stabtelėti indică o acțiune întreruptă în mod conștient și deliberat de agent (sau întreruptă temporar), le sunt apropiate verbele susi-laikyti, susivaldyti (de exemplu: Gustė susilaikė verkusi SimonNTP 128). Totuși, cel mai adesea aceste verbe apar cu un participiu la forma negativă, iar prin urmare întreaga construcție exprimă nu întreruperea acțiunii, ci, dimpotrivă, o stare menținută printr-un efort de voință, de exemplu: vos susilaikiau nepagriuvęs DLKŽ 767; kalvis vos susivaldė netrintkelė- 34 jes per bedantę burną LKŽ V 543. În același fel, verbele care exprimă reținerea voluntară išgesti, iškentėti, nukęsti, pakęsti, ištverti se construiesc cu participii active de trecut frecventativ negative, de exemplu: jei tu iškęstum tris metus nieko nešnekejęs BsMt I 115; (vargšas) tris dienas ir tris naktis ištvėręs nemiegojęs LTR; vagis... negi nukęs neėmęs Rk (LKŽ V 642)¹, compară și verbul įtikti: aš neįtinku anam dirbęs Grg (LKŽ II 390). Dacă negația apare atât la participiu, cât și la forma verbului conjugat, construcția constată realizarea acțiunii exprimate de participiu, de exemplu: mergytė neiškenčia neparvirtusi gulbe LTt III 317; neiškenčia kaip vilkas nestaugęs Rz, Gs, Jrb (LKŽ V 642). După cum se vede din exemple, cu verbele care exprimă un efort de voință se folosesc forme participiale cu sens atât imperfectiv, cât și perfectiv. În mod similar participiilor la nominativ, în propozițiile impersonale cu verbe fazice se construiesc și gerunziile de trecut frecventativ, de exemplu: reikia kol kas luktelėti rašius VenclR III 729; sakai, nutilti plėpėjus ŠI; jau metas būtų ir juokusis nustoti (LKŽ IV 420); atsibodo giedojus ŽemR III 94; sau formele neutră a participiilor active de trecut frecventativ folosite impersonal, de exemplu: danguje nesilovė žaibavę LKŽ VII 395. 4.1.2. Comparând între ele exemplele menționate, se conturează o trecere treptată de la enunțuri în care verbul cu sens finit (de ex.: a se întoarce acasă, a se întoarce, a arunca) este încă pe deplin autonom, iar participiul exprimă informație suplimentară (cf. s-a întors furios, s-a întors obosit etc., vezi aut. 1964: 55 tt.), prin cazurile în care verbul a amuți, a se potoli sau altele asemenea își păstrează autonomia semantică, dar este deja strâns legat de participiu și marchează încheierea acțiunii acestuia, până la construcțiile cu verbele a înceta, a se opri, devenite doar indicatori ai sensului finit al participiului. Printre altele, legătura dintre aceste construcții este ilustrată frumos și de exemple din cântecele populare, în care, în propoziții absolut identice, sunt folosite forme care exprimă întoarcerea și încheierea acțiunii, cf.: Cum m-am întors de la cârciumă după ce am băut KlvD 144 și Cum am încetat să beau la cârciumă JD I 79. Este aproape sigur că toate aceste construcții, din punct de vedere istoric, sunt de același tip structural și că verbele a înceta, a se opri, a abandona, folosite cu nominative de participiu, aveau odinioară, de asemenea, un sens lexical autonom, ca acum a se potoli sau a obosi. În alte contexte, aceste verbe și-au păstrat bine autonomia; cf. sensul foarte concret de „aruncare” al verbului a arunca, folosirea lui a se opri cu sensul „a se opri, a se potoli”, sensul lui a înceta „a trece, a se potoli” LKŽ VII 396 (cf. prus. vechi aulaut „a muri” Trautmann 1910: 307; Fraenkel 1962 I: 362 cu lit.) și funcția autonomă, de ex.: Frigurile iernii încetează atunci JD 332 (LKŽ VII 396); a încetat furtuna RD 193 (ib.) și altele asemenea. În scrierile vechi, a înceta cu sensul „a termina” este folosit și fără participiu sau infinitiv, de ex.: tihnai lowesi Rubeszus BrB Ios 19, 47; Mana a încetat în a doua zi Ios 5, 2; vreau să mă răzbun, și apoi voi înceta Jud 15, 7. Așadar, construcțiile nominative ale participiului cu verbe fazale s-au dezvoltat probabil din enunțuri cu aceeași structură internă precum atributele predicative cu verbele a se opri, a se întoarce acasă, a se întoarce și altele asemenea (vezi 1.4). Ca bază a structurii lor interne reconstruite trebuie considerate și propoziții de bază (una verbală și una nominală-participială), legate prin aceeași relație, de ex.: copilul a încetat din plâns ⇐ copilul s-a oprit + copilul plângea (era în plâns). 4.1.3. Construcțiile participiale cu verbe fazice care și-au pierdut sensul lexical concret sunt folosite în prezent, de regulă, în folclor, în vorbirea populară (dialecte) și în literatura beletristică bazată pe particularitățile acesteia. În alte contexte, ele sunt neproductive și, în general, sunt eliminate din uz de enunțurile sinonime cu infinitiv. Acestea predomină în limba scrisă încă de la cele mai vechi monumente lingvistice². În prezent, construcțiile cu infinitivul sunt principalul mijloc de exprimare a fazei acțiunii și a modalității: sunt neutre din punct de vedere stilistic și se formează în egală măsură cu faza de început a acțiunii. 1 Uneori sunt posibile și construcții cu infinitiv, dar mult mai rare, de exemplu: Ale jis negali išgest valgyt (= nevalgęs) BsP IV 7. 2 Compară exemplele din Biblia lui J. Bretkūnas: lowes prarakaut I Sam 10, 13; Netliaukesi… schaukti 7, 8; lowes pagimdti I Moz 29, 35; 30, 9; lio wes su jo kalbėti 17, 22; pamestu (pabr.) (liautumse) mane toliaus ieschkoti I Sam 27, 1 ginnies… pakarnu buti II Moz 10, 3; ginnaties, laikiti (marginal: saugoti) mana Prisakinu II Moz 16, 28. 3* 35 (a începe, a se apuca, a se pune pe…), precum și cu verbe auxiliare și modale (a vrea, a putea, a trebui, a avea…). În schimb, construcțiile participiale folosite numai cu verbe care indică încheierea acțiunii și continuarea voluntară tind să devină construcții cu infinitiv, marcate stilistic. 4.1.4. Construcțiile nominative cu verbe care indică încheierea acțiunii au corespondente în multe limbi înrudite. În dialectele limbii letone, verbul nostāt se asociază cu participii activi la trecut, la fel ca în lituaniană, cf. nuostāja braucis (Endzelīns 1951: 1014). În slavona veche, verbele care indică încheierea acțiunii prěstati, skončati se construiesc cu nominativele participiilor activ prezente, de exemplu prěsta gl(agol)ę Luc 5, 4 (ἐπαύσατο λαλῶν); skonьča dobrotvorę Supr 481₂₁ (Večerka 1961: 67). Construcții corespunzătoare au fost folosite și în alte limbi slave — rusa veche și ceha veche —, iar abia mai târziu infinitivele au înlocuit definitiv participiile din ele, de exemplu: rus. veche не престаи моляся Лавр. 255 (Barnet 1965: 58); сконча зижа (= окончил строить) Лавр. 52 (Потебня 1958: 158); cehă veche (ret.) čestuje nepřesta Jid 45 (Gebauer 1929: 595; Trávníček 1956: 167; Dvořák 1970: 155). Răspândirea lor în diverse limbi slave (nu numai în texte traduse, ci și în cele originale) și paralelele baltice nu permit să considerăm aceste construcții împrumuturi din greacă, cum au susținut Th. Forssmann (1877—8: 13) și A. Vaillant (Вайан 1952: 397); după cercetările speciale asupra sintaxei participiilor în limbile slave vechi, desfășurate în ultimele decenii³, caracterul lor slav nu mai este pus la îndoială. A. Potebnia (ib. 161) și Nepokupnas (Непокупный 1964: 135) le-au comparat cu construcțiile participiale lituaniene folosite după verbele liautis, nutilti „a înceta, a tăcea” și altele asemenea. Unele dintre ele pot coincide chiar și în privința componenței lexicale, cf. rus. veche не престашемь … творя Ип. 167 (507) (Потебня 1958: 158) și lituaniana perfect posibilă neperstoja tveriąs „nu încetează să se țină”. Aceste construcții slave, ca și cele baltice corespunzătoare, sunt strâns legate de cele care depind de verbe folosite autonom, ce indică încheierea sau continuarea acțiunii, adică au valoare fazică, de exemplu rus. veche остатии, пришти, возвратитися; пробьти, събьти și altele asemenea, cf. în textele originale остались сице творя („vei rămâne făcând astfel”, adică nu vei înceta să faci astfel, Потебня 1958: 158); пробысть негдь (Борковский-Кузнецов 1965: 376). Participiile sunt folosite și mai pe larg după verbe fazice în greaca veche. Construcții cu verbe care indică încheierea acțiunii (de exemplu: τελέ(ω) „îndeplinesc, duc la bun sfârșit, termin”, λήγω „opresc, termin”, παύω „opresc, stăvilesc, închei”, μεθίημι „abandonez, dau drumul”) și nominative ale participiilor sunt atestate aici încă din epopeile homerice, de exemplu: οὐδ’ ἐπέσσε ἔφρων „nu a terminat de cugetat” II XII 222; ὁπότε λήξειεν ἀείδων „până când ar fi terminat de cântat” II IX 191 și altele asemenea.⁴ În greaca veche se construiesc cu nominativele participiilor și verbele care indică începutul acțiunii (tot din vremea lui Homer), de exemplu: ἐγὼ δ’ ἄρχον χαλεπαίνων „iar eu am început să mă mânii (= să mă lupt)” II II 378⁵. Nici în sistemul sintactic al grecei vechi aceste construcții nu sunt izolate: verbele care indică începutul acțiunii se asociază cu nominativele participiilor la fel ca cele cu sensul „a încerca”, „a se strădui” (de exemplu: πειράω, σπεύδω), iar cele care indică încheierea acțiunii — la fel ca verbele cu sensul „a obosi”, „a renunța” (de exemplu: κάμνω, ἀποκάμνω, ἀπαγορεύω, cf. Stahl 1907: 746—7) și chiar „a se trezi” (de exemplu, ἐγέρετο … εὕδων „s-a trezit dormind” Od. XIII 187—9 (Овсянико-Куликовский 1898: 2); în schimb, verbele cu sensul „a sta”, „a merge” sunt adesea folosite pentru a sublinia acțiunea exprimată de participiu, de exemplu ἦκω ἀγγέλλων, literal „vin vestind”, adică „vestesc” (Kühner 1870: 622); μένετε ἐσθίοντες καὶ πίνοντες ≈ slavona veche пребывайте. édąste i pijõste Luk 10,7 Žogr, Mar (Večerka 1961: 67). 3 În special Růžička 1963; Večerka 1961; Barnet 1965; Dvořák 1970; vezi și critica opiniei lui A. Vaillant. Aceste construcții au fost considerate slave și de cercetătorii anteriori, cf. Потебня 1958: 156 și urm.; Jagić 1900: 60 și urm.; Vondrák 1912: 609. 4 Daug tokių pavyzdžių iš įvairių graikų k. raidos laikotarpių duoda R. Kühneris (1870: 618—9) ir J. M. Stahlias (1907: 745—6), žr. t. p. Schwyzer-Debrunner 1975: 393. 5 Comentând exemple de acest tip, J. M. Stahl (ib. 744) arată că participiul nu este aici cu totul identic cu infinitivul: construcția participială descrie începutul acțiunii ca pe o anumită parte a întregului ei. 36 În exemplele menționate, verbele care indică încheierea și începutul acțiunii nu sunt doar indicatori ai unei anumite faze; ca și în limbile baltice și slave, în multe cazuri ele și-au păstrat sensurile lexicale concrete. De pildă, observăm o paralelă evidentă cu lituaniana în folosirea verbului cu rădăcina *met-: având sensul foarte concret „a da drumul, a arunca (un obiect)”, de exemplu μεθίημι τόξον, ἄγκυραν „arunc săgeata, ancora”, într-o construcție nominativă cu participiu, acesta, ca și lituanianul mesti, indică încheierea acțiunii, de exemplu: κλαύσας καὶ δυνάμενος μεθέηκεν „după ce a plâns și s-a îndurerat, a renunțat” II XXIV 48 (Schwyzer-Debr runner 1975: 393); pentru antepunerea participiilor, cf. bensyk ir verkusi liaudis DonR 33. Verbele cu sens lexical concret nu s-au pierdut nici în construcțiile similare indo-iraniene. De exemplu, construcția avestică citată de H. Reichelt (1909: 330) āat tum nišhidōiš gāwāsca srāvayō apasca vanuhis yazamno „atunci te-ai așezat (literal: ai șezut) să reciți Gatha-urile și să venerezi apele”, (cf. și Расторгуева 1975 I: 111), corespunde pe deplin exemplului din rusa veche Святославъ … сѣде княжа (= сел княжить) ту в Переяславци Лавр. 27 (Потебня 1958: 158). Identitatea structurală și semantică a construcțiilor cu verbe fazice (în special cu verbe care indică sfârșitul acțiunii) în limbile unor grupuri indo-europene diferite, poziția lor foarte asemănătoare printre celelalte construcții nominative și direcția corespunzătoare a evoluției, legată de abstractizarea sensului verbelor, indică limpede o bază comună a construcțiilor în discuție. Această bază, formată încă în perioada unității limbilor indo-europene, o constituie construcțiile nominative cu verbe finite, incoative sau durative având sens lexical concret. Mai târziu, se pare că deja în grupuri lingvistice separate, unele dintre aceste verbe s-au specializat pentru exprimarea sfârșitului sau (mai rar) a începutului acțiunii, și-au pierdut parțial sensul și au devenit anumiți indicatori fazici. Datorită bazei comune și direcției uniforme a evoluției, acest proces paralel în diferite grupuri lingvistice (baltic, slav, greaca veche) a produs rezultate foarte asemănătoare. Persistența unor resturi ale sensurilor lexicale concrete (autonome) ale verbelor fazice în toate limbile menționate nu permite plasarea acestor construcții în epoca proto-indo-europeană. În plus, în limbile indo-europene vechi se observă clar tendința de a exprima modalitatea, fazele acțiunii și alte trăsături mai generale ale sensului (operatori semantici) prin sufixare verbală, și nu prin construcții analitice cu „cuvinte funcționale” (cf. Lehmann 1974: 139 și urm., 187 și urm., 246). Desemantizarea verbului în construcția nominativă, transformarea lui într-un indicator abstract al fazei acțiunii, este legată de reorganizarea structurii interne a construcției însăși. În limba lituaniană contemporană, enunțul brolis baigė (ar metė) gėręs „fratele a terminat (sau a încetat) de băut” este sinonim cu enunțul brolis nebegeria „fratele nu mai bea”, în timp ce structura internă a enunțului brolis parėjo gėręs „fratele s-a întors după ce a băut” se bazează pe propoziții de bază legate copulativ: brolis (buvo) gėręs + brolis parėjo. Aceste construcții diferă și prin relațiile sintactice dintre cuvinte în structura externă: în primul caz, verbul baigė ar metė cere acuzativul, poziție ocupată de nominativul participiului; în al doilea caz, verbul parėjo este autonom. 4.2. Construcții cu verbe care exprimă o stare emoțională 4.2.1. Cu participiile active ale formei de trecut se asociază cel mai adesea și verbe care exprimă o stare emoțională: a se bucura, a admira, a se mândri; a se întrista, a fi îndurerat, a regreta, a-și face reproșuri, a se îngrozi, a se mira, a se uimi, a se rușina și altele asemenea. Cele mai răspândite sunt construcțiile cu verbul a se bucura, de exemplu: m-am bucurat că am scăpat de berze Šll; mă bucur că mi-am salvat capul Rs; nu te bucura când găsești, nu plânge când pierzi. Se formează, de asemenea, construcții cu alte verbe care exprimă o stare emoțională: Și Crizus, bunica… s-a bucurat foarte mult că fiica ajunsese la nuntă DnR 67; se mândrește că a putut să scoată buturugi Kp; nu s-a întristat că l-a pierdut Myk-PutAŠ III142; regret că am promis-o pe fiică Jrk 133; își face reproșuri că a fost de acord să meargă Krš; m-am mirat că a cumpărat atât de ieftin Kps; măcar să-ți fie rușine că ai plouat atât! VaičiūnDK I 173 (vezi și 1.1.1 și aut. 1964:58). 37 Alături de formele participiului de trecut, deși mult mai rar, se folosesc și nominativele participiilor active de prezent și de viitor, de exemplu: a) prezent: bucură-te că ai o bucățică numai a ta ŽemR II 168; (țăranii) se mândreau că au o asemenea credință VaižgRR I 50; Deveika se plânge că este bolnăvicios CvMS 206; b) viitor: vulpea… se bucura că va avea un mic dejun gustos LTR; se bucura că le-a legat tuturor limba și l-a liniștit pe stăpân ŽemR III 383; el chiar se bucura că va putea să-și întindă picioarele ŠRagrR III 63; uneori și participii pasive, de exemplu: Oare ați schimbat așa, fiind certați? Alk; prostul acela se bucură că este bătut Kps. Spre deosebire de construcțiile cu verbe fazale, participiile și-au păstrat aici sensurile temporale corespunzătoare. Totuși, formele participiului activ de prezent sunt înlocuite intens în aceste construcții de forme mai noi ale gerunziului; alături de «bucură-te că primești» s-au impus construcțiile de tipul «bucură-te primind», mult mai productive, compară și: nu te bucura tăind primul LTR; ciobanul se necăjea, neputând să mâne afară gâștele și oile Šr (LKŽ I 201) și altele asemenea. Atât participiile, cât și gerunziile corelate cu ele pot depinde și de grupuri de cuvinte care au sensul verbelor ce exprimă o stare afectivă, de exemplu a fi fericit = a se bucura, compară: am fost fericiți după ce am prins pasărea CvR II 9; sunt fericit văzându-vă Gruš ABP 104⁶. Gerunziul, după cum se știe, este un mijloc specific de exprimare a unei acțiuni concomitente. Prin urmare, pătrunderea lui în aceste construcții (ca și în enunțurile corespunzătoare cu verbe fazale menționate la 4.1) arată limpede legătura construcțiilor discutate cu folosirea formelor de nominativ ale participiului pentru exprimarea unei acțiuni concomitente. De exemplu, în structura internă a unor enunțuri precum nu vei regreta că te-ai trezit devreme || trezindu-te devreme intră propozițiile (tu) nu vei regreta și (tu) te-ai trezit devreme, relația dintre care poate fi interpretată în două feluri. În primul caz, a doua propoziție va ocupa poziția de obiect propozițional, iar construcția va fi sinonimă cu nu vei regreta că te-ai trezit devreme. În al doilea caz, cele două propoziții vor fi legate doar printr-o relație de subordonare, iar construcția va fi sinonimă cu dacă (în cazul în care, când) te vei trezi devreme, nu vei regreta (sensurile temporale, condiționale sau cauzale nu sunt sintactice în acest caz și depind de context; vezi aut. 1964: 66 și urm.). Construcțiile corespunzătoare cu participii pasive sunt, de asemenea, omonime, de exemplu: cioara leșină când este lăudată LTRn 285. Adesea este suficient să se mute participiile cu determinanții lor după verb pentru ca o construcție care exprimă o acțiune concomitentă să devină obiect propozițional; compară: nu regreta că te-ai însurat tânăr – când fiul va crește, va fi ca frații săi și nu vei regreta că te-ai trezit devreme și te-ai însurat devreme (LK III 24). Totuși, sensul de acțiune concomitentă este adesea perceptibil și în construcțiile cu participii postpuse. El iese mai ales în evidență când construcția este alcătuită din verbe nereflexive (a se întrista, a regreta, a se uimi, a geme și altele asemenea).⁸ 4.2.2. Deși în prezent în construcțiile nominative apar cel mai adesea forme ale verbelor reflexive care exprimă o stare emoțională, acestea nu sunt foarte vechi. În dialecte, în folclor și în scrierile vechi găsim corespondentele nereflexive ale aproape tuturor, folosite cu același sens de stare afectivă; compară: a plecat mai departe bucurându-se Mrc (MLLG VI 66), nu te bucura de omul sărac Lp (LKŽ III 421), se mândrește, nu se întristează Jnšk (LKŽ II 494); ne stăpânim… nasul ca să nu se bucure (= să se bucure) kvėpimosse DP 568⁴⁵; nu îndrăznesc să fiu (…) să mă tem⁶⁷ LKŽ I 567; mi-e rușine J (LKŽ III 280); de ce te temi? J (LKŽ III 152); nu te întrista PK 59³; astfel de forme apar și în construcții nominative, de exemplu: nu regreta că ai pierdut Nj (LKŽ III 152). Particula reflexivă nu are aici nicio valoare de caz și, desigur, nu poate fi legată genetic de ⁶ Participiile și gerunziile apropiate de cele menționate aici exprimă, de asemenea, conținutul predicatelor cu sens modal (cel mai adesea evaluativ), de exemplu: este vinovat că nu s-a străduit să-și găsească la timp ajutoare, muncitori buni JabIRR II 191; am făcut rău răspunzându-ți Lt III 158 (poate fi și răspunzând), vezi și aut. LKG II 381. ⁷ În scrierile vechi, după modelul construcțiilor cu verbe fazale și modale, se folosește uneori în acest caz și infinitivul, de exemplu: Esch galios gwenti po akim Dukterų Heth BrB I Moz 27, 46 (Mich verdenusst zu leben). ⁸ De aceea, în vorbirea spontană, construcțiile cu aceste verbe sunt adesea înlocuite, de exemplu: Petras Balsys și Pranaitis s-au mirat văzând grâne ici și colo în piață Myk-PutR VI 11; Vecinii gem, amintindu-și de nenorocire LKŽ VII 188. ⁹ Plačiau apie tai žr. Jakulienė 1968: 29–31, kur duota daug atitinkamų formų iš senųjų raštų. 38 dalyvinės konstrukcijos struktūra. Reikia sutikti su A. Jakuliene (1968: 14), kad ji yra tiesiog veiksmažodžio intranzityvumo papildomas rodiklis, pradėtas dėti prie emocinės būsenos veiksmažodžių jau sangrąžiniams veiksmažodžiams susiformavus ir virtus atskira morfologine formų grupe. Panašiai sangrąžos dalelytė buvo pridėta ir prie daugelio kitų intranzityvinių veiksmažodžių, pvz.: gultis, klauptis, stotis, liktis ir pan. Tokį pat procesą galima įžiūrėti ir latvių kalboje, kur greta sangrąžinių bitės, priecāties, brīnīties, smieties ir pan. formų sen. raštuose ir tarmėse dar pasitaiko ir nesangrąžinių, pvz.: Glücko siewa, bidama un drēbēdama Mork 5, 33, Mancelio sawu tēwu bistam Post III 114 (ME I 305); smejat, ļaudis, dziesminai (ib. III 906); plg. taip pat sangrąžos dalelytės pridėjimą prie kitų intranzityvinių veiksmažodžių: tupties, kustēties, sēsties, gulties, stāties etc. (Endzelins 1951: 987–8). 4.2.3. O imagine foarte asemănătoare întâlnim în limbile slave, ale căror cele mai vechi monumente atestă că formele reflexive ale verbelor care exprimă stări afective au încă un caracter semi-analitic (Борковский-Кузнецов 1965: 288–9). Alături de acestea, uneori se folosesc încă și formele corespunzătoare nereflexive, cf. sl. veche plakati și plakati se; žaliti și sožaliti si; regati și regati se (Havránek 1928: 120 și urm.), care aproape nu diferă ca sens (la fel ca ostati || ostati se ≈ lit. likti || liktis), iar numai unele asemenea verbe (de pildă sl. veche ubojati se, smējati se) nu mai au deja corespondente nereflexive. În construcțiile nominative predomină formele reflexive, de exemplu rus. veche сожилъся Ип. 190, не убоявся князя два имуще Лавр. 160 (Потебня 1958: 157), deși sunt posibile și cele nereflexive, de exemplu: довѣть мѫжомъ напълнивъ уши (ib.) Formantul reflexiv, care și-a păstrat încă poziția de cuvânt funcțional distinct în propoziție, corespunde aici, prin funcția sa, întru totul particulei reflexive din limbile baltice. Faptul că în limbile baltice și slave construcțiile nominative dependente de verbe care exprimă stări afective nu sunt, prin natura lor, legate de folosirea formelor reflexive este confirmat de corespondentele din alte limbi indo-europene. În greaca veche, nominativele participiale apar alături de formele mediale ale unor verbe cu un sens cu totul asemănător, cf. ἥσατο … πίνων „se bucura că bea” Od. IX 353; γέγηθας ζῶν Soph. Ph. 1021 „te bucuri că trăiești” și altele asemenea (Kühner 1870: 616, 619–20; Schwyzer-Debrunner 1975: 392–3). Comentând astfel de exemple, J. Stahalis (1907: 737) subliniază sensul predicativ originar al participiilor (ursprünglich prädikative Bedeutung); Meillet-Vendryes (1952: 613) explică în mod asemănător aceste construcții, evidențiindu-le caracterul intermediar, de tranziție. Ca și în construcțiile corespunzătoare din limbile baltice și slave, cauza stării afective este aici, totodată, și conținutul ei. De asemenea, ca în limba lituaniană, în greaca veche participiile (atestate tot din vremea lui Homer) se asociază cu verbe cu sensul „a se mulțumi, a se sătura”, de pildă: ἔσθει τέρπεσθαι ἐς ἀλλήλους ὁρῶντες literal „după ce s-au mulțumit (s-au săturat) privindu-se unul pe altul” Il. XXIV 633¹⁰ (Schwyzer-Debrunner ib. 393). În limba indo-ariană veche, nominativele participiale cu verbe având rădăcini cu sensul lajj- „a se rușina”, nand- „a se bucura” și altele asemenea exprimă temeiul afectelor corespunzătoare, întocmai ca în lituaniană sau în slava veche, cf.: na lajajasa evam bruvāṇaḥ „nu te rușinezi vorbind astfel?” Pañc. II, 15, 17; nananduh siddhahāryāḥ „s-au bucurat că și-au îndeplinit intenția” Kathās. 20, 99 (Speyer 1886: 373; 1896: 63). Chiar și în latină, unde folosirea participiilor este mult mai restrânsă, alături de verbul gaudeo „mă bucur” apare uneori un nominativ participial, de pildă: gaudent perfusi sanguine fratrum Verg. Georg. 2, 510 „se bucură că s-au scăldat în sângele fraților” (Schmalz-Hofmann 1927: 589). Toate acestea sugerează că structurile nominative cu verbe care exprimă stări afective se bazează pe sensul diatezal al acestor verbe și pe folosirea semipredicativă a numelor verbale (devenite ulterior participii sensu stricto), ale cărei rădăcini ajung până în perioada comunității limbilor indo-europene. Răspândirea formelor reflexive în limbile baltice și slave este, fără îndoială, un fenomen paralel de origine mai târzie. Exemplele cu verbe care exprimă stări afective sunt importante pentru discutarea genezei VD prin faptul că, 10 Cf. traducerea lui J. Ralys și a altora: „După ce s-au privit unul pe celălalt, amândoi, până s-au săturat” (Homeras 1962: 522). 39 că în ele se evidențiază limpede veriga de legătură dintre construcțiile apoziționale nominative și grupurile de tip VD, mai centralizate, în care participiul reprezintă un obiect propozițional dependent de verb. 4.3. Construcții cu verbe de percepție și de informare 4.3.1. În construcțiile cu verbe de percepție, de gândire și de informare, participiul sau grupul de cuvinte participial exprimă conținutul verbului. După cum s-a menționat deja, astfel de VD se formează cel mai adesea cu verbe reflexive. Construcțiile cu forme nereflexive sunt considerate mai noi de către unii cercetători (Tangl 1928: 50; Марьян 1962: 36). Există însă indicii că participiile se asociau cu verbe având și aceste sensuri încă din vremuri îndepărtate, înainte de apariția formelor reflexive. În dialectele žemaitiene și ale aukštaičiai occidentali, verbele nereflexive de percepție, gândire și, mai ales, informare pot forma pe alocuri VD, la fel ca cele reflexive: alături de brolis sakos atėjęs „fratele spune că a venit” se spune și ir brolis sako atėjęs11. În textele din secolele XVI–XVII găsim circa 40 de exemple de VD cu forme verbale nereflexive (aproximativ 9%). În nord-estul Lituaniei, în prezent VD se formează aproape numai cu verbe nereflexive¹². Aici, construcțiile participiale nominative sunt strâns legate de modul indirect, folosit frecvent după aceleași verbe, care, la rândul său, se întemeiază pe folosirea predicativă arhaică a participiilor (aut. 1970: 6–12; 1977: 18 și urm.). Este greu de crezut că toate VD din dialectele aukštaičiai orientali cu forme nereflexive ar fi inovații, cu atât mai mult cu cât, în alte cazuri, verbele reflexive sunt foarte răspândite în aceste dialecte și chiar scot din uz formele nereflexive corespunzătoare (cf. kyla – keliasi, virsta – verčiasi, kinta – keičiasi și altele asemenea). În plus, dacă am considera inovații VD cu verbe nereflexive de percepție și informare, ar trebui să le delimităm strict de VD cu verbe care exprimă stări afective, deși apropierea structurilor lor sintactice este evidentă. VD cu forme nereflexive (alături de cele reflexive) se folosesc și în letonă, cf. zināju tēvu klausījušies (Bielenstein 1863: 377); cerējāt… paēduši ME I 375; duomādams viens pats esus (Endzelīns 1951: 1009). Exemple corespondente se găsesc și în vechile monumente ale limbilor slave (cf. Потебня 1958: 156 și urm.; Vondrák 1928: 406; Gebauer 1929: 597). 4.3.2. Deosebit de remarcabile sunt paralelele cu verbele cu rădăcina *men. Formele nereflexive ale verbului mněti pot forma în limbile slave aceleași construcții nominative ca și formele reflexive predominante în acest caz, de pildă: sl. veche mъně-ache dъchъ viděšte Mar Luk 24, 37 (Růžička 1963: 193; în textul grecesc – infinitivul: ἐδόκουν... θεωρεῖν); cehă veche mnieše oklamajíc čbána Hrad. 130a (Gebauer 1929: 597), cf. construcțiile cu forme reflexive: sl. veche mnito sę imy Mat 25, 29; cehă veche mniš sě kúpe DalC 50 (Gebauer ib.) și altele asemenea. După termenul principal – verbul –, astfel de construcții coincid chiar etimologic cu cele lituaniene; în acestea din urmă însă predomină mai mult formele nereflexive ale verbului manyti, folosite cu participii de timpuri diferite, de pildă: jis manė daugiau žinąs VeinR V 250; gali manyti pakliuvęs tarp garsių daktarų CvR IX 93; numanau nieko gero negadusius girdėjęt Klp (MLLG I 75) și altele asemenea (cf. manosi sapnuojanti LKŽ VII 832; manosi gerbiamas Tl; vezi, de asemenea, exemplele din textele vechi, 2.2.1.1.). Un tip de construcție complet identic, cu un verb având aceeași rădăcină și același sens, man-, este atestat în indo-ariana veche (începând cu Rigveda), de pildă: sómam manyate 11 În fișierul Atlasului dialectologic al limbii lituaniene sunt consemnate cazuri de folosire a unor asemenea forme paralele nereflexive din împrejurimile localităților Plungė, Palanga, Vainutas, Tilžė, Rietavas, Užventis, Stulgiai, Tryškiai, Kuršėnai, Šilalė, Šilutė și altele. 12 Pentru date despre răspândirea în dialecte a VD cu forme verbale reflexive și nereflexive (cu hartă), vezi aut. 1977: 17. 40 papiván „soma mea, băută” RV X 85, 3¹³. L. Renou (1936: 37), comentând asemenea exemple, arată că în cele mai vechi texte versificate participiul este încă destul de independent de verb, iar reunirea lor într-o singură construcție are loc mai târziu. Cu alte cuvinte, participiul și-a păstrat aici încă parțial vechea funcție de predicat nominal. La fel ca verbele cu rădăcinile man-drš- „a vedea”, chad- „a părea”, vid- „a ști” (Renou 1936: 10, 37). Același uz este atestat și în avestică (Reichelt 1909: 330—1), unde construcțiile corespunzătoare se formează, de asemenea, cu forme mediale man-, de exemplu maēda manyete jaɣnvā „consideră că nu a fost învins” Yt. 10, 71. Acest fapt indică originea indo-iraniană a acestor construcții. În greaca veche, nominativele participiale se asociază cu verbe de percepție și de gândire precum φαίνομαι „par”, *εἴδω „știu”, αἰσθάνομαι „simt”, γιγνώσκω „cunosc, aflu” ș.a., cf. ἔσθι... ἀργιγμένος Arist. Plut. 962 „să știi... înainte”; οὐκ αἰσθάνεσθε ἐξαπατώμενοι Xen. Hist. 7, 1, 12 „nu simțiți că sunteți înșelați?” (Соболевский 1948: 347; Chantraine 1953: 326; Schwyzer-Debrunner 1975: 396). Construcții corespunzătoare cu participii (alături de cele obișnuite cu infinitive) apar și în latină, de exemplu: sensit medios delapsus in hostes Verg. A. 2, 377. Meillet-Vendryes (1952: 616) le compară cu cele grecești, însă alți autori le consideră grecisme (Kühner-Stegmann 1912: 702—3), deși formate după modelul enunțurilor originale cu verbe care exprimă o stare afectivă (Schmalz-Hofmann 1928: 588—9). 4.3.3. Paralelele din limbile înrudite menționate aici sugerează că construcțiile participiale nominative cu verbe de percepție și de gândire sunt la fel de vechi ca cele cu verbe care exprimă o stare afectivă. Ele arată că, odinioară, aceleași verbe de percepție puteau apărea atât cu nominativul numelor verbale (mai târziu, al participiilor), cât și cu acuzativul — în funcție de identitatea sau nonidentitatea subiectului lor cu subiectul formei verbale personale. De pildă, verbul manyti „a crede”, deja menționat, formează o construcție GD atunci când are un subiect diferit de cel al participiului, iar VD când subiectele sunt identice, cf.: Kastis manė ją miegant ŠRaGr III 124 (în scrieri vechi — cu participiu: numanė jauna Karaliu... gimusį BrP I 152, vezi aut. 1974: 217) și jis tikrai manė niekam nesakysias KrėvAP 148; ar putea fi și Kastis manė miegąs. În mod similar se raportează construcțiile GD și VD formate de verbul cu aceeași rădăcină în slava veche, unde, alături de GD mъněvъša že i vъ družině sъstь Luk 2, 44 (Večerka 1961: 57), avem exemplul deja menționat mъněacho dъchъ viděšte Mar Luk 24, 37. L. Renou (1936: 10) indică aceeași diferențiere a construcției cu un verb din rădăcina man- în proza vedică, cf.: tiṣṭhantam manyeta „își imaginează că (dușmanul) stă în fața sa” și sa riricāno manyata TS VI 6, 5, 1 „se credea (se simțea) epuizat”¹⁴. În greaca veche, verbele *εἴδω „știu”, αἰσθάνομαι „simt”, λέγω „spun” ș.a. puteau, de asemenea, să se asocieze atât cu acuzativul, cât și cu nominativul (în funcție de identitatea subiectelor, vezi Соболевский 1948: 346—7; Schwyzer-Debrunner 1975: 394 și 396). În lituaniană, VD apare alături de GD încă din scrierile din secolele XVI—XVII, cu verbe precum regėti, jausti, žinoti, suprasti, dūmoti, tarti, atmin­ti, tikėti, sakyti și altele, cf.: Ir regėjo ghi wissos Smonis waikscheczioenti BrB Apd 3,9 — Schis muitinikas regedams... prapulsens... prades... melstisi BrP II 363; Căci cine știe dacă va fi înțelept sau nebun BrB Pam 2, 19 — știu că voi rămâne și voi fi la voi toți (cu voi) BrB Filip 1, 25; ¹³ Plačiau apie tai žr. Delbrück 1888: 104; Whitney 1889—1964: 268; Щерцль 1883: 27—8; Speyer 1896: 63; Macdonell 1955: 298; уεά Oertel 1926: 25 ir Renou 1936: 10—11, 37 su tolesne lit. Konstrukcijos su šiuo veiksmažodžiu уεά perduktyvios Brahmanuose, kur, pasak L. Renou (ib. 10), jos vartojamos kaip tam tikros pastovios formulės. ¹⁴ Daugiau tokių pavyzdžių žr. Oertel 1926: 25. 41 Adu-ți aminte de viața mea, care se stinge BrB Job 7, 7 – muritor fiind, sunt rege DP 586₃₈. Oare nu ți-am spus că nu voi profeți nimic bun despre acesta BrB I Kar 22, 18; Oare nu mi-ai spus... vorbind cu Dumnezeu AK 62₁₅. În funcție de identitatea subiectului, GD și VD cu același verb nepronominal apar uneori chiar în aceeași propoziție, de exemplu: Nes ghis regeia Karaliumi neebbusens, ir Salną nog sawens atpūlanczę BrB I Mak 15, 12. Corelația dintre construcțiile nominative și acuzative dependente de aceleași verbe este legată de semantica acestora. Majoritatea verbelor de percepție, asemenea verbelor care exprimă afecte, puteau în mod inerent să desemneze atât starea psihică a subiectului, cât și un proces psihic activ orientat către un anumit obiect al percepției. De exemplu, galvoti poate însemna și astăzi atât „a fi pe gânduri”, cât și „a gândi (la) ceva” (cf. LKŽ III 87); în mod asemănător, matyt „a părea”, și manyti „a crede” era folosit cu sensul de stare, cf. daug manančių, mažai išmanančių Eržy (LKŽ VII 831), sensurile corespunzătoare ale s. ind. man- (Cappeler 1955: 318–9) și forma reconstruită *men- „a gândi, a fi tulburat mintal” (Pokorny 1959: 726–7); pentru sensul vechi intranzitiv al sl. mъniti: mъně, vezi și Kurylowicz 1964: 79. Sensul de stare psihică este indicat și de etimologia și uzul multor alte verbe de percepție. După structura lor externă, construcțiile nominative cu verbe de percepție având acest sens erau foarte apropiate de atributele predicative cu alte verbe de stare. Unele verbe de informare sunt la fel de polisemantice (cf. sinonimia dintre kalbėti ir sakyti, LKŽ V 113–4). 4.3.4. Caracterul eterogen al VD dependente de verbe nepronominale de percepție și de informare este confirmat de legăturile lor cu uzul predicativ al participiilor. În dialecte și în scrierile vechi, VD sunt adesea greu de deosebit de participiile predicative folosite în forme de mod indirect, mai ales atunci când între forma personală a verbului și participiu există o pauză. Enunțurile de tipul Brolis sako / ėjęs (buvęs) sunt deosebit de frecvente în nord-estul Lituaniei (vezi aut. 1977:17 și urm.). De remarcat că și în scrierile din secolele XVI-XVII, după forma nepronominală a verbului sakyti, înaintea participiului apare de obicei un semn de punctuație care indică o pauză, de exemplu: moterischkes... ateia sakidamas | Angelu weida regeius VEE 675, Luk 24, 22–23 (vnd sagen | sie haben ein gesichte der Engel gesehen)¹⁶; kaip gali sakiti (tăiat -es) manne milins BrB Teis 16, 14 (Wie kanstu sagen | du hast mich lieb), uneori construcțiile cu alte verbe sunt delimitate în mod asemănător, de exemplu: ieng tikrai žinotu | essą draugisten schwentuiu priimti MT 108ᵃ²; prasidesti jau dumoti | Diewop noris prisiwersti BrGD LXVI, 10, vezi și 2.2.1.2. În textele din secolele XVI-XVII, după verbele pronominale de percepție, semnele de punctuație apar în aproximativ 40 de construcții (circa 10%), cf.: Ir patsai sakęs | neturins kur galwa sawa pakischti BrP I 123; ischalkusiam sapnije regisi, walgans... itroschkusiam sapnije regissi, gerens BrB Iz 29, 8 (träumet | das er esse… das er trincke); kaip kada wienas... apsisadetu | noris usch ius wissus walgiti MT (PM) 32–32ᵃ ș.a. Deși semnele de punctuație ar fi putut fi sugerate aici de originalele folosite de traducători, frecvența lor relativ ridicată arată că autorii scrierilor vechi simțeau, probabil, autonomia semantică a unor participii care urmează după verbe de percepție sau de informare. În exemplele din scrierile vechi, precum și în enunțurile corespunzătoare din dialectele actuale (brolis sako(s) | buvęs ar mano | viską girdėjęs), participiile pot fi considerate și predicate autonome care exprimă vorbirea indirectă ori conținutul percepției, dezvoltate din vechi propoziții nominale¹⁷. Probabil că, alături de asemenea enunțuri verbale asindetice precum brolis sako (mano) | sergu || serga, al căror caracter arhaic este indubitabil, au fost folosite din cele mai vechi timpuri și enunțuri corespunzătoare de tip nominal, de exemplu: brolis sako (mano): sergas, care 15Cf. DK, deja cu formă pronominală: sakės mán... kalbas? 65–66. Pentru mai multe exemple, vezi 2.2.1.1 și aut. 1974: 211–24. 16În MP 164ᵃ⁴, același text apare deja fără semn de punctuație: sākidāmos Angelu weydą regeiusios. 17 Plačiau apie VD ryšius su predikatine dalyvių vartosena ir aut. 1970: 10; 1977:19 tt.. 42 și a pus aici temelia construcțiilor nominative discutate. Pe măsură ce se consolida centralizarea propoziției și relațiile hipotactice dintre părțile ei, după modelul celorlalte construcții nominative cu atribut predicativ, verbul și participiul au fost unite într-un grup intonațional și semantic strâns. În acest fel, VD cu verbe de percepție și de informare s-a transformat în variante ale construcțiilor cu atribut predicativ. După trecerea în revistă a tipurilor separate de construcții nominative, ies în evidență legăturile lor genetice cu modelele sintactice comune indo-europene. Privite din perspectivă istorică, construcțiile cu verbe fazale și de stare emoțională corespund atributelor predicative folosite din cele mai vechi timpuri cu alte verbe de stare (statice). Nominativul numelui verbal, devenit ulterior participiu, îndeplinea în ele funcția unui al doilea predicat, subordonat. La baza construcțiilor cu verbe de percepție și de informare stau participiile care exprimă conținutul unui sentiment, gând sau enunț și care, odinioară, funcționau ca predicate nominale relativ autonome. Aceste verbe și participiile lor s-au unit mai târziu în construcții VD strânse; atât în lituaniană, cât și în alte limbi înrudite (de ex., în sanscrita veche și greaca veche), se mai pot observa urme ale folosirii mai autonome a participiului. 4.4. Construcții cu forme pasive 4.4.1. Modelul principal după care a fost formată construcția VD era cel al construcțiilor nominative cu atribut predicativ și verbe statice. După cum s-a menționat deja, din vechime acestea se opuneau construcțiilor acuzative cu verbe active. Se știe că opoziția dintre acuzativ și nominativ este legată de transformarea pasivă: potrivit lui J. Kurylowicz (1964: 74, 179 și urm.), acuzativul este considerat caz gramatical tocmai fiindcă, în construcția pasivă, se opune nominativului (hostem occidit: hostis occiditur). Cât timp categoria tranzitivității și diateza pasivă nu se formaseră în lituaniană, opoziția dintre atributul predicativ la nominativ și cel la acuzativ (respectiv VD și GD) era legată în primul rând de sensul derivațional diferit al verbului și de semantica însăși a cazului, adică nu era motivată strict sintactic¹⁸. Odată cu formarea pasivului, alături de construcția acuzativă cu verbe active (îl arată furios) și de cea nominativă cu verbe statice (el pare furios), s-a constituit o construcție nominativă cu forme ale pasivului perifrastic (el este arătat furios), opusă construcției acuzative pe baze sintactice, de exemplu: (tatăl) împrăștie grăunța uscată: grăunța este împrăștiată uscată „ ” rupe pânza pe lat: pânza este ruptă pe lat „ ” l-a făcut nefericit: el este făcut nefericit „ ” despică scândura pe lat: scândura este despicată pe lat (cf. corelația dintre propoziții și formele derivaționale a fierbe, a crăpa, a se transforma, a se frânge, 3.3.3.). Numeroase construcții cu forme pasive se găsesc în scrierile din secolele XVI-XVII, de ex.: nieks ne buvo atrastas vertas BrB Apr 5, 4; apsiwilkime | idant nugį nebutumbime rasti MT 139ᵃ; patinėlįs... tur būti Ponui schwenstas wadinats VEE 47ᵇ; sekma diena teipaieg bus schwensta wadinama BrB III Moz 23, 8 (sol auch heilig heissen); kuri skelbiama ira newaisinga BrP I 332 (= II 262). În ele, ca și în construcțiile cu nume verbale, se folosesc nominativele participiilor; cf.: mes... patis dabar griekinikais essą randami esme BrB Gal 2, 17 (selbs Sünder erfunden worden); bernelis... atrastas yra... beseidis DP 66₂₀ (nádležion iest... siedząc W₂ 66)¹⁹. În scrierile din secolele XVI—XVII apare VD și cu formele pasive ale verbelor a crede, a născoci, a socoti, a spune și a proclama, de ex.: 18 Plg. A. Meillet (1934: 359 tt.), L. Renou (1952: 355—6; 1965: 231—2), B. Havráneko (1968: 409 tt.) mintis apie sintaksinio valdymo silpnumą ir semantinį linksnių pobūdį senojoje ide. sakinio struktūroje. 19 În mod similar, BrB V Moz 22, 22, MT 83₁₄, ChB Apd 5, 39. 43 sudžia tikims essi ateisens BrGD XXXVI (52); Christus... turtetu pramani- tas buti turis du kumu? MT (PM) 31a15; atstajimas rakojimas esti Kancze esanti BrB Înț. 3, 2 (abschied wird fur ein pein gerechnet); numirelei ira sakomi miega ir atilsisi MT 26211; nesa skelbams essi givenans o numirens essi20 BrB Apoc 3, 1 (Denn du hast den namen / das du lebest). Formele active ale tuturor acestor verbe apar în construcții GD, cf. nebutu tikėję... Nepriete­li įeisenti BrB IerR 4, 12 și altele asemenea (vezi aut. 1974: 216 și urm.). În limba actuală, VD cu verbele matyti, regėti, girdėti, rodyti, skelbti, pranešti și altele asemenea, la formele pasive, formează de asemenea o opoziție față de GD cu forme sintactic active, cf.: mato jį einant(i): jis matomas (be)einąs; rodo jį grįžusį: jis rodomas grįžęs; skelbė jį atvyk­siant: jis skelbiamas atvyksiąs; pe lângă nominativele participiilor, aici se folosesc uneori și gerunziile: jis matomas einant. 4.4.2. Exact în același fel ca în limba lituaniană, și în letonă VD se formează încă din textele vechi cu forme pasive, cf.: viņš tika redzēts stāvus (Endzelīns 1951: 1009), alături de construcții corespunzătoare cu participii invariabile, de exemplu: viņš nav redzēts braucot (Valmiera, Endzelīns ib. 1013), dzirdēts bērns raudam (ib. 1002). Faptul că avem aici variante ale unor construcții corespunzătoare cu atribut predicativ nominal reiese clar și din corelația următoarelor exemple latgaliene, de pildă: jis sovus kaiminus padarēja laimeigus: kaimini tyka padareiti laimeigi; mani īrau­dzēja pyrmī: es tyku īraudzēits pyrmais și altele asemenea (Bukšs-Placinskis 1973: 303). Aceeași opoziție între construcțiile acuzative și cele nominative o întâlnim în vechile monumente ale limbilor slave, cf. slava veche viděchъ nebъstъvago prěvoznošęsta sję Ps Sin 36, 35 (Večerka 1961: 58) și vidimъ běaše prebъvaje prisno Supr 544, 25—6 (ib. 65). Formele pasivului perifrastic aflat în curs de formare în slava veche corespund, de asemenea, întru totul, prin structura lor, celor baltice, deși sunt puternic influențate de greacă (Havránek 1928: 115 și urm., Večerka 1961: 73 și bibliografia citată). În greacă însăși, formele pasive care stabilesc o corelație corespunzătoare cu formele active ale construcțiilor acuzative sunt apropiate de cele mediale menționate la 3.3.4 (Соболевский 1948: 252, 291—2, 345 și urm., Schwyzer-Debrunn­er 1975: 396); același lucru este valabil și pentru limba veche indiană, în care, încă din epoca vedică, construcțiile acuzative și nominative sunt corelate pe baza formelor de diateză activă și medio-pasivă ale verbelor (vezi 3.3.4.). În latină, construcțiile acuzative cu forme active și cele nominative cu forme pasive se opun în mod clar, cf.: ego vos salvas sistam Pl. Rud. 1049 și omnia... salva sistentur ib. 1359 (Kühner-Stegmann 1912: 293); de asemenea, cu participii: mandata dicam facta Asin. 913 și is nunc dicitur venturus Peregr. Truc. 84 (Schmalz-Hofmann 1928: 383—4), cf. și oppugnata domus... nunti abatur Cic. Mil. 66 (ib. 608)21. Răspândirea acestor construcții în latină este legată de utilizarea intensă a formelor pasive propriu-zise. În schimb, în limba lituaniană, formarea pasivului perifrastic s-a oprit parcă la jumătatea drumului: aici, în unele dialecte, pasivul a început să dispară înainte de a se fi înrădăcinat temeinic. De aceea, nici VD cu forme ale pasivului perifrastic nu s-au răspândit prea mult, iar opoziția lor față de GD, deși de natură sintactică, a rămas secundară. Un rol mult mai important în evoluția ulterioară a VD în limbile baltice și slave l-a avut formarea verbelor reflexive. Acest proces s-a desfășurat independent în ambele grupuri de limbi, dar a avut premise analoge și o direcție comună. 4.5. Formarea verbelor reflexive Geneza verbelor reflexive din limba lituaniană este o problemă dificilă și complexă, analizată și discutată de multe ori. De la studiul lui W. Porzeziński (Поржезинский 1903), care a stârnit imediat o polemică aprinsă, în jurul acestei chestiuni s-a format- 20 Notat pe margine în locul pasajului subliniat în text: nes wardą turi, iog giwas essi, ir numires essi. 21 În limba perioadei vechi, nominativele participiilor și ale adjectivelor se folosesc în mod identic în astfel de cazuri, iar acc. duplex opus acestora este funcțional echivalent cu construcția mai recentă acc. c. inf. (Hofmann 1924: 79; Schmalz-Hofmann 1928: 383—4). 44 Există o literatură vastă, a cărei simplă trecere în revistă ar ocupa multe pagini. În ceea ce privește originea formelor reflexive, și-au expus opiniile J. Endzelýnas (1901, 1903, 1951 și altele), J. Zubatý (1904), E. Hermann (1926), Chr. S. Stang (1966), J. Otrębski (1956), V. Mažiulis (1959), J. Kazlauskas (1968) și alți baltologi; în ultimele decenii, verbele reflexive au fost studiate în mod special în monografiile lui P. Bernadišienė (1961) și A. Jakulienė (1968). Cu toate acestea, problema nu poate fi considerată încă rezolvată. O cercetare mai detaliată a formelor și a utilizării verbelor reflexive a scos la iveală, alături de date noi, noi probleme care îngreunează stabilirea originii lor. 4.5.1. Cercetările de până acum au arătat că atât valoarea dativă, cât și cea acuzativă a formatului si datează dintr-un trecut îndepărtat, însă încercările de a considera una dintre ele primară și de a o deriva istoric pe cealaltă din aceasta nu au dat rezultate convingătoare. A considera valoarea acuzativă primară și a deriva si din acuzativul pronumelui reflexiv nu este posibil din cauza formei și a corespondențelor cu valoare dativă din alte limbi: sl. si < *sei sau *soi, het. ši și altele.22 S-a încercat să se stabilească o legătură ipotetică cu acuzativul pentru forma se din dialectele sud-samogițiene, din dialectele de pe lângă Prūsė și din textele vechi (Hermann 1926: 83 și urm., 87; Mažiulis 1959: 13), dar se pare că aceasta poate fi explicată prin procese fonetice și morfologice mai recente ale acestor dialecte (Zinkevičius 1966: 331–2, Jakulienė 1968: 241–2); J. Endzelýnas (1951: 914) se îndoia deja de vechimea ei. Este dificil să derivăm din acuzativ *se și si din prusaca veche23, deoarece în acest caz ar trebui să presupunem că în limbile baltice răsăritene și apusene formantul reflexiv si s-a format din cazuri diferite ale pronumelui posesiv. Formele corespunzătoare ale pronumelor enclitice mi, ti corespund, de asemenea, dativului pronumelor din alte limbi (cf. sl. veche mi, ti, gr. μοι, σοι (Hom. τοι), ind. veche mē, tē (Endzelýnas 1957: 148). Pe de altă parte, derivarea lui si din dativul pronumelui reflexiv și explicarea formării verbelor reflexive baltice pe baza presupunerii că valoarea dativă este primară sunt împiedicate de alte argumente de ordin formal și semantic. Sufixarea cu si cu valoare dativă la verbele tranzitive samogițiene (de ex., atrasties „a găsi pentru sine”, alături de atsirasti „a dispărea undeva, a reapărea” Zinkevičius 1966: 334) pare să indice o integrare mai târzie în verb decât în cazul formelor infixate cu valoare acuzativă (Kazlauskas 1968: 144–145; Jakulienė 1968: 65, 78, 220, 246). În prusaca veche nu s-au atestat deloc verbe reflexive tranzitive cu si sau sin cu valoare dativă (Jakulienė 1969: 42), iar în letonă ele sunt, de asemenea, utilizate într-o măsură destul de restrânsă (Endzelīns 1951: 986; Lepika MLLVG I 557). Și în lituaniană sunt mult mai rare decât verbele reflexive intranzitive corespunzătoare. Frecvența mai mare a lui mi, ti cu valoare dativă în textele din secolele XVI–XVIII, observată de E. Hermann (1926: 80 și urm.) în comparație cu cea acuzativă, poate fi explicată prin faptul că formele ortotonice ale pronumelor mane, tave au înlocuit mai repede formele enclitice vechi din poziția cazului (sintactic) al obiectului direct, în timp ce formele de dativ, mai periferice, s-au păstrat mai mult timp; așadar, nici această împrejurare nu impunea considerarea valorii acuzative a lui mi, ti, si drept mai recentă. 4.5.2. Întrucât nu s-a reușit definirea unei valori cazuale primare unice a encliticului si, s-a pus chiar la îndoială dacă acest enclitic poate fi considerat o formă cazuală a pronumelui. În studiul important și substanțial al A. Jakulienė (1968) s-a demonstrat convingător că, în lituaniana contemporană, particula si este adesea un marcator al intranzitivității, fără valoare cazuală. Totuși, încercarea autoarei de a considera această funcție a lui si drept cea mai veche și de a o proiecta în trecutul îndepărtat al protobalticei nu pare convingătoare (1968: 227–8: 231 și urm.; Skūvelė 1968: 17). În primul rând, este greu de crezut că valoarea inițială a formatului si ar fi fost atât de abstractă. Acest lucru este contrazis de argumente tipologice, în special de formarea verbelor reflexive în limbile slave, germanice și — deja în epoca istorică — romanice, unde se poate observa clar originea formantului reflexiv din formele de acuzativ și dativ ale pronumelor reflexive; în propoziție, formantul își păstrează adesea încă poziția de cuvânt separat, iar semantica verbelor reflexive înseși este foarte asemănătoare cu cea baltică (cf. că 22 Dėl formato si santykio su sangrąžinių įvardžių datyvo formomis žr. Поржезинский 1903: 88–9; Havránek 1928: 111; Endzelīns 1951: 915; Mažiulis 1959: 11–12; Stang 1966: 253–4. 23 Dėl šios prielaidos žr. Zubatý 1904: 59–60; Endzelīns 1944: 131–2; 1957: 148; Havránek 1928: 114; Mažiulis 1959: 13. 45 și structura și paralelismul semantic al așa-numitelor reflexiva tantum bijotis, džiaugtis, gėdytis etc. în toate grupurile de limbi menționate). Opoziția tranzitivitate: intranzitivitate nu este foarte arhaică: acest lucru este indicat atât de cele mai vechi monumente ale limbilor indo-europene²⁴, cât și de datele din însăși limba lituaniană²⁵. Însă cel mai important este faptul că encliticul si nu poate fi separat istoric de mi și ti, care în textele vechi și, ocazional, și în folclor au o valoare pronominală clară de dativ și acuzativ. Valoarea acestor cazuri se resimte într-o măsură mai mare sau mai mică și în multe verbe reflexive. Este de remarcat că și în alte limbi indo-europene, în special în cele atestate cel mai timpuriu, formele corespunzătoare ale pronumelor enclitice pot apărea în diverse cazuri. De exemplu, ind. veche (ved.) mē, tē, prakrit se, av. mē, tē, hē, šē, corespunzătoare lituanienelor (și slavei) mi, ti, si, au nu numai valoare de dativ, ci și de acuzativ (Delbrück 1888: 205–6; 1893: 462; Wackernagel 1930: 471 și urm., 484); în plus, ind. veche mē, tē corespund semantic și genitivului, iar av. hē — și ablativului, precum și instrumentalului (Wackernagel ib.; Havránek 1928: 112 cu lit.). Încercările de a deriva unele dintre valorile acestor enclitice (de ex., genitivul) dintr-o valoare inițială de dativ s-au dovedit nereușite²⁶. Encliticele pronominale hitite mi, ti, ši (= si), care, potrivit lui V. Ivanov (1965: 230), corespund direct lituanienelor mi, ti, si, au valoare posesivă și de dativ (Friedrich 1952: 141–2, 192, 223; Kronasser 1956: 143–6), iar mi din luviana hieroglifică mi are poate și valoare de nominativ (Дунаевская 1969: 72). În aceste împrejurări, cea mai plauzibilă pare ipoteza că utilizarea encliticelor pronominale mi, ti, si cu valorile diferitelor cazuri (mai ales ale dativului și acuzativului) este un fenomen arhaic, poate moștenit dintr-o perioadă în care cazurile oblice ale pronumelor nu erau încă diferențiate morfologic (Wackernagel-Debrunner 1930: 471, 485; Havránek 1928: 111, 113; Erhart 1970: 37)²⁷. Așadar, atât valorile de dativ, cât și cele de acuzativ ale pronumelor enclitice lituaniene mi, ti, si pot fi la fel de vechi. În opinia noastră, forma encliticului si, valoarea sa, relația cu mi, ti și corespondențele pronominale din limbile înrudite arată suficient de clar că acesta reprezintă tocmai tema pronumelui reflexiv. 4.5.3. Dar care dintre cele două valori menționate ale pronumelui enclitic si a avut un rol mai important în formarea verbelor reflexive? Întrucât în toate limbile baltice pentru care se cunosc date, verbele reflexive formează în primul rând o opoziție față de cele tranzitive (Jakulienė 1967: 199–200), ar trebui să presupunem că această opoziție a fost determinată în cea mai mare măsură de valoarea acuzativă. Utilizarea acuzativă a acestui enclitic, care exclude posibilitatea unui alt obiect direct, explică cel mai bine funcția sa predominantă de intranzitivizare. Acest lucru este confirmat și de paralelele tipologice din limbile înrudite. De exemplu, în limbile slave răsăritene se poate distinge încă limpede dezvoltarea verbelor reflexive pornind de la îmbinări ale verbelor cu pronumele sen cu valoare acuzativă (Meie 1951: 263; Havránek 1928: 24 și urm.; Гавранек 1963: 60 și urm.; Борковский-Кузнецов 1965: 288–9). Dintre limbile germanice, o paralelă deosebit de clară se întâlnește în limbile scandinave, unde formantul verbelor reflexive -sk provine în mod evident din acuzativul unui pronume enclitic; în islandeza veche acesta este folosit în paralel cu -s, care poate avea și origine dativă. Acești formanți, care aveau predominant valoare acuzativă (iar în unele cazuri și dativă), au devenit marcatori morfologici ce indică limitarea acțiunii la sfera subiectului și se deosebesc deja de acuzativele pronumelor ortotonice (isl. veche sik, norv. seg), care indică doar o acțiune îndreptată către subiect (Стеблин-Каменский 1953: 238 și urm.; 1957: 124 și urm.; Гухман 1964: 214 și urm., 229–59). În multe alte limbi germanice 24 În privința slăbiciunii relațiilor de guvernare care condiționează tranzitivitatea în limbile indiene vechi, greacă și altele, cf. Meillet-Vendryes 1924: 519 și urm.; Renou 1965: 231; Chantraine 1953: 8, 16–7, 232, 319 și urm. (cu unele diferențe Савченко 1975: 336–7); pentru categoria tranzitivității în mod direct în indo-europeană, vezi Десницкая 1951: 143; Перельмутер 1974: 71–81. 25 Cf. autorul 1974: 233–4; 1974a: 244–5; vezi și 3.3. 26 Plg. Havers 1911: 19 tt., 323 ir Brugmann-Thumb 1913: 458 dėl s. ind. mē, tē genetyvinės reikšmės kilmės; motyvuoja šio požiūrio kritiką žr. Hermann 1926: 77 ir ypač Havránek 1928: 112–3. 27 Începând cu F. Bopp, unii cercetători au legat de caracterul arhaic al pronumelor enclitice originea flexiunilor atematice corespunzătoare ale verbului -m, -t, -s (prin aglutinarea elementelor pronominale); în ultimul timp, această opinie este susținută de Савченко 1960: 48 și urm.; Иванов 1963: 185; Erhart 1970: 12–3, 51. 46 limbi (chiar și în limba gotică, care are cea mai veche tradiție scrisă28), la fel ca în limbile romanice, acuzativele pronumelor reflexive și-au păstrat încă autonomia morfologică, deși, semantic, în multe cazuri nu se pot distinge de verb (ca în germ. sich freuen, sich fürchten, fr. se réjouir etc.). Formarea verbelor reflexive de acest tip din construcții cu acuzativul pronumelui reflexiv este deja atestată în latina populară, unde, alături de formele de origine medio-pasivă delectari, fieri etc., se impun se delectare, se facere, cf. ubi se tamen montes … aperiebant Peregr. Aeth. I, 1 (Дынников и др. 1975: 282); facit se hora quinta ib. 60, 135). Pe lângă valoarea cazuală de acuzativ, un rol important în formarea verbelor reflexive din limbile indo-europene l-a avut și valoarea incluzivă a temei pronumelui reflexiv *s(e)-29, care a permis formelor verbale reflexive din diferite grupuri de limbi indo-europene (baltice, slave, germanice, romanice) să dobândească funcții foarte asemănătoare și să devină echivalente semantice ale vechiului mediopasiv. Spre deosebire de limbile romanice și de majoritatea limbilor germanice, pronumele enclitic baltic răsăritean si și-a pierdut autonomia morfologică încă înainte de începutul tradiției scrise. Acest lucru nu contrazice caracterul arhaic al limbilor baltice, întrucât în acestea pronumele s-ar fi putut atașa verbului mult mai devreme decât, de exemplu, în limbile germanice. Nici caracterul arhaic al limbilor baltice nu este absolut, cuprinzând întregul sistem gramatical. Verbele reflexive atât din limbile baltice, cât și din celelalte limbi înrudite nu aparțin vechilor relicve indo-europene și, fără îndoială, sunt mult mai noi decât formele mediale cu sens corespunzător din limbile indo-iraniene sau greacă. 4.5.4. Din vechile desinențe personale tematice păstrate în formele reflexive ale verbelor lituaniene se vede că verbul, împreună cu pronumele enclitic postpozițional si atașat lui, era considerat o formă morfologic indivizibilă înainte de scurtarea desinențelor finale -ie < *-éi, úo < *-ó, cf. lit. velkuosi, velkiesi, let. velkuôs, velciês (Endzelīns 1951: 903 și urm.). Fuziunea destul de veche într-un singur cuvânt este indicată și de particularitățile specifice de accentuare (Skardžius 1935: 201 și urm.; Kazlauskas 1968: 88 și urm.; Girdenis-Žulys 1972: 199). Desinențele nescurtate se găsesc de obicei și înaintea encliticului -t, consemnat în scrierile vechi ca fiind pe cale de dispariție, de ex.: duosiuot MP 85, KN 52₅, BrB Pat 3, 28, likčiut („îți doresc”), rodiūt DP 514₁₁, meldžiuot N 379, duomiet MP 176ᵃ₁₀, BrB Apr 3, 18 (Hermann 1926: 50, 37 și urm., 46 și urm.). În schimb, înaintea encliticului mi, care și-a păstrat cel mai bine valoarea cazuală a pronumelui (mai ales pe cea de dativ), desinențele sunt deja scurtate, cf. dosi mi ChB II Kar 20, 5, nedosi mi I Moz 30, 31, služysi mi I Moz 29, 27, budawosi mi II Sam 7, 5 etc., chiar și kalbejọt mi ChB I Sam 12, 1, deși înaintea formei scurte -m se mai întâlnesc și forme păstrate, cf. galim „mă poți” BrB Ps 44, 7 și galiem „același lucru” Teis 19, 18³⁰. Encliticele -mi, -ti, mai ales cele cu valoare de dativ, și-au păstrat până la capăt autonomia morfologică și semantică. Situația encliticului si este diferită: în limbile baltice, combinațiile sale cu verbe și substantive verbale funcționează, încă de la primele monumente scrise, ca unități indivizibile semantic. Encliticul mi se atașează verbelor în -si, care și-a pierdut valoarea cazuală, exact ca verbelor nereflexive, de ex.: gailis mi ChB I Moz 6, 7, regis mi III Moz 14, 35 etc. (Hermann 1926: 37). La fel de unitare semantic sunt și puținele verbe prusace cu encliticele -si și -sin; când traduc construcțiile reflexive din original, acestea sunt însoțite, ca și cele nereflexive, de acuzativele pronumelor reflexive ortotonice, de ex.: Turei sien … maitātunsin 199₂₀–₁ — sollen sich … meeren 198₁₆ (Jakulienė 1969: 39–40). Se pare că encliticul lituanian si cu valoare de acuzativ (ca și formele enclitice corespunzătoare din limbile slave și scandinave) a început încă din vremuri foarte vechi să fie integrat semantic... 28 Dėl gotų k. sangražinių veiksmažodžių žr. Hermodsson 1952: 85 tt.; Buch 1958: 335 tt. 29 Žr. Гухман 1964: 214. Plg. dar *s(e) kamieno formų vartojimą visų trijų vn. ir dg. asmenų savybine reikšme nuo pat seniausių ide. kalbų paminklų. Dėl negalimumo išvesti visas intranzityvinių sangražinių veiksmažodžių reikšmes iš akuzatyvinės sangražinio įvardžio vartosenos žr. dar Hatcher 1942: 44; Hermodsson 1952: 85 tt. 30 Exemple din Hermann 1926: 19, 21. 47 integrat ca un anumit formant verbal care marchează limitarea acțiunii la sfera subiectului. Astfel s-au format forme care exprimă acțiuni reciproce (lit. bartis, ginčytis, susitikti, let. bārties, kauties, kildoties, sastapties), procese spontane (lit. driektis, niauktis, sunktis31, let. stiepties, māk ties, sūkties, pr. sien audāt „a se întâmpla“ 16922–3;32 etläikusin „se abține“ 21011–2, embad dusisi „stă“ 22722 etc., care corespund într-un mod cu adevărat remarcabil formelor și construcțiilor reflexive cu aceleași sensuri din limbile slave și germanice, pe de o parte, și formelor mediopasive din limbile vechi indiene și greacă, pe de altă parte. După ce a dobândit o funcție semantică specifică, encliticul si a primit un nou conținut și s-a consolidat în sistemul gramatical ca un anumit formant morfologic, în timp ce mi, ti, păstrându-și valorile de dativ și acuzativ, au fost eliminate, încă în perioada tradiției scrise a limbii lituaniene, de formele ortotonice corespunzătoare. Formantul si nu numai că s-a consolidat cu o funcție mai generală, ci și-a extins considerabil domeniul de utilizare: cu mult înainte de începutul tradiției scrise, a început să fie atașat și la numeroase verbe intranzitive, mai ales de stare. Astfel au apărut forme precum liktis, gultis, sėstis, galėtis, džiaugtis, bijotis, liautis etc., care au foarte puțin în comun cu vechile întrebuințări cazuale ale lui si și sunt folosite alături de forme nereflexive mai vechi. Și aici observăm o paralelă foarte clară în limbile slave și germanice, cf. formele slavone vechi bojati se, smb ja ti se, sъžaliti si, care nu se folosesc fără enclitic încă din cele mai vechi monumente scrise (spre deosebire de scrierile vechi lituaniene, care păstrează o stare mai veche), și formele în alternanță moliti || moliti se, plakati || plakati se (Гавранек 1963: 61; Борковский-Кузнецов 1965: 288–9); în mod asemănător, islandeza veche: fjask || fjá „a urî“, undrask || undra „a se mira“, dar deja numai reflexiv oásk „a se teme“ (Гухман 1964: 247 și urm., cu bibliografie). Morfologizarea pronumelui enclitic explică și răspândirea construcțiilor cu participiu nominativ alături de formele reflexive ale acestor verbe. 4.5.5. Deși verbele reflexive din limbile baltice (ca și din cele slave) constituie de multă vreme unități relativ stabile și indivizibile semantic, în scrierile vechi, folclor și dialecte se găsesc totuși numeroase vestigii ale autonomiei anterioare a encliticului si. Dintre acestea, trebuie menționată mai întâi o anumită libertate pozițională a lui si în forme și construcții relicte, încremenite, din lituaniană și letonă, în care alte enclitice se intercalează între si și rădăcina verbului³³, de ex. lit. nesigibi iaus KN 79, pasigžiūrėjau, pasigiedėjau Pnm (Būga 1959: 44), alături de nesigėjau TŽ 3 11₁₅; delsi rangiančiu žmoniu SE 159₁₅ (Hermann 1926: 90); let. iz-sa gauži raudājuos BW 205; nuo sa skani gavilēju BW 632 (Endzelīns 1971: 187) etc.; probabil că aici se include și lit. wisesi tur išchpažinti MT (PM) 2ª₆–₇, unde si are o poziție distantă și o valoare de dativ asemănătoare cu mi în construcția wisur mi wilkai ap-spito KN 17₂ etc. (Hermann ib. 33), let. sa, de ex. ap-sa pate duomājies! BW 4690 (Endzelīns 1951: 627), și, prin urmare, nu trebuie neapărat considerată o eroare de tipar (așa Jakulienė 1969: 197–8): în poziție distantă, raritatea lui si în comparație cu mi se explică prin autonomia pe care ultimul enclitic nu a pierdut-o. Desigur, aceste cazuri de libertate pozițională a lui si, care reflectă tendințe de dispunere a particulelor enclitice moștenite dintr-un trecut îndepărtat, nu transformă încă formele reflexive menționate în sintagme de două cuvinte³⁴ — la fel cum intercalarea formelor mi, gi, nu sau a formelor pronumelui jis între prefix și rădăcină³⁴ nu destramă unitatea semantică a verbelor prefixate sau a altor forme compuse, cf. atmileisk KG 376, pagidėk MP 112₃₆, praišpūlęs DP 169₂₁, nug- 31 Cf. construcțiile cu sens cu totul diferit, care conțin acuzativul pronumelui reflexiv: barti save, sunkti save etc. 32 La fel și cu encliticul sir: Audāsin 163₃, audaseysin „să se întâmple“ 105₁₆ (Jakulienė 1969: 39). 33 Apie šias konstrukcijas žr. Bezzenberger 1877: 165; Būga 1959: 44; Hermann 1926: 90; Endzelīns 1951: 627, 903; 1971: 187; pastaruoju metu Иванов 1965: 227 tt.; 1974: 106–10. 34 Asupra apropierii dintre infixarea verbelor prefixate cu enclitice intercalate și infixarea formelor pronumelui jis a atras atenția încă K. Būga 1959: 44–5. Pentru legătura lor cu poziția a doua a encliticelor în propoziție, potrivit legii lui J. Wackernagel, și cu ordinea arhaică a constituenților propoziției indo-europene, vezi Hermann 1926: 1 și urm., 264 și urm., 399 și urm.; Иванов 1965: 227 și urm.; 1974: 106–10. 48 hiewargie KN 18619 (Zinkevičius 1957: 7–8), komidel KN 4952, togidel BrB III Moz 26, 41, tegigu KN 7620, M.Kr 2012 și chiar kanugidel WP 118a24, kanugirdin WP 17a20 118a13 — cu două enclitice intercalate. Totuși, acestea sunt vestigii indubitabile ale autonomiei relative anterioare a encliticului si. 4.6. Construcții cu forme reflexive 4.6.1. Construcții cu si Urme ale autonomiei relative a encliticului si și ale valorii sale de caz pot fi observate și în unele construcții acuzative cu atribut predicativ. Un asemenea caz din Postila lui J. Bretkūnas a fost semnalat de E. Tanglis (1928: 50): Ponas Iesus Kristus szinoiosi didzu daiktu ir darbu delei isch dangaus ant szemes atejusi, ir isch Marios gimusi I 267. Comparându-l cu rusa veche jegda že vidê se skrušena, glagola (Потебня 1958: 309), el considera că astfel de construcții GD au constituit baza (Vorstufe) VD: după ce encliticul si și-a pierdut valoarea acuzativă, GD cu verbe reflexive s-a transformat în VD. O examinare mai amplă a monumentelor de limbă din secolele XVI-XVIII arată că acest exemplu nu este întâmplător. Astfel de cazuri, în care formantul reflexiv si corespunde, prin valoarea sa într-o construcție acuzativă, pronumelui reflexiv save, se întâlnesc nu numai cu participii, ci și cu substantive și infinitive. Iată câteva exemple: Meldzama, sakikiesi mana Seseri BrB I Moz 12, 13 (Lieber, so sage doch / Du seiest meine Schwester; dic ergo, quod soror mea sis). Că aici are valoarea acuzativului pronumelui reflexiv este confirmat și de construcția paralelă kam sakei ję tawa Seseri I Moz 12, 19; cf. alte construcții cu verba dicendi (aut. 1974: 201) și exemplele corespunzătoare cu save: Sora regiedámá ne waysingą save MP 68a3 (widząc niepłodność swoje RP 4236); Bei schis (ghis subliniat mai sus) suprata, sawe sugautą, noreiosi patsai nudurti BrB II Mak 14, 42 (wolt er sich selbs erstechen); cf. și construcțiile de tipul ghis dūsis rasti BrB II Kron 15, 43b, deși în acestea poate fi prezentă și influența limbii germane (wird er sich finden lassen); aici si și save apar uneori în paralel în aceeași propoziție, cf.: ... sawe... noreia affierawotiesi MT (PM) 2016 (de asemenea în construcții neinfinitivale: patsai sawe… ira issidawes MT (PM) 11a22; ocazional și cu encliticul -t, de exemplu: aš tavę papiešuot Vn, LKŽ IX 898). Encliticul si are aici aceeași valoare acuzativă ca în construcțiile cu participii, de exemplu: Togidel ir mes krikschczonis nessitikekem wissad gero schehme giwenime turresenczius BrP I 258; duosi materischkei Iesabel kuri sakosi Prancschiene esanczia (ulterior corectat în esanti) makiti BrB Apr 2, 20 (spricht | sie sey ein Prophetin; quae se dicit propheten). În mod similar, în construcțiile GD se folosesc pronume enclitice cu valoare acuzativă mi și ti, cf.: Sztai iszmiwisk báymey mirsztánti KN 7620; Ans mi ápsaugos biūánti KN 7810–21; Sunau te girdziu raudanti SIG I 971636. Din astfel de exemple se poate deduce că encliticul si, în perioada în care încă avea valoarea cazuală a unui pronume reflexiv, era folosit în construcțiile acuzative cu substantive și participii într-un mod similar formei ortotonice save. 4.6.2. Construcții cu save 4.6.2.1. În prezent, GD cu acuzativele pronumelor ortotonice reflexive sunt deja aproape nefolosite; ele apar ocazional doar cu anumite verbe 35 La fel și II Kron 15, 15 și altele. 36 te < ti În imnul lui Slavočinskis, aceasta este, se pare, aceeași particularitate dialectală a raseiniștilor ca se < si; cu privire la cea din urmă, Zinkevičius 1974: 145. 4. Gramatinės kategorijos ir jų raida 49 sau în anumite contexte (de exemplu, cu acuzativele altor pronume): Simt că mă duc de fiecare dată tot mai nimic, tot mai slab Sln; Se pare că el se vedea scufundându-se sus, sus de tot CyR II 42; Văzându-se pe ei înșiși și pe ceilalți schimbați astfel, oamenii au ghicit și cauza acelei schimbări Bil (LKŽ VII 741). Totuși, în scrierile din secolele XVI-XVII, asemenea construcții sunt încă destul de frecvente: aici au fost identificate aproximativ 9037, adică circa 4% din toate GD sau 20% din VD cu verbe reflexive. Aceasta înseamnă că, în aproximativ un caz din cinci, când subiectul acțiunilor verbului și ale participiului era identic, autorii scrierilor vechi alegeau GD cu acuzativul pronumelui reflexiv, iar în patru cazuri — VD cu verb reflexiv. Din punctul de vedere al formei gramaticale, construcțiile cu pronume reflexiv corespund GD. Ca element principal al lor apar cel mai adesea verbele a ști, a crede, a (răs)pune, predominând în general GD de tip nonobiectual; mai rar — a vedea, a zări, a auzi, a spune, asociate cu participii de prezent, de trecut simplu și de viitor, de exemplu: O kaip regeida, save ne pritenkanti pinnigdis … bijojos BrB I Mak 3, 29 (sahe | das er nicht Geld genug hatte). Rahel regedama save Jakubui nieka nepagimdancze, peike ghi Sesserį sawa BrB I Moz 30, 1 (sahe | das sie dem Jakob nichts gebar); idant ir tu | regiedams jau ant paties wikja (arba galą švieta save esanti tay weyktumby SE 24224; išwisite … pacius save izmestus oran ChB Luk 13, 28; szinoia Jesus jog iam Tiewas wis buwa ing io (359) rankas padawes | ir save nog Diewo ateijusi BrP I 359–60; Ianas … szinoddamas save idu ne ilgai giwa busenti | nor BrP I 31; zinodami | save tikrai sanczus prijmtus MT 130; idant … anus priwestu tiketi save reginczius szmogu BrP II 37; Nesa kada tikietu turinti save taip daug piktiby | ir taip be gwiel (8) daug gera save priwalanti VE 8–9; ghis sadkie | save santi Karaliumi Szidu VEE 20722; Nesa ghis iemus buwa pakasens, save Szidą sანტį BrB Est 3, 4 (hatte jnen gesagt | das er ein Iüde were)38; materischkes … atdija biladamas, save regejima Angelu regeiuses BrB Luk 24, 23 (dicentes se etiam visionem angelorum vidisse)39; idant to szenklintu save tas szmones milinti BrP I 144. În construcțiile cu pronume reflexiv se folosesc și participii negative de prezent și de trecut: Paszinkimeg tada | sawe teisei korojemus MT 186; ieng nepabasznieghi … sawe praszudomus paszintu MT 249a; idant ir Moterischkiu ingme szinotu | sawe Diewa milima | ir dali turresnczes dangaus Karalistoie BrP II 34; tiketi … sawe nūg Diewa malonena prijmama MT 13814; nuog Aniola girdeiauy | Sawe Diewuy pažénklinta | Vz Motiną paszlowinta SIG II 7116–7. Ca în majoritatea GD de tip nonobiectual, în asemenea construcții nu există o relație directă de regim între verb și acuzativul pronumelui reflexiv, iar sintagma pronominală cu participiul corespunde semantic unei propoziții explicative obiectuale. De aceea, construcțiile includ și verbe negative(a), precum și verbe reflexive(b), care nu regizează acuzativul. a) Iacob … nu le-a spus că fugise BrB I Moz 31, 20 (nicht ansaget das er flohe); o parte dintre oameni nu cred nici ei că trăiesc într-o asemenea nenorocire BrP II 220; se duse acolo să-l întrebe ce primise de la Domnul BrP II 102; b) cei răi … nădăjduiesc în zadar că vor scăpa de nimicirea lor MT 25420; nădăjduim … că ne vom vindeca BrB Ier 8, 15 (verlasset euch drauf … das jr sollet heil werden); cei întruniți se sfătuiesc. Cei care voiau … să pornească împotriva lui BrB II Mak 13, 13 (beratschlagt er mit jnen | Er wolte … jm entgegen ziehen); Ei spun că au găsit acest lucru BrB Sir 29, 4 (meinet | Es sey gefunden); Cine caută pricină (în sensul: cum ar putea) să se laude că are asemenea semne BrB II Kor 11, 12 (rhühmen möchten | sie seien wie wir). 37 În acest număr sunt incluse și construcțiile cu formele acuzative ale pronumelor personale folosite cu valoare reflexivă, mane, tave, mus; vezi 4.6.2.3. 38 În mod foarte asemănător, BrB I Moz 29, 12; Apr 3, 9; vezi și BrP II 263, BrB Judit 2, 3; I Mak 7, 33. 39 În mod asemănător, BrP I 404; II 263. 50 4.6.2.2. Aproape un sfert din toate GD cu save sunt alcătuite din verbe reflexive (17 din 70). În schimb, în construcțiile GD în care subiectul participiului diferă de cel al verbului, verbele reflexive reprezintă doar aproximativ 2,6%40. Așadar, în construcțiile cu save, autorii textelor vechi au folosit verbele reflexive cu o frecvență de aproape zece ori mai mare. O asemenea diferență nu poate fi întâmplătoare. Ea sugerează că, în cel puțin unele construcții, forma ortotonică a pronumelui save a fost folosită pentru a întări valoarea cazuală estompată a cliticului si, așa cum este folosită uneori și în alte situații, cf.: kursaị patsai sawe nepateptu per Dwasę schwenkta affjerawosi VEE 523. În acest caz, am avea aici și relicve ale vechii utilizări acuzative a lui si, doar cu un sens mai estompat decât în construcțiile de tipul nesitikėkim turėsiančius menționate mai sus. Formele reflexive pot fi interpretate astfel, de pildă, și în exemplele următoare: piktieghi sawe nůg Diewa amszinai su welnais reģesis atmestus MT 2542; Ghis... Neatboiasi (užbr. iog) sawe noprosnai dirbanti BrB Job 39, 16 (Achtets nicht | das er vmbsonst erbeitet); tie sawe... tulomis Įauties bilancius kalbomis SIG I 12514–6. Folosirea construcțiilor cu save în textele din secolele XVI-XVII (în special în scrierile lui J. Bretkūnas) a fost favorizată și de modelele latine, îndeosebi de accusativus duplex (de tipul dixit se divitem) și de accusativus cum infinitivo cu forma corespunzătoare a pronumelui reflexiv se. Aproape toate construcțiile de acest fel întâlnite în traducerea NT a lui J. Bretkūnas corespund lui acc. c. inf. sau acc. duplex din originalul latin, cf.: atsake sawe neszinanczius – responderunt se nescire Luk 20, 7; sakis, sawe Szidus sanezius – dicunt se Iudeos esse Apr 3, 9; bilanti sawe santi Christu Karaliu – dicentem se Christum regem esse Luk 23, 2; atsake... sawe wel trumpai the eisenti – respondit... se autem maturius profecturum Apd 25, 4. Prin urmare, construcțiile GD de acest tip erau probabil mai puțin frecvente în limba populară a vremii decât în sursele scrise. 4.6.2.3. Pe lângă pronumele reflexiv save, în construcțiile în care subiectul acțiunii verbului și al participiului coincide, sunt folosite cu același sens și formele de acuzativ ale pronumelor personale mane, tave, mus, de exemplu: parodisiu, mane schwentą santį BrB Ezech 28, 25 (erzeigen | das ich heilig bin); prisiekiau, mane ne norintį... rustauti Iz 54, 9 (hab... geschworen | das ich nicht... zürnen... wil)42. voi cerceta și vei pedepsi | pe tine însuți, având multe păcate BrP II 285; Amintește-ți că ai fost rob în Egipt BrB V Moz 24, 18 (amintește-ți | că ai fost rob...)43; Oare știai că atunci trebuia să te naști? Job 38, 21 (Știai | că trebuia să te naști la vremea aceea?)44; ca să ne arătăm, cunoscându-ne | drept adevărați Dumnezei MT 1195; Putem oare să-i cunoaștem | pe cei... aleși? MT 1711; pentru ca... să putem dobândi iertarea păcatelor45. Cu excepția ultimelor trei exemple, toate celelalte construcții de acest fel se găsesc în scrierile lui J. Bretkūnas. Folosirea pronumelor de persoana I și a II-a cu sens reflexiv nu este, în general, caracteristică limbii lituaniene; ea se observă de obicei doar în cazuri de emfază. Se pare că, în textele vechi, era favorizată de influența limbilor latină și germană, îndeosebi de cea a originalelor germane folosite de traducători. 4.6.2.4. Datele din textele vechi discutate aici sugerează că, pentru a exprima relații obiectuale între două acțiuni cu subiect identic, pe lângă VD se foloseau odinioară și construcții GD cu formele de acuzativ ale pronumelui reflexiv: cliticul (atonic) si și forma ortotonică save. După ce cliticul si și-a pierdut valoarea cazuală și a devenit un formant morfologic — particulă reflexivă —, acuzativul participiului și-a pierdut sin- 40 Plg. GD sudarančių veiksmažodžių statistiką (aut. 1974: 235–8). 41 Poate că și o astfel de corectură a lui J. Bretkūnas poate fi explicată prin caracterul facultativ al lui save: kursai pitm isch didzos Puikistes tikėjos, (pabraukta sawe) norinti Mariams prisikati II Mak 9, 8 (düncken lies | Erwolte dem Meer gebieten). 42 Vezi și V Moz 26, 3; Job 31, 21; Jer 16, 21. 43 În mod asemănător, V Moz 24, 22; 15, 15; 5, 15. 44 În mod asemănător, II Sam 19, 6; Job 36, 24; Judit 6, 15; BrP II 360; 413. 45 În mod asemănător, BrP II 325; 412; BrB I Jon 4, 13; 5, 2; 5, 15 (în textul latin, propoziții subordonate cu quoniam). 4* 51 Din motive de analogie și a fost înlocuit cu nominativul după modelul construcțiilor nominative existente din vechime, adică construcțiile de tipul el se spunea alergând s-au transformat în el se spunea alergat, după modele de VD precum el pare mergând, mă vede trăind, spunea alergând, se bucura întorcându-se. Această schimbare nu s-a putut produce brusc: probabil că, într-o perioadă destul de îndelungată, al cărei sfârșit propriu-zis este consemnat în primele monumente scrise, ambele construcții au fost folosite în paralel. Tocmai acestei perioade de după formarea verbelor reflexive i se aplică ipoteza lui A. Bielenstein și E. Tanghi privind transformarea unor GD cu pronume enclitic reflexiv în VD. Totuși, înlocuirea acuzativului participiului cu nominativul a fost posibilă datorită faptului că limba folosea de multă vreme construcții nominative cu verbe care exprimă stări emoționale, percepție și informare. GD cu pronume enclitice reflexive nu au constituit temelia construcției nominative, ci unul dintre factorii care au determinat direcția dezvoltării sale ulterioare. 4.6.2.5. GD cu acuzativul pronumelui reflexiv ortotonic save s-au menținut mult mai multă vreme decât cele cu encliticul de sens corespunzător si și, după cum am văzut, sunt atestate încă destul de frecvent în scrierile vechi. Cu toate acestea, în secolele XVI-XVII erau deja scoase din uz de construcțiile nominative corespunzătoare. În limba vorbită a epocii, domeniul lor de utilizare putea fi chiar mai restrâns decât în scrieri, unde autoritatea exemplelor latine îl susținea într-o anumită măsură. D. Kleinas, după ce a indicat în „Grammatica Litvanica” echivalența de sens a celor două construcții, subliniază totodată eleganța VD cu verb reflexiv: „Post verba reciproca eleganter sequitur Participium Nominativi casus, qui per Accusativum cum Pronomine reciproco et verbo finito simplici explicari potest, ut: sakosi turįs / dicit se habere, taresi / teisu esąs / putavit se justum esse, pro sako / sawe turinti, tare / sawe teisu santi“ KIG 165; la fel și în Compendium, unde GD cu save nu mai este menționat deloc (KIC 111). În manuscrisul Bibliei lui J. Bretkūnas, GD cu pronume cu valoare reflexivă sunt uneori corectate în VD (nu se observă deloc corectări în sens invers), de exemplu: Prieszinkes … statasi ing Baszniczen … radidomasi (din -mas), sawe (subliniat) Diewu santį (subl.) essans (adăugat mai târziu) II Tes 2, 4 (gibt sich für / er sey Gott; ostendens se tamquam sit Deus); Jei sakomies (-ies adăugat mai târziu, după care a fost șters mus) Draugiste su iuo turinczius (subl., în margine: turi) … mėliudam I Jon 1, 6 (sagen / das wir Gemeinschafft mit jm haben; Si dixerimus quoniam societatem habemus). Înlocuirea GD cu save cu VD este reflectată și de cazurile ocazionale de contaminare a celor două construcții, de exemplu: idant sergans … tiketu sawe Ponip … atleidima (460) gausens BrP II 460–1. În general, în cazurile în care subiectul acțiunii verbului și cel al participiului coincid, în secolul al XVI-lea VD constituiau norma limbii scrise și, fără îndoială, a celei vorbite. În evoluția ulterioară a limbii, ele au eliminat aproape complet din uz construcțiile corespunzătoare cu save. De pildă, în locurile în care J. Bretkūnas mai folosește GD cu save, S. Bytnetis (1701) și J. Rėza (1824) aleg, de regulă, VD, de exemplu: sakis, sawe Szidus sanczius BrB Apr 3, 9 – sákos Žydais esą Bt – sakos, esą Žydai RB (vezi și aut. 1974: 266). 4.6.3. R ă s p â n d i r e a f o r m e l o r r e f l e x i v e 4.6.3.1. Transformarea GD cu formele ortotonice și enclitice (atonice) ale pronumelor reflexive în VD a extins și mai mult utilizarea verbelor reflexive în construcțiile nominative. Opoziția dintre verbele active și stative, care din vremuri străvechi determina corelația dintre construcțiile acuzative și cele nominative, a fost înlocuită de opoziția dintre verbele reflexive tranzitive și intranzitive. Tocmai această situație este atestată în monumentele limbii lituaniene din secolele XVI-XVII. După cum se vede din datele prezentate în tabelul 2. 2. 1. și în tabelul 2, în acestea verbele reflexive alcătuiesc aproximativ 90% din toate VD (din 498 VD, 444 sunt cu verbe reflexive și numai aproximativ 50 cu verbe nereflexive). 52 Toate verbele reflexive folosite în VD sunt intranzitive. Cele mai multe VD sunt formate cu verbele regėtis (67), tikėtis (52), tartis (51), sakytis (55), žinotis (45), pasižinti (18), (pa)rodytis (19). Trebuie remarcat că tocmai formele nereflexive ale acelorași verbe se întâlnesc cel mai des și în GD din textele vechi: regėti (519 — predomină net în ambele cazuri), žinoti (264 — unul dintre cele mai frecvente), sakyti (229), tikėti (118) (aut. 1974: 235—8). GD și VD, prin formele acelorași verbe, alcătuiesc o opoziție regulată: îl vede mergând: el se vede mergând; îl spune venit: el se spune venit; îl crede venind: el se crede venind și așa mai departe. Chiar și construcțiilor acuzative cu verbe care, în limba secolelor XVI—XVII, nu mai sunt asociate cu acuzativul, dar pot forma GD, de exemplu norėti, velyti, li se opun VD cu forme reflexive, cf.: care țin poruncile lui Moise socotite MT 208₁₄ — Tu, Hristoase, te dorești socotit mare BrP II 205. Alături de formele reflexive, în asemenea VD se folosesc și forme nereflexive, cf.: Tatáis kas ne nor báisei nug Diéwo súditas DP 285. Acestea din urmă predomină și în construcțiile corespunzătoare din dialectul žemaițian actual, de exemplu: svéčias... nor pavai-šindmas Kv (LKŽ VIII 860); mergos nori laistomos ŽemR II 207₄₆, precum și în letonă, cf. es teicama negribēju BW 8803; visas grib precējamas 11705; visi grib sē-dināti 19137 (ME I 653); construcții nominative corespunzătoare cu verbe cu sensul lui „norėti” sunt atestate și în limba veche indiană, cf.: pradjijisamānó ’venat „he longed to be born“ Renou 1936: 10, glosă: „voia să fie născut”. Așadar, folosirea verbelor nereflexive în asemenea VD este, probabil, arhaică. Particula reflexivă ar fi putut fi adăugată aici din cauza caracterului opoziției GD: VD menționate mai sus, deși este posibilă și o legătură veche a lui norėti cu acuzativul pronumelui cu sens reflexiv, cf. construcții de tipul lat. volo me venire (Miller 1974: 228—9). Răspândirea verbelor reflexive în construcțiile nominative a fost favorizată și de faptul că formantul si, pierzându-și valoarea de caz și devenind un marcator al intranzitivității, era atașat de multă vreme, încă dinaintea începuturilor scrisului, nu numai verbelor tranzitive, ci și verbelor intranzitive care exprimă o stare. Astfel, formele reflexive s-au extins în construcțiile cu verbele stării emoționale discutate la 4.2.2., precum džiaugtis, gailėtis, didžiuotis etc. Unele dintre ele pot forma în textele vechi nu numai construcții nominative, ci și acuzative. În asemenea cazuri, opoziția menționată dintre verbele tranzitive și cele reflexive se neutralizează în construcțiile GD și VD, iar identitatea sau diferența subiectului rămâne neexprimată prin forma verbului, cf.: Džiaugies ana atradusi SIG II 72; ir džiaugius, tawę sweiką namump parejusį KIG 165 (=KIC 111). Folosirea verbelor reflexive în VD a fost încurajată și de vechea valoare incluzivă a pronumelui enclitic si (cf. 4.5.3.3.). Formele reflexive ale verbelor nu numai de stare, ci și de percepție și de informare apar și în propoziții explicative sinonime cu VD (mai ales când subiectele coincid), de exemplu: daktarai sotug neszimnos / kaip tas nauias liggas giditi BrP II 459; tada ghis taresei / tataigi nu gerai laimeiau BrP II 377; pats norėtus išditi ii miletu (chčial bych milowan) DK₁ 120; passiszinsta, jog tame sugriéschija BrB III Moz 5,4; formele reflexive se folosesc și în dialectele actuale, cf.: jaučiaus, kad aš ne viena Vrn; drįsti sakytis, kad buvai karalium BM 246; brolis sakės, ką pardavė trobas Dr (de asemenea Krš, Mžk, Pn, Šlu etc.), la fel și cu formele modului indirect (vezi aut. 1977: 19). Asemenea construcții confirmă că GD cu acuzative ale pronumelor reflexive nu a fost nicidecum singurul focar de răspândire a VD cu forme verbale reflexive. 4.6.3.2. Forme verbale reflexive se întâlnesc încă de la începuturile scrisului și în construcții nominative cu nume, mai ales cu adjective. Acestea sunt alcătuite cu verbe de percepție, de informare și de stare simulată, de exemplu: 46 Plačiau žr. Būga 1959: 116—7; Sirt tautas 1965: 28 tt.; aut. LKG II 361. 53 Regisi iż wirszaus kartays duona balta ir grażi (zdá śie... chleb biały) SP II 10647; Ana... rodose teip biauri, kaip maischas BrB Sir 25, 24 (wird so scheuslich); pământul despărțit... atunci (40ª) s-ar arăta uscat MT 40–41; Dievas algojasi stebuklingas (zowie się dziwny) SP I 17747; mes kalti sakomės RG 435; szmogus i tares tiesus / geras ir Dievui intinkams BrP II 9148; kodel desies swetima BrB I Kar 14, 6 (Warum stellest dich so frembd?)49. În textele vechi, multe asemenea construcții sunt corelate cu cele acuzative corespunzătoare, întocmai ca VD, cf.: Kad ius regi grinūs DP 48419 (Gdy ie widzą ubogimi) — Kosznam sawd (corectat după acesta) kelis tikras regessi BrB Pat 21, 2 (Fiecăruia i se pare că drumul său este drept); Isch to nu palaiminga mane sakis BrP II 259– (Maria) to ne vertà sakos DP 60039 (tego się niegodną poczyta W 726); Tadda tare Eli ię-girta BrB I Sam 1, 14 (Eli crede că ea este beată) — Kaddelei ir pats tarjaus ne wertas BrB Luk 7, 7 (non sum dignus arbitratus). Al treilea membru al corelației îl constituie construcțiile nominative care depind de formele corespunzătoare ale pasivului perifrastic, de exemplu: niekas ne buvo atrastas wertas BrB Apr 5, 4 (nimeni nu a fost găsit vrednic). În același fel sunt corelate și construcțiile cu verbele factitive daryti, palikti, vadinti etc. (vezi aut. 1974: 201–2), cf.: wadina palaymintus grinūs (zowie błogosławionymi wbogie) SP 30316 – Alwienas patinelis... tur būti Ponui schwentas wadintas VEE 398; Iod palikka gwus atlikiusius Mieste BrB I Kron 12, 8 (i-a lăsat în viață pe ceilalți) — Ir passilikos wiens BrB I Moz 32, 24 (și a rămas singur). Totuși, construcțiile nominative cu nume reprezintă doar o parte dintre verbele reflexive care pot funcționa ca membri principali ai VD. Aceste verbe sunt: jaustis, regėtis, pasijusti, rodytis, pasirodyti, sakytis, tartis, dėtis, apsimesti (precum și nereflexivul nuduoti), išsidavoti și sinonimele lor. Construcțiile nominative cu aceste verbe se formează și în zilele noastre (de tipul jis jaučiasi piktas, turtingas, pasijuto viršininkas, pasirodė senas, skakėsi laimingas, dėjosį vargšas, apsimetė kvailas etc.), deși construcțiile acuzative corespunzătoare (jaučiu tėvą piktą, sakė mane šiokią etc.; vezi aut. 1974: 200 și urm.) au devenit acum arhaisme și se întâlnesc doar ocazional în folclor sau în vorbirea populară (cu excepția unor expresii ceva mai populare cu rodyti, de exemplu: rodė ją visiems nuogą etc.). Nici în textele vechi, nici în limba actuală, construcțiile cu verbele reflexive de stare simulată dėtis sau apsimestinu au echivalente acuzative. Cu excepția lui atrodyti (de exemplu jis atrodo keistas), numai formele reflexive ale verbelor menționate formează construcții nominative cu nume. Această generalizare a formelor reflexive se explică prin faptul că ele au fost generalizate timpuriu pentru exprimarea unei acțiuni limitate la sfera subiectului și, astfel, în construcțiile cu atribut predicativ au devenit un mijloc de a atribui însușirea în discuție aceluiași subiect. Numai în construcțiile corespunzătoare cu participii care au sensul unei acțiuni secundare (nu al unei însușiri) s-au păstrat, alături de formele reflexive, și cele nereflexive, de exemplu: jis sakė grįžęs, dar nu *sakė piktas (firește, cu excepția VD cu verbe de stare simulată care nu au echivalente nereflexive). În rest, potrivit modelului structurii lor interne, construcțiile nominative cu nume și participii nu diferă: jis jautėsi piktas ⇐ jis jautė (jis piktas), cf. 1.2.2. 4.6.3.3. Devenită un mijloc special de exprimare a unei acțiuni limitate la sfera subiectului, particula reflexivă a început, sporadic, să fie atașată nu numai verbelor oricum intranzitive, ci chiar și verbelor reflexive care au deja infixul š. Fenomenul se observă încă de la începuturile scrisului, mai ales în textele lui J. Bretkūnas și S. Vaišnoras, de exemplu: passigeilias (pers. a 3-a sg.) BrB I Moz 43, 30; neapsijims 39, 8; nessibijokities IV Moz 14, 9; prassideiosi 16, 46; atsikreipsities 32, 15; nussiwesęs Teis 4, 6; nusidūs- 47 În mod similar BrB Pat 16, 2; 30, 12; III Moz 14, 37; II Mak 12, 16; Joz 22, 19; Sir 8, 18 etc. 48 În mod similar BrB Sir 6, 1; 8, 11. 49 În mod similar BrB I Moz 42, 7; I Kar 14, 5. 54 tis MT 93₁₂, 105ᵃ₁₀; prasidėstissi 138₁₅; pasimegstasi 90₆; atsiskiresssi 118₁₇, issimamosi 85₈; PM 20₂₁; saseitėsi (3 pl.) MT 71₂₂; passisawinnamesi 145₆; pasibagissi 98₁₉ și altele asemenea.⁵⁰ Cu astfel de verbe „dublu reflexive” se formează și construcții VD, de exemplu: pasizištūsi essąs kalts MT 143₁₂; pasiszistūs … per silpnas … essąs MT LĮ XL–XLI⁵¹. Se pare că, prin adăugarea suplimentară a formantului reflexiv la verbul būti, în dialectul samogitian s-au format construcții specifice, în care formele reflexive ale acestui verb au un sens asemănător cu dėtis, apsimesti și sunt, de asemenea, asociate cu nominativele participiilor active de prezent, de exemplu: Tyčia būsios ane nematanti Krš; Jis barasi, o mes būsimės nieko negirdį Š; būkis neįnuntanti! ŽemR II 306; Užeikite sankravon, būkitės nori ko pirkti Š (LKŽ I₁ 1216)⁵². În graiurile samogitiene din Kuršėnai, Tryškiai, Raudėnai etc., persoana a 3-a a viitorului în aceste construcții are terminația obișnuită a formelor reflexive -ės ~ limba comună -ias(is): bū'sė's ~ būsias (būsis) ca du'sė's ~ duosias (duosis) Krš (Vitkauskas 1960: 68; 1965: 17). Este de remarcat că în aceste construcții verbul būtis se folosește numai la viitor și la imperativ; în plus, formele verbale menționate se asociază doar cu participii active de prezent (nu s-au atestat enunțuri de tipul *būnas sau *buvos nematęs, nici de tipul *būsis nematęs). Limitarea structurii gramaticale distinge clar aceste construcții de VD și sugerează că ele au o origine specifică. După cum se știe, formele nereflexive ale verbului būti, împreună cu nominativele participiilor active de prezent, pot forma așa-numitul viitor inițial compus, folosit cel mai adesea pentru a exprima o acțiune ipotetică, presupusă, prezentă sau viitoare, de exemplu: užsižiebk tik žiburį, bus beįsigiriamas į vidų LzPR I 367 (Slizienė 1961: 68; LKG II 147). Enunțuri precum tas jau bus nematas au în primul rând sensul modal „acela probabil (poate) nu vede deja”. Formele de imperativ būk, būkim(e), būkit(e), împreună cu participiile active de prezent, exprimă de asemenea o stare care nu există în momentul vorbirii și a cărei realizare este doar poruncită. Prin urmare, atât formele de viitor, cât și cele de imperativ nereflexive ale verbului būti, împreună cu participiile active de prezent, desemnează stări ireale și au o valoare modală pronunțată. Când participiul este însoțit de negație, ele pot exprima și o acțiune simulată. De exemplu, enunțuri precum būk nematas (nežinas, negirdis) pot fi folosite în multe contexte și situații cu același sens ca būkis (= dėkis) nematas (nežinas, negirdis). Tocmai formele negative ale participiilor active de prezent se întâlnesc de regulă și în construcțiile cu būtis. Aceste împrejurări ne fac să presupunem că construcțiile de tipul būsis || būkis nematęs, -anti au apărut prin adăugarea formantului reflexiv la verbul būti, care, împreună cu participiile active de prezent, formează forme compuse inițiale de viitor și de imperativ. Lungimea vocalică din forma de persoana a 3-a a viitorului (būsis) este complet regulată în forma reflexivă, cf. siūs, bet siūsis; în dialectul samogitian, vocala formelor nereflexive corespunzătoare este la fel de lungă: būs, gįs „va merge”, cf. Zinkevičius 1966: 361. Formantul reflexiv -s(i) se adaugă uneori formelor verbului būti și în alte cazuri, dar nu le conferă sensul simulării, cf.: Senių būtis yr, bet nepažinda gero Dr (LKŽ I₁ 1213); Man besibūnant (belaukiant), ir parėjo numie Šts (ib. 1215). În textele din secolul al XVI-lea se mai întâlnesc exemple în care are clar sensul dativului pronumelui reflexiv, chiar și în construcții participiale, de exemplu: asch busius Garbę gawens isch Phardono BrB II Moz 14, 18 (wenn ich Ehre eingelegt habe; cum glorificatus fuero)⁵³. Odată ce verbul būti a primit particula reflexivă, formele compuse menționate de viitor și de imperativ au coincis cu VD. Subgrupul VD cel mai apropiat semantic de acestea era cel al construcțiilor cu stări simulate. ⁵⁰ Dėl atitinkamų formų dabartinėse tarmėse žr. Zinkevičius 1966: 332; ypač jos paplitusios Žemaičiuose, žr. Vitkauskas 1978. ⁵¹ Cf. passisizti grieschnas essas VE 72₁₃. ⁵² Daugiau pavyzdžių žr. Vitkauskas 1965: 17; 1976: 57; aut. LKG II 360. ⁵³ Cf.: asch saw Garbę gawusiu BrB II Moz 14, 17 (so wil ich Ehre eingelegen). În mod similar, si se folosește în alte construcții (neparticipiale), de exemplu: Mana Sunaus Hemora schirdis norisi (deasupra: geidulauja) iusų Dukteres BrB I Moz 34, 8. 55 verbe, de asemenea frecvente în Samogitia, cf.: būsis nematąs, būkis nematąs și dėsis nematąs, dėkis nematąs. Prin urmare, este pe deplin de înțeles că construcțiile cu bū-tis s-au alăturat acestui subgrup al VD, care le-a fixat semnificația de acțiune simulată. Astfel, VD a integrat o construcție de natură sintactică cu totul diferită, care și-a păstrat până în prezent restricțiile structurale specifice. Faptul că semnificația de simulare o au doar anumite forme ale verbului būtis și numai în construcții cu participii active de prezent, persoana I, confirmă motivele sintactice ale apariției acestei semnificații. 4.6.4. Relația cu construcțiile slave Formarea verbelor reflexive a avut un rol similar în construcțiile nominative ale limbilor slave cu cel pe care l-a avut în nominativul cu participiu din limba lituaniană. După cum se știe, verbele reflexive slave s-au format prin aglutinarea formelor pronumelor reflexive se (inițial, probabil, ortotonice, ulterior enclitice54) și si (enclitice). În limbile slave de răsărit, aceste pronume reflexive s-au unit cu verbul într-un singur cuvânt; în celelalte (de exemplu, cehă, bulgară, macedoneană, polonă) și-au păstrat mobilitatea pozițională, însă unitatea lor semantică este observabilă în multe cazuri încă din cele mai vechi monumente. În slava veche si, iar adesea și se nu mai au valoare de caz, fiind folosite uneori în alternanță (de exemplu, mьniti si || se; sъžaliti si || se) și funcționând ca formante reflexive (Гарбнак 1963: 50 tt., 62). În construcțiile cu atribut predicativ și forme verbale reflexive apar cel mai adesea nominativele adjectivelor și participiilor, de exemplu: utvrъdi se rъka ego čela Mork 3, 5; naučiťo sъ veli narečete se Mat 5, 19; mьnitъ se imy Mat 25, 29 (Havránek 1928: 157–8)55 — ca și în construcțiile cu verbe intranzitive menționate la 4.3.1. Totuși, forma de acuzativ a pronumelui reflexiv se, folosită la toate cele trei persoane, poate apărea și cu acuzativele adjectivelor și participiilor, adică exact ca lituaniana save... kogo se samo ty tvoriši Jon 8, 53 (Havránek ib. 157). Construcții corespunzătoare se întâlnesc ocazional și în cehă și bulgară, din textele vechi până în zilele noastre, unde se și-a păstrat o anumită autonomie, de exemplu: sl. veche vidě se sъkrušena (Потебня 1958: 309)56, cehă veche Josef nedoustoina sé mně Kruml. 17 (Havránek ib. 157), cehă modernă viděl se ležícího alături de forma obișnuită viděl se ležet (ib. 160). Legătura dintre construcția acuzativă și cea nominativă este și mai evidentă în limbile slave decât în lituaniană, deoarece în ambele construcții apare aceeași formă a pronumelui se, ortotonic prin origine. Așadar, folosirea pronumelor reflexive cu valoare de acuzativ, paralelă în ambele grupuri de limbi, trebuie să fi contribuit considerabil la răspândirea verbelor reflexive în construcțiile nominative. Totuși, aceasta nu înseamnă că structurile nominative din limbile baltice și slave pot fi, în general, derivate din construcții acuzative cu pronume reflexive, așa cum credea I. Marvan (Марван 1962: 35). Construcția acuzativă cu pronume reflexive nu putea avea un asemenea rol, fie și numai pentru că ea însăși este, în ultimă instanță, secundară, formată după modelul construcțiilor cu pronume care desemnează un subiect diferit, adică vidim se nucena după modelul vidim tě zdráva 54 Problema caracterului enclitic al formelor acuzative ale pronumelor slave mę, tę, sę a fost soluționată în moduri diferite. E. Berneker, J. Zubatý și A. Marguliès le considerau ortotonice prin origine, în timp ce K. Mülenbach, Š. Kulbakin, V. Vondrák și J. Rozwadowski le considerau enclitice; la început și A. Meillet susținea această opinie, dar ulterior și-a schimbat părerea. După cercetarea aprofundată a problemei de către B. Havránek (1928: 25 tt. su lit.), caracterul ortotonic al sl. sę pare destul de clar. 55 Pentru mai multe detalii despre aceste construcții în limbile slave, vezi Miklosich 1868–74 IV: 345, 822–3; Потебня 1958: 156 tt.; Jagić 1900: 61 tt.; Gebauer 1929: 197–8; Trávníček 1956: 186; Борковский-Кузнецов 1965: Dvořák 1970: 155–6; Bauer 1972: 59; Večerka 1961: 65 tt.; Růžička 1963: 191 tt., 198; Рожновская 1970: 43 tt. 56 M. Rožnovskaja arată că în bulgara contemporană forma се poate avea valoarea acuzativului pronumelui reflexiv și poate apărea cu un atribut al complementului direct, de exemplu: kamo се видя омотан (Рожновская 1970: 24 tt.). Deoarece forma nominală predicativă este invariabilă, legătura atributului predicativ cu subiectul sau obiectul poate fi stabilită aici doar pe baza sensului enunțului. În bulgară, nu există până în prezent o delimitare clară între се folosit ca formant reflexiv și се folosit ca pronume reflexiv (Костов 1939: 123–4). 56 (Zubatý 1919⁵⁷), iar în limbile literare slave de sud și de vest sunt încă reactivate construcții de tipul latin dixit se divitem⁵⁸. Mult mai plauzibilă este ipoteza lui B. Havránek, potrivit căreia fuziunea pronumelui reflexiv cu valoare de acuzativ cu verbul și transformarea lui într-un formant (particulă) reflexiv în limbile slave au consolidat și conservat construcția nominativă arhaică, posibil bazată pe o predicație nominală secundară (Гавранек 1963: 61). Ca urmare a răspândirii formelor reflexive, construcțiile nominative din vechile monumente ale limbilor slave sunt corelate cu cele acuzative exact ca în limba lituaniană, adică VD cu verbe reflexive se opune GD cu formele nereflexive corespunzătoare, cf.: sl. veche viděaše se to strážde Supr. 553₅ (Večerka 1961: 65) și viděše i juže umrъšь Jon 19, 33 Zogr., Mar. (Večerka 1961: 58)⁵⁹; alături de acestea găsim și un al treilea termen al corelației — construcția nominativă cu pasiv perifrastic, care în slava veche putea funcționa ca variantă a formelor reflexive, de exemplu: vidimъ běaše přěbyvaje Supr. 544₂₅. Așadar, construcțiile de tip VD din limbile baltice și slave nu numai că au o bază genetică comună, ci și evoluția lor preistorică, legată de formarea verbelor reflexive, s-a desfășurat în paralel, în aceeași direcție, și a produs rezultate uimitor de asemănătoare. Construcțiile VD din limba lituaniană și din cele mai vechi monumente ale limbilor slave coincid în ceea ce privește locul ocupat în sistemul mijloacelor sintactice (în primul rând, relația cu construcțiile acuzative), structura lor sintactică și chiar, în mare măsură, realizarea lor morfologică. 4.6.5. Direcția evoluției ulterioare Evoluția ulterioară a VD în limbile baltice și slave, desfășurată deja în perioada tradiției scrise, diferă. În limbile slave răsăritene, odată cu dispariția și osificarea formelor scurte (nearticulate) ale participiilor, construcțiile participiale acuzative și nominative au ieșit din uz relativ repede, iar adjectivul cu funcție de atribut predicativ și nominativul participial au fost înlocuite, în multe cazuri, de instrumental (Fraenkel 1926: 77 tt.; Мразек 1962: 347 tt.; 1958: 15 tt.). Este foarte posibil ca în limbile slave răsăritene vorbite construcțiile participiale nominative să fi dispărut chiar mai devreme decât din scrieri, unde au fost menținute o vreme de tradiția slavonei vechi și de influența exemplelor grecești. În limbile slave de sud și de vest, aceste construcții s-au restrâns, de asemenea, considerabil, însă s-au păstrat mai mult timp, iar în unele dintre ele (de exemplu, în cehă și bulgară) se mai întâlnesc și astăzi vestigii ale folosirii lor. În lituaniană și letonă, VD, la fel ca GD, este folosit pe scară largă până în zilele noastre, însă relațiile dintre aceste construcții și, în parte, structura lor s-au schimbat și ele în perioada tradiției scrise. Odată cu răspândirea formei de gerunziu în construcțiile acuzative, participiile s-au păstrat în acestea numai în cazurile în care acuzativul substantivului sau al pronumelui are valoare de obiect direct (aut. 1974: 265 tt.). Astfel, folosirea formelor participiale declinabile în construcțiile acuzative s-a restrâns considerabil. În același timp, opoziția dintre construcțiile acuzative și cele nominative s-a atenuat. În prezent, asemenea construcții VD precum sakėsi || žinojosi grįžęs nu mai pot fi corelate cu GD sakė || žinojo jį grįžtantį așa cum se întâmpla în secolele XVI–XVII, deoarece în locul acestora din urmă se folosesc de obicei construcții cu gerunziu (sakė || žinojo jį grįžtant) sau propoziții subordonate (sakė || žinojo, kad jis grįžta). În aceste condiții, încărcătura funcțională a particulei si s-a redus. Se pare că acesta este motivul pentru care, în lituaniana contemporană, a început din nou să fie folosită mai frecvent VD cu verbe de percepție și de comunicare fără formă reflexivă, de exemplu: jis sakė || žinojo grįžtas. 57 Straipsnyje, išsp. žurnale Naše Řeč, 1919, Nr. 3, p. 29 pagal Havránek 1928: 160. 58 Cf. Havránek ib. 160. Totuși, și construcțiile latine de acest tip cu se, de exemplu, imperatorem se appellaverat Caes. B.G. 3, 31; se miserum praedicat Pl. Men. 909 (Kühner-Stegmann 1912: 294), sunt considerate ca apărute sub influența exemplelor corespunzătoare cu me, te, care desemnează un subiect diferit (Miller 1974: 229). 59 Cf. corelația corespunzătoare din cehă: zříš se stojě – zří tě stojiec(e) (Dvořák 1970: 155). 57 Astfel, VD s-a apropiat și mai mult de modul indirect, folosit de asemenea după verbe cu sens corespunzător, de exemplu: sakau || žinau, kad jis grįžtas. Productivitatea VD cu forme nereflexive este deosebit de evidentă în graiurile nordice ale dialectului răsăritean aukštaitian, în care GD nu mai este aproape deloc folosit; de aceea, corelarea construcțiilor nominative cu cele acuzative este acum cu totul imposibilă aici. În schimb, modul indirect este foarte răspândit în aceste graiuri. Din scrierile lui K. Sirvydas reiese că, în secolele XVI—XVII, în graiurile răsăritene aukštaitiene, VD cu verbe reflexive era încă folosit pe scară largă. În „Punktai sakymų”, dintre cele 51 de exemple VD, numai unul conține o formă verbală nereflexivă: idant žmogus... gailėtas... bewelidams ing kū- norint kito pikto impuolys essus / negi Dievu pažiedys I 158₁₆. Celelalte VD cu verbe reflexive, în funcție de identitatea sau diferența subiectului, sunt corelate în „Punktai sakymų” cu GD, care aici este încă destul de frecvent și productiv (aproximativ 70 de construcții, cf. aut. 1969: 53 tt.). În prezent, în graiul lui K. Sirvydas, ca și în întregul colț de nord-est al Lituaniei, aproape că nu se mai întâlnesc nici VD cu verbe reflexive, nici GD, deși după verbe nereflexive construcții participiale nominative precum Janė sakė Petrą sutikus Kp; žmonės kalbėjo matę Kraujelį ir pan. sunt cu totul obișnuite. Desigur, aceasta nu arată că ele sunt noi și că provin din construcții cu verbe reflexive. Răspândirea formelor reflexive în VD, caracteristică mai ales dialectului samogitian, a afectat probabil doar în parte construcțiile nominative din graiurile răsăritene, multe dintre acestea putând păstra forma mai veche. Totuși, faptul că formele nereflexive au înlocuit aproape complet în aceste graiuri formele reflexive din VD, care se foloseau încă aici în secolele XVI—XVII, nu poate fi întâmplător. Retragerea GD din uz și dispariția corelației menționate dintre construcțiile nominative și cele acuzative au fost, se pare, printre cauzele principale ale acestui fenomen. Importanța corelației cu construcțiile acuzative pentru folosirea formelor verbale reflexive se observă și în limba literară contemporană. Majoritatea verbelor care în VD au numai forme nereflexive (vezi 1.1.4) nu formează construcții GD, iar unele dintre ele, de exemplu, atrodyti, grasinti, nuliūsti, abejoti, vengti, paprastai, nu se construiesc, de regulă, deloc cu acuzativul. Verbe de comunicare precum tvirtinti, liudyti, kalbėti, pranešti, prisiekti se folosesc de obicei în GD cu o legătură gerunzială (esant, buvus, būsiant). Deși în limba literară contemporană se observă tendința de a folosi ceva mai frecvent VD cu unele verbe nereflexive, formele reflexive continuă să predomine până în prezent în această construcție. Particula reflexivă funcționează în ea ca un indicator gramatical evident, deși adesea facultativ, care marchează identitatea subiectului verbului finit și a acțiunii participiului. Geneza și istoria VD în limba lituaniană arată că evoluția construcțiilor participiale este determinată în mare măsură de procese morfologice și de schimbarea unor opoziții sintactice mai generale. CONCLUZII 1. VD este alcătuit din verbe de percepție fizică și psihică, de informare și de stare emoțională și simulată, capabile să introducă propoziții subordonate completive. În plus, cu participii prezente de diateză pasivă apar și verbe care exprimă dorința, străduința (sau lipsa dorinței, evitarea, teama), rugămintea și obișnuința. Nominativul participiului (singur sau împreună cu determinanți) reprezintă în această construcție o propoziție inclusă cu valoare completivă, ocupând poziția unui obiect propozițional. Conform structurii sale sintactice interne, VD corespunde acuzativului cu participiu (GD), dar se deosebește de acesta prin faptul că forma verbală personală și subiectul participiului coincid. 2. VD este atestat încă din primele documente ale limbii lituaniene. În secolele XVI–XVII, este folosit cel mai frecvent în scrierile autorilor care reprezintă dialectele samogițian și aukštaitian occidental (J. Bretkūnas, S. Vaišnoras). Pe baza vechilor texte se stabilește 58 Aria de utilizare a VD în secolele XVI–XVII coincide aproximativ cu cea actuală, cuprinzând însă și o parte a dialectului aukštaitian oriental, unde în prezent VD este aproape nefolosit după verbele reflexive. 3. Compararea textelor traduse din secolele XVI–XVII cu originalele latine, germane și poloneze arată că folosirea VD în vechile texte se baza pe limba vie a epocii și, în esență, nu era influențată de alte limbi. Cel mai adesea, VD traduceau propozițiile subordonate completive din frazele subordonate ale originalelor. Influența limbilor originale nu a încurajat, ci, dimpotrivă, a restrâns și limitat utilizarea VD în vechile monumente lingvistice. Prin urmare, răspândirea VD în textele din secolele XVI–XVII reflectă doar parțial amploarea reală a utilizării acestei construcții în limba vie. Acest lucru este confirmat de folosirea mult mai extinsă a VD în scrierile originale și compilative ale acelorași autori. 4. În scrierile din secolele XVI–XVII, VD este alcătuit cel mai frecvent din verbe reflexive (aproximativ 90%); dintre acestea, cele mai răspândite sunt a se vedea, a se aștepta, a se spune, a se ști, adică acele verbe ale căror forme nereflexive predomină și în construcția acuzativului cu participiu (GD). În paralel cu utilizarea VD în vechile texte, se folosesc și formele nereflexive ale verbelor corespunzătoare, precum și formele pasivului perifrastic. 5. Elementul participial al VD corespunde, prin caracteristicile sale de construcție, predicatului unei propoziții subordonate completive. Aproximativ 32% dintre construcțiile VD din vechile texte sunt alcătuite cu participii ale lui a fi, care funcționează ca echivalente ale copulei verbale. 6. Ordinea elementelor VD în vechile texte este relativ stabilă. Modelul pozițional dominant, NVP (92% dintre exemple), se bazează pe regulile generale ale ordinii cuvintelor în limba lituaniană (principiul SVO). Totodată, în construcțiile VD se observă și urme ale modelului OV. 7. Structura gramaticală a VD în limbile lituaniană și letonă și, în multe cazuri, exprimarea lexicală coincid; VD în letonă prezintă însă trăsături mai recente, legate de răspândirea formelor de participiu invariabile. Urme ale acestei construcții au fost observate și în prusaca veche. VD baltice sunt legate de construcțiile slave corespunzătoare prin aceeași structură internă, prin semantica foarte asemănătoare a elementelor principale și prin numeroase trăsături ale structurii lor morfologice (tendințele verbului de a deveni reflexiv, formele participiale identice din punct de vedere genetic etc.). 8. Reconstrucția internă și comparația cu alte limbi indo-europene arată că baza sintactică a VD era atributul predicativ cu verbe stative de stare, din care s-au format paradigmele mediopasive în limbile indo-iraniene, greacă și italice. Nominativele participiale sunt folosite în construcțiile cu atribut predicativ ca forme de origine nominală. Construcțiile nominative cu atribut predicativ și verbe stative s-au opus din cele mai vechi timpuri construcțiilor acuzative cu verbe active. Pe aceasta se întemeiază corelația primară dintre VD și GD. 9. În construcțiile nominative cu verbe aspectuale și de stare emoțională, nominativul substantivului verbal, devenit ulterior participiu, avea odinioară o funcție predicativă secundară. Nominativele participiale erau asociate cu verbele de percepție și de informare și funcționau ca propoziții nominale relativ autonome, care s-au unit mai târziu cu verbele în construcții VD strânse. În toate aceste cazuri, din vechime se foloseau formele nereflexive ale verbelor. 10. În procesul de formare a pasivului perifrastic, construcțiilor acuzative cu verbe tranzitive (l-a găsit zăcând) li s-au opus și construcțiile nominative cu forme pasive noi (el a fost găsit zăcând). 11. Evoluția VD este strâns legată de formarea verbelor reflexive, proces în care un rol foarte important (mai ales în perioada cea mai recentă) l-a avut valoarea acuzativă a pronumelui enclitic si. Deși pronumele enclitic si s-a sudat cu verbul încă înainte de începuturile scrierii, cu mult înaintea lui mi, ti, în vechile texte se mai găsesc totuși urme ale autonomiei sale de odinioară. 59 12. Datele din textele vechi arată că, pentru exprimarea unor relații obiective între două acțiuni cu subiect identic, odinioară, alături de VD, se folosea și GD cu formele de acuzativ ale pronumelor reflexive: forma enclitică (atonă) si și forma ortotonică save. După ce encliticul si și-a pierdut definitiv valoarea de caz, acuzativul participiului a fost înlocuit cu nominativul, după modelul VD și al altor construcții nominative, existente din vechime. Acest lucru a contribuit la răspândirea formelor verbale reflexive în construcțiile VD. 13. După ce a devenit un formant morfologic care marchează limitarea acțiunii la sfera subiectului, particula reflexivă a început să fie adăugată în VD, ca și în alte construcții, și la verbele intranzitive prin natura lor. VD cu verbe intranzitive reflexive se opunea GD cu verbe tranzitive, o opoziție deosebit de pronunțată în textele din secolele XVI–XVII: construcțiile acuzative și nominative au evoluat în aceeași direcție și în limbile slave. 14. Prin adăugarea suplimentară a particulei reflexive la verbul būti în formele compuse ale timpului viitor proxim, în dialectele samogițiene s-au format construcții de tipul būsis nematas, care ulterior s-au integrat în VD. 15. În perioada tradiției scrise, pe măsură ce utilizarea GD s-a restrâns, opoziția sa față de VD s-a slăbit. În consecință, și rolul funcțional al formelor reflexive în construcțiile nominative s-a diminuat. În limba lituaniană contemporană, VD se formează adesea din nou cu verbe nereflexive de percepție și de informare. Abrevieri suplimentare AfsIPh — „Archiv für slavische Philologie“. BrB — Biblia tatai esti Wissas schwentas Raschtas Lietuwischkai pergulditas per Ianą Bretkuną (manuscris din anii 1579–1590, citat din fotocopiile VVU și LKI). BrGD — Giesmes Duchauanas / isch Wokischka ing Lietuwischka lieszuwi … pergulditas. Isspaustas Karaliaucziuje … 1589 (fotocopie a cărții de imnuri a lui J. Bretkūnas, aflată la Biblioteca Universității din Uppsala, păstrată la Casa Cărții din RSS Lituaniană). BrP I–II — Postilla … Per Ianą Bretkuna … Karaliaucziue … 1591. BSL — „Bulletin de la Société de linguistique de Paris“. BW — Kr. Barons un H. Wissendorfs. Latwju dainas. T. I–VI. Jelgavā un Petrogradā, 1894–1915. ChB — Versionis Bibliorum in Lingvam Lithvanicam. Tomus VII. Novm Testamentum… Lithvanicā Lingvā donatum (manuscrisul Noului Testament al Bibliei lui B. Chylinski, publicat în: Biblia litewska Chylińskiego, Nowy Testament. T. II. Tekst, wyd. Cz. Kudzinowski-Jan Otrębski. Poznań, 1958). HG — W. Haack. Vocabularium … Nebst einem Anhang einer kurtzgefaßten Litthauischen Grammatic. Halle, 1730. IF — „Indogermanische Forschungen“. KIC — M. Danielis Kleinii Compendium Litvanico-Germanicum … Königsberg, 1654. KIG — Grammatica Litvanica … edita à M. Daniele Klein … Regiomonti, 1653. KZ — „Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung auf dem Gebiete der indogermanischen Sprachen, begründet von A. Kuhn“. LKG — Lietuvių kalbos gramatika. T. I–III. Red. K. Ulvydas. V., 1965–76. LKK — „Lietuvių kalbotyros klausimai“. LKT — Lietuvių kalbos tarmės. Chrestomatija. Red. E. Grinaveckienė, K. Morkūnas. V., 1970. Mar — Quattuor Evangeliorum versionis palaeoslovenicae, Codex Marianus glagoliticus. Ed. V. Jagić. Berolini, 1883. ME — K. Mūlenbacha latviešu valodas vārdnīca. Red., papild., turpinājis J. Endzelīns. T. I–IV. Rīgā, 1923–32. MG — Anfangs-Gründe einer Littauischen Sprach-Lehre … von Christian Gottlieb Mielcke … Königsberg, 1800. MLLG — Mitteilungen der Litauischen Litterarischen Gesellschaft. T. I–VI. Heidelberg, 1883–1912. MLLVG — LPSR ZA Valodas un literatūras institūts. Mūsdienu latviešu literārās valodas gramatika. T. I–II. Rīgā, 1959–62. MT LĮ — introducerea în lituaniană a lui S. Vaišnoras din cartea: Margarita Theologica … perguldita per Simona Waischnora warnischki … Karaliaucziue … 1600. MT(PM) — Ape popieszischkaie missche. Publicată împreună cu MT. 60 OsG – Noua gramatică lituaniană adusă la lumină de Gotfried Ostermeyer… Königsberg, 1791. R – Ph. Ruhig. Anfangsgründe einer Littauischen Grammatik. Königsberg, 1747. RB – L. J. Rhesa. Biblia, Tai esti: Wissas Szwentas Rásżtas… ketwirta Kartą išspáustas. Tilžėje 1824. RP – Świętych słów ásprav Pańskich… Kroyniká albo Postillá… 1556 („Postila” lui M. Réjus, citată după exemplarul defectuos aflat la Biblioteca Academiei de Științe din RSS Lituaniană). SC – Compendiu de gramatică lituaniană al lui Theophilus Schultzen… Regiomonti… 1673. ST – Folclorul mărunt lituanian în secolele XVII-XVIII. Întocmit de Jurgis Lebedys. Vilnius, 1956. Supr – Супрасльская рукопись. Памятники старославянского языка. Т. II. I. Изд. С. Северьянова. Санктпетербург, 1904. VE – Enchiridion… de Baltramieju Willentha… tipărit la Karalauczui… 1579. VEE – Evanghelii și epistole… traduse… de Baltramieju Willenta… tipărite la Karalauczui… 1579. W₂ – Postilla Catholicka mnieysza… Przez D. Jakuba Wuyka… w Poznaniu… 1582 (a doua ediție). W – Postilla… Przez D. Jakoba Wuyka… w Krakowie… 1617 (a șasea ediție). Zogr – Codex glagoliticus olim Zographensis nunc Petropolitanus… edidit V. Jagić. Berolini, 1879. LITERATŪRA Aleksandravičius J. Kretingos tarmės veiksmažodis. — „Vilniaus valst. pedagoginio instituto mokslo darbai. Lietuvių kalba ir literatūra“, 1959, t. VIII, p. 107—141. Ambrazas V. Absoliutinis naudininkas XVI—XVII a. lietuvių kalbos paminkluose. — „Lietuvių kalbotyros klausimai“, 1962, t. V, p. 3—146. T. p. Lietuvių kalbos dalyvių atributyvinė-predikatyvinė vartosena. — Kn.: Lietuvių kalbos morfologinė sandara ir jos raida („Lietuvių kalbotyros klausimai“, t. VII). V., 1964, p. 47—79. T. p. Galininkas su dalyviu XVI-XVII a. lietuvių kalbos paminkluose (paplitimas ir santykis su originalų konstrukcijomis). — Kn.: Lietuvių kalbos gramatikos tyrinėjimai („Lietuvių kalbotyros klausimai“, t. XI). V., 1969, p. 41—56. T. p. Dėl lietuvių kalbos netiesioginės nuosakos (modus relativus). — In: Donum Balticum to Prof. Chr. S. Stang. Stockholm, 1970, p. 6—13. T. p. Lietuvių kalbos galininko su dalyviu poziciniai modeliai. — Kn.: Baltų kalbų veiksmažodžio tyrinėjimai („Lietuvių kalbotyros klausimai“, t. XIV). V., 1973, p. 169—182. T. p. Galininko su dalyviu (accusativus cum participio) struktūra ir vartosena senojoje lietuvių kalboje. — Kn.: Žodžių formos ir jų vartosena („Lietuvių kalbotyros klausimai“, t. XV). V., 1974, p. 195—275. T. p. Zur Entwicklung der Partizipialkonstruktionen mit obliquen Kasus im Litauischen. — „Zeitschrift für Slawistik“, 1974 (a), Bd. XIX, Hf. 2. S. 241—251. T. p. Netiesioginės nuosakos paplitimas ir kilmės problema. — Kn.: Lietuvių kalbos arealinės lingvistikos klausimai („Lietuvių kalbotyros klausimai“, t. XVII. V., 1977, p. 7—54. Balkevičius J. Dabartinės lietuvių kalbos sintaksė. V., 1963. Barnet V. Vývoj systému participií aktivních v ruštině. Praha, 1965. Bauer J. Staročeská věta a staročeské souvětí na základě srovnávacím. — In: K historicko-srovnávacímu studiu slovanských jazyků. Praha, 1958, s. 108—123. T. p. Syntactica slavica. Brno, 1972. Behaghel O. Deutsche Syntax. Bd. II. Die Wortklassen und Wortformen. Heidelberg, 1924. Benveniste E. La phrase nominale. — „Bulletin de la Société de Linguistique de Paris“, 1950, t. XLVI, f. 1., p. 19—36. T. p. „Être“ et „avoir“ dans leur fonctions linguistiques. — Bulletin de la Société de linguistique de Paris“, 1960, t. XLI, f. 1. Bernadišienė P. Sangražinių veiksmažodžių reikšmė ir vartosena dabartinėje lietuvių kalboje. Kand. dis. rankr. V., 1961. Bezzenberger A. Beiträge zur Geschichte der litauischen Sprache. Göttingen, 1877. Bielenstein A. Lettische Grammatik. Mitau, 1863. Borrow T. The Sanskrit Language. London, 1959. Brugmann K. Kurze vergleichende Grammatik der indogermanischen Sprachen. Strassburg, 1904. T. p. Grundriss der vergleichenden Grammatik der indogermanischen Sprachen. Strassburg, 1906, Bd. II, T. 1; 1911, Bd. II, T. 2; 1916, Bd. II, T. 3. T. p. Die Syntax des einfachen Satzes im Indogermanischen. Berlin-Leipzig, 1925. Brugmann K., Thumb A. Griechische Grammatik. München, 1913. 61 Buch T. Die reflexive Konstruktion der Verba im Gotischen. — „Kwartalnik Neofilologiczny“, 1958, V, 4, S. 335–345. Būga K. Rinktiniai raštai. T. II. Sud. Z. Zinkevičius. V., 1959. Bukšs M., Placinskis J. Latgaļu volūdas gramatika un pareizraksteibas vōrdneica. München, 1973. Cappeler C. Sanskrit-Wörterbuch. Neudruck. Berlin, 1955. Chantraine P. Grammaire homérique. T. 2. Syntaxe. Paris, 1953. Chomsky N. Aspects of the Theory of Syntax. Massachusetts, 1965. Delbrück B. Altindische Syntax. Halle, 1888. T. p. Vergleichende Syntax der indogermanischen Sprachen. Bd. I. Strassburg, 1893; Bd. II. Strassburg, 1897; Bd. III. Strassburg, 1900. Dvořák E. Vývoj prechodníkových konštrukcií ve starší češtině. Praha, 1970. Endzelynas J. Baltų kalbų garsai ir formos. V., 1957. Endzelīns J. Par latviešu valodas refleksīvām formām. Rakstu krājums, Rīgā, 1901, lpp. 13–22. T.p. [Rec.:] B. K. Поржезинский. Возвратная форма глаголов в литовском и латышском языках. Москва, 1903. — „Известия Императорской Академии Наук по отделению русского языка и словесности“, 1904, т. IX, ч. 2, с. 376–388. T. p. Senprūšu valoda. Rīgā, 1943. T. p. Altpreussische Grammatik. Riga, 1944. T. p. Latviešu valodas gramatika. Rīgā, 1951. T. p. Darbu izlase. T. I. Rīgā, 1971. Erhart A. Studien zur indogermanischen Morphologie. Brno, 1970. Fillmore Ch. J. The Case for Case. — In: Universals of Linguistic Theory. New York, Chicago etc., 1968, p. 1–88. Forssman Th. Die Übertragung der griechischen Partizipialkonstruktionen in dem Ostromir-schen Evangelium. Strassburg, 1877–8. Fraenkel E. Der prädikative Instrumental im Slavischen und Baltischen und seine syntaktischen Grundlagen. — „Archiv für slavische Philologie“, 1926, S. 77–117. T. p. Syntax der litauischen Kasus. K., 1928. T. p. Sprachliche, besonders syntaktische Untersuchung des kalvinistischen litauischen Katechismus des Malcher Pietkiewicz von 1598. Göttingen, 1947. T. p. Litauisches etymologisches Wörterbuch. Bd. I. Göttingen, 1962. Friedrich J. Hethitisches Wörterbuch. Heidelberg, 1952. Gebauer J. Historická mluvnice jazyka českého. T. IV. Skladba. Praha, 1929. Girdenis A., Žulys V. [Rec.:] J. Kazlauskas. Lietuvių kalbos istorinė gramatika (kirčiavimas, daiktavardis, veiksmažodis). V., 1968. — „Baltistica“, 1972, t. VIII (2), p. 193–202. Harris Z. S. Co-occurrence and Transformation in Linguistic Structure. — In: The Structure of Language. Englewood Cliffs—New Jersey, 1964, p. 155–210. Hatcher A. Reflexive Verbs. Latin, Old French, Modern French. Baltimore—London, 1942. Havers W. Untersuchungen zur Kasussyntax der indogermanischen Sprachen. Strassburg, 1911. Havránek B. Genera verbí v slovanských jazycích. T. I. Praha, 1928. T. p. Žodis diskusijoje. — In: Otázky slovanské syntaxe. T. II. Brno, 1968, S. 409–411. Hermann E. Litauische Studien. Berlin, 1926. Hermodsson L. Reflexive und intransitive Verba im älteren Westgermanischen. Uppsala, 1952. Hirt H. Indogermanische Grammatik. Bd. VI. Syntax. T. I. Heidelberg, 1934. Hofmann J. B. Syntaktische Gliederungsverschiebungen im Lateinischen infolge Erstarrung ursprünglich appositioneller Verhältnisse. — „Indogermanische Forschungen“, 1924, Bd. XLII, S. 75–87. Homeras. Iliada. Vertė J. Ralys ir kt. Red. A. Dambrauskas. V., 1962. Jablonskis J. Rinktiniai raštai. T. I. Sudarė J. Palionis. V., 1957. Jagić V. Beiträge zur slavischen Syntax. — „Denkschriften der Akademie der Wissenschaften. Philos. — historische Klasse“, 1900, Bd. XLVI. Jakulienė A. Apie lietuvių kalbos sangrąžinių veiksmažodžių funkcijas. — „Baltistica“, 1967, t. III (2), p. 185–200. T. p. Lietuvių ir kitų baltų kalbų sangrąžinių veiksmažodžių istorija. Filol. kand. disert. rankraštis. V., 1968. T. p. Prūsų kalbos sangrąžiniai veiksmažodžiai. — „Baltistica“, 1969, t. V(1), p. 37–42. T. p. Dėl wisęsi tur ischpazinti. — „Baltistica“, 1969(a), t. V(2), p. 197–8. Kahn Ch. The Verb “be” in Ancient Greek. — “Foundations of Language”. Suppl. ser. 16. The Verb “be” and Its Synonyms. Philosophical and Grammatical Studies, V. 6. Dordrecht—Boston, 1973. Kazlauskas J. Lietuvių kalbos istorinė gramatika (Kirčiavimas, daiktavardis, veiksmažodis). V., 1968. Kronasser H. Vergleichende Laut- und Formenlehre des Hethitischen. Heidelberg, 1956. Kropaczek S. Zwrot accusativus cum infinitivo w języku polskim. — „Prace Filologiczne“, 1928, t. XII, s. 424–93. Křižková H. Adverbiální determinace slovesná a větný vzorec. — In: Otázky slovanské syntaxe, z. II. Brno, 1968, s. 103–109. Kühner R. Ausführliche Grammatik der griechischen Sprache. Bd. II. T. I. Hannover, 1870. 62 Kühner R. Stegmann C. Ausführliche Grammatik der lateinischen Sprache. Bd. II. T. 1. Hannover, 1912. Kuryłowicz J. Les désinences moyennes de l’indo-européen et du hittite. — „Bulletin de la Société de linguistique de Paris“, 1932, t. XXX, p. 1—4. T. p. The Inflectional Categories of Indo-European. Heidelberg, 1964. Lehmann W. P. Converging Theories in Linguistics. — “Language“, 1972, V. 48, No 2, p. 266—75. T. p. Contemporary Linguistics and Indo-European Studies. — In: “Publications of the Modern Language Association“, 1972(a), V. 87, p. 976—993. T. p. A Structural Principle of Language and its Implications. — “Language“, 1973, V. 49, p. 47—66. T. p. Proto-Indo-European Syntax. Austin—London, 1974. MacDonell A. A. A Vedic Grammar for Students. London, 1955. Mažiulis V. Pastabos baltų ir slavų kalbų seniausių santykių klausimu. — „Lietuvių kalbotyros klausimai“, 1959, t. II, p. 5—16. Mažiulis V. Prūsų kalbos paminklai. V., 1966. Meillet A. La phrase nominale en indo-européen. — „Mémoires de la Société de linguistique de Paris“, 1906—1908, t. XIV, f. 1, p. 1—26. T. p. Introduction à l’étude comparative des langues indoeuropéennes. Paris, 1934. Meillet A., Vendryes J. Traité de grammaire comparée des langues classiques. Paris, 1952. Miklosich F. Vergleichende Grammatik der slavischen Sprachen. Bd. IV. Syntax. Wien, 1874. Miller G. On the History of Infinitive Complementation in Latin and Greek. — „The Journal of Indo-European Studies“, 1974, V. 2, No 3, p. 222—245. Müller D. Studies in Modern English Syntax. Two Aspects of Synthesis. Winterthur, 1957. Oertel H. The Syntax of Cases in the Narrative and Descriptive Prose of the Brāhmanas. V. I. The Disjunct Use of Cases. Heidelberg, 1926. Otrębski J. Gramatyka języka litewskiego. T. III. Nauka o formach. Warszawa, 1956. Palionis J. Lietuvių literatūrinė kalba XVI-XVII a. V., 1967. Pedersen H. Hittitisch und die anderen indoeuropäischen Sprachen. Köbenhavn, 1938. Perlmutter D. M. Deep and Surface Structure Constraints in Syntax. New York, 1971. Pokorny J. Indogermanisches etymologisches Wörterbuch. Bd. I. Bern—München, 1959. Reichelt H. Aw estisches Elementarbuch. Heidelberg, 1909. Renou L. Études de grammaire sanscrite. T. I. Paris, 1936. T. p. Grammaire de la langue védique. Lyon—Paris, 1952. T. p. Remarques générales sur la phrase védique. — In: Symbolae linguisticae in honorem G. Kuryłowicz. Wrocław—Warszawa—Kraków, 1965, p. 230—234. Rosenbaum P. S. The Grammar of English Predicate Complement Constructions. Cambridge, Mass., 1967. Rosenkranz B. Die hethitische ḫi — Konjugation und das idg. Perfekt. — „Zeitschrift für vergleichende Sprachforschung auf dem Gebiete der indogermanischen Sprachen, begründet von A. Kuhn“, 1958, Bd. LXXV. Ross J. R. Gapping and the Order of Constituents. — In: Progress in Linguistics. Ed. M. Bierwisch, K. E. Heidolph. The Hague—Paris, 1970, p. 249—259. Růžička R. Das syntaktische System der altslavischen Partizipien und sein Verhältnis zum Griechischen. Berlin, 1963. T. p. Studien zur Theorie der russischen Syntax. Berlin, 1966. Safarewicz J. Wpływ łaciński na system gramatyczny polszczyzny. — In: Symbolae Polonicae in honorem St. Jodłowski. Wrocław, 1972, s. 145—150. Schmalz J. H., Hofmann J. B. Syntax und Stilistik. — In: Stolz-Schmalz. Lateinische Grammatik. München, 1928, S. 345—850. Schmidts P. Glūka bībeles valoda. — „Rakstu krājums“, 1908, s. XIV, lpp. 21—100. Schwartz A. Derivative Functions in Syntax. — “Language“, 1968, V. XLIV, p. 747—783. Schwyzer E. Griechische Grammatik. Bd. I. München, 1938. Schwyzer E., Debrunner A. Griechische Grammatik. Bd. II. Syntax und syntaktische Stilistik. München, 1950, 1975. Senn A. Zu den litauischen Zahlwörtern für 11—19. — „Studi Baltici“, V. Roma, 1935—1936. Sirtautas V. Konstrukcijų duodasi įkikiamas, laukia pavežamas ir pan. sandara bei vartosena. — „Kalbos kultūra“, 1965, sąs. 9, p. 27—32. T. p. Veiksmažodinis tarinys dabartinėje lietuvių literatūrinėje kalboje. Kand. disert. rankraštis. V., VVU bibl., 1968. Skardžius P. Daukšos akcentologija. K., 1935. Sližienė N. Apie sudurtines pradėtines veiksmažodžių formas. — „Lietuvių kalbotyros klausimai“, 1961, t. IV, p. 67—72. Speyer J. S. Sanskrit Syntax. Leyden, 1886. T. p. Vedische und Sanskrit-Syntax. Strassburg, 1896. Stahl J. M. Kritisch-historische Syntax des griechischen Verbums der klassischen Zeit. Heidelberg, 1907. Stang Chr. S. Perfektum und Medium. — „Norsk Tidsskrift for Sprogvidenskap“, 1932, t. VI, p. 29—39. 63 T. p. Das slavische und baltische Verbum. Oslo, 1942. T. p. Vergleichende Grammatik der baltischen Sprachen. Oslo—Bergen—Tromsö, 1966. Tangl E. Der Accusativus und Nominativus cum Participio im Altitaluischen. Weimar, 1928. Tesnière L. Éléments de syntaxe structurale. Paris, 1959. Trautmann R. Die altpreussischen Sprachdenkmäler. Göttingen, 1910. Trávníček F. Historická mluvnice česká. T. III. Skladba. Praha, 1956. Valeckienė A. Predikatyvinis pažyminys kaip atskira sakinio dalis. — Kn.: Lietuvių kalbos gramatinė sandara. — „Lietuvių kalbotyros klausimai“, t. IX, 1967, p. 97—116. Večerka R. Syntax aktivnich participiů v staroslověnštině. Praha, 1961. Vennemann Th. Topics, Subjects, and Word Order: from SXV to SVX via TVX. — In: Historical Linguistics. V. I. Ed. J. M. Anderson, C. Jones. Amsterdam — Oxford etc., 1974, p. 339—376. Vitkauskas V. Kuršėnų tarmės kirtis ir priegaidė. — „Lietuvių kalbotyros klausimai“, 1960, t. III, p. 61—77. T. p. Dėl vienos Lazdynų Pelėdos raštų kalbos smulkmenos. — „Kalbos kultūra“, 1965, sąs. 8, p. 17. T. p. Šiaurės rytų dünininkų šnektų žodynas. V., 1976. T. p. „[P]+[s]+V+s“ tipo sangrąžiniai veiksmažodžiai rytinėse žemaičių šnektose. — Kn.: Gramatinės kategorijos ir jų raida („Lietuvių kalbotyros klausimai“, t. XVIII). V., 1978, p. 171—175. Vondrák W. Vergleichende slavische Grammatik. Bd. II. Formenlehre und Syntax. Göttingen, 1928. T. p. Altkirchenslavische Grammatik. Berlin, 1912. Wackernagel J. Vorlesungen über Syntax mit besonderer Berücksichtigung von Griechisch, Lateinisch und Deutsch. Bd. I. Basel, 1926; Bd. II. Basel, 1928. Wackernagel J., Debrunner A. Altindische Grammatik. Bd. III. T. 1, Göttingen, 1929; Bd. III. T. 2. Göttingen, 1930. Watkins C. Preliminaries to a Historical and Comparative Reconstruction of the Syntax of the Old Irish Verb. — „Celtica“, 1963, V. VII, p. 1—49. T. p. Preliminaries to the Reconstruction of Indo-European Sentence Structure. — In: Proceedings of the IX International Congress of Linguists. London—the Hague—Paris, 1964, p. 1035—1042. T. p. Indogermanische Grammatik. Bd. 3. Formenlehre. T. 1. Geschichte der indogermanischen Verbalflexion. Heidelberg, 1969. Wegner A. Noun Phrase Analysis of the Infinitive Complement Sentences. — „Studia Anglica Posnaniensia“, 1975, V. 6, No 1—2, p. 91—106. Whitney W. D. A Sanskrit Grammar. Leipzig, 1889. Willmanns W. Deutsche Grammatik Gotisch, Alt-, Mittel-, und Neuhochdeutsch. Bd. III. T. 2. Strassburg, 1909. Zinkevičius Z. Lietuvių kalbos įvardžiuotinių būdvardžių istorijos bruožai. V., 1957. T. p. Lietuvių dialektologija. V., 1966. T. p. Dėl K. Sirvydo „Punktų sakymų“ genezės ir kalbos. — „Baltistica“, 1971, t. VII(2), p. 153—168. T. p. Rytietiškoji XVII a. lietuvių raštų kalba, jos kilmė ir išnykimas. — „Baltistica“, 1972, t. VIII(1), p. 79—100. T. p. S. M. Slavčinskio giesmyno (1646 m.) kalba. — Kn.: Gramatinės formos ir jų vartosena. V., 1974, p. 135—170. Zubatý J. [Rec.:] Поржезинский В. К. К истории форм спряжения в балтийских языках. М., 1901; Возвратная форма глагола в литовском и латышском языках. М., 1903. — „Indogermanische Forschungen“, 1904, Bd. XVI, S. 50—64. T. p. Studie a články. T. II. Praha, 1954. Балли Ш. Общая лингвистика и вопросы французского языка. М., 1955. Бархударов Л. С. К вопросу о поверхностной и глубинной структуре предложения. — „Вопросы языкознания“, 1973, № 3, с. 50—61. Бенвенист Э. Общая лингвистика. Ред. Ю. С. Степанов. М., 1974. Борковский В. И., Кузнецов П. С. Историческая грамматика русского языка. М., 1965. Вайан А. Руководство по старославянскому языку. М., 1952. Гавранек Б. Залог (genus verbi) в старославянском языке. — В сб.: Исследования по синтаксису старославянского языка. Прага, 1963, с. 15—100. Гухман М. М. Готский язык. М., 1958. Ее же. Развитие залоговых противопоставлений в германских языках. М., 1964. Десницкая А. В. Из истории развития категории глагольной переходности. — В сб.: Памяти акад. Л. В. Щербы. Л., 1951, с. 136—144. Дунаевская И. М. Язык хеттских иероглифов. М., 1969. Дынникова Н. Н. и др. Народная латынь. М., 1975. Иванов Вяч. Вс. Хеттский язык. М., 1963. Его же. Общеиндоевропейская, праславянская и анатолийская языковые системы. М., 1965. 64 Его же. Реконструкция общебалтийских синтаксических структур. — В сб.: Балто-славянские исследования. М., 1974. Костов Н. Българска граматика. София, 1939. Кузьмина И. Б., Немченко Е. В. Синтаксис причастных форм в русских говорах. М., 1971. Ломтев Т. П. Очерки по историческому синтаксису русского языка. М., 1956. Сравнительная грамматика германских языков. Под ред. Э. А. Макаева. Т. IV. М., 1966. Марван И. О некоторых предикативных функциях литовского причастия. — „Kalbotyra“, 1962, t. IV, p. 33—42. Его же. К вопросу о лингво-географическом положении балто-славянских языков. — „Baltistica“, 1969, t. V(1), p. 17—20. Мейе А. Общеславянский язык. М., 1951. Мельничук О. С. Розвиток структури слов’янського речення. Київ, 1966. Непокупный А. П. Ареальные аспекты балто-славянских отношений. М., 1964. Овсянико-Куликовский Н. Д. Синтаксические наблюдения. — „Журнал министерства народного просвещения“, 1898, т. 317, с. 1—47. Перельмутер И. А. Об оппозиции „переходность-непереходность“ в системе индоевропейского глагола. — „Вопросы языкознания“, 1974, № 3, с. 70—81. Пизани В. Общее и индоевропейское языкознание. — В кн.: Общее и индоевропейское языкознание. Ред. В. А. Звегинцев. М., 1956, с. 83—199. Поржезинский В. К. Возвратная форма глаголов в литовском и латышском языках. М., 1903. Потебня А. А. Из записок по русской грамматике. Т. I—II. М., 1958. Опыты историко-типологического исследования иранских языков. Т. I—II. М., 1975. Авт.: В. С. Расторгуева (отв. ред.), Д. И. Эдельман и др. Рожновская М. Г. Синтаксис прилагательного в болгарском литературном языке. М., 1970. Савченко А. Н. Происхождение среднего залога в индоевропейском языке. Ростов-на-Дону, 1960. Его же. Категория среднего залога в индоевропейском языке. Автореф. докт. дис. Л., 1960(а). Его же. Сравнительная грамматика индоевропейских языков. М., 1974. Соболевский С. И. Древне-греческий язык. М., 1948. Спиринская Я. А. Очерк русского исторического синтаксиса. Киев, 1960. Сравнительно-исторический синтаксис восточнославянских языков. Члены предложения. Под. ред. В. И. Борковского. М., 1968. Стеблин-Каменский М. И. История скандинавских языков. М.—Л., 1953. Его же. Грамматика норвежского языка. М.—Л., 1957. Степанов Ю. С. Принципы и методы современной лингвистики. М., 1975. Его же. Об исторической зависимости между балтийской категорией переходности—непереходности и славянской категорией глагольных видов. — Kn.: III Sajungine baltų kalbotyros konferencija. Pranešimų tezės (III Всесоюзная конференция по балтийскому языкознанию. Тезисы докладов). V., 1975(а). Топоров В. Н. К вопросу об эволюции славянского и балтийского глагола. — „Вопросы славянского языкознания“, 1961, т. V, с. 35—70. Фридрих И. Краткая грамматика хеттского языка. М., 1952. Чейф У. Л. Значение и структура языка. М., 1975. Шерцль В. И. Синтаксис древнеиндийского языка. Харьков, 1883. Якулене А. История возвратных глаголов в литовском и в других балтийских языках. Автореф. канд. дис. Вильнюс, 1968. В. АМБРАЗАС СТРУКТУРА И РАЗВИТИЕ ИМЕНИТЕЛЬНОГО С ПРИЧАСТИЕМ (NOMINATIVUS CUM PARTICIPIO) В ЛИТОВСКОМ ЯЗЫКЕ Резюме Конструкцию именительного с причастием (в дальнейшем — ИП) образуют глаголы физического или умственного восприятия (в том числе и мышления), информации и эмоционального состояния (напр., tėvas jautėsi sergas), а со страдательными причастиями настоящего времени — также глаголы, выражающие волеизъявление, усилие, просьбу или привычку (norėti, leistis, duotis, laukti(s), įprasti, apsimesti и под.). Причастие в этой конструкции имеет двойную синтаксическую связь (с именем и с глаголом) и занимает позицию пропозитивного объекта с изъяснительным (экспликативным) значением. На основании статистического анализа конструкции с ИП, извлеченных путем полного выбора из древнелитовских памятников, установлено, что ареал распространения ИП в XVI—XVII вв. примерно соответствовал теперешнему, однако охватывал также часть 5. Gramatinės kategorijos ir jų raida 65 восточно-аукштайтских диалектов, где ИП после возвратных глаголов в настоящее время уже не употребляется. Сопоставление переводных текстов с латинскими, немецкими и польскими оригиналами показало, что ИП в древнелитовской письменности не зависит от влияния других языков. Использование переводчиками иноязычных оригиналов препятствовало проникновению этого оборота в переводы, поэтому статистические данные по памятникам XVI—XVII вв., приведенные в таблицах 1 и 2, только частично отражают его широкое употребление в живой речи этого периода. Для структуры ИП в XVI—XVII вв. характерно преобладание возвратных форм глаголов (около 90% всех примеров), особенно regētis, tikėtis, sakytis, žinotis, и широкое употребление оборотов с причастными связками от глагола būti. Господствующий порядок членов конструкции имя — глагол — причастие основан на позиционной модели SVO, характерном для литовского языка исторического периода, однако в ИП обнаружены также реликты более древнего порядка SOV. Синтаксическая структура, морфологическое оформление главных членов, а во многих случаях и лексический состав ИП в литовском и латышском языках совпадают. Латышская конструкция отличается только некоторыми инновациями, связанными с более широким распространением несклоняемых форм причастий. Следы употребления ИП обнаружены и в древнерусских памятниках. Путем синтаксической реконструкции в работе установлено, что в основу ИП легли номинативные конструкции предикативного атрибута (адъюнкта) со статичными глаголами, которые противопоставлялись аккузативным конструкциям с активными глаголами. На этом древнем противопоставлении основана более поздняя корреляция ИП и ВП. В конструкциях с фазовыми глаголами (liauti, baigti, nustoti и под.) и глаголами эмоционального состояния причастия первоначально выполняли функцию второстепенного именного предиката. ИП с глаголами восприятия и информации образовались из предложений с относительно самостоятельными именными предикатами, которые только позже вступили в тесное синтаксическое единство с глаголом. Дальнейшее развитие ИП связано с возникновением возвратных форм глагола путем присоединения энклитической формы возвратного местоимения si к глагольной основе. Превратившись в морфологический формант, обозначающий ограничение действия сферой субъекта, возвратная частица стала прилагаться ко многим интранзитивным глаголам. Однако в древнелитовских памятниках еще сохранились некоторые реликты употребления местоимения si со значением аккузатива, в том числе в конструкциях ВП (напр., nesitikė-ket wissado geo... turresenczius BrP). После того, как энклитическая форма местоимения в ВП окончательно потеряла падежное значение, аккузативы причастий были заменены номинативами по аналогии с древними конструкциями ИП. Это способствовало распространению возвратных форм глагола в ИП и образованию оппозиции ИП с безвозвратными глаголами: ВП с транзитивными глаголами, особенно характерной для языка древнелитовских памятников. Сравнение со славянскими языками выявляет общую генетическую основу ИП и указывает на параллелизм раннего развития этой конструкции. ИП литовского языка соответствует старославянскому, древнерусскому и старочешскому обороту по своему месту в синтаксической системе (прежде всего — по отношению к ВП), по синтаксической структуре, а в большинстве случаев — и по ее морфологической реализации. В период письменной традиции вследствие сужения сферы применения ВП оппозиция ВП: ИП стала ослабевать, и функциональная нагрузка возвратной частицы в ИП уменьшилась. В связи с этим ИП с невозвратными формами глаголов стали опять более продуктивными. V. AMBRAZAS THE STRUCTURE AND DEVELOPMENT OF NOMINATIVUS CUM PARTICIPIO IN LITHUANIAN Summary The Nominativus cum participio construction (NP) is formed with verbs of physical and mental perception (including verbs of thinking), verbs of information and emotional state (e. g. tėvas jautėsi sergąs), and in case of passive participles — also with verbs expressing will, effort, request, and habit (e. g. norėti, leistis, duotis, laukti(s), apsiskęsti). The participle in the said construction is subjected to a double linking (it is linked with both the noun and the verb); it takes the position of a prepositional object with an explicative meaning. On the basis of a statistical analysis of the NP constructions drawn from old Lithuanian writings, it has been found that the area of the distribution of NP in the 16th—17th centuries roughly corresponded to the present area, but it also covered part of East Lithuanian dialects where NP is at present no longer used after reflexive verbs. 66 The comparison of translations with their Latin, German and Polish originals has shown the NP of old Lithuanian writings to be independent of the influence of other languages. The foreign originals only hampered the use of the construction in translations. In view of this, the statistical data as presented in tables 1, 2 only partially reflect wide use of NP in the colloquial Lithuanian of that period. The notable feature about the structure of the 16th–17th century NP is the considerable predominance of reflexive verbs (they make up about 90% of the examples) – notably regėtis, tikėtis, sakytis, žinotis – as well as the wide use of constructions with participial copulas derived from the verb būti. The dominating order of the constituents in the construction noun—verb—participle is based on the positional pattern SVO, which is characteristic of the Lithuanian language of the historical period. Relics of SOV pattern relating to a much earlier period were also found in the construction. The syntactic structure, the morphological expression of the main constituents and in many cases the lexical structure of NP coincide in Lithuanian and Latvian. The Latvian NP differs from its Lithuanian counterpart only in certain innovations arising from the wider distribution of indeclinable participial forms. The use of NP can also be traced in Old Prussian texts. Applying the method of syntactic reconstruction, we found NP to have been based on predicative adjunct nominative constructions with statative verbs which were opposed to accusative constructions with active verbs. This ancient opposition serves as the basis of a much later correlation of NP and AP (i. e. accusative with the participle). In constructions with phase verbs (liauti, baigti, nustoti, etc.) and with verbs of emotional state, participles originally performed the function of a secondary predicate. NP used with verbs of perception and information resulted from relatively independent sentences with nominal predicates which only later formed close syntactic units with the verb. The subsequent development of NP is connected with the appearance of reflexive verbs resulting from the addition of the enclitic form of the reflexive pronoun si to the verb forms. Having turned into a morphological element marking the restriction of the action to the sphere of the subject, the reflexive particle came to be used with many intransitive verbs. In old Lithuanian writings, however, we can still find relics of the pronoun si with an accusative meaning; such relics can also be found in AP (e. g. nessitikėkem wissad gero... turesenczius BrP). After the enclitic form of the pronoun in AP finally lost its case meaning, the accusatives of the participle were replaced by nominatives by analogy with the old NP constructions. This favoured the distribution of reflexive verb-forms in NP as well as the formation of the opposition NP with reflexive intransitive verbs: AP with non-reflexive transitive verbs, which is characteristic of old Lithuanian writings in particular. Comparison with Slavic languages reveals a common genetic basis of NP and points to a parallelism of the early development of the construction. The Lithuanian NP corresponds to Old Slavic, Old Russian and Old Czech NP constructions according to its place in the syntactic system (above all according to its relationship to AP), according to its syntactic structure, and in most cases according to its morphological realization. Owing to the narrowing of the use of AP during the period of the written tradition, the opposition AP: NP grew weaker, and the functional load of the reflexive particle decreased. As a result, NP with non-reflexive forms of the verb became more productive again. 5*