Žodžių daryba rankraštinėje Kazimiero Kristupo Daukšos lietuvių kalbos gramatikoje

ACTA LINGUISTICA LITHUANICA XLIX (2003), 63 – 102 Formarea cuvintelor în gramatica limbii lituaniene, manuscrisă, a lui Kazimieras Kristupas Daukša ANTANAS SMETONA Vilniaus universitetas Gramatica manuscrisă a lui Kazimieras Kristupas Daukša, datând din prima jumătate a secolului al XIX-lea, este cea mai veche gramatică a limbii lituaniene scrisă în lituaniană. Acest lucru o transformă într-o sursă importantă pentru cercetările asupra istoriei gramaticii și a terminologiei gramaticale, precum și într-o mărturie a realizărilor teoretice ale științei limbajului din vremea lui Daukša. Dintre gramaticile lituaniene (și ale altor limbi) de dinainte de Schleicher, aceasta se remarcă prin tratarea exhaustivă și solidă din punct de vedere teoretic a formării cuvintelor, căreia îi acordă o importanță mai mare decât gramaticile anterioare. Compunerea și derivarea sunt deja deosebite și tratate în secțiuni separate. Prin urmare, tratarea formării cuvintelor de către Daukša poate fi considerată o parte autonomă a gramaticii, deși locul său în sistemul gramatical nu este încă definit clar. 1. CONTEXT ISTORIC 1.1. Gramaticile din Lituania Mică 1.1.1. Încă din primele gramatici ale limbii lituaniene, alături de flexiunea cuvintelor, se discută și formarea acestora. În gramatica lui Danielius Kleinas, Grammatica Litvanica, capitolele despre substantiv și verb includ secțiuni dedicate formării cuvintelor: De nominis specie et figura (Despre forma și figura numelui) (Klein 1653: 64–69) și De verbi specie et figura (Despre forma și figura verbului) (Klein 1653: 129–131). Formarea cuvintelor nu este sistematizată; sunt menționate doar câteva cazuri izolate de derivare prin prefixare și câteva prin prefixare. Se explică acolo că substantivele sunt primare și derivate și că se formează din substantive și din alte părți de vorbire. Din substantive se formează patru categorii de substantive derivate: posesive – tėvains (: tėvas), namiškis (: namai), miesčionis (: miestas), laukininkas (: laukas), karaliaučionis (: Karaliaučius); patronimice – Adomaitis (: Adomas), klebonaitis (: klebonas); diminutive – ponelis (: ponas), žmогutis (: žmogus), silpnokas (: silpnas); denominale – geležinis (: geležis), teisybė (: teisus), grožybė, gražumas (: gražus). Și din alte părți de vorbire se formează substantive – acestea sunt derivate cu terminația -a și sufixul -imas din verbe: valdžia (: valdau)1, pabaiga (: pabaigiu); išgulydymas, pamokinimas, sakymas. Variantele sufixului -imas sunt explicate ceva mai detaliat. Din verbe se formează și adjective – šventas (: švenčiu), sveikas 1După modelul gramaticilor latine, în gramaticile vechi forma de bază este considerată persoana întâi a prezentului. Prezentarea exemplelor în această lucrare variază întrucâtva, deoarece, pentru a păstra autenticitatea, formele de bază nu sunt prezentate acolo unde nu apăreau nici în original. 64 | ANTANAS SMETONA (: sveikstu)2. Se menționează și derivarea de la adverbe – tolus (: toli), artimas (: arti). Structura capitolului despre derivarea verbelor este, de asemenea, asemănătoare: verbele sunt primare și derivate – klausinėju (: klausau)3. Există trei tipuri: inceptive (pradedu mirti – merdami, pradedu pulti – puol inėju), frecventative (užpuolinėju, darbuliuoju, sakydavau, valgydavau)4 și diminutive (valginėju, vaikštinėju, klausinėju, mirinėju, girauju, girsnoju). Trebuie remarcat faptul că Klein clasifică uneori verbele prefixate drept primare (pasenstu), iar alteori drept compuse (suvadinu). Capitolul despre derivarea verbelor menționează și verbe compuse de patru tipuri: substantiv + verb (karavedu, juokdarau), adverb + verb (gerdarau), prepoziție + verb (prieimi, sugrįžtu) și particulă + verb (beesmi). Nu există alte capitole dedicate derivării cuvintelor. Totuși, aspectele legate de derivare sunt tratate și în capitolele despre flexiune sau despre formarea formelor gramaticale. Trebuie remarcat faptul că derivarea funcțională a fost observată încă în prima gramatică. Capitolul despre participii (Klein 1653: 133) afirmă că unele participii devin substantive în anumite condiții: când verbul este combinat cu particula negativă (numită adverb de Klein) (nemokytas, negirdėtas), când își pierd sensul temporal (my lėtinas, plaktinas, mokytas) și când pot fi comparate și puse la grade de comparație (mokytas – mokyčiausias). Derivarea funcțională include și adverbializarea instrumentalului și a locativului (pulkais, vardu, atviromis, tylomis, viduj). Klein include în derivarea cuvintelor și alativul și ilativul, pe care nu le consideră cazuri, ci afirmă că adverbele se formează cu asemenea terminații (manimp, namuosna, jūsump5). În Compendium lui Klein se face o mențiune despre formarea diminutivelor și se precizează că se pot găsi mai multe informații în gramatică. Prima gramatică a limbii lituaniene prezintă doar cele mai generale aspecte. Dar această gramatică este prima și are un scop practic, precum și acela de a arăta că și „limba barbarilor” nu este atât de proastă pe cât credeau mulți (vezi Klein 1653: 14–15). 1.1.2. În gramatica lui Sapūnas și Schultz, Compendium grammaticae lithvanicae, derivarea cuvintelor este, de asemenea, tratată în capitolele despre nume și verbe. Există capitole despre formă și figură – Figura & Species (traducătorul K. Eigminas redă species prin rūšimi) (Schultz 1997: 18). Această gramatică menționează aceleași tipuri de derivare – posesive (tėvainis, mieščionis, laukininkas), patronimice (Adomaitis, Jokūbaitis), diminutive (ponelis, vaik elis, žmogutis, lietutis, dukteraitė) (Schultz 1997: 18–20). Se vorbește despre derivarea numelor de la alte nume (geležinis, kūniškas, teisybė, viežlibumas, patogumas), se menționează separat derivatele cu sufixul -omas și derivatele formate din alte părți de vorbire. Sunt menționate și participiile devenite nume (mokytas, pagirtas, priprastas, 2 Această asociere derivativă a adjectivelor bisilabice cu verbul este importantă chiar și pentru gramaticile contemporane (vezi Paulauskienė 1994: 181–182). 3 De fapt, din klausiu. 4 După cum se vede din exemple, Klein nu a distins iterativul gramatical cu -davo (timpul trecut frecventativ) de iterativele de lucru. 5 Kad senoviniai linksniai (kurie istoriškai ir nelabai seni – žr. Zinkevičius 1966: 200–202) Kleino laikais jau nebepriklausė linksnių paradigmai, rodo ir tai, kad jų postpozicinius elementus jis laikė prieveiksmiu, o ne linksniu darybos priemonėmis. Nors, kaip toliau matysime, Kazimieras Kristupas Daukša, būdamas rytų aukštaičių atstovas, iliatyvą dar įtraukė į linksnių paradigmą, o elementus -p, -pi jau laikė tam tikrais postpoziciniais priešdėlių variantais. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 65 išganytas, turįs, regis, tikįs) (Schultz 1997: 22). Apie sudėtinius žodžius (t. y. sudėtinius ir priešdėlinius) tik pasakoma, kad jų yra didelė įvairovė, kurioje lengva susigaudyti iš praktikos (Schultz 1997: 23). Veiksmažodžių daryba taip pat nedaug tesiskiria nuo Kleino gramatikos. Tik čia jau nustatomos keturios išvestinių veiksmažodžių rūšys (Schultz 1997: 41): dažniniai (puolinėju, siuntinėju), mažybiniai (pataikauju, vaikštinėju, girsnoju, garbinoju), leidžiamieji (juokinu, puldinu) ir intranzityviniai (myliu̇os, rašydinuos, be myliu, besi myliu̇os). Sudurtiniai veiksmažodžiai aptarti kiek išsamiau (Schultz 1997: 42): daromi veiksmažodžius jungiant su vardažodžiais (karavėdu, juokdarau, dalytėju)6, su prieveiksmiais (gierdarau, gandarau), su prielinksniais (prieimi, ateimi) ir su dalelytėmis (be eimi, be esmi). Dalyvio skyriuje minimas dalyvio virtimas vardažodžiu (Schultz 1997: 63–64) taip pat, kaip ir Kleino gramatikoje. În gramatică, Sapūnas a separat timpul trecut frecventativ de derivarea cuvintelor și, pentru prima dată în istoria gramaticilor limbii lituaniene, l-a inclus în sistemul timpurilor ca al doilea perfect. Totuși, el forma acest timp nu de la infinitiv, ci de la primul perfect, stabilind astfel două sufixe pentru timpul trecut frecventativ: -davo (dirbdavo) și -ydavo (sakydavo). La fel ca Klein, el considera infinitivul o formă derivată (un mod separat), așa că un singur sufix -davo nu era suficient pentru a forma o formă derivată de la primul perfect. În plus, îi lipsea consecvența: infinitivul are trei vocale înainte de -ti: -ė-, -y-, -o-, așadar, pentru a fi consecvent, Sapūnas ar fi trebuit să distingă nu două, ci patru forme ale timpului trecut frecventativ: -davo, -ydavo, -ėdavo și -odavo. Totuși, separarea timpului trecut frecventativ de derivarea cuvintelor este o observație teoretică importantă, o descoperire care s-a impus în multe gramatici lituaniene și s-a păstrat în gramaticile actuale, atât practice, cât și științifice. 1.1.3. Derivarea cuvintelor este tratată mult mai detaliat în Anfangsgründe einer Littauischen Grammatick. a lui Povilas Friedrichas Ruhigas (Paul Friedrich Ruhig). Gramatica lui Klein a influențat autorii de mai târziu chiar până la August Schleicher, însă este posibil ca și gramaticile germane să fi contribuit la atenția mai mare acordată acestui subiect. La început, fără niciun sistem, în descrierile unor părți de vorbire sunt menționate cazuri izolate de derivare, mai ales de compunere. Totuși, un capitol întreg este consacrat derivatelor (3 paragrafe). Sunt menționate nomina derivata – denominativa: kantrumas (: kantrybė), puodžius (: puodas), girtuoklis (: girtas), geležinis (: geležis); gentilia: exemplele sunt uimitor de asemănătoare cu cele ale lui Ostermeyer (vezi paragraful următor); patronimica: Jokubaitis, Karalūnas; diminutiva: brolužis, broliukas, brolytį etc. – aici sunt adăugate, fără prea multă claritate, derivate precum: silpnokas, graudenimas, prašimas, atpirktotis, pridėtojis, daugumas, tarpininkas, priešininkas, pirmonis; in verba derivata – laupsinu (: laupsė), garbinu (: garbė), pasinaudoju (: nauda), atollinti (: toli), skirti (: skiru). Fără îndoială, toate aceste exemple conțin multe inexactități și indică o înțelegere insuficientă a relațiilor derivative reale. 1.1.4. Probabil că derivarea cuvintelor este descrisă cel mai detaliat în Neue littauische Grammatik. a lui Gottfried Ostermeyer. Studiului îi sunt dedicate nu mai puțin de 12 paragrafe. Clar- 6 Deși ambele gramatici disting verbe compuse, astfel de verbe nu mai există în prezent. În LKŽIII 96 este consemnat gandaryti, însă exemplele provin din vechile cărți bisericești și din scrierile lui Antanas Baranauskas, iar karą vedu probabil că reprezenta deja și în acele vremuri două cuvinte. 66 | ANTANAS SMETONA Sunt clar distinse două procedee de formare a cuvintelor – derivarea și compunerea. Derivatele sunt deja descrise destul de sistematic. Mai întâi sunt enumerate sufixele substantivale (-astis, -estis, -ybė, -yčia, -ystė, -immas, -ummas, -inkas, -innė, -innis, -ynė, -yklė, -ikas, -ėjas, -ėjis, -ėję, -ėna, -ojis, -ojė, -onas, -onis, -onė, -aukštis, -iškis, -iškė, -alas, -alus, -unas, -uwas, -uwe, -ėna, -ojis, -oje, -onas, -onis, -one, -alkštis, -iškis, -iškė, -alas, -alus, -unas, -uwas, -uwe, -gys, -lys, -wys, -orus, -žys, -ba, -džia, -kla, -we), apoi, cu ajutorul exemplelor, se explică din ce părți de vorbire se formează substantivele: din substantive – knygininkas (: knyga), din adjective – plotis (: platus), din pronume – saviškė (: savęs)7, din verbe – valdžia (: valdau), vagis (: vagiu), šėriks (: šėriau) – sunt oferite derivate din prezent, trecut și viitor, precum și din infinitiv; din adverbe – daugumas (: daug), din prepoziții – tarpas (: tarp). În mod similar este descris și adjectivul – sunt enumerate sufixele adjectivale și sunt date exemple de formare a adjectivelor din substantive, adjective, pronume, verbe, participii, adverbe și prepoziții. Ostermejeris nu enumeră sufixele verbale, însă oferă din nou exemple de formare din substantive, adjective, numerale (suvienyt), pronume, verbe, adverbe, prepoziții și interjecții. Apoi, într-o oarecare măsură contrar logicii, sunt distinse câteva cazuri izolate de derivare: diminutive ale numelor, patronime (Adomaitis – Adomo sūnus), apoi denumiri de locuitori (lietuvininks, vokietis, tilžėnas, karaliaučionis, isrutiškis, klaipėdiškis, darkiemujis). Denumirile persoanelor după locul de reședință (sau de origine) sunt aceleași ca în gramatica lui Ruigys, unele repetându-se încă din gramatica lui Klein. O secțiune mai scurtă este consacrată compunerii. Aici compusele sunt clasificate după al doilea component, ca în gramaticile contemporane; se observă că primul îl definește și îl caracterizează pe al doilea: substantiv + substantiv, adjectiv + substantiv, pronume + substantiv, adverb + substantiv (pussiaužiemis, pussiauramžis, neganda, negalė, nežinė), prepoziție + substantiv (posunis, isunis, patevis, bedugnis, patvoris, pavasaris, priangis), adverb + adjectiv (negvys, nelab’s)8. 1.2. Gramaticile Lituaniei Mari 1.2.1. În gramaticile scrise și publicate în Lituania Mare se acordă mult mai puțină atenție formării cuvintelor. În una dintre gramaticile mai importante, Universitas Lingvarum Litvaniae (1737), nu se scrie absolut nimic despre derivare (sunt menționate doar formarea formelor – a gradelor, genurilor adjectivului, timpurilor și altele asemenea). Se pare că această gramatică nu a fost influențată în niciun fel de lucrările din Lituania Mică, vezi Sabaliauskas (1979: 21); autorul acesteia, după câte se poate presupune, a fost influențat mai degrabă de tendințele gramaticilor germane. Tocmai influența gramaticilor germane asupra autorilor din Lituania Mică poate explica și o perspectivă atât de diferită asupra problemelor formării cuvintelor. 1.2.2. În secolul al XVIII-lea nu au mai fost publicate alte gramatici în Lituania Mare, așadar gramaticile discutate în continuare sunt ale contemporanilor lui Daukša. Din păcate, ele nu acordă formării cuvintelor cu mult mai mult spațiu decât cele anterioare. În lucrarea lui Juozas Čiulda, scrisă în poloneză, Krót-kie pomysły o prawidłach grammatycznych języka żmudzkiego, despre formarea cuvintelor se scrie pu- 7 Într-adevăr, este format din savas, iar savas, alături de savo, este format din savęs. 8 Se pare că particula ne este numită adverb. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 67 s-a scris foarte puțin. Pentru explicarea semanticii substantivului sunt prezentate doar serii de substantive diminutive (Čiulda 1993: 133). Faptul că aici nu există o înțelegere a derivării se vede din alăturarea substantivelor diminutive unor substantive cu conotație stilistică negativă, care din punctul de vedere al derivării pot fi și nesegmentabile (pol. O imionach zgrubiałych i zdrobniałych), adică gruparea se face după nuanțele semantice. Formarea cuvintelor este abordată din nou abia în capitolul de sintaxă (pol. O Składni): compunerea cuvintelor, adăugarea prefixelor (înțeleasă, de asemenea, ca o compunere) și adăugarea sufixelor sunt puse în paralel cu îmbinarea și acordul sintactic al cuvintelor. Baza unui substantiv compus – o construcție sintactică – poate că justifică această perspectivă, însă aici formarea cuvintelor nu este înțeleasă ca un fenomen gramatical relativ autonom. În această perspectivă se pot întrevedea mai degrabă începuturile gramaticii funcționale moderne, deoarece sunt explicate aspecte precum: exprimăm timpul prin acuzativ și locativ, desemnăm un obiect făcut dintr-un anumit material prin derivate cu sufixul -inis, iar pentru a exprima colectivitatea avem sufixul -ystė. Chiar și titlul capitolului despre verbele prefixate subliniază nu derivarea, ci funcția – o słowach dokonanych „despre verbele de aspect perfectiv” (Čiulda 1993: 191–197) – formarea verbelor prefixate fiind explicată prin intermediul funcției. Deși este inclusă în capitolul de sintaxă, formarea cuvintelor este tratată poate cel mai bine în două subsecțiuni: „Despre formarea unor substantive simple din altele” și „Despre cuvintele compuse” (pol. O formowaniu się rzeczowników prostych jednych od drugich; O wyrazach złożonych) (Čiulda 1993: 191–193). Aici sunt prezentate, descrise pe scurt și clasificate exemple precum: 1) baltumas, aukštybė; 2) karalystė; 3) eglynas (la această categorie sunt adăugate și substantivele colective banda, būrys, krūva, deși primele două nu sunt derivate); 4) audimas; în a doua subsecțiune – 1) pusgalvis, juodberis, balt-nugaris; 2) užtrobis, pasaulis, priekletis; 3) juokdarys, kaminšluostys, sandara, uždarbis; 4) girpel­nys, niekdžiugys; 5) šunbajoris, puspiemenis, pusšunis. Exemplele arată că lipsește în mare măsură un criteriu unic de clasificare și, în general, o prezentare sistematică a formării cuvintelor. Și totuși, aceste subsecțiuni pot fi deja considerate schițe ale științei derivării. 1.2.3. O altă gramatică din acea perioadă, scrisă tot în poloneză, este cea a lui Kalikstas Kasakauskis (Kalixt Kossakowski), Grammatyka języka żmudzkiego... Această gramatică a fost publicată în 1832, așadar este probabil să fi fost citită atât de Čiulda, cât și de Daukša. În esență, această gramatică nu tratează formarea cuvintelor; doar în câteva locuri sunt menționate anumite aspecte izolate ale derivării, însă acestea sunt prezentate fără sistem și fără importanță. De pildă, derivarea este amintită în secțiunea despre adverbe, unde se explică faptul că adverbele se formează din adjective – giarai (: giras), didiey (: didis), gražiey (: gražus), iar gradele de comparație ale adverbelor se formează din acestea – giariaus (: giarai), gražiaus (: gražiey), gražiausiey (: gražiaus). Puțin mai departe este distins încă un grup restrâns de adverbe formate, despre care se afirmă că provin din substantive (deși, de fapt, sunt formate din adjective denominale) – kalbiškai (: kalba), bitiškai (: bitė), poniškai (: ponas); kalbingai, poningai, akmeniškai, akmeningai (Kasakauskis 1832: 13–14). În capitolul despre gradele adjectivelor se explică pe scurt cum se formează formele pronominale (Kasakauskis 1832: 57–58), iar în capitolele despre clasificarea numelui și a verbului sunt stabilite următoarele categorii: žodey nesudiety – dedu, raszau (: Kasakauskis 1832: 27), sudiety – sudedu, įraszau (Kasakauskis 1832: 28), sudietiny – draugmokitinis, medutekans; pirmutiny – tiews, dirwa; iszeyny – tiewiszkas, dirwinis (Kasakauskis 1832: 15). 68 | ANTANAS SMETONA 1.2.4. O altă gramatică manuscrisă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, aparținând unui autor necunoscut, este X. D. K. P. S. Prawida języka Litewskiego Czyli Grammatyką Litewską. În aceasta este menționată doar derivarea verbală cu prefixe, împreună cu paradigmele formelor. Renunțarea la o descriere detaliată a derivării (și a altor aspecte ale limbii) a fost deliberată. Autorul gramaticii afirmă: „...nu văd rostul de a extinde această cărticică prin acele reguli mai puțin necesare; căci celui care studiază literatura acestei limbi moarte (sau neglijate) i se dezvăluie din belșug nesfârșitele bogății și frumuseți ale limbii, iar influența și înlănțuirea majorității cuvintelor, care acționează mai ales asupra minții, se dezvoltă; să luăm, de pildă, cuvântul bijau, bijausi: gądaw, gądaws, Jšsygądaw, pargądaw, nusygądaw, parsegądaw, parsegądynaw...“ (X. D. K. P. S. 2002: 314). 2. PREZENTARE GENERALĂ A DERIVĂRII ÎN GRAMATICA LUI DAUKŠA 2.1. În gramatica lui Daukša (în continuare – DG) există patru capitole dedicate în mod special derivării cuvintelor: 1) Despre formarea unei părți de vorbire din altele (Apie tajsimų vienos dal’os kalbos iš kitų209/1) – tratează derivarea sufixală (DG 209–211); 2) Despre cuvintele compuse (Apie išreikš’kus sudetin’us212/12) – tratează cuvintele compuse și cele cu prefix (DG 212–214); 3) Despre prepoziție și prefix (Apie prielinksnį131/1) – tratează derivarea cu prefixe (DG 131–135); 4) Despre formarea adverbelor din adjective și participii și despre gradele lor de comparație (Apie tajsimų priežod’c’u iš pripultiniku ir vardžod’c’u ir apie ju žięngs’n’awimu174/14) – tratează un model de formare a adverbelor (cu formantul -ai) (DG 174). 2.2. Capitolul despre DERIVAREA SUFIXALĂ are patru subcapitole: 1) despre formarea diminutivelor (Apie tajsimų dajktiniku lapningu iš dajktininku abędnu (paprastin’u209/3); 2) despre formarea substantivelor (Apie tajsimų dajktiniku iš kitu dal’u kalbos210/1); 3) despre formarea adjectivelor (Apie tajsimu pripultiniku iš kitu dal’u kalbos210/19); 4) despre formarea verbelor (Apie tajsimu žod’c’u iš kitu dal’u kalbos211/1). Capitolul despre formarea diminutivelor este probabil cel mai detaliat: acestea sunt clasificate, iar formarea lor este discutată pe scurt. Totuși, printre substantivele diminutivale se strecoară și un mic grup de adjective cu sufixe diminutivale. Acest lucru este pe deplin de înțeles, deoarece în gramaticile vechi substantivul și adjectivul sunt adesea cuprinse într-o singură categorie, cea a numelui. În realitate, formarea substantivelor diminutivale și a adjectivelor diminutivale poate fi identificată doar formal. Adjectivele diminutivale exprimă doar un grad mai redus al unei însușiri decât cele simple (cf. gražus ir gražčiukas, gražutėlis), iar semul afectiv îl capătă numai când sunt folosite alături de un substantiv diminutival. Adjectivul se acordă întotdeauna cu substantivul, astfel că, de fapt, adjectivele diminutivale exprimă nu micimea însușirii, ci micimea obiectului care posedă acea însușire sau o relație afectuoasă față de acesta. În celelalte subcapitole despre derivarea sufixală sunt prezentate pur și simplu exemple de familii derivative ale părților de vorbire respective, clasificate în funcție de bazele lexicale. Nu există o descriere a sensurilor; sunt prezentate doar exemple formale de derivare. În capitolul despre derivarea sufixală a substantivelor se observă o inconsecvență: este reluată formarea diminutivelor, care nu se potrivește deloc în capitolul despre derivarea din alte părți de vorbire, întrucât este una modificatoare. Această inconsecvență metodologică a împiedicat prezentarea unui sistem derivațional cuprinzător. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 69 și legătura semantică dintre cuvintele-bază și derivate. Totuși, ideea de a prezenta derivatele în funcție de baza derivațională este și ea destul de valoroasă. Că este vorba anume despre derivarea prefiksală a substantivelor din alte părți de vorbire se poate deduce doar din exemple. 2.3. CUVINTE COMPUSE în gramatică sunt prezentate nu într-un capitol separat, ci în funcție de părțile de vorbire și sunt numite nu cuvinte sudate, ci compuse (după pol. złożone). Gramatica are trei subcapitole: 1) despre substantivele compuse (Apie daiktininkus sudetin’us212/2); 2) despre adjectivele compuse (Apie pripultinikus sudetin’us214/1); 3) despre verbele compuse (Apie žod’čus sudetin’us214/29). În aceste subcapitole nu sunt oferite doar exemple de derivare, ci sunt explicate și unele aspecte ale utilizării cuvintelor compuse și se precizează tipul de flexiune căruia îi aparține derivatul. Descrierile derivatelor nu au aceeași amploare: substantivele compuse sunt descrise cel mai detaliat, în timp ce pentru verbe sunt oferite doar exemple. La fel ca alți autori ai gramaticilor vechi, Daukša include printre derivate și cuvintele cu prefix, adică aderă la concepția potrivit căreia un cuvânt cu prefix este compus dintr-o prepoziție și un cuvânt autonom. Această concepție nu este nici surprinzătoare, nici neobișnuită și are o bază rațională, deoarece prepozițiile și prefixele sunt, fără îndoială, înrudite9. Prin urmare, identificarea unei anumite părți a prefixării cu compoziția este, în esență, acceptabilă pentru lingvistica sincronă, întrucât este limpede că atât substantivele cu prefix, cât și compusele au același formant derivațional – desinența (cf. prieš aušrą = priešaušris și grėblio kotas = grėbliakotis). 2.4. În ciuda faptului că cuvintele cu prefix sunt considerate compuse, se poate totuși afirma că gramatica tratează și separat DERIVAREA CU PREFIXE. În capitolul dedicat prepoziției Apie priev ardi131/1, autorul consideră prepozițiile și prefixele provenite din acestea drept o singură parte de vorbire, motiv pentru care menționează aici și derivarea cu prefixe. Aceasta se datorează concepțiilor teoretice ale autorului gramaticii despre părțile de vorbire: se respectă încă tradiția antică, în care prepoziția și prefixul sunt numite la fel, deoarece sunt înrudite, iar prepoziția (mai ales cea care însoțește nume) intră adesea în alcătuirea cuvântului, de exemplu, po stalu – pastalė. Autorul simțea că este vorba de același lucru. În plus, echivalentele prefixelor verbale sunt tot prepoziții, cf. išeiti iš..., įeiti į.... Era firesc să se înțeleagă că prefixul și prepoziția sunt același element, doar că unul este liber, iar celălalt a devenit parte componentă a cuvântului. Totuși, această concepție a autorului gramaticii despre esența prefixului și a prepoziției generează multe contradicții în gramatică: prefixul se scrie împreună cu cuvântul, așadar nu doar cuvântul, ci și o parte a cuvântului este considerată parte de vorbire; cuvintele cu prefix sunt considerate compuse, dar, de regulă, niciun element al compuselor nu ar trebui considerat cuvânt separat, parte de vorbire distinctă; dacă prefixele provenite din prepoziții sunt identificate cu acestea, ar trebui să existe o explicație și pentru acele prefixe care nu au echivalente prepoziționale. Este deosebit de greu de înțeles de ce elementele postpoziționale -p, -pi sunt considerate, de asemenea, prepoziții, deși gramatica istorică poate reuni elementele prepoziționale și postpoziționale într-o singură clasă de elemente independente, care tind să se contopească cu un cuvânt autonom. 9 Urbutis (1978: 284) teigia, kad priešėlinė daryba istorinėje kalbotyroje kartais laikoma kompozicijos rūšimi. Būtent taip yra ir Daukšos, ir daugelyje iki jo rašytų gramatikų, kur tik minimi sudurtiniai žodžiai. Netgi šiais laikais veiksmažodžių priešėliai klasifikuojami į prielinksnių ir dalelyčių kilmės priešėlius (be-, te-, nebe-, tebe-), o kad daiktavardžių priešėliai yra aiškūs prielinksniai, rašo daugelis tyrinėtojų ne tik Lietuvoje, bet ir užsienyje. Priešėlinius daiktavardžius sudurtiniais žodžiais siūlo laikyti ir Paulauskienė (1994: 64). 70 | ANTANAS SMETONA În acest capitol al DG sunt enumerate prepozițiile și se explică ce tipuri au în funcție de cazul pe care îl guvernează (este adăugată o filă incompletă din cele cinci consacrate acestei părți de vorbire: DG 131–135), iar tot restul este dedicat prefixelor. Prin urmare, acest capitol poate fi considerat unul despre derivarea cu prefixe, cu o introducere despre originea prepoziției. Așadar, idei despre derivarea cu prefixe pot fi găsite în capitolul despre prepoziție, unde prepozițiile, prefixele și encliticele locative (toate numite de autorul gramaticii prievardžiai) sunt împărțite în propriu-zise și improprii, scrise separat, respectiv prilipėlius. Tais prilipėliais sunt considerate terminațiile locative postpoziționale -p, -pi (prievardžiai propriu-ziși) și prefixele (prievardžiai improprii). Prepozițiilor propriu-zise li se acordă puțină atenție – ele sunt pur și simplu clasificate după guvernarea diferitelor cazuri. Deși a grupat prepozițiile și prefixele într-un singur capitol, autorul gramaticii subliniază deosebirea esențială dintre ele: prepozițiile, devenite parte a cuvântului, își pierd capacitatea de a guverna un caz (prievardž’ aji prilipėd’ ai ne tikrieji neva valdo prietik’ ais¹³¹/²¹). Apoi se trece la explicarea utilizării și a derivării prefixelor (prievardžiai improprii prilipėliai). Mai întâi, acestea sunt clasificate după origine: prima grupă cuprinde elemente identice cu cele propriu-zise, deoarece au echivalente prepoziționale exacte: až, ažu, in, i, iš, nu, nu, po, per, prie, pro, su¹³¹/²⁷; a doua grupă este formată din cele provenite din prepoziții propriu-zise, cu alte cuvinte, variante ale prefixelor: ap yr api – išėina iš apie; nu išeina iš nu; pa išeina iš po, par iš per, pra iš pro, pri iš prie, sun iš su¹³¹/²⁹; a treia grupă cuprinde elemente care nu provin din nimic și nu au sens de sine stătător, adică, în terminologia de astăzi, prefixe provenite din particule și, în general, fără echivalente prepoziționale: at, ata, ato; už, užu; be, tebe, nebe <…> lenkiškų prievardi do, kuri Lietuvnikas iškalba da¹³¹/³². Apoi urmează o secțiune amplă, dar fără titlu, care explică derivarea cu prefixe și ortografia (și utilizarea) prefixelor – aproape patru file sunt dedicate acestui subiect (DG 132–135). Capitolul Apie prievardį tratează toate părțile de vorbire care pot avea un prefix: substantivele, verbele și adjectivele. În explicarea derivării cu diverse prefixe, gramatica indică în multe cazuri din ce parte de vorbire se formează cuvântul. Din cauza acestei modalități de prezentare a derivării, este foarte greu de stabilit ce aparține fiecărei părți de vorbire. Această confuzie impune adoptarea următorului plan pentru descrierea ulterioară a derivării cu prefixe: prezentarea principală a derivării cu prefixe va apărea în capitolul despre verbele cu prefix (deoarece și Daukša vorbește mai ales despre verbe și, în general, acest procedeu derivativ este caracteristic verbelor) (vezi 5.2.2), iar în capitolele despre derivarea substantivelor (vezi 3.3.2) și a adjectivelor (vezi 4.3.2) cu prefixe vor fi menționate numai aspectele specifice acestor părți de vorbire, cu trimiteri la capitolul principal despre derivarea cu prefixe (mai ales că, după cum s-a menționat recent, în această gramatică derivarea prin compunere nu este separată de derivarea cu prefixe). 2.5. DERIVAREA ADVERBELOR Titlul capitolului Apie tajsimų priezod’cų iš pripulti- niku ir vardžod’cų ir apie ju žięngsn’avimu¹⁷⁴/¹⁴ arată că formarea gradelor nu este încă separată aici de formarea cuvintelor. Daukša consideră adverbul o parte de vorbire invariabilă, iar gradele de comparație o categorie derivativă, nu flexionară. În general, toate părțile de vorbire sunt împărțite în variabile și invariabile, iar gramatica este organizată, în consecință, în două mari capitole: Apie nekaitomąsias kalbos dalis ir Apie kaitomąsias kalbos dalis; dintre părțile de vorbire invariabile, adverbul este descris primul, însă prezentarea derivării adverbiale apare în capitolul despre părțile de vorbire variabile – poate pentru că titlul menționează și ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 71 formarea gradelor. În subcapitolul despre derivarea adverbelor se încearcă prezentarea a patru cazuri de derivare, însă, la o examinare mai atentă, se constată că există un singur caz de derivare adverbială propriu-zisă (cu formantul -ai, vezi 6.1), iar celelalte trei grupuri de exemple privesc: derivarea adjectivelor din adverbe (vezi 6.2), derivarea adverbelor la comparativ și superlativ și derivarea formei de stare fără distincție de gen a adjectivului. 2.6. În DG este descrisă sumar DERIVAREA CU DESINENȚE. Sunt întâlnite doar unul sau două derivate fără prefix, în timp ce derivatele cu desinență și prefix sunt încadrate destul de consecvent, potrivit structurii lor, în capitolele despre cuvintele compuse. Un subcapitol al gramaticii poate fi considerat dedicat derivării propriu-zise cu desinențe: cel despre formarea numelor de persoane și a etnonimelor feminine din forme masculine, de exemplu, anglė (: anglas). Subcapitolul se intitulează Despre formarea femininului din masculin (Apie tajsimų gimties moteriškos iš vyriškos171/28). În realitate, acesta prezintă mai ales flexiunea după gen, iar câteva aspecte de formare a cuvintelor vor fi discutate în capitolul despre derivarea substantivelor (vezi 3.4.1). 2.7. FRAGMENTE DESPRE DERIVAREA CUVINTELOR se găsesc și în alte capitole ale gramaticii, acolo unde o cere logica expunerii. Dintre aceste fragmente, trebuie menționată mai întâi descrierea destul de detaliată a formării formelor verbale din subcapitolul introductiv al paradigmelor de conjugare (DG 176–181). Acolo sunt prezentate trei subsecțiuni despre formarea formelor verbale, organizate după baza derivativă – cele trei forme verbale principale. Printre formele verbale se numără și câteva derivate cu sufixe verbale și substantivale. Aceasta se explică prin faptul că în gramaticile vechi formarea formelor verbale nu era încă pe deplin deosebită de formarea anumitor derivate sufixale. Este de înțeles dacă se ține seama de cât de regulat se formează, de pildă, derivatele cu sufixul -imas (-ymas) din verbe. Probabil, regularitatea acestui procedeu derivativ nu i-a permis autorului gramaticii să omită tocmai acest caz de derivare nici din subsecțiunea capitolului de fonetică în care este explicată pe larg scrierea vocalei i (DG 118–119). Toate derivatele sufixale din aceste capitole sunt discutate în această lucrare în secțiunile corespunzătoare despre derivarea substantivelor și a verbelor cu sufixe. Așadar, DG acordă în general formării cuvintelor mai multă atenție decât celelalte gramatici scrise în Lituania Mare. Pe de altă parte, atenția sporită acordată derivării nu a fost totuși suficientă pentru a se desprinde de înțelegerea fenomenelor derivării moștenită de la predecesori. 3. DERIVAREA SUBSTANTIVELOR 3.1. Substantive sufixate 3.1.1. DERIVATELE DE LA SUBSTANTIVE primesc cea mai mare atenție în DG. Cea mai amplă și mai detaliat descrisă categorie de derivare a unor astfel de substantive o constituie DIMINUTIVELE (substantivele diminutivale sufixate). Acest început al descrierii derivării sufixale a substantivelor s-a păstrat până în zilele noastre, deși diminutivele au conotații stilistice și nu sunt folosite în toate stilurile. Acest lucru este determinat de doi factori: a) folosirea lor frecventă în vorbirea colocvială și b) regularitatea potențială a derivării: din fiecare substantiv se pot forma diminutive chiar și cu mai multe sufixe (Ulvy das, red., 1965: 253–288). Diminutivele din DG sunt împărțite în trei tipuri de derivare (al patrulea tip distinct din gramatică este derivarea adjectivelor cu sufixe diminutivale și este discutat în secțiunea corespunzătoare despre derivarea adjectivelor, vezi 4.1.2): 72 | ANTANAS SMETONA 3.1.2. PRIMUL TIP DE DIMINUTIVE sunt prezentate astfel de exemple: darželis (: daržas), oželis (: ožis), arklelis (: arklis), sunelis (: sunus), žmogelis (: žmogus), šunelis (: šuva), dun- telis (: duntis), galvelė (: galva), dedelė (: dede), rikštelė (: rikštė), akelė (: akis), avelė (: avis), avinelis (: avinas), žilvitelis (: žilvitis), karalelis (: karal'us), akmenėnelis (: akmuo), menešelis (: menù), motinėla (: motina), ge.guže.la (: ge.guže), žibinkštelė (: žibinkštis)²⁰⁹/⁸. În acest grup intră derivatele cu variantele celor două sufixe: -elis, -ėlis. Alegerea sufixului este asociată cu numărul diferit de silabe din cuvântul de bază. Se afirmă că diminutivele cu sufixul -ėlis se formează din cuvinte cu mai mult de trei silabe (subalses²⁰⁹/⁸). Acest procedeu de derivare este descris detaliat: sunt indicate terminațiile și formele cuvintelor de bază din care se formează: din nominativul substantivelor, eliminând terminațiile -as, -is, -us, -a, -ea, -is, iar din cuvintele de bază cu terminațiile -uo(-ū), -va – din genitiv, eliminând terminațiile -ies, -o. Astfel sunt delimitate substantivele cu vechea temă consonantică, adică se precizează că derivatele cu sufix ale substantivelor mėnuo, akmuo, šuva se formează din genitiv, nu din nominativ. Primele două substantive sunt clasificate drept tris silabice¹⁰. În acest tip de derivare a fost inclus și exemplul davganora – davganorėlė²⁰⁹/¹², însă a fost eliminat pe motiv că este un cuvânt compus. Daukša încă nu făcea distincția între motivația directă și cea intermediară și între analiza morfemică și cea derivațională; se considera, de asemenea, că baza derivării poate fi atât un cuvânt simplu, cât și un derivat (atât un cuvânt derivat cu sufix sau prefix, cât și un compus). La început, Daukša a observat clar că daugnorėlė este un substantiv diminutival și, în mod regulat, ar trebui să fie format din daugnora, însă structura temei cuprindea două rădăcini, așa că a eliminat daugnorėlę din lista diminutivelor și l-a clasificat drept cuvânt compus. Forma sufixului nu este evidențiată din cauza particularităților ortografice: galvelė – ge.guže.la. Grafemul ea este polifonetic, adică se scrie acolo unde, în opinia autorului, sunetul variază în dialecte. Consoana l din sufix este probabil pronunțată dur de autorul gramaticii, dar particularitățile ortografice nu dezvăluie acest lucru, deoarece l dur este marcat inconsecvent: ge.guže.la, žibinkštėlea. Sau poate pur și simplu nu fusese găsită o singură modalitate de notare care să reflecte situația din diferite dialecte. La sfârșitul cuvântului, acolo unde în limba standard actuală se află ė, se scrie sistematic litera ea. Scris astfel, variantele lui e după l (atât dur, cât și palatalizat) rămân imposibil de recunoscut. Acest lucru confirmă doar afirmația lui Z. Zinkevičius că, după l dur, vocala ė variază (Zinkevičius 1966: 162–163), însă nu este posibil să se verifice calitatea variantelor. De asemenea, nu se poate verifica nici calitatea ambelor vocale din sufixul -elė (originalul -edlea). Deși autorul gramaticii nu identifica sufixele -elis și -ėlis, în anumite cazuri specificul ortografiei gramaticii nu îi permite cititorului să le distingă; uneori este posibil ca aceste sufixe să fi fost identice. 3.1.3. AL DOILEA ȘI AL TREILEA TIP DE DIMINUTIVE: avin’ukas, brol’ukas, šun’ukas, sun’u-kas, dunt’ukas, gajd’c’ukas²⁰⁹/¹⁷, runkitėa (: runka), deditea (: dedea), karvitea (: karvea), avitea (: avis), dukitea, dukteritea, duk’ritea (: duktea), sešitea, sešearitea (: sesu, sesuo)²⁰⁹/¹⁹ Autorul a explicat că din cuvintele de bază de gen masculin cu terminațiile -as, -is, -us²⁰⁹/¹⁴, se formează cu sufixul -iukas, iar cuvintele de bază care au 10 Paradigma temei consonantice nu este numită separat: după genitiv, aceasta este grupată împreună cu substantivele cu temă în i, la fel ca în Gramatica limbii lituaniene contemporane (1997). ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 73 terminațiile -a, -eₐ (-ea), -is, -ù (-uo)209/19 – cu sufixul -ytė. Atât exemplele, cât și terminațiile arată că aceste tipuri sunt diferențiate clar în funcție de gen, iar cu ajutorul lor sunt denumite ființe vii al căror gen este motivat. Sunt prezentate cuvinte-bază cu aceeași rădăcină – avinas și avis – aviniukas și avytė; sau, într-o altă subsecțiune despre formarea substantivelor – brol’ukas, brolitea210/4. Aceasta arată că autorul gramaticii repartizează cuvintele în tipuri de derivare nu numai pe baza formantelor derivative, ci și în funcție de raporturile semantice dintre formele de gen. Deși este îndoielnic dacă o astfel de asociere a sufixelor cu trăsătura distinctivă a genului reflectă uzul real, întrucât același sufix, atașat unor cuvinte-bază de genuri diferite, poate forma diminutive de ambele genuri, cf.: brolyt is, brolyte. Nu există suficiente date pentru a susține că această separare strictă a sufixelor în funcție de gen este o particularitate dialectală. Deși autorul nu menționează acest lucru, poate fi vorba și de unul dintre aspectele normative ale gramaticii. Când vorbește despre formele cuvintelor-bază (nominativul sau genitivul), în grupul de gen masculin autorul gramaticii explică particularitățile derivării de la o temă consonantică și formează šuniuka pornind de la genitiv. În grupul de gen feminin nu există însă asemenea explicații detaliate privind derivarea, deși autorul însuși oferă mai multe exemple de formare a substantivelor de la o temă consonantică: de la duktė și sesuo – duktytė, dukterytė, dukrytė, seserytė, sesytė. Nu sunt oferite explicații, însă astfel sunt probabil reflectate pe larg atât uzul real din dialectul autorului, cât și cel din dialectele cunoscute de acesta. Sufixul -ukas este scris sistematic cu apostrof, -’ukas, și se subliniază insistent că vocala -u- este întotdeauna palatalizată (în termenii lui Daukša – minkštas), iar finala temei cuvântului-bază este întotdeauna moale. Din această cauză, după cum precizează autorul, consoanele d și t, aflate înaintea lui u palatalizat, se transformă inevitabil în africatele palatale dž și č: dančiukas, gaidžiukas. Nu se menționează consoana care nu se palatalizează înaintea sufixului, deși pronunția acesteia variază foarte mult în dialecte și în limba standard (Ambrazas, red., 1997: 91). 3.1.4. PENTRU A ILUSTRA ALTE MODELE DE DERIVARE A DERIVATELOR DIN SUBSTANTIVE, autorul gramaticii recurge la familiile lexicale ale cuvintelor tėvas și brolis: din tėvo – tėvainis, tėvainystė, tėvikšt’a, tėvinė, tėviškė, tėvelis, tėvutis, tėvuta sau tavta; din brol’o – brolėnas, bralajt’a, brol’ukas, brolel’is, brolitea210/2. Astfel, printre celelalte tipuri de derivare sunt incluse și diminutivele. Aceste două familii lexicale nu ridică probleme deosebite. În familia lui brolis, brolėnas, broliukas, brolelis și brolystė sunt derivate regulate; ceva mai neobișnuite sunt două exemple de gen feminin – brolaičia și brolytė. Acestea denumesc relații de rudenie sau participanți la nunți, deși nu au fost incluse nici în primul volum al LKŽ. În lipsa unor enunțuri, se poate doar presupune că au aceeași valoare ca și brolaitė (LKŽ, 1068). Brolaičia este rezultatul contopirii temelor ē și iā în dialectele lituaniene de est din Aukštaitija, similar cu Bronia, Teklia, eil ia, špūlia, kandžia (Zinkevičius 1966: 226, 247) – sufixul -aitė devine -aičia. Cuibul lexical derivat de la „tată” este ceva mai complex. Aici exemplele sunt împărțite în trei grupuri (separate prin punct și virgulă): primul – moștenitor și derivatul său abstract moștenire; al doilea – patrie, derivatul său ținut părintesc și moșie părintească; al treilea – diminutivele tătic, tătucu, tătuca și sinonimul lor tătuca. Ultimele două sinonime sunt cel mai greu de înțeles. În gramatică, diftongul au este scris av – tavit’āj137/22 Vitavtas137/32. Totuși, trei aspecte nu permit identificarea lui tavta cu poporul din limba actuală: în primul rând, clasificarea ca diminutiv; în al doilea rând, sinonimia cu tėvuta; în al treilea rând, poporul nu este, de fapt, derivat din tată (Fraenkel 1965: 1069). În cele din urmă, aici poate fi vorba de o simplă greșeală de ortografie: varianta nu tavta, ci *tavuta – tevuta. Pe tevuta în sine îl putem identifica, cel mai probabil, cu tėvutis (LKŽXVI 157). De altfel, semnificațiile unor derivate de la „tată” sunt explicate în capitolul despre clasificarea temelor nominale: 74 | ANTANAS SMETONA derivatelor sunt explicate în capitolul despre clasificarea temelor nominale: Tevikšt’a, Tevinė, Teviškė – (Oczyzna), Tevajniste (dziedzictwo), Tevajnis (dziedzic)138/12. În dicționarul polono-lituanian (Vaitkevičiūtė 1994) oczyžyna este tradus prin patrie, loc natal și arh. moșie părintească; dziedzictwo – moștenire, domeniu moștenit; dziedzic – moștenitor, proprietar de moșie. Așadar, unele derivate pot fi asociate semantic cu formațiuni deja consemnate în dicționare: tėvaynistė – statut de moștenitor „moștenire, patrimoniu”; tėvajnis – moștenitor „2. moștenitor al averii tatălui, succesor” (Keinys 2000: 842). 3.1.5. DERIVAREA SUBSTANTIVELOR DIN VERBE este ilustrată cu verbul rašyti și cu trei verbe cu rădăcina mok- – mokyti, mokti, mokėti: rašyti – rašalas, rašiklas, rašiklis, rašilas, rašimas, rašytojas, rašituvas, rašituvėa, raštas, raštinikas; mokiti11, mokti, moketi – mokitojas, mokitinis, mokituvėa, mokstas, mokimas, mokėjimas210/10 (Prezentarea derivatelor de la substantive și verbe arată că Daukša înțelegea că, prin formarea unor cuvinte noi, se constituie o familie lexicală cu aceeași rădăcină, ale cărei cuvinte diferă ca structură, dar sunt legate prin aceeași formă a rădăcinii și prin aceeași semantică.) Familia lexicală a lui Rašyti este amplă și clară. Toate derivatele sunt formate de la verb, dar nu se precizează de la care dintre formele sale. Familia lexicală a lui mokti este prezentată într-un mod puțin neobișnuit, deoarece sunt oferite chiar trei verbe-bază, care sunt și ele legate între ele prin relații derivative: mokyti și mokėti sunt derivate de la mokti. Autorul nu indică în familia derivativă care derivate provin din fiecare verb. Verbul mokti, fără prefix, nu este folosit în limba actuală, dar Lietuvių kalbos žodyne este atestat în dicționarele Aušros, ale lui Antanas Juška și Baronas: Kūdikis moksta mylėti artimą. Temoksti jis visa, ja nor pramokti išmokti. Baigti atmintinai mokti (LKŽVIII, 333). Astăzi spunem doar išmokti, pramokti; pe vremea lui Daukša, în dialectul său, mokti putea fi folosit și fără prefix. De aceea, cel mai logic ar fi fost să se considere mokti cuvântul principal al familiei cu rădăcina mok-, fără să mai fie nevoie de trei cuvinte-bază pentru această familie: mokti, mokyti ir mokėti. În prezent, am clasifica ultimele două forme drept tipuri de derivare mixtă, în care nu toate formele principale păstrează sufixul (mokyti, moko, mokė; mokėti, moka, mokėjo). Este posibil ca prezentul fără sufix să-l fi determinat pe Daukša să considere toate formele echivalente din punctul de vedere al derivării (cf.: moksta, moko, moka; niciuna dintre formele de prezent nu are sufix). 3.1.6. După cum s-a menționat deja la 2.7, formarea substantivelor cu sufixe este tratată și în capitolele despre conjugarea verbelor. În introducerea capitolului despre conjugarea verbelor sunt stabilite mai întâi patru tipuri de flexiune verbală și se explică faptul că, cunoscându-le, se pot identifica, se pare, din formele principale ale verbului toate modurile, timpurile, numerele, persoanele, participiile, precum și numele derivate din verbe175/33. De aceea, în acest capitol sunt incluse și unele cazuri mai regulate de derivare verbală cu sufixe. În continuare, autorul prezintă trei secțiuni în care, pe lângă formarea formelor verbale, este tratată și formarea unor verbe și substantive cu sufixe pornind de la persoana întâi a prezentului, persoana întâi a trecutului simplu și infinitiv. 3.1.7. DG afirmă că din persoana întâi a trecutului simplu se formează substantive cu sufixele -imas și -ėjas/-ėjųs. Derivatele cu sufixul -imas sunt descrise cel mai amănunțit (și mai confuz). Din text reiese clar că autorul gramaticii nu făcea distincție între variantele sufixale -imas și -ymas. Acest lucru este caracteristic dialectelor răsăritene: vocalele lungi neaccentuate ū și y 11 În manuscris este subliniat cu o linie întreruptă. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 75 la mijlocul cuvântului, vorbitorii din Panevėžys scurtează și pronunță ca vocale scurte u, i; în plus, nu trebuie uitată nici lungirea vocalelor scurte accentuate u, i (Zinkevičius 1994: 62). Într-un text neaccentuat este dificil să se stabilească acum unde se aflau accentele, însă corecturile numeroase și explicația confuză arată că însuși autorul gramaticii avea îndoieli cu privire la pronunțarea și ortografia sufixului -imas. Iată câteva exemple din întregul text al gramaticii: darimų181/21 dari-mo142/6 grasimų137/1 išgul(d)imo193/21 išskaitimų129/7 paliginimo140/17 parašimas126/29 pataj-simo166/21 perskírimas128/1 rašimas117/19 skajtimo112/29 sugrįžimu134/21 šavkymu136/30 iškal-bejymas117/17 išmeatymas125/10 perskiryymas129/19 suminkštinymas116/29 išradimas133/8 išradymas133/17. Din aceste exemple reiese foarte clar că literele y și i nu servesc la indicarea lungimii sunetului. Daukša însuși explică deosebirea dintre aceste litere în capitolul despre pronunțarea și scrierea literelor și folosește aceleași exemple cu sufixul -imas. Totuși, și acolo explicația este foarte confuză (DG 117–121). Este firesc ca derivatele cu sufixul -imas să apară în morfologie și în alte capitole ale gramaticii, deoarece ele sunt regulate, la fel ca formele flexionare. În dicționare, de regulă, nu sunt înregistrate ca articole de dicționar, ci sunt prezentate în articolele verbelor corespunzătoare. Toate explicațiile autorului gramaticii par să reprezinte o încercare de a rezolva problema palatalizării consoanelor de la finalul temei cuvântului de bază, aflate înainte de -imas. Daukša susține că în această poziție se pot scrie două variante ale vocalei [i]: i moale (moliciunea se indică fie printr-un punct deasupra lui i, fie printr-un arculeț lângă consoana palatalizată precedentă, fie prin ambele deodată) și i dur (duritatea se indică fie prin absența punctului deasupra lui i, fie prin scrierea literei y): šal’imas – šatys ‘șalęs’178/8 vadin’imas, sodin’ymas, pažin’i-mas – pažin’is, va/so-din’is ‘pažinęs, vadinęs, sodinęs’178/9. Ca excepții în care consoanele de la finalul temei nu se palatalizează sunt indicate infinitivele verbelor cu sufixul i (y) și consoane înaintea acestuia: -biti, -piti, -giti, -kiti, -riti, -siti, -siti178/25. Acest lucru poate fi și o dovadă că Daukša făcea totuși distincție între variantele sufixului -imas și -ymas, întrucât tocmai varianta cu vocală lungă este cea care apare cel mai adesea printre excepții: mokimas, plikimas, kinkimas, minkimas, mirkimas, n’urkimas, nukimas, dulkinimas, spirgimas, skubimas, vilbimas, kusimas178/2712 3.1.8. În gramatică se afirmă că substantivele cu sufixele -ėjas și -ėjus s-ar forma de la forma de persoana întâi singular a trecutului simplu, mai exact, cu un singur sufix -ėj-, dar derivatele aparțin unor paradigme flexionare diferite: pirkejas, pirkejus – pirkeja, pirkejį (: pirkav); kasejas, -jus, kaseja, -ji (: kas’av)179/5. De la infinitiv se formează substantive cu sufixele -tojas, -tojus, -smas. Sufixele -tojas și -tojus, judecând după amestecul paradigmelor de declinare, seamănă cu -ėjas și -ėjus. În gramatică sunt prezentate următoarele exemple de derivate cu aceste sufixe: garbintojas, garbintojus, garbintoja, garbintoji (: garbinti); artojas, artojus, artoja, artoji (: arti)181/8. Este important că Daukša observase deja că substantivele nu se formează numai de la infinitiv. Din exemple se poate deduce că, la mijlocul secolului al XIX-lea, derivatele cu temele în ia și iu ale acestor sufixe erau folosite alternativ atât de vorbitorii din nordul Panevėžys, cât și în dialectele cunoscute autorului gramaticii. Că amestecul temelor este deosebit de caracteristic derivatelor cu sufixele -ėjas și -tojas afirmă și Zigmas Zinkevičius (1966: 255). De altfel, tot acolo se afirmă că, în dialectul din Panevėžys, temele în ia și iu „s-au contopit practic într-o singură paradigmă” (1966: 244). Manuscrisele 12 În general, toate acestea țin mai degrabă de probleme de ortografie și fonetică decât de formare a cuvintelor, de aceea sunt descrise mai detaliat în capitolul despre ortografie și fonetică. 76 | ANTANAS SMETONA Datele gramaticii arată că, la mijlocul secolului al XIX-lea, temele nu se contopiseră încă într-una singură, deși erau deja confundate considerabil. Cele mai neobișnuite forme de feminin sunt pirkėjai, kasei, garbintoji și artoji. Zinkevičius menționează alături de marti și pati formele dialectale žemaitiene poni și viešni, vezi Zinkevičius (1966: 223–224), însă în gramatică sunt prezentate nume de persoane care pot fi de ambele genuri; mai exact, forma de feminin se formează de la cea de masculin. Formele de gen diferite ale aceluiași substantiv sunt adaptate la temele adjectivale în u și io, cf. gražus, graži; smalsus, smalsi – pirkėjus, pirkėji. Deși există și unele neregularități: pe lângă gražios, graži în gramatică se folosește și giedrus, giedra (nu giedri!). Ambele tipuri de derivate (-tojas, -tojus; -ėjas, -ėjus) sunt considerate de autorul gramaticii variante și ambele sunt acceptabile. Mai multe derivate cu aceste sufixe sunt prezentate în capitolul despre formarea substantivelor compuse (vezi 3.2.3), unde sunt date ca bază pentru formarea compuselor, de exemplu mėsėdis (: mėsos ėdėjas, ėstojas). Derivatele cu ambele sufixe, prezentate regulat, sunt probabil considerate echivalente de autorul gramaticii, însă formele cu tema în iu nu sunt menționate acolo. Acestea sunt denumiri de persoane după acțiunea exprimată de cuvântul de bază. Regularitatea formării arată că denumirile de persoane cu sufixe de acest tip se formau în mod uniform cu ambele sufixe, de la infinitiv sau de la trecutul simplu: kirtėjas – kirstojas, ėdėjas – ėstojas, davėjas – duotojas, pjovėjas – pjautojas. Numai forma žuvėtojas nu are pereche derivativă; aceasta reflectă, trebuie presupus, uzul real al vorbitorilor din nordul Panevėžys. În capitolul DG despre derivatele formate de la infinitiv se menționează și formarea substantivelor cu sufixul -smas. Se afirmă că de la unele verbe se formează substantive prin înlocuirea lui -ti cu -smas: šauksmas (: šaukti), reksmas (: rekti), d’c’avgsmas (: d’c’avgtiesi), gr’avsmas (: gr’avsti). Daukša a observat că nu se formează chiar atât de multe substantive cu sufixul -smas și că acestea provin numai de la unele verbe (iar în Dicționarul limbii lituaniene contemporane sunt prezentate doar aproximativ 50). În gramatică, în secțiunea despre formarea cuvintelor de la tema prezentului, se discută numai formarea formelor verbale și nu sunt prezentate exemple de formare a unor verbe noi. 3.1.9. În continuare, capitolul despre substantivele derivate cu sufixe prezintă FORMAREA SUBSTANTIVELOR DE LA ADJECTIVE cu sufixele -ybė, -umas, -uomenė, -ulis: didybė, didumas, didumė, didumėna, did’c’unas, did’c’ulis (: iš did’c’o)₂₁₀/₅. Două derivate sunt oarecum neobișnuite – didumenė și didžiulis. În cuvântul didumenė nu este scris diftongul uo, ci doar u. Daukša folosea în mod consecvent semnul ū pentru a nota diftongul uo, iar gramatica conține destul de multe greșeli de corectură, în special omisiuni ale diacriticelor; pe de altă parte, aceasta poate fi și o variantă, de exemplu, în LKŽ sunt consemnate cuvintele didumenė și didūmenė (LKŽ₍ₙ₎ 486). Nu este clar dacă forma didumenė nu poate fi considerată un regionalism žemaitian, cf. Zinkevičius (1966: 85). Celălalt derivat este didžiulis. Astăzi îl înțelegem doar ca adjectiv, dar Daukša l-a înregistrat la substantive. Dacă nu este o eroare, poate că existau exemple de folosire a acestui cuvânt ca substantiv, însă acest aspect nu este explicat mai pe larg. 3.1.10. Autorul gramaticii afirmă că există o categorie distinctă de DERIVATE CU SUFIXE DE LA PRONUME: iš manies, tavies, savies, musu, jūsu – maniškis, taviškis, saviškis, musiškis, jušiškis; savibė, savitnumas, nūsavistėₐ₂₁₀/₇. Astăzi, derivatele cu sufixul -iškis maniškis, taviškis, saviškis, musiškis, jušiškis sunt interpretate în trei feluri: a) ca pronume posesive derivate (de exemplu, maniškis berniukas – astfel le interpretează multe gramatici); b) ca adjective pronominale folosite substantival (de exemplu, Maniškis jau parvažiavo) (Keinys 2000: 381): ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 77 c) kaip iš įvardžių padaryti būdvardžiai (Paulauskienė 1994: 187). Iš tiesų tai yra įvardiniai būdvardžiai, bet dėl įvardžio kamieno specifikos jie, ir gavę būdvardžio priesagą, pasilieka įvardžio klasėje. Labai dažnai jie vartojami kaip daiktavardžiai, pvz.: Mūsiškiai šįkart pralaimėjo. O ar taviškis dar nesugrįžo? (galvoje turima žmonos vyras). Taigi Daukšai daiktavardinė vartosena pirmiausia krito į akis ir todėl šiuos įvardinės kilmės būdvardžius jis tiesiog vadino daiktavardžiais. Daukša însuși a folosit în textul gramaticii un singur derivat cu acest sufix: Vardaj savišk’aj arba tikri Lietuviški (imiona swojskie albo prawdziwe litewskie)¹³⁸/²⁷ – și nu în poziția unui substantiv, ci a unui adjectiv. Așadar, deși autorul a inclus cuvinte de acest tip (maniškis, taviškis etc.) în categoria substantivelor, nu a oferit exemple convingătoare. Daukša avea dreptate să distingă între maniškį și maniško, care exprimă clar o însușire (despre sufixul -iškas, vezi 4.1.3). Savybė, savitumas, nuosavybė sunt substantive cu sens abstract. Savybė este format cu sufixul -ybė de la savas, care poate fi interpretat gramatical și ca adjectiv. Prin urmare, savybė aparține aceluiași tip de derivare ca aukštybė, didybė, galybė, tolybė (în Dabartinės lietuvių kalbos žodyne sunt consemnate aproximativ 200 de astfel de formații). Neologismul lui Daukša savitnumas nu este un derivat direct de la savęs, ci este derivat de la adjectivul savitnas. În grupul mic de derivați de la savęs intră și singurul substantiv prefixat din acest capitol, nuosavystė. Acesta își are locul în această familie derivațională, dar nu este dezvăluit întregul lanț de derivare; în plus, se contrazic unele dintre principiile teoretice ale gramaticii manuscrise: mai întâi, deși formațiile cu prefix sunt considerate compuse, acest cuvânt prefixat este inclus în lista derivaților; în al doilea rând, nu este explicată originea adjectivală a acestui derivat sufixal; în al treilea rând, nu este totuși stabilită derivarea reală a cuvântului, care este inclus a doua oară în capitolul substantivelor compuse (vezi 3.3.1). 3.1.11. În DG se afirmă că SUBSTANTIVELE CU SUFIXE SE FORMEAZĂ ȘI DIN ADVERBE, INTERJECȚII ȘI CONJUNCȚII. Potrivit autorului gramaticii, din adverbe se formează substantive abstracte cu sufixul -umas: ūkstumas (: ūksti), tolumac (: toli), daugumas, daugybė (: daug)²¹⁰/¹⁵. În general, derivarea lui daugumas și daugybė de la adverb nu mai stârnește îndoieli – cel puțin în gramatici acest lucru nu este pus la îndoială. Tolumas și ankstumas pot fi, de asemenea, formate din adverbele corespunzătoare, dar nu trebuie uitată nici posibilitatea derivării de la adjectivele corespunzătoare tolus, ankstus (Ambrazas, red., 1997: 412). Derivarea substantivelor cu sens abstract și sufixul -umas de la adjective gradabile este la fel de regulată ca derivarea cu sufixul -imas de la verbe; prin urmare, ankstumas și tolumac nu ar putea fi excepții. În plus, autorul gramaticii însuși folosește adjectivele ankstus și tolus, deși le derivă tot din adverbe – vezi 6.2. În Dabartinės lietuvių kalbos gramatikoje nu se spune nimic despre posibilitatea de a lega și daugumą și daugybę de adjectivul sau substantivul daugus, daugis (LKŽ 326, 322). De asemenea, pe lângă anksti, toli, în dialecte se folosește și forma adverbială daugi (Zinkevičius 1966: 392). 3.1.12. Daukša afirmă că se pot forma substantive și din conjuncții. Sensul unei conjuncții este incompatibil cu sensul unui cuvânt autonom, așadar conjuncția nu poate servi drept bază pentru derivarea unui substantiv. Aceasta este o eroare teoretică în DG, însă în această monografie se analizează ceea ce este scris. Autorul oferă următoarele exemple: kadaj, kad’ a (: kad)²¹⁰/¹⁷ Cuvântul kadaj nu poate fi nicidecum considerat substantiv. Este un adverb temporal- 78 ANTANAS SMETONA temporal, a cărui bază de derivare este probabil chiar kad: „poate că aici avem de-a face cu o particulă adăugată, -ai” (Zinkevičius 1966: 408). Un exemplu și mai neclar este kadžia. Acesta poate fi totuși înțeles ca substantiv. În manuscrisul contemporanului lui Daukša, Ambraziejus Kašarauskas, apare următorul exemplu: Kuri tat kadė! (LKŽ, 44) – kadė „timp, oră”. Transformarea lui kadės în kadžia în dialectele din estul Aukštaitija, ca urmare a amestecului temelor în ė și ia, este pe deplin regulată (Zinkevičius 1966: 226, 247) (vezi și 3.1.4). Totuși, asocierea derivațională a substantivului kadžia „timp, oră” cu conjuncția kad este într-adevăr greșită. Semantica conjuncției nu permite atașarea mijloacelor de derivare a substantivelor (sufixelor), așadar substantivele nu pot fi formate din conjuncții: sufixul trebuie să schimbe sensul lexical, iar conjuncția nu are sens lexical. Funcția ei este gramaticală. Este o morfemă a propoziției. 3.2. Substantive compuse 3.2.1. Exemplele din capitolul gramaticii dedicat derivării substantivelor compuse sunt comentate de autor probabil mai mult decât oricare altele. Mai întâi sunt discutate substantivele compuse formate din două substantive. Potrivit autorului gramaticii, baza unei asemenea derivări este genitivul plural al unui substantiv și un alt substantiv liber flexionabil. Nu se știe de ce forma de bază a primului constituent al compusului este considerată genitivul plural – se afirmă că terminația genitivului plural -u trebuie înlocuită cu -a sau eliminată cu totul. Un lucru este cert: astfel se evită explicarea modificărilor temei consonantice, de exemplu, šun-pėdis. Modificările celui de-al doilea constituent al substantivului compus și alegerea terminației cuvântului compus nu sunt explicate la fel de clar: terminațiile genului masculin sunt înlocuite cu -is, iar terminația substantivelor cu temă consonantică este înlocuită cu -enis. Din perspectiva segmentării morfemice, acest lucru nu este pe deplin exact, dar este destul de comod în scopuri didactice: ryt-met-is, mišk-a-žmog-is, galvij-piem-enis. Nu se scrie nimic despre vocalele de legătură. Autorul afirmă că terminația substantivului de genul feminin este înlocuită cu -e: bal-puš-ė. Autorul observă o asemenea schimbare a terminațiilor numai în compusele formate din două substantive, și nici măcar întotdeauna, deoarece, după cum se vede mai jos, alegerea terminației nu corespunde genului cuvântului de bază, de exemplu, ritmėtis²¹⁷ și darbmėtė²¹²/³¹ – al doilea element al ambelor compuse este metas. La fel de îndoielnică este afirmația că, dacă un cuvânt de bază de genul corespunzător are terminația -is sau -ė, aceasta rămâne neschimbată și în compus: vilka-žolė. Acest lucru este adevărat doar formal, deoarece, în realitate, avem de-a face aici cu omonimia morfemelor, obișnuită în limba lituaniană¹³. Aproape la toate compusele se indică declinările cărora le aparțin. După descrierea procedeului de formare și a paradigmei flexionare a compusului, sunt explicate și sensurile unor compuse și ale grupurilor de cuvinte de bază corespunzătoare. Sunt folosite următoarele exemple: Ritmėtis (: Rito metas), Mišk ažmogis (: Miško žmogus), Galvijpiemėnis (: Gal’ 13Această inconsecvență teoretică nu este întotdeauna pe deplin înțeleasă nici în lingvistica modernă, de aceea merită explicată separat. Ar fi greșit să susținem că în cuvintele ož-k-a, ei-k-i și Graž-k-a apare același sufix: sunt trei sufixe diferite, doar forma lor coincide. La fel, terminațiile al-us (nom. sg., tema în u) și vaik-us (acc. pl., tema în a) sunt complet diferite. De aici rezultă concluzia că terminațiile din žol-ė și vilkžol-ė diferă exact la fel ca cele din puš-is și balpuš-ė. Prin urmare, nu se poate afirma că terminația cuvântului vilkžolė a rămas neschimbată. Terminația cuvântului žolė indică nom. sg.; cea a cuvântului vilkžolė – nom. sg. + formant derivațional. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE 79 vijų piemuo), Vilkažolė, vilkžolė (: Vilko žolė), Šilažemė, šilžemė (: Šilo žemė), Šunpedis, šuntakis (: Šunies pedas, šunies takas), Balpušė (: Balos pušis) ir taip tol’avs212/17. Se observă că autorul alege exemplele astfel încât să poată ilustra relația dintre un substantiv compus și construcția sintactică de bază, adică se remarcă faptul că baza derivării nu o constituie substantive oarecare, ci doar cele care formează o îmbinare de cuvinte cu sens. (Desigur, nu este întotdeauna posibil să descompunem un compus și să obținem o îmbinare de cuvinte cu același sens: dviratis – acesta nu înseamnă două roți; kupranugaris – acesta nu înseamnă cocoașă și spate; un compus se desprinde adesea semantic de la baza sa, funcționează în limbă ca un cuvânt autonom și dobândește sensuri noi și figurate.) Exemplele lui Daukša nu sunt prezentate la întâmplare, ci se explică modul în care trebuie descompus un cuvânt compus sau ce construcție sintactică trebuie să corespundă compusului. Merită citat aici însuși autorul gramaticii: Numele compuse sunt adesea exprimate prin două nume: primul este folosit la genitiv singular, iar al doilea se declină după cazuri și numere conform declinării sale212/13. O astfel de interpretare ne face să ne întrebăm dacă Daukša nu făcea uneori distincția între direcțiile derivării. În plus, construcția sintactică de bază și compusul nu sunt considerate pe deplin sinonime, fiind sesizată o diferență semantică: cuvântul compus are o conotație mai degrabă negativă, iar construcția sintactică una mai degrabă pozitivă: toate numele exprimate prin două nume înseamnă o oarecare cinstire (cf. pol. poszanować „a onora”), iar dacă sunt exprimate printr-un singur nume compus, atunci înseamnă mai multă dojană212/24. 3.2.2. În continuare, Daukša stabilește încă câteva modele de compuse și comentează formarea și flexiunea lor: šienapjūtis, rug’apjūtis, vasarojpjūtis, mežlavežtis212/28 se declină ca formele necompuse, după a șaptea paradigmă stabilită în gramatică – aceasta este de genul feminin. Despre compusele naktigonėa, darbimėtea, naktidavža212/31 se spune că baza primelor elemente este un instrumental singular prescurtat, deși tocmai se afirmase că primul element al compusului are la bază genitivul plural (vezi 3.2.1.). Dar o asemenea soluție pare a fi singura posibilă în cazul în care vocalele de legătură nu sunt indicate. Genul unor compuse din aceste grupuri nu este clar. Genul substantivelor care denumesc obiecte neînsuflețite nu este motivat, așa că până și astăzi genul unora dintre ele nu este stabilit, variind în dialecte. Gramatica afirmă că genul compusului este determinat de genul celui de-al doilea cuvânt de bază (vezi 3.2.1.). Exemplele sunt, desigur, puține, dar dacă substantivele compuse feminine šienapjūtis, rug’apjūtis, vasarojpjūtis, mežlavežtis sunt formate din două substantive, rezultă că nu se respectă regula stabilită, potrivit căreia compusele feminine trebuie să aibă terminația -ė. Substantivele de bază erau, probabil, pjūtis, vežtis arba važtis14 – genul lor nu este clar. Dacă acceptăm ipoteza că aceste compuse sunt formate dintr-un substantiv și un verb, alegerea genului nu va fi motivată, însă atunci apariția sufixului -t- devine neclară. În general, o asemenea varietate în alegerea genurilor (mai exact, a temelor) este pe deplin regulată și în dialectele contemporane (Zinkevičius 1966: 219); așadar, acest fenomen era viu și în dialectele estice aukštaitiene de la mijlocul secolului al XIX-lea. 3.2.3. Compusele care denumesc persoane sunt descrise separat: šienapjuvis, šienpjūvis (: tăietor de fân, cositor); žmog ažudis, žmogžudis (: ucigaș de om sau de oameni 14 De altfel, substantivele vasarojpjūtis și vežtis / važtis nu sunt consemnate în Dicționarul limbii lituaniene. Faptul că važta nu denumește o perioadă de timp (precum pjūtės) împiedică asocierea cu acesta. Prin urmare, mežlavežtis / mešlavaitės ar putea fi și rezultatul unei formări analogice. 80 | ANTANAS SMETONA ucigaș); dünadavis, dündavis (: dătător de pâine, hrănitor); malkakirtis (: tăietor de lemne, cioplitor); mesedis (: mâncător de carne, devorator)213/1. Sunt prezentate doar formele de genul masculin. Gramatica afirmă că aceste compuse se formează la fel ca două substantive simple, numai că, în cazul substantivului deverbal, s-ar elimina mai multe componente; nu se explică care anume și cum. Într-adevăr, acestea pot fi compuse cu un al doilea element verbal: šenapjūvis „cel care taie fânul”, žmogžudīs „cel care ucide un om”, duonadavis „cel care dă pâine” etc. Šienapjūvis, žmogžudīs, duonadavis pot avea elementele de bază inversate: žmogžudys (: a ucide un om), dar se poate presupune că, atunci când se formau compuse de acest tip, ordinea cuvintelor în propoziție era alta: duondavis (: a da pâine), sau poate că era deja format dintr-o altă construcție: duonadavis (: dătător de pâine; genitiv explicativ + substantiv deverbal) „cel care dă pâine”. Această ultimă ipoteză pare mai convingătoare: al doilea pas pornind de la verb, adică formarea denumirii agentului din verb davėjas (: a da), apoi restrângerea sensului său prin genitivul explicativ dătător de pâine; la formarea compusului se elimină sufixul și terminația, obținându-se duondavis. Există destul de multe cuvinte de acest fel, iar Daukša vede tocmai această derivare a lor. Pentru unele compuse sunt prezentate variante cu vocală de legătură și fără ea – această prezentare reflectă, cel mai probabil, tendințe reale de uz. Dintre exemplele concrete merită menționat šienpjūvis – cu vocala u din rădăcina verbului (probabil, o vocală lungă sau semilungă). În LKŽxiv 750 sunt prezentate exemple numai din texte și din dialectele vestice și sudice aukštaitiene, fără exemple din dialectele estice aukštaitiene. Un alt exemplu este mėsėdis „cel care mănâncă carne”. Structura sa este obișnuită, însă pe aceeași pagină este menționat încă un compus format din aceleași cuvinte de bază – mesiedas213/1. Trebuie să fie vorba despre perioada dintre Crăciun și Lăsatul Secului. În dialectul nordic panevėžiškiai (în zona Biržai), transformarea lui ē în ie este regulată (LKŽviii 44). Terminația diferită permite deosebirea sa de denumirea de persoană mėsėdis. Cuvintele de bază ale acestui grup de compuse sunt derivatele cu sufixele -tojas și -ėjas. În DG, acestea sunt prezentate în secțiunea despre derivarea de la formele principale ale verbului, iar în această lucrare sunt discutate în secțiunea despre substantivele sufixate (vezi 3.1.8.). 3.2.4. În gramatică sunt descrise separat compusele cu ceea ce astăzi se numește prefiksoizi și sufixoizi – elemente ale cuvintelor compuse care, datorită regularității formării, încep să semene cu prefixele sau sufixele, de exemplu: pusrytīs arba laibgalis. Observarea și clasificarea acestor fenomene dovedesc o remarcabilă intuiție lingvistică a autorului gramaticii. Sunt discutate separat compusele cu pus-, vid- ir -gal-: pusrytis, pusbernis, pusbrolis, pusdienis, pusžuvis, pus’vanktais, pus’avžiemis, pus’avgavenis, pus’avdienis, vidudienis, vidunaktis, viduvasaris, vidužiemis, vidupievis (vidulavkis arba vidulavke15), drutgalis, laibgalis, tvoragalis, tvorugalis, sienogalis213/27, 213/29, 213/30. Exemplele prezentate cu elementele pus- și pusiau- arată (iar autorul gramaticii constată acest lucru) că baza derivării poate fi nu numai substantivul pusė „jumătate”, ci și adverbul pusiau „pe jumătate”. Gramatica menționează și sensul derivațional al acestui tip de formare: denumește jumătatea obiectului indicat de al doilea element – jumătate de cavaler, jumătate de flăcău213/20. Desigur, aceasta este o generalizare nu prea exactă; sensul derivațional propriu-zis al lui pusbernio este „încă ne- 15 Cuvintele vidulavkis și vidulavke sunt tăiate în manuscris. Žodžių daryba K. K. Daukšos gramatikoje | 81 ajuns la o anumită vârstă, pusšašio – „aproximativ jumătate din obiectul desemnat de al doilea constituent”, pusbrolio – „copilul surorii sau fratelui tatălui ori mamei” etc. Mai pot fi menționate două exemple, consemnate inițial în secțiunea adjectivelor compuse, dar eliminate ulterior: pus’žmogis, pus’ponis214/17 (adjectivele compuse cu constituentul pus- sunt discutate în 4.2.3). Sensul derivațional al acestora este mult mai generalizat, variază mai puțin; poate de aceea nu a fost observată nici diversitatea sensurilor corespunzătoare ale substantivelor compuse. Merită să atragem atenția și asupra adjectivelor formate din pus- și un substantiv, deoarece astăzi acestea s-au substantivizat foarte mult – pentru detalii, vezi 4.2.3. În DG se distinge deja un sens derivațional diferit pentru compusele cu vid-: vidudienis, vidunak-tis, viduvasaris, vidužiemis înseamnă „mijlocul zilei, nopții, verii, iernii”, adică „mijlocul intervalului de timp indicat de al doilea constituent al compusului”. În acest grup semantic nu se încadrează vidupievės – acesta înseamnă situată între câmpuri“213/25. Sensul este descris în mod asemănător și în dicționar: „pajiște aflată între câmpuri” (LKŽXIX 96). Trebuie remarcat că autorul gramaticii a eliminat din acest grup de compuse vidulaukis și vidulaukė. Și, într-adevăr, vidulaukis nu are sensul de „situat între ceva”. Compusele cu rădăcina -gal- formează două grupuri, delimitate în funcție de primul constituent al compusului – adjectiv sau substantiv. Dintre compusele formate cu un adjectiv sunt prezentate următoarele exemple: drūtgailis ir laibgalis. Gramatica afirmă că asemenea compuse nu pot fi formate de la orice adjectiv, ci doar de la adjective atžvalg(i)ngo? (względnego)213/26. Pe baza a doar două exemple, este dificil de spus acum ce a avut în vedere autorul, deoarece se vede că și el însuși se îndoia de termenul atžvalg(i)ngas, de aceea a oferit chiar și echivalentul polonez. Astăzi înțelegem acest termen polonez ca însemnând santykinis (Vaitkevičiūtė 1994: 924). Prin urmare, Daukša susținea că numai adjectivele relaționale formează compuse cu galas. Desigur, nu se formează compuse de la toate adjectivele relaționale (de exemplu, nu se combină gražus + galas, greitas + galas), dar exemplele oferite nu contrazic acest lucru. În plus, sunt prezentate și sintagmele de bază drūtasaj galas, lajbasaj galas213/27, din care reiese că adjectivele de bază sunt articulate. Un alt grup îl formează compusele al căror prim constituent este un substantiv: tvoragalis, tvorugalis, sienojgalis. Sensurile derivaționale ale exemplelor prezentate diferă considerabil: tvoragalis înseamnă capătul gardului sau o bucată213/29, în timp ce tvorugalis înseamnă capetele gardului, unde se termină gardul213/30, iar sienojgalis înseamnă capetele peretelui sau bucata și peretele mic213/31. Generalizarea sensurilor este indicată și de afirmația autorului: toate „echivalentele lor” au același sens. Așadar, Daukša consideră că, în cazul lui tvoragalio / tvorugalio, diferența de sens este determinată tocmai de vocala de legătură. Nu se știe dacă este doar o particularitate dialectală, întrucât nu s-au găsit alte date despre asemenea cazuri. 3.3. Substantive prefixate 3.3.1. Substantivele verbale prefixate sunt menționate în secțiunea substantivelor compuse. În opinia autorului, ele sunt compuse dintr-un prefix și un verb: priedas, apirašas, atarašas, ažurašas, įrašas, išrašas, parašas, perrašas, prirašas, surašas, užrašas213/3 După cum s-a discutat deja în 2.3, aici derivarea cu desinență a verbelor prefixate este identificată cu substantivele prefixate, care pot fi într-adevăr considerate compuse. Această clasificare a fost determinată și de faptul că, în ansamblul gramaticii, nu se face deloc referire la derivarea cu desinență. Mai exact, autorul nu discută aici derivarea. El constată pur și simplu faptul, 82 | ANTANAS SMETONA că „derivatele de la verbe prefixate” se declină ca substantivele neprefixate din clasele de declinare corespunzătoare (išėjungtinė nu žodž’ų sudetin’u [...] atsimaino kaip n’ėa sudeti₂₁₃/₂). Prin urmare, apariția acestor exemple în secțiunea compuselor ar sugera că autorul gramaticii nu făcea distincție între tipurile de derivare apirašas și apyrankė. În aceeași secțiune, aceste îndoieli sunt înlăturate – sunt menționate separat și substantivele prefixate formate dintr-o prepoziție și un substantiv: pamiškė, palavkė, paupė; apinak­tis, apižiemis; priešienis₂₁₃/₃₄. Alături este prezentat și sensul derivațional al acestor formații: žink­lina artumų sudetin’o prie n’ėasudetin’uj egsunt’0₂₁₃/₃₂ – formația indică apropierea de obiectul desemnat de cuvântul de bază. În secțiunea substantivelor compuse este menționat și substantivul prefixat nūsavistė₂₁₃/₃₆. Se afirmă că este format dintr-o prepoziție și un pronume. În familia derivațională a pronumelui posesiv, această formație își are, fără îndoială, locul ei, însă, din cauza lanțului derivațional complex, autorul gramaticii nu a reușit să-l stabilească: formația este menționată și în secțiunea substantivelor sufixate (vezi 3.1.10). 3.3.2. Despre derivarea substantivelor prefixate se vorbește mai pe larg în secțiunea prepozițiilor din gramatica manuscrisă (vezi 2.4). Deși cea mai mare parte a acesteia este dedicată verbelor prefixate, sunt prezentate numeroase exemple din alte părți de vorbire, inclusiv substantive prefixate. SUBSTANTIVELE CU PREFIXUL AT- și toate variantele acestuia sunt puține. Cu acest prefix se formează cel mai adesea verbe (vezi 5.2.7) și se explică utilizarea variantelor prefixului. Autorul afirmă că prefixul ato- se folosește cu substantive derivate din verbe și în clasa substantivelor, uneori și cu adjective: atož’ura, atotvanas₁₃₃/₄. Nu sunt oferite alte exemple, însă autorul însuși mai folosește de câteva ori atožvalga₁₅₉/₃₄ și o dată atomajna₁₅₀/₁₉ (ar putea fi și o greșeală de tipar, deoarece în toate celelalte locuri se folosește atamaina). În limba autorului gramaticii este folosit un singur substantiv cu prefixul at-: atmaina „paradigmă, clasă de declinare, conjugare, desinență” – atamajnos, atmajnas, atomajna. PREFIXELE PA- ȘI PO- sunt menționate, de asemenea, în secțiunea prepozițiilor. Acolo se explică faptul că aceste prefixe (numite prepoziții în terminologia gramaticii) se adaugă cel mai adesea verbelor și mult mai rar substantivelor și adjectivelor. Nu sunt oferite deloc exemple de verbe, ilustrându-se doar utilizarea mai rară. Sunt prezentate următoarele substantive: poil’sis, posunis, povajkis, podukra₁₃₃/₄. Utilizarea acestor prefixe este strâns legată de substantive, adjective și verbe formate sistematic, deși exemplele verbale sunt cele mai puține. În gramatica din secolul al XIX-lea, derivatele prefixate nu sunt încă sistematizate în funcție de părțile de vorbire; în plus, poate că acest lucru nici nu era posibil, deoarece, de exemplu, adjectivele sunt de asemenea prezentate cu aceleași variante de prefix: padidis, pabaltis și altele asemenea. Prin urmare, pentru a obține o imagine mai completă, este mai potrivit să discutăm toate derivatele cu prefixul pa- într-o singură secțiune. Acest lucru se face în secțiunea despre derivarea prefixală a verbelor, 5.2.3. SUBSTANTIVELE CU PREFIXELE UŽ-, AŽ- sunt doar câteva (ažurašas, užrašas₂₁₃/₃), iar acestea sunt formate din verbe prefixate; prin urmare, particularitățile și deosebirile lor sunt discutate pe larg în secțiunea despre derivarea prefixală a verbelor, 5.2.8. Există doar câteva substantive cu prefixul į-: islenis₁₃₂/₁₁ (: vale), irašas₂₁₃/₃ (: a înscrie). Autorul gramaticii folosește rar derivatele acestui prefix și le discută destul de pe scurt- ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 83 …ria. Problematica derivatelor cu acest prefix este dezvăluită mai pe larg prin intermediul derivatelor verbale cu prefix, de aceea este tratată în capitolul despre derivarea verbelor, 5.2.4. La prima vedere, perechea PREPOZIȚIE ȘI PREFIX SU IR SAN- (SĄ-) este alcătuită cu totul neîntemeiat în capitolul despre prepoziții. Acest lucru s-a datorat, se pare, atât vocalismului modificat al prefixelor są-, san- (în graiul nordic din Panevėžys se pronunță su-, sun-), cât și variantelor prepoziției su cunoscute autorului gramaticii (sa în unele graiuri din zona înaltă de vest a Lituaniei și în letonă) – așadar, asemănarea pur fonetică l-ar fi putut determina să identifice prepoziția cu prefixul. Derivatele prefixului są- din gramatică: suntarmeₐ, suņdara, suņžineₐ₁₃₃/₅, sužineₐ₁₂₄/₁₆, sunkalbinis₁₄₃/₃₁, surašas₂₁₃/₄; derivatele prefixului su-: sustatimas₁₁₂/₃₆, subalʼseₐ₁₂₁/₁₂ și două verbe – sudėtas₁₃₅/₁₆, sudūti₂₁₄/₃₅ (despre derivarea verbelor cu są- și su-, vezi 5.2.5). Două derivate ridică semne de întrebare. Surašas poate fi un derivat prin desinență al verbului cu prefix surašyti (cf. aprašas din aprašyti), deși ortografia gramaticii nu împiedică interpretarea lui surašas ca sąrašas. Subalsę poate fi înțeles doar ca derivat cu są- – sąbalsę, deoarece nu există alături aceeași formă verbală cu prefixul su-. Toate aceste exemple permit totuși să presupunem că, în graiul nordic din Panevėžys, vorbitorii ar fi putut identifica prefixele są- și su- datorită coincidenței vocalismului lor. 3.4. Substantive – derivate prin desinență 3.4.1. Derivarea prin desinență nu este numită ca atare în DG, dar, în general, Daukša trebuie totuși să vorbească despre derivatele prin desinență atunci când explică Despre formarea femininului din masculin (Apie tajsimų gimties moteriškos iš vyriškos₁₇₁/₂₈). Aici sunt prezentate două grupuri de cuvinte. Despre primul grup se spune că, din substantivele masculine formate din alte părți de vorbire, se formează forme feminine prin schimbarea desinenței -us în -ė: undęₐneₐ (: undęₐnʼus), tiknėₐ (: tiknʼus), kitrėₐ (: kitrus)₁₇₂/₁₆. Aceasta este deja o prezentare a derivării prin desinență. Deși cuvintele tiknius și kitrus pot fi folosite și ca adjective, trebuie să avem încredere în afirmația autorului gramaticii că sunt substantive, deoarece, în absența exemplelor, nu prea avem ce concluzie să tragem. Al doilea grup este descris și mai pe scurt: din etnonimele masculine se formează etnonime feminine prin schimbarea desinenței -as în -ė: Lietuvʼnikeₐ (: Lietuvʼnikas), Rusėₐ (: Rusas), Lienkėₐ (: Lienkas), tʼcʼekėₐ (: tʼcʼekas), Latvēₐ (: Latvīs), Ingleₐ (: Inglis)₁₇₂/₁₈. E greu de crezut că la mijlocul secolului al XIX-lea lucrurile puteau fi înțelese altfel. În fond, aici se schimbă doar desinența. Nici astăzi nu este clar dacă acestea constituie o opoziție derivativă clară sau sunt forme substantiva mobilia echivalente, care nu sunt legate între ele prin relații derivative. În teza de doctorat a Juditei Džežulskienė se afirmă că aceste perechi trebuie considerate „o categorie derivativă distinctă a persoanelor (animalelor), care cuprinde denumiri ale agenților și ale purtătorilor unei însușiri” (Džežulskienė 2001: 5). Așadar, cu greu se poate vorbi despre relațiile derivative dintre membrii perechii. Acest model derivativ, se pare, nu era obișnuit și dezvoltat în grai în măsura în care este astăzi. Era potrivit doar pentru numele oamenilor. După ce prezintă șapte paradigme de declinare a numelor proprii, autorul enumeră și paisprezece grupuri de cuvinte care, într-un fel sau altul, nu se încadrează în aceste paradigme: unor forme le lipsește pluralul, altora singularul, unele se declină la singular după o paradigmă, iar la plural după alta și așa mai departe. În lista acestor neregularități au fost incluse numele animalelor sălbatice și ale păsărilor, care aparțin unui singur gen, dar pot desemna atât genul masculin, cât și pe cel feminin (de exemplu, meška, kiškis). Autorul 84 | ANTANAS SMETONA nu propune să extindă modelul derivativ în discuție sau să folosească sufixe pentru a forma formele celor două genuri (de exemplu, meškinas, kiškė), ci recurge la cuvintele auxiliare patinas și patytė și nici măcar nu le acordă cu substantivele: bajkštus kiškis patinas, bajkštus kiškis patytė; kėbli meška patinas, kėbli meška patytė; pilkas žvirblis patinas, pilkas žvirblis patytė; marga krėgždė patinas, marga krėgždė patytė169/16. 3.4.2. În capitolul despre derivarea substantivelor sunt prezentate și exemple de derivare din interjecții: aimana, ajman’a210/18. Dicționarul limbii lituaniene afirmă că interjecția ai-man provine din contopirea lui ai și man (LKŽ, 38), astfel încât este foarte posibil ca în DG asemenea cuvinte să fie clasificate drept compuse. Totuși, aimana este inclus la substantivele sufixate, deși acest cuvânt nu are sufix. Substantivele de acest tip sunt, de fapt, derivate prin desinență din verbe; cf. rauda (: raudoti), malda (: maldauti) și altele. În capitolele despre derivarea verbelor și a adjectivelor, interjecția aiman servește din nou drept bază de derivare (vezi 5.1.4) – aimanuoti și aimaningas. Într-adevăr, cuvântul de bază al familiei derivative este interjecția, însă mai întâi formăm un verb din interjecție, iar apoi toate celelalte derivate posibile din acesta; de pildă, derivatele cu sufixul -ingas se formează dintr-un substantiv: aimaningas (: aimana). Gramatica prezintă două variante ale substantivului aimana, cu teme în ā și iā: aimana și aimania. Aceasta reflectă, probabil, uzul real al graiurilor din estul Lituaniei de la acea vreme. 4. DERIVAREA ADJECTIVELOR În gramatica sa, Daukša a consacrat derivării adjectivelor, ca și celei a substantivelor, două capitole: unul despre adjectivele sufixate și unul despre adjectivele compuse. Adjectivele cu prefix au fost incluse în două capitole – cel despre adjectivele compuse și cel despre prepoziții. Prezentarea derivării adjectivelor nu diferă de cea a derivării verbelor sau a substantivelor. 4.1. Adjective derivation by suffixation 4.1.1. Derivarea adjectivelor cu sufixe din alte părți de vorbire este descrisă separat: Apie tajsimu pripultininku iš kitu dal’u kalbos210/19. Se afirmă că adjectivele se formează din substantive, adjective, pronume, participii, verbe, adverbe, prepoziții și interjecții, iar exemple de acest tip de derivare sunt prezentate fără comentarii. De asemenea, unele adjective cu sufixe sunt menționate în capitolul despre derivarea substantivelor cu sufixe (vezi 3.1.1) și alcătuiesc al patrulea tip de diminutive. Acest lucru este pe deplin de înțeles, deoarece nici măcar în lista părților de vorbire substantivul nu este separat de adjectiv, ci ambele sunt denumite nume – aceasta este o tradiție a gramaticii latine. 4.1.2. Ca și în capitolul despre derivarea substantivelor, prezentarea derivării adjectivelor prin sufixare începe cu adjectivele care au sufixe diminutivale: baltutis, baltutė, baltutelis, baltutelėa (: baltas, balta), nėdidutis, nėdidutėa, nėdidutelis, nėdidutelėa (: nėdidis, nėdidė), gražutis, gražutėa, gražutelis, gražutelėa (: gražus, graži)209/23. Acest tip de derivare este prezentat foarte succint, fără comentarii. Se spune că terminațiile adjectivale -as, -is, -us, -a, -i, -ė209/22 sunt schimbate în sufixele -utis și -utelis (-utis, -utėa, -utelis, -utelėa209/22). Derivatele sunt pe deplin sistematice și clare. Sufixul -utelė este considerat un singur sufix autonom, nu o combinație de două sufixe. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 85 4.1.3. În continuare sunt enumerate părțile de vorbire din care se formează adjectivele. Din substantive: iš brol’o – broliškas, brolinis; din adjective: iš balto – balsganas, balsvas ir visi susmulkinti – baltutis, baltutėlis210/20; din pronume: iš manies, tavies, savies, musu, jusu eina: maniškas, taviškas, saviškas, musiškas, jusiškas210/21; din participii: iš pirkto – pirktinis, rašito – rašitinis16; din verbe: iš duoti – davingas, davus, dūšlingas, dūšlus, dūsningas, dūs(n)us210/25,26; din adverbe: iš toli – totus, tol’imas; iš unks(t)i – unks(t)us, unks(t)ivas; iš dabar – dabarikšt’čas, dabarikštis210/28; din prepoziții: iš prieš – priešingas; iš lig – ligus210/30; din interjecții: iš ajman – ajmaningas, ajmanus210/31. Din exemplele prezentate se poate deduce și concepția teoretică a autorului. Desigur, derivatele prezentate fără propoziții sau grupuri de cuvinte nu permit înțelegerea precisă a sensului lor. Derivarea adjectivelor din substantive, adjective și pronume nu ridică nicio îndoială sau problemă. Exemplele derivării din adjective sunt împărțite în două categorii: derivate obișnuite (balsganas, balsvas) și diminutive (baltutis, baltutėlis). Daukša consideră derivatele maniškas, taviškas, saviškas, broliškas și altele drept adjective. Acest lucru este pe deplin firesc, deoarece numai adjectivele au sufixul -iškas (cf. žemiškas, žmogiškas, pieniškas și altele). Formele derivate foarte asemănătoare maniškis, taviškis, saviškis și altele sunt considerate substantive în gramatică (vezi 3.1.10). Deși, în realitate, derivatele cu sufixul -iškis ar putea fi și adjective (cf. vilniškis laikraštis), maniškis, taviškis sunt folosite cel mai adesea substantival sau au devenit deja substantive. Exemplele alese pentru derivarea adjectivelor din interjecții sunt nepotrivite – este limpede că aimanus și aimaningas sunt membri autentici ai aceleiași familii derivaționale cu interjecția aiman ca bază, dar nu sunt formate direct din interjecție, ci sunt derivate secundare din substantivul corespunzător – vezi 3.4.2 și 5.1.4. 4.1.4. Daukša a descris derivarea adjectivelor din participii – sunt prezentate derivate cu sufixul -inis pirktinis, rašytinis. Lietuvių kalbos gramatikoje (Ulvdas, red., 1965: 571) se formulează ipoteza că astfel de derivate pot fi asociate cu infinitivul și că se poate distinge sufixul -tinis. Totuși, aici se vădește perspicacitatea lui Daukša, care i-a permis să recunoască în derivat atât sensul relativ al adjectivului, cât și sensul participiului pasiv: și astăzi există autori care consideră că pirktinis, austinis, dirbtinis și adjective similare se formează din participiile corespunzătoare de trecut pasive (pirtkas, austas, dirbtas) cu sufixul -inis (Paulauskienė 1994: 183). Autorul gramaticii notase aici și perechea rastas – rastinis, dar nu se știe de ce a eliminat-o. 4.1.5. Familia derivațională de la duoti. În general, derivarea adjectivelor din verbe este obișnuită, însă exemplele familiei derivaționale sunt prezentate ca echivalente, fără a ține seama de ierarhia derivatelor: davingas, davus, dūslingas, dūslus, dūsningas, dūsnus (: dūti)210/26. Aici pot exista doar două derivate de la duoti: dūsnus și dūslus. Din participiul trecut simplu se poate forma numai davus – în plus, acesta este un derivat cu terminație, nu cu sufix. În această familie nu sunt stabilite formele de bază ale verbului, deși, în general, Daukša distinge bine derivarea din formele principale diferite ale verbului – vezi 2.7. Derivatele cu sufixul -ingas se formează din adjectivele corespunzătoare. Sensul unor derivate este foarte neclar, astfel încât există chiar motive să ne îndoim de existența lor reală. Davus, dūsnus și dūslus sunt sinonime (LKŽ₁₁ 343). Nu există îndoieli cu privire la sinonimia lui dūsnus și dūslus, la variantele de sufix și la sensuri, deoarece în dicționar pa- 16 Aici a fost șters: iš rasto – rastinis. 86 | ANTANAS SMETONA sunt oferite suficiente exemple (LKŽII 614). Totuși, alături de davus nu există niciun exemplu, ci sunt indicate doar sursele – Jurgis Šlapelis și Ambraziejus Kašarauskas. Un fapt ne face însă să ne îndoim de fiabilitatea acestor surse: ambii au consultat DG și dicționarul și au copiat exemple din ele (vezi Būga 1923: 344–345; Balčikonis 1955); așadar, nu este vorba de două surse diferite, ci, în esență, de o singură sursă neverificată, care poate conține și forme nereale. Din același motiv, există îndoieli și în privința substantivului kadžia, kadė „timp, oră” (vezi 3.1.12). Un alt aspect destul de complicat este grafia vocalei (diftongului?) din rădăcină: dūti, dūšlingas, dūslus, dūšningas, dūs-nus. Acest grafem polifonetic ar putea fi interpretat chiar în trei feluri. În primul rând, este într-adevăr un grafem polifonetic, ceea ce înseamnă că autorul gramaticii a auzit sunete diferite în diverse dialecte, de exemplu: duoti, duti, dūti (cf. Zinkevičius 1966: 84–88); acest lucru este susținut și de afirmația din gramatică: în unele locuri, aukštaičiai pronunță diftongul întreg, în timp ce žemaičiai pronunță numai prima vocală sau inversează ordinea celor două sunete și pronunță ou (ov) în loc de uo114/35. De altfel, observăm că Daukša interpretează alternanța diftongului uo ca pe o diferență între dialectele aukštaičiai și žemaičiai, deși acest diftong este monoftongizat și de către dialectele aukštaičiai orientale. În al doilea rând, este posibil să nu fie vorba despre un fenomen de grafie polifonetică, ci de unul de grafie morfologică: autorul gramaticii nu a auzit nicio variantă de pronunție, ci a scris după cuvântul de bază; se cere să se scrie avti, gavti, mavti, deoarece ave, gavo, move116/37. În al treilea rând, autorul i-a auzit pe žemaičiai diftongând vocala lungă din rădăcină în cuvintele dosnus, doslus, dosningas, doslingas și, prin urmare, a scris grafemul polifonetic ū; aceasta este însă ipoteza cea mai puțin probabilă, deoarece, atunci când vorbește despre pronunțarea vocalei o, autorul nu spune nimic despre diftongarea ei. 4.1.6. Formarea adjectivelor din adverbe: tolus, tol’imas (: toli), ūnkstus, ūnkstivas (: ūnksti), dabarikšt’as, dabarikštis (: dabar)210/28. Formarea din adverbe este din nou ilustrată prin adverbe toli, anksti. Subiectul este discutat mai pe larg la 3.1.11 și 6.2. Dacă nu se examinează direcția formării toli – tolus și anksti – ankstus, totul este limpede. Derivatele sufixale tolimas și ankstyvas sunt, desigur, formate nu din adverbe, ci din adjectivele corespunzătoare. Formarea derivatelor dabarykščias și dabarykštis dintr-un adverb nu ridică îndoieli. Sunt prezentate alternativ derivate folosite cu terminații diferite la nom. sg. Se pare că forma derivată cu terminație substantivală era folosită mai des în dialectele aukštaičiai orientale, deoarece este prezentată prima. 4.1.7. Formarea adjectivelor din prepoziții: priešingas (: prieš), ligus (: lig)210/30. Din prepoziții, ca și din conjuncții (vezi 3.1.12), nu se poate forma un cuvânt nominal. Prepozițiile nu au o rădăcină de care să se poată atașa formante derivative. Așadar, exemplele de astfel de derivare sunt incorecte. Priešingas ar putea fi derivat din adverbul priešais (a existat și adjectivul priešus) sau din substantivul priešas, la fel ca multe derivate cu sufixul -ingas (Ambrazas, red., 1997: 198), în timp ce lygus ar trebui considerat, în general, un cuvânt simplu. Prin urmare, modelul de formare a adjectivelor din prepoziții rămâne fără exemple și trebuie considerat o eroare a autorului gramaticii. 4.2. Adjective compuse 4.2.1. Subsecțiunea despre adjectivele compuse este incomparabil mai concisă decât cea despre substantivele compuse. Împreună cu subsecțiunea despre verbele compuse, încape pe o singură pagină și ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE 87 intitulat Despre adjectivele compuse (Apie pripultinikus sudėtin’ūs214/1). Adjectivele compuse sunt clasificate în funcție de baza de formare; unele sunt însoțite de scurte explicații: adjective formate din două substantive – linaziedis, šunžardis214/2; dintr-un adjectiv și un substantiv – žmogus baltaplaukis arba baltaplaukis214/6; dintr-un pronume și un substantiv – kasdienis, kasdieninis, kasmetinis214/9; dintr-un substantiv și un verb – šalnakunis214/11; din două adjective – judmargis, judberis, žal’margis214/18; dintr-un adjectiv și un participiu – Visogalis214/21; dintr-un adverb și un participiu – davgalis214/22. Ca element separat de compunere este menționat substantivul pusė, cu care se pot combina substantive și adjective, de exemplu: pus’ūnžis, pus’bal̃tis214/15, 214/16. 4.2.2. Multe formații nu ridică nicio îndoială și nicio întrebare. Se încearcă explicarea sensului derivațional al unor formații, la fel ca în cazul substantivelor compuse: judmargis, judberis, žal’margis înseamnă două [lucruri] amestecate într-un singur loc, precum acestea în [exemplele] de mai jos – două nuanțe214/18; baltaplaukis arba baltaplaukis înseamnă: om care are părul alb sau om cu părul alb sau om cu un păr alb214/6. Aici însă este explicat nu sensul derivațional, ci sensul lexical individual; în plus, sunt oferite echivalente sintactice sinonimice – cazul, construcția prepozițională și grupul unei determinări participiale restrictive; linaziedis, šunžardis înseamnă [un] adjectiv format, care are proprietățile substantivului214/2. Sensul celorlalte grupuri de adjective compuse nu este explicat, ci doar se precizează din ce părți de vorbire sunt formate. În gramatică se afirmă că formațiile judmargis, judberis, žal’margis sunt formate din două adjective. Într-adevăr, rădăcinile ambelor sunt adjectivale. Dacă Daukša ar fi încercat să găsească un echivalent sintactic (ca în cazul substantivelor compuse), poate s-ar fi văzut că este vorba de o formație alcătuită dintr-un adverb adjectival și un adjectiv – juodai margas, juodai bėras, žalial! margas (nu žalai – după cum indică semnul de muiere de lângă l). Gramatica academică a limbii lituaniene nu identifică un adverb în primul element, ci susține că este vorba de două teme adjectivale (Ulvy das, red., 1965: 600). Unele alte surse (Paulauskienė 1994: 197; Ambrazas, red., 1997: 234) adoptă aceeași perspectivă ca Daukša, deși, în realitate, situația poate varia: juodmargis, juodberis, žal’margis provin cu siguranță dintr-un adverb și un adjectiv, dar tamsžalis poate proveni și din tamsus žalias, deoarece în limbă este pe deplin posibilă o asemenea combinație: Nusipirkau tamsų žalią kostiumą. 4.2.3. Un alt tip de formare a adjectivelor compuse este cel cu un component de origine substantivală pus-. Cu acest prefixoid se formează și substantive compuse (vezi 3.2.4.). În gramatică sunt distinse clar două tipuri de formare în funcție de al doilea constituent de bază (adjectiv sau substantiv). Primul grup de formații seamănă foarte mult cu substantivele compuse: pus’ūnžis, pus’gal’vis, pus’bernis, pus’kvortis214/15. În special pusbernis și puskvortis. Pusbernis a fost inclus chiar și în capitolul despre substantivele compuse. Daukša explică sensul acestor formații și arată convingător că ele pot fi interpretate ca adjective: având jumătate din toate acestea: vârsta, capul și însușirile unui bărbat214/15, adică având jumătate de vârstă, jumătate de cap și jumătate din însușirile unui bărbat. În anumite împrejurări, toate aceste formații pot fi folosite atât substantival, cât și chiar complet substantivizate. Din păcate, gramaticile vechi oferă foarte puține exemple, mai ales propoziții sau grupuri de cuvinte. Or, numai într-un context clar de grupuri de cuvinte se poate vorbi despre clasele acestor formații (de exemplu: jumătatea de vârstă trecută a fost liniștită – substantiv; bărbatul de vârstă mijlocie era liniștit – adjectiv; numai cineva de vârstă mijlocie poate înțelege și face asta – adjectiv folosit substantival; sau un exemplu cu cuvântul, 88 ANTANAS SMETONA preluat din DG – kopūsto pusgalvis; pusgalvis žmogus; ko tas pusgalvis nori). Așadar, teoretic este pe deplin posibil ca formațiile compuse menționate aici să fie atât substantive, cât și adjective, precum și adjective folosite substantival; cititorului nu-i rămâne însă decât să se încreadă în autorul gramaticii și să creadă că îi sunt cunoscute adjectivele menționate aici – materialul gramaticii nu permite verificarea acestui lucru. De altfel, faptul că pušžmogis ir pusponis au fost incluse în acest grup, dar apoi eliminate, arată că autorul gramaticii a fost și el șovăitor și a întâmpinat dificultăți în stabilirea părții de vorbire, deoarece, în realitate, multe adjective formate în acest fel sunt folosite în limbă mai frecvent ca substantive decât ca adjective. Toate afirmațiile din acest paragraf se aplică și unui alt grup de cuvinte foarte asemănător: adjectivelor cu prefix, numite în gramatică formații compuse, alcătuite din cuvântul funcțional be și un substantiv: bęprotis, bęgalvis, bępirštis214/12 (despre ele se discută în capitolul despre adjectivele cu prefix). Un alt grup de formații cu pus- îl constituie compusele al căror al doilea constituent de bază este un adjectiv: pus’bal­tis, pus’judis, pus’grąžtis, pus’girtis, pus’žabalis, pus’kurtis – având jumătate din însușire: albul, mobilitatea, caracterul răsucit214/16. Autorul gramaticii descrie sensul concis și exact: „având jumătate din însușirea exprimată de cel de-al doilea cuvânt de bază”. Aici se poate doar observa că muierea ultimei consoane a rădăcinii primului constituent este marcată foarte sistematic – fără a ține cont de calitatea vocalei care urmează: pus’greitis, pus’girtis – de fapt, s poate fi muiat17, dar pus’baltis, pus’žabalis, pus’kurtis – nu ar trebui să aibă un s muiat înaintea vocalelor posterioare. Având în vedere predilecția lui Daukša pentru ortografia morfologică, nu cea fonetică, este foarte posibil ca aici el să marcheze pur și simplu muierea în funcție de cuvântul de bază: pusė, pus’av (sau poate că muierea apare aici într-adevăr din cuvântul de bază). De asemenea, este posibil ca apostroful să indice și faptul că elementele compuse nu sunt pe deplin sudate. În acest capitol nu este menționat adverbul de bază pusiau, deși compunerea acestui adverb cu un alt cuvânt este pe deplin posibilă ca formație adjectivală compusă. 4.3. Adjective cu prefix 4.3.1. În DG, adjectivele cu prefixe sunt prezentate în capitolul despre adjectivele compuse, deoarece se pornește de la premisa teoretică (menționată la 2.3) că diverse părți de vorbire pot fi compuse cu un cuvânt funcțional, rezultând un cuvânt compus. Se încearcă descrierea sensului derivativ: bęprotis, bęgalvis, bępirštis, adică fără minte, fără cap, fără deget, sau „care nu are obiectul exprimat de cuvântul de bază” (vezi și 5.2.10); apigrąžtis, pagrąžtis, apidis, apisal’dis, padidis, pasal’dis etc. indică o însușire într-o măsură redusă214/23 – cu alte cuvinte, indică o parte sau o măsură redusă a însușirii exprimate de cuvântul de bază; pailgas, pergaras214/26 și nūsavis214/28 – sensul nu este explicat. Într-adevăr, adjectivele beprotis, begalvis pot fi considerate cuvinte compuse, deoarece au o bază derivativă clară, o construcție prepozițională – fără minte, fără cap. Însă apygeris ridică și astăzi semne de întrebare: desinența s-a modificat, prefixul este prezent, dar baza derivativă este greu de stabilit. Poate că este doar subînțeleasă, nu exprimată (apygeris – aproximativ bun, despre bun), dar gramatica susține consecvent că adjectivele de acest tip se formează în mod regulat de la toate adjectivele calificative: apygeris (: geras). 17 De altfel, aici se observă ignorarea regularităților fonetice ale limbii: consoanele k, g din grupul de consoane palatalizat de o vocală anterioară împiedică palatalizarea lui s. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE 89 Totuși, Daukša nu le reunește pe toate într-un singur loc. Deși capitolul este intitulat Despre adjectivele compuse (Apie pripultinikus sudėtin’us214/1), exemplele sunt grupate după bazele derivative distincte: adjectiv + adjectiv (žalmarģis), substantiv + substantiv (linažiedis), prepoziție + substantiv (begalvis), prepoziție + adjectiv (apygeris) și așa mai departe. Unele adjective cu prefixe merită menționate separat. În primul rând, pagrájtis, padidis și pasal’dis – cu prefixul pa-. Adjectivul pailgas este prezentat separat, deoarece se distinge clar o formare și un sens oarecum diferite. Gramatica limbii lituaniene contemporane nu consideră, în general, adjectivul pailgas un derivat din perspectiva limbii actuale (Ambrazas, red., 1997: 226), însă, prin comparație cu padidis, ar putea fi considerat și un derivat cu prefix – cel puțin așa ar fi putut gândi Daukša. PREFIXELE PA- ȘI PO- sunt menționate și în capitolul despre prepoziții. Acolo se explică faptul că, cel mai adesea, ele se adaugă la verbe și, mult mai rar, la substantive și adjective. În acest capitol nu sunt prezentate deloc exemple de verbe, iar adjectivul este reprezentat de un singur exemplu: pabalítis132/15. Utilizarea și relațiile acestor prefixe sunt prezentate mai detaliat la 5.2.3. La prima vedere, pergeras a fost inclus în mod nejustificat printre formațiuni. Astăzi, per geras este considerat a fi două cuvinte. Dar se poate înțelege și argumentul lui Daukša pentru a-l considera un singur cuvânt. Dacă avem geras, gerutis, apygeris (diverse grade de bunătate), atunci și excesul de bunătate poate fi marcat printr-un prefix, cu atât mai mult cu cât prefixul este considerat în DG același element lingvistic, scris însă separat în unele cazuri și împreună în altele. În acest caz, pergeras este înțeles la fel ca pogeris, adică drept element al aceleiași clase derivative și semantice. Există și alte exemple de acest fel: potrętʿcʿaj133/21 – po trętʿcʿaj134/8. În capitolul despre prepoziții, autorul admite că elementele aceleiași clase sunt, unele, prepoziții propriu-zise, iar altele clitice. Din perspectiva lingvisticii moderne, acest lucru nu este prea departe de adevăr – trebuie să nu uităm că în această serie sunt incluse și terminațiile locative postpoziționale -p, -pi, astfel încât toate acestea pot fi cuprinse de noțiunea de clitice. De asemenea, nu se poate exclude posibilitatea ca această scriere să nu țină de confuzia dintre prefix și prepoziție, ci pur și simplu să reflecte o ortografie nestabilizată, cu scrierea când împreună, când separat. 4.3.2. Alte observații despre adjectivele cu prefix apar în capitolul despre prepoziții din gramatica manuscrisă (discutat la 2.4). Sunt explicate din nou sensurile cuvintelor cu prefixul be-. Primul sens este legat în mod clar de verbele cu prefix (besidžiaugiantis), iar în al doilea sunt reluate și discutate adjectivele sau substantivele de tipul bekojis132/21. Toate acestea sunt puse în legătură și cu prefixele nebe- și tebe-. Daukša nu separă problematica cuvintelor cu prefixul be- în funcție de părțile de vorbire, ci a corelat cazuri derivative distincte într-un asemenea mod încât astăzi ar fi inoportun și, probabil, imposibil să le împărțim între părți de vorbire diferite și să le discutăm în capitole separate. De aceea, analiza mai detaliată a cuvintelor cu prefixul be- este prezentată la 5.2.10. Din aceleași motive, variantele PREFIXELOR AP- ȘI API- (APY-) sunt discutate la 5.2.6. Daukša nu folosea nici y lung și, în esență, nu marca lungimea prin semne grafice. De aceea, sunt discutate doar două variante: ap- și api-. Afirmația autorului gramaticii că, înaintea adjectivelor, se folosește numai api- se referă probabil la prefixul apy-: apibaltis, apibaltė, apididis, apididė, apig’aris, apig’area, apijūdis, apijūdė133/12. Daukša afirmă că PREFIXUL AT- formează cel mai adesea verbe, dar că se pot forma și substantive și adjective (vezi 5.2.7). Totuși, exemplele de adjective 90 | ANTANAS SMETONA Nu le prezintă, deși folosește o dată adverbul de origine adjectivală, format regulat atžagar’ą114/37 (: atžagarus). 5. FORMAREA VERBELOR Secțiunile despre formarea verbelor sunt mai puțin clare decât cele despre substantive și adjective și, în plus, sunt mult mai scurte. Gramaticile actuale stabilesc două procedee de formare a verbelor – prin prefixare și prin sufixare. Formarea prin prefixare este mult mai flexibilă decât cea prin sufixare. Fiecare verb are multe sensuri, iar prefixele se atașează verbului folosit cu fiecare dintre acestea (și nu unul câte unul, ci mai multe; de multe ori, toate prefixele se atașează aceleiași rădăcini). Daukša a considerat peste tot prefixul drept prepoziție, iar adăugarea lui drept compunere, motiv pentru care în gramatica sa au apărut verbe compuse. Formarea verbelor prin sufixare este ceva mai clară. Se confundă adesea formarea formelor verbale cu formarea unor cuvinte noi. Din toate aceste motive, descrierea formării verbelor este destul de dezordonată și contradictorie. Totuși, dacă nu ținem seama de confuzia terminologică și de cea a fenomenelor de formare a cuvintelor, precum și de interpretarea particulară a compunerii și a prefixării, și separăm aspectele propriu-zise ale formării cuvintelor, putem obține o imagine destul de clară asupra formării verbelor. 5.1. Verbe sufixate 5.1.1. Formarea verbelor prin sufixare este descrisă prin aceeași metodă ca în cazul numelor, adică se acordă atenție valorii categoriale a sufixului și se examinează din ce părți de vorbire se formează verbul, deși formarea verbelor prin sufixare poate fi descrisă și în funcție de sufixe, deoarece același sufix, de exemplu -auti, servește la formarea verbelor atât de la adjective – gudrauti (: gudrus), cât și de la verbe – šūkauti (: šaukti), însă Daukša poate fi înțeles ca autor al gramaticii care urmărește consecvența: 1) sufixul indică partea de vorbire căreia îi aparține cuvântul; 2) sufixul este principalul mijloc prin care se formează cuvinte ale unei părți de vorbire din cuvinte ale altor părți de vorbire. De aceea, gramatica afirmă că verbele se formează din diferite părți de vorbire: substantive, adjective, pronume, verbe, adverbe, prepoziții și interjecții. 5.1.2. În secțiunea DG dedicată derivatelor sufixale sunt prezentate mult mai multe exemple de FORMARE DIN SUBSTANTIVE decât din alte părți de vorbire, iar cea mai mare atenție este acordată sufixului -auti. Exemplele din gramatică ilustrează trei modele de formare (autorul însuși nu le clasifică): 1) „a culege lucrurile denumite de cuvântul-bază”: gribavti (: gribę, gribę̇s), ūgauti (: ūga -os), kupolavti (: kupolai)₂₁₁/₂; 2) „a efectua acțiunea corespunzătoare stării exprimate de cuvântul-bază”: keḷ’avti (: keḷ’as)₂₁₁/₄; 3) „a se aproviziona cu lucrul denumit de cuvântul-bază, a pregăti lucrul denumit de cuvântul-bază”: šienavti (: šienas -no)₂₁₁/₃ – acesta din urmă poate fi considerat o variantă a tipului grybauti. Pentru celelalte sufixe folosite la formarea verbelor din substantive sunt oferite mult mai puține exemple. Cu sufixul -oti există un singur exemplu: med’c’oti (: med’c’as)₂₁₁/₄, „a face ceva în locul numit de cuvântul-bază”. Sunt prezentate câteva exemple cu sufixul -inti: sidabrinti (: sidabras)₂₁₁/₄, „a acoperi ceva cu lucrul denumit de cuvântul-bază”; garbinti (: garbę, garba)₂₁₁/₅, „a efectua acțiuni pentru a produce starea desemnată de cuvântul-bază”. Unele forme de bază ale verbelor sufixate sunt prezentate într-un mod ușor diferit ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE 91 – nu numai la nominativ, ci și la genitiv. Nominativul plural kūpoliai, apărut alături de asemenea forme, permite să presupunem că forma de plural era mai obișnuită la aukštaițienii răsăriteni, sau poate chiar substantivul însuși era cândva pluralia tantum (LKŽ nu oferă forma de plural). Pentru substantivul garbė sunt prezentate, de asemenea, două variante – garbė și garba. Aceasta poate reflecta amestecul unor teme diferite. Din exemplele lui Daukša se poate deduce că, la mijlocul secolului al XIX-lea, vorbitorii graiului nordic din Panevėžys foloseau ambele forme în paralel. În secțiunea despre formarea verbelor compuse sunt prezentate câteva exemple cu sufixul destul de productiv -(i)uoti. Desigur, verbele nu se formează prin compunere. Ambele derivate cu sufixul -iuoti prezentate de Daukša sunt formate de la substantive compuse și prefixate: piktažodc'uoti214/30 și pravardc'uoti214/31. Clasificându-le drept verbe compuse, autorul gramaticii s-a bazat pe structura morfologică a derivatului, nu pe modul de formare. 5.1.3. În secțiunea despre verbele sufixate este prezentat un singur grup de FORMARE DIN VERBE: rekavti, rekdti, rekdinti, rekinti, rektereti (: rekti)211/9. Nu sunt oferite comentarii, dar exemplele arată că aici există trei valori: iterativă (rėkauti), cauzativă (rėkdyti, rėkdinti, rėkinti) și semelfactivă (rėkterėti). În plus, exemplele arată că -yti, -dyti, -inti au aceeași valoare și pot fi considerate variante ale unui singur sufix. Desigur, în privința sensului cuvintelor prezentate fără context, este posibilă și o interpretare greșită. Totuși, aici se consideră că acestea sunt variante ale aceluiași sufix, pe baza sensului lor actual și a datelor din dicționare. Un alt grup de verbe sufixate este discutat în introducerea secțiunii despre conjugarea verbelor, care explică întregul sistem verbal, dar include și câteva substantive sufixate (despre acestea, vezi 3.1.7 și 3.1.8), precum și verbe cu temă verbală. Exemple de formare a verbelor prin sufixare sunt prezentate în subsecțiunile despre temele infinitivului și ale trecutului simplu. Derivate cu sufixul -terėti: šavkterėti ir šukterėti (: šavkti), skustėrėti (: skusti), begterėti (: begti), lavkterėti ir luktėrėti (: lavkti), travkterėti ir truktėrėti (: travktie), spavstėrėti ir spustėrėti (: spavsti), stavgtėrėti ir stugtėrėti (: stavgti)181/11. Autorul gramaticii atrage atenția asupra a două grupuri de verbe: cele cu diftongul au în rădăcină (šaukti, laukti) și celelalte (skusti, bėgti). În funcție de aceasta se disting și două modele de formare. Pentru skusti și bėgti este prezentat un singur exemplu pentru fiecare, iar pentru verbele cu au în rădăcină sunt prezentate câte două (cu și fără alternanță vocalică în rădăcină): šaukt erėti ir šukt erėti. În textul propriu-zis este folosită doar forma -terėti dintre cele nouă variante ale acestui sufix. Verbe factitive și cauzative cu sufixul -dinti (variantă a sufixului -inti): dirbdinti ir dirbditi (: dirbti), s’u dinti ir s’u diti (: s’uti), valgidinti ir valgiditi (: valgyti), migdinti ir migditi (: migti), rikdinti ir rikditi (: rikti)181/23. Exemplele arată că sunt folosite sistematic ambele forme ale sufixului: -dinti și -dyti. În acest grup sunt reluate și formele verbului rikdyti din secțiunea despre formarea verbelor sufixate. Participii de necesitate: vardžodc'aj jiemingi n’apžinklint o lajko, pridedunt -nas, -na k.š.: dirbtinas, dirbtina181/3. În general, apartenența participiului de necesitate la categoria gramaticală a verbului sau a adjectivului este încă și astăzi subiect de dezbatere (Paulauskienė 1994: 184), de aceea și poziția lui Daukša în această privință ar trebui să fie importantă. După cum se vede din propoziția tocmai citată, participiul de necesitate este clasificat în clasa participiilor pasive ca membru nemarcat în ceea ce privește categoria timpului. O asemenea concepție teoretică 92 | ANTANAS SMETONA permite și atribuirea participiului gerunziu la participiile active, tot ca membru lipsit de categoria timpului. Sufixul pe care îl vede autorul gramaticii -nas, -na este, în realitate, sufixul -tinas, -tina. I se părea că -nas se adaugă direct la infinitiv (fără a elimina -ti). Autorul identifică formantul infinitivului cu prima silabă a sufixului. De aici se poate presupune că, din punct de vedere teoretic, nu se ajunsese încă la concluzia că formațiile derivate din infinitiv își pierd mai întâi formantul infinitivului și abia apoi li se adaugă sufixele și terminațiile. Pe de altă parte, se poate și justifica această perspectivă a autorului: formantul infinitivului nu este o terminație, funcția și forma sa fiind mai apropiate de cele ale unui sufix, iar combinarea a două sau chiar trei sufixe este un fenomen obișnuit. Această perspectivă formală este adoptată destul de sistematic. Iată formațiile derivate cu sufixul -inėti: se arată mai întâi că terminația de trecut împreună cu finala temei (-au) este înlocuită cu sufixul -inėti – arinėjau (: ariau)18. Când înaintea finalei temei apare -in-, regula este imediat corectată: -au nu este înlocuit cu -inėti, ci cu -ėti: la verbele care au secvența finală -inav, -av este înlocuit cu -ėjav etc. Vadinav – vadinėja v179/11. Alte exemple de formații derivate cu acest sufix (fără variante sufixale): dirbinėjav (: dirbav), davinėjav (: dav’av), arinėja v (: ar’av), valginejav (: valg’av), kalbinejav (: kalbėjav), vaikštinejav (: vaikšt’ojav), ieškinėjav (: ieškojav)179/8. Nu sunt oferite comentarii, astfel că singurul aspect discutabil este alegerea bazei de derivare: se vede că kalb-inėjau (: kalb-a, kalbėj-o), vaikšt-inėjau (: vaikšt-o, vaikščio-j-o), iešk-inėjau (: iešk-o, ieškoj-o) nu sunt formate din forma de trecut simplu. Pe de altă parte, kalbinėti „a vorbi” poate fi înțeles ca derivat din trecutul simplu, deoarece în gramatică apare infinitivul kalbti141/28. 5.1.4. Tot în capitolul despre verbele sufixale sunt prezentate FORMAȚII DERIVATE DIN ADJECTIVE, PRONUME, ADVERBE, PREPOZIȚII ȘI INTERJECȚII: bal’ti, bal’kti, bal’diti, baltinti, balti-ti (: din balto)211/6; savinti, prisavinti (: din savies)211/8; davginti (: davg), tolinti (: toli)211/10; priešintiės‘ (: prieš), ligi, liginti, ligintis‘ (: lig)211/11; ajmanuti, ajman’oti (: ajman’)211/12. Exemplele prezentate permit să tragem concluzii doar despre modelele de derivare propuse. Pentru exemple se folosesc aceleași cuvinte de bază în toate cazurile de derivare, deși acest lucru este adesea incorect; de pildă, substantivul este derivat dintr-o interjecție – aimana (în realitate, din verbul ajmanuoti), adjectivul din interjecție – ajmanus (în realitate, din substantivul aimana; vezi și 3.4.2), iar verbul din interjecție – ajmanuoti (aceasta este deja o analiză corectă). Derivarea din adverbe este explicată exact la fel (verbe – dauginti, tolinti; adjectiv – tolus; substantive – tolumas, daugumas, daugybė) sau din prepoziții (priešingas, priešintis), chiar dacă analiza derivării nu este întotdeauna corectă. O astfel de prezentare a derivării diferitelor părți de vorbire este probabil mai convenabilă și mai clară din perspectiva metodicii predării; nu trebuie uitat că Daukša era învățător la o școală parohială. Totuși, ea nu reflectă relațiile derivative ierarhice reale. Nici în capitolele despre derivarea adjectivelor, nici în cele despre derivarea verbelor nu mai este menționată derivarea din conjuncții (aceasta fusese menționată doar în capitolul despre derivarea substantivelor, vezi 3.1.12). Majoritatea formațiilor cu sufix derivate din adjective sunt obișnuite: bal’ti, bal’kti, bal’diti, baltinti, baltiti211/6; savinti211/8. Daukša derivă verbul bisilabic balti din adjectivul baltas. Ambele cuvinte au o structură simplă. De aceea, perceperea de către autorul gramaticii a unei relații derivative între aceste cuvinte trebuie apreciată în mod deosebit din punct de vedere teoretic. Căci, comparând baltas 18Persoana întâi este luată drept formă de bază, după modelul gramaticilor limbii latine. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 93 și balti nu se vede niciun sufix: ambele cuvinte au aceeași structură. Dar Daukša a sesizat o relație derivativă internă – o motivație: balti „a deveni alb”. Nici în prezent relațiile dintre astfel de cuvinte nu sunt pe deplin clare (Paulauskienė 1994: 190), deoarece aici poate exista și o motivație bidirecțională: baltas „decolorat” și balti „a deveni alb”. Așadar, baltas poate fi înțeles ca rezultatul albirii. Este foarte important că încă în gramatica de la mijlocul secolului al XIX-lea a fost observată această relație dintre cuvintele cu structură simplă, relație care nici astăzi nu este pe deplin elucidată. Un alt caz îl reprezintă baltinti, baldinti, savinti. Aici sufixul -inti este clar. Verbul prisavinti, inclus în acest grup, este discutabil, deoarece ultima etapă a derivării sale constă în adăugarea unui prefix: nu se poate adăuga mai întâi un prefix la pronumele savęs, întrucât sensul categorial al pronumelui nu permite acest lucru. Se pare că pentru Daukša prisavinti era mai clar și mai obișnuit decât savinti. Și astăzi se folosește mai frecvent forma reflexivă savintis. 5.2. Verbe prefixate 5.2.1. Ca și în capitolele despre substantivele și adjectivele compuse, și în capitolul despre verbele compuse se vorbește despre verbele prefixate. Însă în acesta nu este prezentat niciun exemplu de derivare a verbelor compuse: întregul subcapitol este alcătuit, de fapt, din verbe prefixate. Sunt prezentate următoarele exemple: 1) verbe reflexive prefixate (în termenii lui Daukša, formate din prefix, element reflexiv și verb) apsėjti, apsiz’ureti, pasikalbeti214/32; 2) verbe prefixate apidūti, apdūti, atadūti, ažūdūti, aždūti, idūti, išdūti, nudūti, padūti, pardūti, perdūti, pradūti, pridūti, sudūti, užūdūti, uždūti214/33. Este prezentat un singur verb, duoti, cu aproape toate prefixele (api-, ap-, ata-, ažu-, až-, į-, iš-, nu-, pa-, par-, per-, pra-, pri-, su-, užu-, už-). În limba actuală există douăsprezece prefixe verbale, iar în DG sunt șaisprezece, deoarece acesta prezintă și variantele aceluiași prefix ca prefixe distincte. Prefixele api- și ap- sunt variante normale, apărute din motive fonetice. Ar trebui să existe și prefixul at-, dar probabil nu este prezentat aici deoarece exemplul ales începe cu consoana d. În general, în alte locuri ale gramaticii sunt folosite ambele variante: at- și ata-; nu a fost găsit niciun exemplu cu ati-. Exemplele arată că Daukša acordă atenție doar structurii cuvântului. Se observă un prefix și o rădăcină nominală sau verbală, iar de aici se trage concluzia că ar fi vorba de compunere. Verbele reflexive sunt menționate separat. În rest, multe exemple sunt formate prin derivare complet regulată și nu necesită comentarii. Este îndoielnic că forma pradūti ar fi reală. Formele cu prefixele až- și už- au o diferență semantică (aždengti – pol. zakryć, uždengti – pol. nakryć) și sunt discutate de autorul gramaticii în capitolul despre prepoziție (vezi 6.1). 5.2.2. În discuția despre derivarea verbelor prefixate, un capitol al gramaticii merită atenție aparte: cel consacrat prepoziției (vezi 2.4). Autorul gramaticii identifică sistematic această parte de vorbire cu prefixele, astfel că cea mai mare parte a capitolului este dedicată derivării. După cum s-a menționat deja, în acest capitol se încearcă discutarea tuturor părților de vorbire care pot avea prefixe; de aceea, aspectele derivării substantivelor și adjectivelor prefixate sunt transferate în subcapitolele corespunzătoare (substantivele – 3.3.2, adjectivele – 4.3.2). În capitolul despre prepoziții din gramatica manuscrisă, prefixele sunt discutate fără o ordine anume. Deși în acest capitol sunt reunite toate părțile de vorbire care pot avea prefixe, gra- 94 | ANTANAS SMETONA Autorul gramaticii înțelege diferențele dintre derivarea cu prefix a substantivelor și cea a verbelor. Iată cum este descrisă derivarea cu unele prefixe: prepozițiile ato, nuo, po, prie, pro, san se scriu cel mai adesea cu substantivele formate de la verbe și cu substantivele compuse, dar uneori se scriu și cu adjective, de ex.: atož’ura, atovanas, poilsis, priešpauda <...> posunis, povaikis, podukra, priekletis, priešienis, produris, prokritis133/1. Această afirmație arată că substantivele cu prefix derivate de la verbe, precum priespauda (: prispausti), sunt clar deosebite de ceea ce, în cuvintele autorului gramaticii, sunt substantive compuse, precum priekletis (: prie klėties). Într-un alt loc se explică chiar ce echivalente sintactice au substantivele cu prefix propriu-zise (compuse) formate în acest fel: bebarzdžis – înseamnă același lucru ca neturintis barzdos sau be barzdos132/22. Autorul gramaticii nu putea fi încă pe deplin consecvent. În capitolul despre formarea cuvintelor compuse, numește totuși verbele cu prefix cuvinte compuse, deși aceasta nu infirmă faptul că el distingea formarea substantivelor din verbe cu prefix de formarea substantivelor cu prefix în interiorul clasei substantivului. Considerarea cuvintelor cu prefix drept compuse în capitolele următoare ale gramaticii (în special în cele consacrate cuvintelor compuse) ajută la evitarea unei erori teoretice frecvente și astăzi: nicăieri nu se afirmă că un derivat se poate forma cu un prefix dintr-o altă parte de vorbire – căci prefixul nu schimbă semnificația categorială a cuvântului. De pildă, în capitolul despre adjectivele compuse se afirmă că un adjectiv se poate forma prin compunerea unui substantiv și a prepoziției be, ceea ce nu este deloc același lucru cu a susține că dintr-un substantiv se formează un adjectiv prin adăugarea unui prefix. Paulauskienė (1994: 192–193) explică mai pe larg acest fenomen. Se menționează de câteva ori că, în derivatele cu prefix și cu reflexiv, particula reflexivă apare între prefix și rădăcină. Autorul gramaticii manuscrise înțelege că părțile de vorbire au prefixe proprii și că derivarea cu prefix nu schimbă semnificația categorială a cuvântului. El enumeră prefixele cu care se formează numai verbe: ap, at, ata, až, da, in, iš, nu, par, per, pro, pri, su, už, užu – dedasi su žod’c’ajs yr visajs išreikš’c’ajs nū žod’c’u išėjunt’c’ajs132/6. Aici avem, desigur, o concepție oarecum greșită despre derivare, deoarece, de pildă, atvaž̌iavimas nu este format din važiavimas și un prefix, ci din atvažiuoti și un sufix. Totuși, Daukša analizează consecvent structura cuvintelor, nu relația dintre cuvântul de bază și derivat. Gramaticile din epocă nu distingeau analiza morfemică de cea derivațională. Prin urmare, nici Daukša nu putea gândi altfel. El vedea doar ceea ce se află în cuvânt, iar pe această bază același derivat poate fi încadrat cu ușurință atât între cuvintele formate cu prefix, cât și între cele formate cu sufix. Prefixul și prepoziția sunt înrudite, de aceea Daukša poate afirma că, cu aceleași prefixe, se formează atât verbe, cât și substantive și chiar adjective: až̌uupis arba až̌uupė, až̌ukalnis arba až̌ukalnė, išlenis, nėbilis, nėgalea, n’apikunta, nėkrikštas, netikėlis,... apiname, paname, apibaltis, pabalts, apibalt’c’aj, pabalt’c’aj132/8;132/14. Astfel de afirmații și exemple ridică întrebarea dacă utilizarea variantelor unor prefixe diferă. Această întrebare le apare nu doar cititorilor gramaticii, ci și autorului însuși. Mai departe, acesta încearcă să distingă efectiv utilizarea variantelor unor prefixe: nu numai pe baza formală a ortografiei, ci observând și diferențe de sens. În gramatică sunt discutate separat următoarele variante de prefixe: ap- api-, at- ata-, až- ažu-, už- užu-, par- per-. Par- și per- sunt, desigur, prefixe diferite, nu variante ale aceluiași prefix, dar au fost grupate împreună cu perechile de variante din motive fonetice. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE 95 Totuși, až- și už- nu sunt considerate variante și sunt strict diferențiate. Nu se discută prea mult despre perechile de prefixe i- și in-, są- și su-, po- și pa-, însă din exemplele, observațiile și mențiunile oferite și în alte capitole despre derivare reiese limpede că și acestea sunt, într-un fel sau altul, asociate semantic. De aceea, toate vor fi discutate în continuare. 5.2.3. PO- IR PA- sunt descrise relativ pe larg, deși nu există o secțiune separată dedicată acestor prefixe. În două locuri se încearcă definirea utilizării lor. Daukša afirmă că po- se folosește cel mai adesea cu substantive derivate din verbe (precum poilsis din pailsėti). Întrucât autorul gramaticii consideră pa- și po- același prefix, rezultă că el este deja capabil să reunească alomorfele într-o singură morfemă (identificarea morfemelor). Modificarea fonetică a prefixului este regulată. O astfel de modificare însoțește de obicei derivarea prin schimbarea terminației cuvântului. De asemenea, autorul gramaticii observă un model de derivare distinct, pornind de la o construcție sintactică (prepoziție + substantiv). Substantivele posūnis, povaikis sunt considerate compuse. Uneori se formează și adjective, dar nu sunt oferite exemple, deși mai departe, în aceeași secțiune, apar tocmai padidis, pasaldis. Prefixul pa- se folosește cu verbe, cu cuvinte și forme derivate din acestea și, uneori, cu substantive, adjective și adverbe: pa- dedasi su veiksmažodžiais ir visais iš jų padarytais žodžiais, taip pat dedasi ir su daiktavardžiais, būdvardžiais ir prieveiksmiais: panamė, pabal tis pabal tʿaj132/12. Nu sunt oferite exemple de verbe, ci doar exemple mai rare – un substantiv și un adjectiv. Alte cuvinte cu aceste prefixe sunt prezentate în capitolele gramaticii manuscrise despre substantivele compuse (vezi 3.3.1) și adjective (vezi 4.3.1); de altfel, ele apar în întregul text al gramaticii. Pentru a lămuri ce credea autorul gramaticii despre prefixele pa- și po-, se poate trece în revistă utilizarea lor în întreaga gramatică: prefixul po- apare de 9 ori: povaikis, posūnis, podukra133/6, povaik iš207/1 ‘exemplu’, porit130/16, poligintinʿaj136/16 ‘comparative’, poilʿsis133/4, žimės po išrėškines arba poštarinės129/1 ‘semne de punctuație ale propoziției’; prefixul pa- se folosește mult mai frecvent (în câteva sute de exemple, dar acestea sunt în principal verbe și formele lor). În capitolul gramaticii despre adjectivele compuse sunt prezentate mai întâi pagraj tis, padidis ir pasalʿdis214/23. Alte exemple: pabajgos114/16, paavgo128/18, pabajgtinʿaj142/9, pabal tis132/15, pažisti125/22, pauntrins126/20, pašalijie130/30, pa-pėjktinʿaj138/4, paprastinʿis205/23, pamiškė, palavkė, paupė213/34, panamė132/14 și așa mai departe.19 Din exemplele prezentate reiese că utilizarea prefixelor pa- și po- nu diferă de cea actuală, cu excepția adjectivelor cu prefix de origine adjectivală pagraj tis, padidis, pasalʿdis, pabal tis și a unor adjective cu prefix și sufixul -inis pabajgtinʿaj, papejktinʿaj, paprastinʿis – poligintinʿaj, po išrėškines, poštarinės. În general, în poziție accentuată, o poate deveni a în dialectele estice ale lituanienei de munte (Zinkevičius 1966: 69), de aceea se pot observa câteva inconsecvențe în DG. În primul rând, nu este clar de ce nu se folosește polifonetic 19 În gramatica limbii lituaniene contemporane, în sistemele de formare a substantivelor și adjectivelor, prefixul pa- nu este considerat variantă a lui po- – ambele sunt tratate drept prefixe distincte (Ambrazas, red., 1997: 145, 224). Rămâne atunci neclară transformarea, chiar dacă nu pe deplin regulată, a prefixului pa- în prefixul po- la formarea substantivelor din verbe: potraukis (: patraukti), postūmis (: pastumti), poilsis (: pailsėti), pokalbis (: pakalbėti) și așa mai departe. Există foarte multe astfel de derivate, poate chiar tot atât de multe ca pagalba (: pagelbėti), paroda (: parodyti), pažyma (: pažymėti). Prin urmare, și gramatica manuscrisă susține că prefixele pa- și po- sunt variante fonetice; nici Aldona Paulauskienė nu se opune acestei interpretări, considerând aceste prefixe variante fonetice datorită relației identice cu prepoziția po (Paulauskienė 1994: 96). 96 | ANTANAS SMETONA literă, deoarece exemplele arată variații de pronunție. În al doilea rând, variantele derivatelor cu sufixul -inis nu urmează niciun sistem. De aici se poate concluziona că autorul gramaticii nu a observat sau nu a înțeles unele particularități dialectale. 5.2.4. Į- ȘI IN-. Autorul gramaticii a stabilit că aceste prefixe sunt înrudite, însă nu a subliniat identitatea lor semantică. În gramatică apar următoarele derivate cu prefixul į-: în exemple – įsikalbėti, įsirišti, įkalbėti, įidūti (există și câteva substantive – islėnis, įrašas); în limbajul autorului – įtikti, įvežtu, intiktu, įneštus, imėstos. Se observă următoarea tendință: prepoziția į și variantele sale in, ing, ieng sunt menționate în mod repetat în descrierile prepozițiilor, însă autorul însuși nu le folosește deloc, iar prefixul in- apare o singură dată (de altfel, sunt prezente ambele forme: įtikti și intikti), în timp ce prefixul į- apare de încă 10 ori. Și este clar de ce: vorbitorii din nordul dialectului Panevėžys înlocuiesc sistematic prepoziția į cu prepoziția ant (Zinkevičius 1966: 416). Acest lucru este confirmat și de autorul gramaticii: uneori și cei din Aukštaitija îi urmează pe cei din Žemaitija, dar folosesc adesea prepoziția ant în loc de į, de exemplu „unt miestų ejnu” (merg spre oraș), însă o asemenea exprimare are un înțeles puțin diferit, deoarece înseamnă „la margine, aproape, nu departe de oraș, la oraș, lângă oraș”, nu „în interiorul orașului”, întrucât „ejnu miestan arba ing miestų” înseamnă „înăuntru, în mijlocul orașului”. Prefixul ant- nu este folosit nici măcar o dată în gramatică și, după cum se vede din exemplele tocmai prezentate, nu este confundat cu prefixul į-. 5.2.5. SĄ- ȘI SU-. Cu aceste prefixe sunt oferite mai ales exemple de substantive, de aceea ele sunt descrise în această lucrare în secțiunea despre substantivele prefixate. În gramatică apar următoarele verbe și forme verbale: sudetas, sudūti. Aceste exemple nu ridică nicio îndoială, însă, comparându-le cu prefixele substantivale, reiese că, din cauza identității vocalismului prefixelor są- și su-, vorbitorii din nordul dialectului Panevėžys le-ar fi putut confunda (pentru detalii, vezi 3.3.2). 5.2.6. AP- ȘI API-. Aceste variante ale prefixului sunt descrise foarte pe scurt; nu se observă nicio diferență semantică între ele. Mai întâi sunt prezentate recomandări privind situațiile în care se preferă scrierea uneia dintre forme (ap- se folosește cu verbe reflexive) și a celeilalte (api- se folosește mai ales cu verbe care încep cu b, p), apoi se explică faptul că, în toate celelalte cazuri, ele se folosesc ca sinonime (apdėti sau apidėti; apdūti sau apidūti; apgauti sau apigauti; apjükti sau apijükti). Exact același lucru se spune despre prefixele až-, ažu- și už-, užu-. Se recomandă folosirea lui ažu- și užu- numai cu verbele care încep cu consoanele š, ž. Potrivit autorului, cu adjectivele ar trebui folosit numai api-. Aceasta înseamnă cel mai probabil că, din cauza particularităților ortografice, în gramatică au fost confundate prefixele api- și apy-, aparținând unor părți de vorbire diferite (vezi 4.3.2). 5.2.7. AT- ȘI ATA-. Se pare că nu se face nicio distincție semantică între aceste prefixe. Prin urmare, în gramatică, deosebirea dintre ele este doar o problemă de ortografie: sunt indicate nu mai puțin de cinci cazuri în care trebuie scris at- și trei în care trebuie scris ata-. At- se scrie: 1) cu verbe reflexive – atsikalbėti, atsidūti; 2) cu verbe care încep cu vocale – atarti, atarditi, atesti, atęti, atieškoti, atirti; 3) cu infinitivele verbelor care încep cu consoanele b, g, j, k, l, m, n, p, r, s, š, t, v, z, ž și cu formele derivate din acestea, cu excepția participiilor pasive la timpul trecut – ataneštas, atnešti, atnaujinti, atpešti, atpilti, atrasti, atrašyti, atsakyti, atšaukti, atvežti, atžingti, atžibti, atrasti, atsakiti, atvariti, atžlobinti; atnešti, atpešti, atšaukti, atžėlti; 4) cu participiile active la prezent și la trecutul simplu – atnešis, atpe- ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 97 šis₁₃₃,₃; 5) iar, în general, la infinitiv mai des apare at- decât ata-, mai ales înainte de n, p, š, s, de exemplu atnešti, atpėšti, atpilti, atšavkti₁₃₃/₃₃. Ata- se scrie: 1) cu verbe care încep cu consoanele d și t și cu derivatele lor – atadirbti, atadirbimas, atadėti, atadejimas, atadūti, atadavimas, atatravkti, atatravkimas, atatvėrti, atatvėrimas, deși apar și atdirbti -bimas, atdėti -dejimas, atduoti -davimas₁₃₄/₃ (observăm că regula nu este strictă; se pare că se bazează pe fapte din vorbirea vie, ceea ce înseamnă că în dialect nu se evită foarte strict grupurile consonantice incomode); 2) mai des cu verbele de conjugarea întâi la persoana a treia singular a prezentului și a trecutului simplu, înaintea consoanelor n, p, š, s – ataneša -eₐ, atapeša²⁰ -eₐ, atašavk’a -kea bėt vienog sakosi yr atšavk’a, atšavkėa – arba trumpaj sakunt prieš š abu at yr ata tiek pat išsirunda₁₃₄/₆ (în esență, se afirmă că variantele prefixale se folosesc ca sinonime); 3) cu participiile pasive la timpul trecut și cu unele alte forme verbale (nu este cazul să oferim exemple, întrucât mai întâi se susține o formă (cu ata-), dar imediat se admite că se folosește și cealaltă formă (cu at-)). Așadar, vedem că încercarea de a distinge variantele acestor prefixe și de a le stabili o ortografie strictă este foarte neclară. De fapt, prezența prefixului înaintea rădăcinii nu are nicio legătură cu forma gramaticală a verbului, indicată prin sufixe sau terminații, iar autorul gramaticii amestecă aici aspecte fonetice cu aspecte gramaticale, care nu au absolut nicio influență asupra folosirii și ortografiei variantelor prefixale. Din această expunere complicată se poate concluziona doar că în dialectul lui Daukša se folosea și forma mai lungă a prefixului – atanešas, atanešiau, însă formele scurte erau folosite mai des, după cum se afirmă în al cincilea caz al regulii pentru at- și în toate cazurile ortografice pentru ata-. Regulile de folosire a prefixelor at- și ata- nu includ varianta prefixală ato-. Autorul însuși o folosește rar și doar menționează o singură dată, separat, că se scrie cu substantivele (vezi 3.3.2). O altă variantă a acestui prefix, ati-, nu este nici folosită, nici comentată. În limbajul autorului gramaticii însuși există foarte puține atestări ale derivatelor cu prefixul at-, dar și acestea arată că variantele prefixale nu sunt distinse sistematic în vreun fel. Sunt folosite doar câteva derivate cu prefixul at- și variantele lui, așa că le putem menționa pe toate: atmėsti – atameta, atametam’o s, atametamunt, atmėsdami, atmėasti, atmėtimas, atmėtus; atimti – atjiemis; atmainyti ‘a schimba’ – atmainamas, atmainimu, atmaino; atrasti – atrastie, atradimų; atsakyti – atsakiti, atsakunt’c’u. 5.2.8. Relația dintre prefixele až- și už- din DG este mult mai complicată. Autorul gramaticii avertizează categoric că încurcarea acestor prefixe este o greșeală foarte gravă. Motivația semantică a acestei cerințe este următoarea: unul înseamnă – aždengti (a acoperi) ochii unei persoane aflate în picioare, iar cu totul altceva înseamnă – uždengti (a acoperi) ochii unei persoane culcate₁₃₅/₅; sau unul înseamnă – užduoti ceva cuiva aflat deasupra (pe deasupra, în sus) (nu de la, nu dinspre partea de sus), iar cu totul altceva înseamnă – ažduoti, a da ceva cuiva dintr-o parte, lateral (de la început, de la capăt, din mijloc, de la, de dedesubt, de deasupra, de la margine sau dinspre margine)₁₃₅/₂₈. Un alt motiv îl reprezintă regimul diferit al derivatelor acestor prefixe. Explicațiile lui Daukša sunt complicate și confuze, din cauza faptului că limbajul științific și terminologia nu erau încă formate; de aceea, diferența se înțelege cel mai bine din exemplele oferite. Potrivit lui, derivatele cu prefixul už- guvernează construcția cu prepoziția ant, acuzativul și ilativul: užjoti ant kalno, užeiti ant bažnit’os, uždėti peilį ant stalo, užstoti ant kel’ō, uždėti akmenį ant kel’ō, užžengą dangun, uždava sieną viršun₁₃₅/₁₀. Prefixul až- gu- 20 În cuvintele ataneša și atapeša, prefixul at- a fost corectat în ata-. 98 | ANTANAS SMETONA …valdo konstrukciją su prielinksniu až, galininku ir įnagininku: ażoti až kalno/-u, ažėti až bažnit’os/-u, aždeti peili až stalo/u, ažstoti až keł’ol-u, ažvariti galvijus až kal-no/-u, až keł’ol-u; <...> ažstoti kedų; ażmegsti akmenimis keł’ų, ažtajisiti žabais pili-mų135/19. Aici este foarte util să examinăm nu exemplele autorului prezentate în gramatică, ci felul în care el însuși folosește aceste prefixe și prepoziții: în total, ele apar de 32 de ori; prepoziția už, užu nu este folosită deloc; prepoziția až, ažu apare de 4 ori (gal’ame skaityti ažu klajdy124/7, ažu toki skaityti131/33 prijemtu ažu ligu140/21 prijemtas ažu pirmų182/3); derivatele cu prefixul až-, ažu- apar de 25 de ori (ażginti149/30, ażgre-simo130/23, ažlajkidami149/17, ažrakintin’ąj136/13, ażsimajno125/10, ażsitil’a114/26, ażtil’a113/26, ažutil’a166/16, ažsitūr’a187/3, ażutur’a174/24, ažudravaimu136/29, ažujiema139/35, ažulajko158/14, ažustoja167/5, substantivul ažuvardis129/21); derivatele cu prefixul už-, užu- apar de 3 ori (užžymėtos128/24 și două adjective užgamin’aji137/22, užgamin’ūsie172/17). Așadar, descrierea prepoziției až, ažu și a prefixelor až-, ažu- și už-, užu-, folosite de dialectul estic al lituanienilor de câmpie, este confirmată și de cercetările lui Zigmas Zinkevičius (Zinkevičius 1966: 428). Desigur, descrierea lui Daukša reflectă situația dialectală de la mijlocul secolului al XIX-lea: pe lângă sensul „pe”, už- include și sensul ilativului – užjoti ant kalno, užžengti dangun, užduoti viršun. Cele două derivate cu prefixul už- folosite de autorul gramaticii sunt, de asemenea, sistematice: užžymėtos – sunt avute în vedere semnele de accent scrise ant deasupra literelor; vardas užgaminis – de la užgamas „popor, neam”, avându-se în vedere tautovardis, vardas tautinis, iar aceasta este probabil de pus în legătură cu užgimęs ant Lietuvos. Ar trebui menționate și două substantive verbale care au ambele prefixe: ažurašas, užrašas213/3. Conform regulii lui Daukša, ažurašas ar trebui să însemne „titlu”, iar užrašas ar corespunde probabil sensului modern al lui užrašą. 5.2.9. Se pare că PAR- și PER- au fost puse în paralel probabil numai datorită asemănării formale, deoarece în unele dialecte ele coincid: parlaužti – perlaužti, parkirsti – perkirsti. Și aici se încearcă explicarea sensului derivațional al acestor derivate cu prefix, ceea ce arată că prefixele respective nu sunt variante ale unui singur prefix; de aceea, nu se poate decât presupune că Daukša cunoștea fenomenul confuziei dintre aceste prefixe, dar că în gramatica sa le-a separat clar în scop normativ. E drept că nu găsim niciun avertisment (iar avertismentele sunt, în general, frecvente aici) potrivit căruia una sau alta dintre variantele de pronunțare ar fi o greșeală gravă; de aici se poate deduce că Daukša însuși distingea clar derivatele cu aceste prefixe și nu auzise ca cineva să le confunde. Pe de altă parte, ortografia prefixului și a prepoziției per – pe,r – arată că se puteau pronunța diferit: atât par, cât și per. În gramatică sunt distinse două sensuri derivaționale ale derivatelor cu prefixul par-: direcția acțiunii spre propria casă și acțiunea cu sens individual: 1) par se adaugă numai verbelor care denumesc o mișcare și indică întoarcerea persoanei sau a obiectului, ori readucerea acestuia134/19 – parvažiuoti, pareiti, parjoti, parkakti – și nu se poate forma cu toate verbele, ci numai cu cele de direcție; 2) a vinde, a vinde tot ce e pe piață. Pentru derivatele cu prefixul per- sunt stabilite patru sensuri derivaționale: indică traversarea a ceva pe deasupra [1], prin interior [2] sau realizarea în exces [3]134/28, repetarea, încheierea, refacerea [4]134/33 – pe,reiti, pe,rjoti, pe,rvaž’uoti, pe,rbegti, pe,rdauti, pe,rarti, pe,rskajiti, pe,rdirbti134/29, 134/31, 134/34. După cum s-a menționat, grafia polifonică pe,r nu permite stabilirea formei reale a prefixului și a prepoziției. Manuscrisul gramaticii conține și greșeli. Prefixul și prepoziția per sunt scrise o singură dată, din greșeală, ca par134/32. Pe baza acestei greșeli s-ar putea presupune, cu oarecare rezervă, că autorul gramaticii însuși folosea forma per par, deși, după cum s-a spus, distingea clar sensurile. ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE 99 5.2.10. În gramatică sunt discutate separat și sensurile prefixelor BE-, NEBE- ȘI TEBE-. Uimește, mai întâi, intuiția gramaticală de care uneori le este încă lipsă cercetătorilor din zilele noastre. Este vorba despre identificarea celor două sensuri ale derivatelor cu prefixul be-: mai întâi este observată funcția pur formală, gramaticală a lui be- — nu aceea de a schimba sensul verbului și al derivatelor sale, ci aceea de a îndepărta marca reflexivă de la terminație, pentru a facilita flexiunea: Bėa se adaugă verbelor al căror sens, de cele mai multe ori, nu îl schimbă, dar uneori lots înseamnă do – sau – gi se adaugă cel mai adesea verbelor reflexive132/16. Deși în capitolul despre prefixe (prepoziții) nu este dat niciun exemplu de folosire a lui be- cu această funcție, afirmația este reluată mai departe, în capitolul despre flexiunea participiului, cu exemple: dᶜ’avg’untisis‘ arba beᵃsidᶜ’avg’untis; dᶜ’avg’untisi arba beᵃsidᶜ’avg’unti; dᶜ’avg’untisi arba beᵃsidᶜ’avg’unti207/26. Sau un alt exemplu: dedamas (beᵃsideᵃduntᶜ’as)130/1. Funcția prefixului be- nici măcar nu a fost sesizată mult mai târziu de Juozas Balčikonis. Comentând o afirmație asemănătoare dintr-o teză, acesta scria: „Afirmația că «be- este chiar necesar pentru forma participială reflexivă» este o erezie cât se poate de vie. Particula be- conferă verbului un anumit sens.” (Balčikonis 1978: 333). Mai târziu, Paulauskienė și Tarvydaitė (1986: 154–156) au demonstrat în mod pe deplin convingător că prefixul be- îndeplinește totuși funcția de a îndepărta marca reflexivă de terminația flexionară. Un alt sens al derivatelor cu prefixul be-: beᵃ, adăugat la substantive, exprimă lipsa sau se redă prin aceeași prepoziție cu genitivul, de pildă: beᵃkojis înseamnă același lucru ca „fără picior”, „fără picioare” ori „fără picior, fără picioare”132/21, adică derivatul cu prefixul be- indică lipsa obiectului desemnat de cuvântul de bază și corespunde pe deplin construcției sintactice cu prepoziția be. Cu alte cuvinte: besidžiaugianti este un verb cu prefix, în timp ce begalvis este o construcție sintactică contractată (un compus). În gramatică sunt distinse prefixele autonome nebe- și tebe-. Diferența dintre sensurile lor este clară: nebe- înseamnă aproape același lucru ca jau ne-, iar tebe- înseamnă aproape același lucru ca dar – Nebedarašau, ką neᵃ tiek pat kaip jau n’ėa rašav, tebedarašav, tebebeg’a-ras, ką n’ėa tiek pat’ kaip – do rašav132/26, 132/30. Autorul gramaticii observă și sinonimia construcțiilor: pe lângă jau nerašau, se poate spune și jau neberašau, iar pe lângă dar rašau, se poate spune și dar teberašau. Prin aceasta, Daukša pare să recunoască faptul că descrierea sensurilor prefixelor nebe- și tebe- este insuficientă. 6. DERIVAREA ADVERBELOR 6.1. Primului grup de formare a adverbelor, după cum s-a menționat în prezentarea generală a derivării (vezi 2.5.), îi sunt atribuite adverbele formate regulat cu formantul -ai. Într-adevăr, la început autorul pare să nu observe acest formant – afirmă că adverbele se formează de la nominativul adjectivelor și participiilor cu terminația -as, prin înlocuirea lui -s cu -j: g’araj (: g’aras), mil’a-maj (: mil’amas)174/20. Aceasta este o abordare formală, deoarece terminația este segmentată, deși, în realitate, terminația nu poate fi segmentată ca morfem. Odată segmentat morfemul, se trece automat la nivelul unităților lingvistice nesemnificative (fonemelor). Probabil că se procedează astfel pentru a prezenta materialul în manual într-un mod cât mai inteligibil și ușor de reținut. Cazurile de acest tip de derivare prezentate în continuare arată că autorul distingea formantul adverbial -aj. Se afirmă că adverbele se formează de la genitivul adjectivelor și participiilor cu terminațiile -is și -us, prin înlocuirea terminației -o sau -aus cu formantul -aj: didᶜ’aj (: didis, didᶜ’o), 100 | ANTANAS SMETONA gal’unt’ė aj (: gal’untis, gal’unt’o), nęatikus’aj (: nęatikis, nęatikus’o), plat’c’aj (: platus, plataus), gard’aj (: gardus, gardavs), giedr’aj (: giedrus, giedravs)174/24. Se precizează, de asemenea, că ultima consoană a temei se palatalizează întotdeauna, iar t, d devin č, dž. Aici sunt câteva aspecte neobișnuite. În primul rând, se propune formarea adverbelor de la genitiv, deși s-a explicat că t, d de la sfârșitul temei devin africatele č, dž. Se pare că logica era următoarea: genitivul are de obicei deja č, dž rezultate din această transformare, astfel încât regula devine mai scurtă, mai clară și mai ușor de înțeles. Totuși, după prezentarea exemplelor s-a văzut că această schimbare nu are loc la genitivul temelor în -u (platus, plataus); prin urmare, a fost necesară precizarea palatalizării consoanei finale a temei, transferată în categoria adverbului, precum și a transformării lui t, d în č, dž. O altă afirmație oarecum neobișnuită la prima vedere este că adverbele se formează de la adjective și participii cu terminația -is. În realitate, există un singur astfel de adjectiv – didis – și acesta poate fi considerat o excepție. Însă terminația de nominativ singular masculin a participiului activ de trecut simplu este scrisă sistematic în DG ca -is: netikis, atnešis, atpešis, matis și coincide pe deplin cu terminația de nominativ singular masculin a timpului prezent, de exemplu: galiuntis, dirbuntis. Uneori se pot forma adverbe și de la aceste participii, dacă sensul cuvântului de bază permite acest lucru, de exemplu, netikusiai (: netikęs, netikusio), deși adverbul format din aceste forme este adesea considerat astăzi o greșeală. 6.2. Un alt grup de adverbe menționat în capitolul despre formarea adverbelor este cel cu terminația -i: arti, toli, anksti. Se afirmă că de la acestea se formează adjective: tolus, tolimas (: toli), artus, artimas (: arti), unkštus, unkštis (: unkšti)174/29. Având în vedere și derivații de la arti, toli descriși în alte capitole ale gramaticii, se poate presupune că Daukša consideră drept cuvinte de bază arti, toli, anksti. Acest lucru este corect, dar arti, toli, anksti sunt, istoric, formații derivate, cel mai probabil din adjective. În plus, autorul gramaticii discută despre formarea adjectivelor în capitolul despre formarea adverbelor. Deși a folosit el însuși adjectivele artus, ankstus, tolus, nu observă derivarea cu sufixele -umas, -yvas din adjective. Materialul este suficient pentru a formula concluzii și a identifica tipurile de derivare, dar acestea au rămas fără o sinteză. În încheiere, autorul gramaticii atrage atenția că aceste adverbe se pot scurta și mai mult: tol’, art’, unkšt’174/30. În general, derivarea de la adverbele anksti, toli, arti este menționată în mai multe locuri: la derivarea substantivelor (vezi 3.1.11), la derivarea adjectivelor (vezi 4.1.6) și la derivarea verbelor (vezi 5.1.4). 6.3. Despre formarea adverbelor se scrie, cu diferite ocazii, și în alte părți ale gramaticii. De exemplu, în legătură cu sinonimia formantelor adverbiale -aj și -u – grajtokaj aba grajtoku, tolokaj aba toloku129/29, 129/30. Aici nu este prea clar dacă acestea sunt într-adevăr adverbe, deoarece, din punct de vedere funcțional, pot fi și forme adjectivale invariabile, cf.: man gerai – man geru – man gera. Autorul gramaticii însuși folosește atât adverbe, cât și forme impersonale de stare cu formantul -u, corespunzător formantului -a din limba literară contemporană: kas ir reg’as buti labai doru157/15 – fără îndoială, o formă adjectivală invariabilă; kadu164/28, tadu158/14, slapt’ų168/22 – fără îndoială, adverbe. Prin urmare, nu există niciun motiv să ne îndoim de afirmația autorului gramaticii că formele grajtokaj aba grajtoku129/29, tolokaj aba toloku129/30 sunt sinonime, iar adverbele cu formantul -u reprezintă o trăsătură estică evidentă. Pe de altă parte, trebuie reținut că în DG, în a treia grupă din capitolul despre formarea adverbelor, este inclusă tocmai forma adjectivală impersonală de stare šaltu arba šalta175/5. Într-un alt loc, unde se discută particularitățile declinării numelui, se menționează trecerea instrumentalului la adverbe: kai kurie iš jų nors ir turi visus linksnius, bet nulaužtuose linksniuose įgyja kitą reikšmę, kaip šit: slapt’ų, šalin (nuo slaptis, šalis), tolin, artin’, it.t. Visi tokie vardai gali būti ŽODŽIŲ DARYBA K. K. DAUKŠOS GRAMATIKOJE | 101 vadinami prieveiksmiais...168/23, adică sensul instrumentalului (și al ilativului) se poate modifica într-atât, încât acele cuvinte nominale ajung chiar să devină adverbe. Aceasta este o observație foarte importantă, care arată diversitatea formării adverbelor. În DG, instrumentalul singular al ambelor genuri are, în paradigmele vechi, de obicei terminația -u. Se subliniază chiar insistent că este o greșeală gravă să se spună sukalba, su rikšte arba su rikšti, su širdc’a arba su širdi; su kumede aba su kumedži, su žole aba su žoly124/ – trebuie spus su rikšt’ų, šird’ų, kumedų, žolų, kalbu. Tot în capitolul despre formarea adverbelor din DG (deși, de fapt, acolo se discută formarea formelor, nu a cuvintelor) se vorbește și despre formantul de derivare adverbială -yn – šiltėlin (: šiltėlėsnis), šiltin (: šiltėsnis), în timp ce în paradigmele de flexiune ale numelor acest formant este numit terminație de ilativ.175/9 7. CONCLUZII În gramatica lui Kazimieras Kristupas Daukša, formării cuvintelor i se acordă mult mai mult spațiu decât în gramaticile limbii lituaniene scrise până atunci. Deși formarea cuvintelor nu este încă înțeleasă aici ca o secțiune unitară a gramaticii, se distinge deja clar separarea derivării de compunere și tratarea lor în secțiuni separate. Prin urmare, despre formarea cuvintelor în gramatica lui Daukša se poate vorbi deja ca despre o secțiune autonomă a gramaticii și se pot formula următoarele concluzii din modul în care este înțeleasă și prezentată: • Comparativ cu gramaticile predecesorilor și contemporanilor săi, în gramatica manuscrisă a lui Daukša se acordă o atenție incomparabil mai mare formării cuvintelor, iar aceasta este tratată la un nivel teoretic superior. • Nu s-a stabilit încă locul formării cuvintelor în gramatică. Aceasta este înțeleasă în trei moduri: derivarea și compunerea sunt numite și descrise în secțiuni distincte; unele aspecte ale formării cuvintelor sunt descrise ca părți organice ale descrierii părților de vorbire (descrierea flexiunii verbului începe cu observații despre formarea cuvintelor, iar cea mai mare parte a descrierii prepozițiilor este consacrată formării cuvintelor); pentru unele aspecte ale formării cuvintelor nu s-a găsit deloc un loc, acestea fiind prezentate în secțiuni separate, plasate întâmplător (formarea formelor pronominale definite, formarea formelor de gen). • S-a renunțat la formarea prin desinență (sau aceasta nu a fost înțeleasă deloc): formarea propriu-zisă a substantivelor prin desinență (stalius) nu este menționată deloc, iar derivatele verbale cu prefix și desinență sunt atribuite compunerii. • Compunerea și derivarea nu sunt abordate în general, ci în funcție de părțile de vorbire, adică se întrevede deja faptul că formarea cuvintelor diferă în mod fundamental de la o parte de vorbire la alta. • Formarea substantivelor prin prefixare este înțeleasă ca un tip de compunere, iar acest lucru este justificat teoretic și prin exemple. • Se înțelege deja teoretic că diferitele părți de vorbire au inventare diferite de formante derivaționale. • Ca în toate gramaticile predecesorilor și contemporanilor săi, cercetarea și înțelegerea afirmațiilor sunt mult îngreunate de numărul redus de exemple și de lipsa unui context mai amplu, fără de care unele fenomene nu pot fi evaluate deloc. • Formele de adjectiv și de participiu fără distincție de gen sunt atribuite pe deplin justificat adverbelor. • În secțiunile despre formarea cuvintelor nu sunt neglijate nici aspectele normării limbii: diverse variante ale normei de formare a cuvintelor sunt evaluate uneori în mod motivat, iar alteori bazându-se doar pe intuiția lingvistică. 102 | ANTANAS SMETONA ŠALTINIAI ČIULDA, J. Trumpi samprotavimai apie žemaičių kalbos gramatikos taisykles. Parengė Giedrius Subačius, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla, 1993. (Lietuvių atgimimo istorijos studijos, 6.) DAUKŠA, K. K. Trumpa kalbmoakslea li’žuv’o li’etuvįsko li’nkiškaj išguldīta pear Kaz’ų (Kazimier’ų) Kris’u (Krištap’ų) Davkši. Rankraštis, VU rankraštynas, F 119–516. KASAKAUSKIS, K. Grammatyką języka żmudzkiego ułożona przez X. Kalixte Kossakowskiego: Kalbrieda ležuwio žiamaytiszko, Wilno, 1832. KLEIN, D. Gramatica Litvanica, 1653. Cituojama pagal: Pirmoji lietuvių kalbos gramatika: 1653 metai, red. Jonas Kruopas, Vilnius: Valstybinė politinės ir mokslinės literatūros leidykla, 1957. OSTERMEYER, G. Neue littauische Grammatik, Königsberg, 1791. RUHIG, P. Anfangsgründe einer Littauischen Grammatic, Königsberg, 1747. SCHULTZ, T. Compendium Grammaticae Lithvanicae. Cituojama pagal: Sapūno ir Šulco gramatika, spec. red. Bonifacas Stundžia, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas, 1997. Universitas Linguarum Litvaniae, red. Kazimieras Eigminas, Vilnius: Mokslas, 1981. X. D. K. P. S. Prawidła Języka Litewskiego Czyli Grammatyką Litewską. Cituojama pagal: X. D. K. P. S. lietuvių kalbos gramatika: XIX amžiaus pradžia. Parengė Giedrius Subačius, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas, 2002. LITERATŪRA AMBRAZAS, V., red., 1997: Dabartinės lietuvių kalbos gramatika, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. BALČIKONIS, J. 1955: Surastas kalbos mokslo dokumentas. Tiesa 1955 04 16. BALČIKONIS, J. 1978: Rinktiniai raštai 1, Vilnius: Mokslas. BŪGA, K. 1923: Medžiaga lietuvių kalbos žodynui ir šnektoms tirti. Tauta ir žodis 1, 344–345. DŽEŽULSKIENĖ, J. 2001: Lietuvių kalbos substantiva mobilia (mobilieji daiktavardžiai). Daktaro disertacija, Vilnius. FRAENKEL, E. 1962, 1965: Litauisches etymologisches Wörterbuch 1–2, Heidelberg: Carl Winter, Goettingen: Vandenhoeck & Ruprecht. KEINYS, S. 2000: Dabartinės lietuvių kalbos žodynas, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidybos institutas. LKŽ₁–ₓₓ: Lietuvių kalbos žodynas, Vilnius. PAULAUSKIENĖ, A., TARYDAITĖ, D. 1986: Gramatikos normos ir dabartinė vartosena, Kaunas: Šviesa. PAULAUSKIENĖ, A. 1994: Lietuvių kalbos morfologija (Paskaitos lituanistams), Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla. SABALIAUSKAS, A. 1979: Lietuvių kalbos tyrinėjimo istorija iki 1940 m., Vilnius: Mokslas. ULVYDAS, K., red., 1965: Lietuvių kalbos gramatika 1, Vilnius: Mintis. URBUTIS, V. 1978: Žodžių darybos teorija, Vilnius: Mokslas. VAITKEVIČIŪTĖ, V. 1994: Lenkų–lietuvių kalbų žodynas, Vilnius: Enciklopedija. ZINKEVIČIUS, Z. 1966: Lietuvių dialektologija, Vilnius: Mintis. ZINKEVIČIUS, Z. 1994: Lietuvių kalbos dialektologija, Vilnius: Mokslo ir enciklopedijų leidykla. Antanas Smetona Lietuvių kalbos katedra Vilniaus Universitetas Universiteto g. 5, 01122 Vilnius, Lietuva Gauta 2003 09 15