Mažmožiai 2–3

ACTA LINGUISTICA LITHUANICA L (2004), 135–138 NOTE Remarks MĂRUNȚIȘ 2 Rolandas Mikulskas (Acta Linguistica Lithuanica 48, 87) asociază adverbul v’įršū·n, consemnat în dialectele samogițiene (KrŠ), cu locativul dialectelor aukštaițiene răsăritene viršūn (astăzi se spune mai ales v’įr.šū· ~ viršūo, āpsukū· ~ apsukuo, v’el.tu· ~ veltuo și multe altele). Acest lucru este extrem de îndoielnic (cf. formele folosite acolo (KrŠ) și în alte părți: pàškūn., pàškuna·, šàl’īn., ž’ė.m’ie ~ žėmė(n): m’ėšk ž’ė.m’ie | n’ėkūnck etc.). Acel vocalism lung u· pare să îndemne la o altă interpretare. Apariția acestui sonant n a fost explicată de multă vreme de dialectologi: de Kazimieras Būga (Rinktiniai raštai 1, Vilnius, 1958, 397–398, 588; III 692–693), Zigmas Zinkevičius (Lietuvių dialektologija, Vilnius, 1966, 196–198; este regretabil că sunt oferite doar forme transpuse), Vladas Grinaveckis (Žemaičių tarmės istorija, Vilnius, 1973, 332–334), precum și de autorul acestor rânduri („Kelios pastabos dėl formų šų, sesų“, Baltistica 2 (2), 1966, 205–207; Lietuvių kalbos tarmių morfoneminiai reiškiniai, Vilnius, 2001, 167–169). În paradigma cu u·, în samogițiana sudică este destul de răspândită forma šū·n ~ šuōn (= câine), rūdū·n ~ rudūon (= toamnă), vā·kā·n ~ vaikāon (= copilului), vāik’ū·n ~ vaikūon (= copilului, băiatului), pavā·sar’ū·n (și pavā·ser’ū·n PVN) ~ pavāseriuon (pavaseriuo), bū·ndže ~ būonže (= coajă), jū·nc ~ jūns (= voi), v’ēltū·n ~ vēltuon (= în zadar) VARN, UŽv, PVN etc.; la fel, v’įr.šū·n va fi căpătat acel n neetimologic de la -u· (<-uo) apărut în terminație. Întreaga istorie a acestor cuvinte susține această ipoteză: mai ales paradigmele în care după u· există întotdeauna n (cf. autorul, Baltistica 2 (2), 205–206), iar după diftongoidul u·⁴ este puțin probabil ca sonantul să se fi adăugat, la fel ca după -ou < -uo din samogițiana nordică; în samogițiana vestică nu s-a atașat nicăieri după -o· < -uo. Vytautas Vitkauskas Lietuvių kalbos institutas P. Vileišio g. 5, 10308 Vilnius, Lietuva Primit 2004 04 07 MĂRUNȚIȘ 3 Sonanta r poate fi dură sau moale; în graiurile lituaniene variază uneori. Iată cazurile: a. o parte dintre dialectele sudice de aukštaitiană nu au deloc r’; înaintea vocalelor de serie anterioară, unii vorbitori de aukštaitiană din zona Vilniusului și din Utena o pronunță dur (Z. Zinkevičius, Lietuvių dialektologija, Vilnius, 1966, 153–156; Lietuvių kalbos atlasas II, harta 87); 136 | PASTABOS b. uneori se pronunță dur înaintea diftongului redus -ai: rai.kštė ‘raikštė’ Drsk, Rtn, krau.šis ‘kriaušius’ Kb, Vrn, krai.vas ‘kreivas’ Drsk etc.; c. în grupul *rj > *ri > r: brau.na ‘briauna’ Užv, Krš, Krtv, krau.š’is (în limba standard kriaušis) Krš, Rdn, Tl, Eig, kruokt’ė ‘verkti’ (în limba standard kriokti) Tl, Rdn, Varn, Šv, Rt, rä.uš’es ‘riaušės’ Šv, Grdm etc. Se adaptează la acestea împrumuturile krū’ks (aukšt. krūkas), šrūps (în samogițiana de nord și aukštaitiană š’r’ūps | š’r’ūbas), krau.č’ūs ‘kriaučius, croitor’, krū’k’is ‘kriukis, cârjă’ Krš, Krtv, Šauk, krū.k’is ‘idem’ Rdn, Trš, Tl etc. Se cunoaște aria samogițiană în care *rjau, *rja, *rjo, *rju, *rjū au evoluat în rau, ro, ru, rū și unde nu are loc nicio întărire a lui r înaintea vocalelor de serie anterioară (cf. autorul, Lietuvių kalbos tarmių morfoneminiai reiškiniai, Vilnius, 2001, 158–161). Întocmitorii volumului de fonetică al LKAII nu prevăzuseră cercetarea acestui fenomen; transpunerea faptelor dialectale nu era uniformizată, astfel că multe nedumeriri fuseseră deja ridicate mai devreme, dar și acum persistă confuziile. De exemplu, cuvântul sukrokė din LKŽXIX 626 (dial. sùkruok’į Krš) este corectat la sukriokė (R. Mikulskas, Acta Linguistica Lithuanica 48, 87), iar krū’kas din Klvr este încadrat la kriūko1, deși nici acolo nu poate fi vorba de vreo întărire a lui r (decât, poate, într-un caz extraordinar). Așadar, problema *rj + a, a˙, u, u˙ continuă să fie asociată cu întărirea și palatalizarea lui r, deși aici este vorba despre căderea vechiului *i și despre analogia apărută ulterior (când în graiuri se generalizau numai rau, ro˙, ru, ru˙ sau r’au, r’o, r’u, r’u˙). În fiecare caz trebuie cercetate în profunzime structura și sistemul graiurilor. Vytautas Vitkauskas Lietuvių kalbos institutas P. Vileišio g. 5, 10308 Vilnius, Lietuva Primit la 2004 04 07 POATE UN LOC GOL SĂ ÎNSEMNE CEVA? În articolul profesorului Vladas Žulys „Despre așa-numita copulă zero” (Acta Linguistica Lithuanica 48, 177–184), se polemizează cu Dabartinės lietuvių kalbos gramatika (Vilnius, 1994), în care enunțuri precum Oras gražus sunt considerate a avea o copulă zero. Autorul articolului consideră că termenul de copulă zero (și, în general, de forme zero) este defectuos. Această opinie este respectabilă. Aș dori doar să spun câteva lucruri despre argumentele prin care se încearcă susținerea ei. Primul dintre ele este afirmația atribuită lui Immanuel Kant: Niekas neturi požymių. Autorul mai adaugă: Nieku plaukai neauga. Dacă o clasă este goală, atunci nu are niciun element, iar numai elementele pot avea trăsături. Prin urmare, afirmația ar fi logic contradictorie: Nors jungties ir nėra (nimic), dar ea are semnificația modului indicativ, a timpului prezent (o trăsătură) (p. 178). Acceptând regulile jocului propuse de autorul articolului — autoritățile să fie lăsate teologiei — nu voi menționa niciuna dintre numeroasele lucrări scrise despre formele zero. Afirmațiile logice citate sunt corecte, dar nu contrazic deloc concepția despre zero prezentată în Gramatică. Zero-ul lingvistic nu este vreun obiect sau element empiric inexistent, echivalent cu nimicul. Termenul desemnează absența unui indicator formal al unui membru al paradigmei gramaticale, care, datorită 1 variantele krūko, kruko, kriūko au fost evitate de Mikulskas, din comoditate, la fel ca alternanțele vašas (și imposibilul ašas), ą˙nčas, ūnčas, vō˙ṙšos, lō˙rsas (vezi R. Mikulskas, Acta Linguistica Lithuanica 46, 85).