A. Baranausko bendrinės kalbos teorija

LIETUVIŲ KALBOS SANDAROS TYRINĖJIMAI LIETUVIŲ KALBOTYROS KLAUSIMAI, XXVI (1987) REGINA VENCKUTĖ TEORIA LIMBII COMUNE A LUI A. BARANAUSKAS La începutul anului 1985 au coincis în mod semnificativ două aniversări importante pentru lingvistica lituaniană și, în general, pentru cultura națională: celebrând 150 de ani de la nașterea lui A. Baranauskas, aflat la originile științei profesionale a limbii noastre, și 100 de ani de la nașterea prof. J. Balčikonis, om de știință emerit al RSS Lituaniene, le-am omagiat meritele în studiul limbii și literaturii lituaniene. Nu este nevoie să căutăm legături directe între acești lingviști cu pregătiri diferite și aparținând unor epoci distincte — îi unește continuitatea dezvoltării științifice —, însă anumite paralele între concepțiile lui Baranauskas și Balčikonis despre limba comună ar putea, fără îndoială, să lărgească imaginea generală a istoriei lingvisticii lituaniene. De Baranauskas se leagă nu numai formarea lingvisticii noastre profesionale (prin K. Jaunius și K. Būga), ci și liniile de dezvoltare și normare a limbii comune (prin K. Jaunius și J. Jablonskis)1. Reflectând asupra locului lui Balčikonis în lingvistica lituaniană și având în vedere legăturile sale cu Būga și Jablonskis, precum și situația dificilă din primii ani de după război, trebuie să recunoaștem că atunci el era autoritatea științei limbii noastre pe care se sprijineau și pe care o cultivau aceleași linii, dezvoltându-se viguros și extinzându-se2. Contribuția lui A. Baranauskas la anumite domenii ale lingvisticii lituaniene (în primul rând la dialectologie, accentologie, istoria limbii scrise comune etc.) a fost deja cercetată în detaliu și evaluată în mod corespunzător3, însă concepțiile sale lingvistice au fost interpretate foarte puțin în contextul evoluției gândirii lingvistice4. Între timp, orientarea teoretică generală pe care o urma acest lingvist talentat autodidact rămâne astăzi demnă de atenție atât din perspectiva istoriei lingvisticii lituaniene, cât și din cea a situației sale actuale. Concepțiile lingvistice ale lui Baranauskas s-au format sub influența a trei curente lingvistice din secolul al XIX-lea — naturalismul, neogramaticii și școala de la Kazan —, astfel încât el a resimțit puternic influența comparatiștilor germani și a lingvisticii ruse (mai ales prin J. Baudouin de Courtenay). Probabil că cea mai mare influență inițială asupra maturizării talentului lingvistic al lui Baranauskas și asupra principiilor sale metodologice au avut-o concepțiile lui A. Schleicher, întemeietorul curentului naturalist, deoarece încă în seminarul de la Varniai, viitorul cercetător al limbii materne a fost puternic influențat de 1 Zinkevičius Z. A. Baranauskas kalbininkas. – Kn.: Literatūra ir kalba, V., 1986, t. 19. 2 Pupkis A., Mažiulis V. Juozas Balčikonis. – Kn.: Balčikonis J. Rinktiniai raštai, V., 1978, t. 1, p. 23–35. 3 Sabaliauskas A. Lietuvių kalbos tyrinėjimo istorija. – V., 1979, p. 166–171; Salys A. A. Baranauskas. – Kn.: Lietuviškoji enciklopedija. K., 1934; Zinkevičius Z. Min. veik. 4 Venckutė R. Antano Baranausko kalbinių pažiūrų ištakos. – Kn.: Ženklas ir prasmė. V., 1986. 183 Impresie făcea teoria „arborelui genealogic”, care explica formarea familiei de limbi indo-europene, iar mai târziu — „Gramatica limbii lituaniene” a lui Schleicher și celelalte lucrări ale acestui remarcabil indo-europenist de la mijlocul secolului al XIX-lea. Importante aici au fost contactele personale ale lui Baranauskas cu Schleicher (deși scurte). Din lucrările lui Schleicher, Baranauskas a învățat ABC-ul metodei comparativ-istorice, adică să aplice legile schimbării sunetelor pentru a reconstrui arhetipurile elementelor limbii. De la Schleicher preluase și ideea limbii ca organ al spiritului uman, pe care și-a întemeiat teoretic concepțiile despre cauzele divizării dialectale a limbii, precum și reflecțiile privind elementul general (moștenit) și cel particular (adică specific, format ulterior) al limbii. În cel mai important studiu al său publicat, „Observații despre limba și vocabularul lituanian”, Baranauskas scria: „Elementul general al limbii apare odată cu tribul, în etapa primordială a existenței tribului, și rămâne ca substrat al diferențelor dialectale formate istoric. Astfel de elemente ale limbii sunt rădăcinile, temele, formele, flexiunile primare și sistemul de îmbinări de cuvinte folosite în mod identic în toate dialectele și graiurile; diferențele dintre anumite dialecte și graiuri constituie elementul specific al limbii”5. Respectând acest punct de vedere, Baranauskas a caracterizat, în general, corect importanța fiecăruia dintre aceste straturi pentru cercetarea limbii și a continuat: „Cuvintele se șlefuiesc în gura poporului în decursul timpului, asemenea pietricelelor purtate de curenți sau de valuri <…>, terminațiile cuvintelor se uzează, începutul și mijlocul se contractă și se uniformizează, silabele devin mai scurte <…>. Întrucât <…> formele complete ale cuvintelor se scurtează prin folosirea îndelungată, care șterge elementele etimologice, elementul general al limbii se transformă în particularități ale graiurilor; de aceea, pentru compararea detaliată a pronunțiilor sunt mai valoroase formele complete, nu cele scurtate <…>”6. Sub influența concepției lui Schleicher despre rădăcina cuvântului ca celulă primordială și cea mai importantă a „organismului limbii”, Baranauskas, explicând diferențele dintre dialectele limbii lituaniene, a acordat multă atenție regularităților schimbării sunetelor din rădăcină (mai ales a vocalelor) și a subliniat că, la sfârșitul cuvântului, aceleași sunete se schimbă mai repede sau pot chiar să dispară cu totul. De aceea, când clasifica dialectele limbii lituaniene, s-a orientat după complexe de particularități vocalice, adesea fără a indica nici măcar trăsătura distinctivă concretă7; iar când a creat o ortografie a limbii lituaniene întemeiată pe principiul armonizării dialectelor, adică atunci când a stabilit forme normative pentru limba scrisă standard, a urmat consecvent concepția potrivit căreia „terminația flexionară completă” (adică terminația. — R. V.) este mai bună decât cea scurtată8. Ulterior, această poziție teoretică a lui Baranauskas a fost confirmată de cercetarea detaliată a dialectelor noastre: s-a dovedit că tocmai dialectele în care vocalismul rădăcinii (respectiv, al mijlocului cuvântului) și cel al terminației (respectiv, al sfârșitului cuvântului) coincid păstrează sistemul fonetic cel mai arhaic. Între timp, Baranauskas (în timpul vieții sale dialectele erau aproape necercetate), în „Observații despre limba și vocabularul lituanian”, trage o concluzie perspicace: „Graiurile R₂ și R₃ (adică R₂ — „Mū-” 5 Fragmente ale studiului traduse în limba lituaniană au fost publicate în „Mūsų kalba”. Aici și în continuare, cităm după: Venckutė R. Iš Antano Baranausko lingvistinio palikimo. — Mūsų kalba, 1975, Nr. 1, p. 41. 6 Lucrare citată, p. 42. 7 Girdenis A., Zinkevičius Z. Despre clasificarea dialectelor limbii lituaniene. — Kalbotyra, 1966, t. 14, p. 139. 8 Baranausko laiškas H. Vėberiui. Cituojama iš: Baranauskas A. Raštai. — V., 1970, t. 2, p. 186. 184 șos upynas”, R₃ — partea răsăriteană a dialectului panevėžiškiai, „punțininkai autentici” — R. V.), care au în terminații multe sunete și silabe reduse <…>, sunt deja germenii fazei viitoare a foneticii limbii lituaniene9. Baranauskas a cercetat dialectele limbii lituaniene din necesități practice, însă, se pare, nu fără influența neogramaticilor, a consemnat cu atâta minuțiozitate cele mai mărunte diferențe dialectale și a mărturisit, în felul său, „cultul” faptului și al limbii vii10. Atitudinea extraordinar de onestă față de faptele de limbă și convingerea fermă că, fără o cercetare temeinică a acestora, nu se pot formula concluzii științific fiabile au fost determinate și de calitățile personale ale lui Baranauskas ca cercetător11. Totuși, capacitatea de a-și generaliza sistematic observațiile l-a ferit pe acest lingvist perspicace de descrierea minuțioasă a faptelor, caracteristică neogramaticilor, și i-a permis să se apropie de o concepție structurală modernă asupra limbii, devansând cu mult epoca sa — cea a dominației generale a neogramaticilor (numiți adesea atomisti). Fără îndoială, au contribuit la aceasta și concepțiile novatoare ale lui Baudouin de Courtenay (cei doi au avut relații destul de apropiate). De la Baudouin de Courtenay, Baranauskas a preluat principiul de a distinge clar între faptele limbii scrise și cele ale limbii vorbite. Formulat într-un mod plastic, acest principiu îl găsim în scrisoarea lui Baranauskas către Vėberis: „Cartea e una, gura e alta: în carte limba este pe jumătate moartă, în gură însă este pe deplin vie”12. Se pare că această convingere a determinat atitudinea destul de sceptică a lui Baranauskas față de limba scrisă lituaniană de la mijlocul secolului al XIX-lea, încă nestabilizată și nesusținută de reguli clare de codificare (atitudine care reiese din scrisorile autorului „Crângului de la Anykščiai” către J. S. Dovydaitis, J. Jablonskis, H. Vėberis și alții). Distincția dintre limba scrisă și cea vorbită, ca două forme de existență ale limbii naționale, pare să fi condiționat și convingerea lui Baranauskas că Lituaniei îi era absolut necesară numai o limbă scrisă standard, în timp ce pentru comunicarea obișnuită (ca limbă vorbită) erau potrivite toate dialectele. Pentru ochii noștri, la prima vedere, o asemenea afirmație poate părea paradoxală, dar în fond nu este incorectă nici teoretic, nici practic: teoria contemporană a culturii limbii nu respinge nicidecum graiul matern, ci îl consideră un mijloc tradițional important de comunicare cotidiană (în familie și în alte situații neutre, neoficiale); doar folosirea dialectelor în viața publică și în comunicarea de masă este limitată mai strict (literatură beletristică, presă, școală, radio etc.). Din toate acestea se poate trage, probabil, concluzia bine întemeiată că raportul dintre limba standard și dialecte era înțeles de Baranauskas într-un mod lucid și modern. „Traducând” reflecțiile sale în terminologia lingvistică modernă, vedem limpede că, pentru Baranauskas, atât limba standard, cât și dialectele, care funcționează de regulă numai în formă vorbită, sunt sisteme de comunicare relativ autonome și se deosebesc clar prin domeniul de utilizare și prin particularitățile fonetice, lexicale, morfologice și sintactice formate de legile specifice ale evoluției lor interne. 9 Venckutė R. Din moștenirea lingvistică a lui Antanas Baranauskas, p. 44. 10 Pentru Baranauskas, limba vie era înțeleasă în primul rând ca limba vorbită a oamenilor de la țară, adică „limba satului”. 11 Venckutė R. Corespondența lingvistică a lui Antanas Baranauskas. — În: Literatura și limba. V., 1986, t. 19. 12 Baranauskas A. Lucrare citată, p. 248. 185. Predând limba lituaniană la Seminarul preoțesc din Kaunas, Baranauskas simțea acut necesitatea unei gramatici practice (normative) și s-a apucat să scrie el însuși una, sperând că va putea folosi drept model gramatica limbii lituaniene a lui Schleicher, științifică și orientată spre diacronie; însă a înțeles foarte repede că trebuia „să delimiteze un teritoriu și să nu iasă din el” (menționează acest lucru de câteva ori în scrisorile către Weber). „A delimita un teritoriu” înseamnă nu numai a descrie limba lituaniană așa cum este ea rostită de oamenii care o folosesc, fără a recurge la reconstituiri ale unui trecut îndepărtat, ci și a găsi o modalitate de a armoniza diferențele dintre numeroasele dialecte, adică de a crea o limbă comună scrisă, necesară tuturor lituanienilor. Având în vedere aceste sarcini concrete, clar înțelese, Baranauskas alege principiul armonizării dialectelor, îl întemeiază pe afirmația teoretică privind elementul comun și cel particular și își elaborează o teorie aparte a limbii comune. Scopul principal al „științei limbii” (denumirea dată de Baranauskas gramaticii sale) este de a găsi baza formelor dialectale diferite prin compararea lor, cu alte cuvinte, de a reconstitui forma originară din care au evoluat. Baranauskas numește baza etimologică a formelor dialectale diferite „rădăcina cuvântului” și, urmând teoria „arborelui genealogic” a lui Schleicher, afirmă: „Rădăcina cuvântului este butucul din care au crescut ramurile dialectelor”¹³; „pentru a învăța bine întreaga limbă lituaniană, trebuie să înveți bine toate dialectele ei, din a căror comparare temeinică se desprinde adevărata rădăcină a cuvântului”¹⁴. Când reconstituia formele „rădăcinilor cuvintelor”, Baranauskas nu se întorcea prea mult în trecut: considera normative formele cuvintelor atestate în dialecte care se modificaseră cel mai puțin, de exemplu, dirba, galvomis, sėdi, iar nu dirb, galvom, sėd; formele întâlnite în scrierile vechi, dar dispărute deja din dialecte, nu erau incluse de Baranauskas în limba sa comună scrisă, ceea ce înseamnă că nu le considera normative (într-o scrisoare către Weber explică faptul că nu vrea „să desprindă ortografia de limba vie”¹⁵). Potrivit acestei teorii, textele scrise de Baranauskas reprezentau, propriu-zis, transformarea formelor din dialectul estic al lituanienei de nord în cele occidentale. El însuși a recunoscut acest lucru fără echivoc: „Limba mea este dialectul R₁ (dialectul de Anykščiai al lituanienei de nord-est, «rotininkai». — R. V.), corectat și completat prin comparație cu alte dialecte și scris nu după pronunțare, ci după rădăcina cuvântului”¹⁶. Limba comună scrisă pe care o crea Baranauskas pe baza principiului armonizării dialectelor era apropiată de graiurile lituaniene prusace (lituaniana de vest) consemnate în gramatica lui Schleicher. Nu ne rămâne decât să adăugăm că la o asemenea apropiere a limbii sale scrise unificate de dialectul lituanian de vest a ajuns pe cale pur teoretică, bazându-se pe regularitatea legilor schimbărilor fonetice dialectale. Cunoscând destul de bine majoritatea acestor legi și respectând consecvent ceea ce am numi astăzi metodologia reconstrucției interne, Baranauskas a redus diferențele fonetice dintre dialecte la sistemul fonetic cel mai arhaic, iar acesta a fost cel mai bine păstrat tocmai de dialectul sudic al lituanienei de vest (kaunienii). Într-o scrisoare către Weber scrie despre acest lucru: „<…> nu pot mărturisi că am născocit o limbă lituaniană nouă, care nu se vorbește nicăieri, dar pe care toți lituanienii o înțeleg <…>. Nu am născocit o limbă, ci am născocit o ortografie pentru limba lituaniană; sau, dacă vreți, nici măcar nu am născocit o ortografie nouă, ci am corectat-o pe cea deja existentă și cunoscută”¹⁷; „Limba mea 13 Baranauskas A. Min. veik., p. 185. 14 Citat din vol.: Archivum Philologicum, 1937, vol. 6, p. 50. 15 Baranauskas A. Min. veik., p. 186. 16 Min. veik., p. 185. 17 Min. veik., p. 187. 186 are la baza cuvintelor și astfel se scrie, dar, pronunțată potrivit dialectelor, nu poate fi numită limbă moartă, ci vie “},{18. Iată de ce Baranauskas numește cel mai adesea limba scrisă unificată pur și simplu ortografie: la citire, fiecare poate pronunța sunetele așa cum se rostesc în dialectul său matern, deoarece literele sunt simboluri cu mai multe valori ale sunetelor care au evoluat diferit în dialecte. De pildă, ranką, ținând seama de schimbarea regulată a lui an și ą în dialecte, se poate citi [rañką, rañkų, ruñkų, rõnkª] și în alte feluri. Potrivit lui Baranauskas, ortografia fonetică ar fi nepractică, deoarece „ar trebui întocmite tot atâtea ortografii și gramatici câte dialecte există. E nevoie însă de o singură gramatică, de o singură ortografie și de o prezentare a felului în care lituanienii trebuie să pronunțe acele litere potrivit fiecărui dialect”19. S-a dovedit că nu era atât de simplu să formuleze reguli concrete pe baza cărora formele limbii comune scrise să poată fi transformate cu ușurință în forme dialectale: „gramatica” lui Baranauskas nu conține instrucțiuni clare despre cum trebuie citite dialectal formele „comune”, mai ales cele care diferă între dialecte nu doar prin pronunțarea sunetelor. Această teorie destul de complexă a lui Baranauskas nu s-a impus în practica creării limbii comune, însă cercetătorii istoriei limbii comune recunosc că ea a avut un rol în impunerea dialectului lituanian de vest, care, de la sfârșitul secolului al XIX-lea, a devenit baza limbii comune vorbite și scrise de astăzi20. În stabilirea formelor „comune” (normative) ale limbii scrise, Baranauskas s-a confruntat cu problema purității limbii. S-a dovedit a fi un normator prudent: nu a acceptat „purismul strict” (l-a criticat în scrisori), dar a evitat străinismele evidente. Și-a explicat astfel această poziție într-o scrisoare către Weber: „În mod evident, mă feresc să introduc în limba mea elemente străine, atât cuvinte, cât și construcții: caut cum să exprim în lituaniană, în felul nostru, gândul acesta. Dacă nu găsesc o construcție sau un cuvânt mai limpede, nu resping nici ceea ce este doar îndoielnic autohton”21. Pentru contemporanii săi, Baranauskas era o autoritate incontestabilă în materie de limbă lituaniană, recunoaștere câștigată prin limba vie și pitorească din „Pădurea de la Anykščiai” și prin cunoașterea excelentă atât a propriului dialect matern, cât și a celorlalte dialecte ale limbii lituaniene. Reprezentanți de seamă ai studiilor indo-europene din Rusia și din Europa Occidentală, precum și majoritatea promotorilor culturii naționale lituaniene, i se adresau cu cele mai diverse întrebări despre sensul cuvintelor lituaniene, folosirea formelor cuvintelor și altele asemenea. Nu știm chiar atât de multe despre corecturile concrete făcute de Baranauskas (informațiile sale erau în cea mai mare parte teoretice, nu practice), însă din observațiile din corespondența sa lingvistică se poate deduce că acest lingvist nu era doar un excelent cunoscător al limbii materne, ci și un cultivator atent al acesteia. O mărturie prețioasă în această privință este următorul pasaj dintr-o scrisoare către Weber: „Nu prea mi se potrivește nici numele inventat «societatea scrierilor lituaniene» <…>. Dar n-ar fi mai bine să-i spunem «Societatea iubitorilor scrierii lituaniene», sau «Societatea scriitorilor lituanieni», sau altfel, pentru că membrii societății nu sunt scrierile, ci scriitorii”22. 18 Min. veik., p. 185. 19 Archivum Philologicum, 1930, t. 1, p. 76. 20 Jonikas P. Lietuvių bendrinės rašomosios kalbos idėja priešaušrio metu. – Kn.: Archivum Philologicum, 1937, t. 6, p. 52; Palionis J. Lietuvių literatūrinės kalbos istorija. – V., 1979, p. 197. 21 Baranauskas A. Min. veik., p. 186. 22 Min. veik., p. 207. 187 Baranauskas, asemenea lui Jablonskis și Balčikonis mai târziu, prețuia foarte mult buna cunoaștere a graiului matern; când culegea date dialectale, se orienta după vorbirea oamenilor simpli de la țară. Iată ce i-a scris despre acest subiect lui Baudouin de Courtenay: „Învățătorii lituanieni, vorbind ei înșiși poloneza, fără să fi învățat bine lituaniana, <...> au stricat limba lituaniană în unele locuri, mai ales în scris, iar în vorbirea vie — în târguri și la moșii. Așadar, cu cât un colț al Lituaniei este mai îndepărtat de târg și de moșie sau de drumul mare, cu atât limba lituaniană este mai curată și mai frumoasă“²³. În contextul formării lingvisticii lituaniene profesioniste, teoria limbii literare a lui Baranauskas este importantă, pe lângă aspectele deja menționate, și din următoarele motive: 1. Fiind direct legată de necesitatea unei gramatici practice, ea a arătat limpede perspectiva elaborării unei gramatici normative, a pus în prim-plan importanța faptelor din limba vie (vorbită) și a stimulat în felul său cercetarea mai intensă a dialectelor și a vocabularului (cf. linia Jaunius — Būga — Jablonskis). 2. Prin instituirea, în dialectologia lituaniană, a principiului comparării complexelor de particularități dialectale, i-a apropiat pe cercetătorii limbii lituaniene de o perspectivă structurală asupra limbii și a pus bazele recurgerii la reconstrucția internă. A devenit limpede că nu există (și nu trebuie să existe) o ruptură între gramatica istorică și cea descriptivă (normativă), întrucât nu se pot stabili norme mai solide fără o cunoaștere elementară a istoriei faptelor de limbă (norme ale limbii literare lituaniene fundamentate științific au fost prezentate ulterior în „Gramatica limbii lituaniene” a lui Jablonskis, din 1922). 3. A contribuit la formarea anumitor criterii de codificare a limbii literare lituaniene, dintre care trebuie menționate în primul rând sistematicitatea, geografia faptelor, puritatea și, poate, în parte, adecvarea la scop. Aceste criterii rămân relevante și astăzi în practica normării limbii; în plus, trebuie adăugat că orientarea clară a lui Baranauskas nu spre scrieri, ci spre limba vorbită a făcut ca limba vie („a satului”) să predomine în mod evident în primele noastre lucrări de normare (cf. poziția lui Jablonskis și Balčikonis). Pentru a evalua concepțiile lui Baranauskas în contextul lingvisticii lituaniene actuale, ar fi util să analizăm principiile sale de clasificare a dialectelor, teoria celor trei grade de lungime a vocalelor (așa-numita „teorie a morilor”), precum și reflecțiile concrete despre istoria unor fenomene ale limbii lituaniene (adesea foarte perspicace, dar și vădit eronate). Totuși, din cauza spațiului limitat al articolului, aici a fost discutată doar teoria limbii literare. Ea este pe deplin suficientă pentru a lega concepțiile teoretice ale lui Baranauskas de lingvistica secolului al XIX-lea în general și pentru a arăta cum, prin intermediul acestui lingvist autodidact talentat, ideile lingvistice cele mai avansate ale vremii au pătruns în lingvistica lituaniană aflată în formare și au înflorit frumos. TEORIA LIMBII LITERARE A LUI A. BARANAUSKAS Rezumat Ideile progresiste ale direcției naturaliste și ale școlii lingvistice de la Kazan, care au influențat rodnic dezvoltarea lingvisticii naționale lituaniene, au pătruns mai ales prin intermediul teoriei specifice a limbii comune (literare), elaborată de A. Baranauskas în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. 23 Min. veik., p. 133. 188