Gedanken zur Grammatikalisierung (frei zusammenhängende Bemerkungen)

ACTA LINGUISTICA LITHUANICA LII (2005), 119–156 Gânduri despre gramaticalizare (remarci libere, dar legate între ele)* BOHUMIL VYKY̌PEL Ústav pro jazyk český AV ČR Articolul de față tratează noțiunea de elemente gramaticale ale limbii (în opoziție cu elementele lexicale). Se disting două concepții despre gramaticalitate: una care se concentrează asupra conținutului și alta care se concentrează atât asupra conținutului, cât și asupra expresiei (adică asupra semnelor). În continuare, conceptul de gramaticalizare formulat de Christian Lehmann este comparat cu tipologia Școlii de la Praga. În concluzie, se fac câteva remarci privind relația dintre teoria gramaticalizării și metoda lingvistică generală. 1. Unul dintre subiectele cu care se ocupă frecvent lingviștii generaliști în zilele noastre pare să fie așa-numita gramaticalizare. Într-un anumit sens, la începutul acestui interes reînnoit se află, după cum se știe, lucrarea programatică a lui Christian Lehmann Thoughts on grammaticalization.. Aceasta a fost republicată acum ceva timp (Lehmann 2002), iar eu profit astfel de ocazie pentru a reflecta și eu asupra gramaticalizării. Cartea lui Lehmann este, din păcate, un fragment (iar partea a doua anunțată pare — mai ales din punctul de vedere al lingvisticii generale — încă și mai interesantă…), însă reprezintă, fără îndoială, cea mai coerentă contribuție teoretică la această problemă și, în general, o carte interesantă și instructivă din toate punctele de vedere. Cât despre caracterul ei fragmentar, nimeni altul decât Louis Hjelmslev (1968: 114) a scris că nimic nu este mai frumos pentru un om de știință decât să vadă înaintea sa ceea ce mai este de făcut. Totuși, înainte de tratarea propriu-zisă a subiectului, să facem încă două observații (în parte anticipative): 1.1. Când a abordat conceptul de tipologie, Petr Sgall (1971) a împărțit diferențele dintre disciplinele lingvistice care se numesc tipologie în două grupuri principale: cele care constau în folosirea unui singur cuvânt (și anume, tipologie) pentru concepte diferite și cele care constau în folosirea unui cuvânt (și anume, tipologie) pentru diferite concepții despre același concept intuitiv de bază. Ne confruntăm cu ceva asemănător în cazul termenului gramaticalitate: primul caz tratat de Sgall apare în diferența dintre conceptul „american” al gramaticalității ca „corectitudine” și cel „european”, descris în mod sugestiv și de Lehmann (2002: § 2.1.), în * Îi mulțumesc lui Markus Giger (Praga) pentru corectura lingvistică și inspirația privind conținutul. 120 | BOHUMIL VYKYPĚL în care entitățile gramaticale sunt privite în opoziție cu cele lexicale; al doilea caz îl întâlnim în deosebirea dintre diferitele concepții asupra conceptului european de gramaticalitate. În cele ce urmează, mă voi ocupa — asemenea lui Lehmann — desigur, numai de al doilea caz (deși, într-un loc, voi ajunge pe neașteptate și la primul). 1.2. În general, se pune întrebarea de ce ar trebui, de fapt, să ne ocupăm de gramaticalitate și de gramaticalizare. Un răspuns provizoriu ar putea fi: pentru că acestea constituie unul dintre instrumentele lingvistice de descriere și explicare. Voi reveni mai târziu și asupra acestui aspect. 2. Una dintre problemele abordate în mod repetat — uneori mai mult, alteori mai puțin — mai ales în tradiția lingvistică europeană, este diferența ciudată dintre așa-numitele entități lexicale și cele gramaticale ale limbii: se consideră că unele elemente ale limbii — fie că este vorba (în funcție de concepția generală asupra limbii adoptată de cercetătorii respectivi) de semne, de conținuturile semnelor sau de componentele conținuturilor semnelor — pot fi sau chiar trebuie împărțite în aceste două mari grupuri. În general, teoriile gramaticalității sau ale gramaticalizării se pot împărți în două mari grupuri. Unii cercetători își caută criteriile gramaticalității (gramaticalizării) numai în planul conținutului (oricum ar fi acesta conceput), în timp ce alții țin seama și de modul în care sunt exprimate elementele de conținut cercetate. 2.1. După cum se va vedea mai târziu, este important în contextul nostru să menționăm că unul dintre lingviștii care aparțin primului grup este Petr Sgall. Formularea de către Sgall a așa-numitelor dominante tipologice (cf. cel mai recent Sgall 2004) constă în ideea că anumite elemente ale așa-numitului nivel tectogramatical al descrierii funcțional-generative — elementele gramaticale — sunt exprimate diferit în diversele tipuri de limbi, astfel încât exprimarea elementelor gramaticale nu este relevantă pentru definirea lor ca gramaticale. Sgall a extins treptat partea nivelului tectogramatical constituită de elementele gramaticale. Inițial, includea aici numai așa-numitele valori sintactice sau functori (Sgall 1979: 8, 10), ulterior a inclus și așa-numitele valori morfologice sau gramateme (Sgall, Hajičová, Panevová 1986: 271), iar în cele din urmă vorbește despre partea gramaticală a nivelului tectogramatical, formată din valorile morfologice sau gramateme, valorile sintactice sau functori, noțiunea de valență și așa-numita organizare actuală (perspectiva funcțională a propoziției) (cf. Sgall 1992a: 204). Această parte gramaticală este pusă în opoziție cu lexemele. Prin urmare, exprimarea elementelor gramaticale poate lua cinci forme, iar pe baza acestora sunt postulate cinci tipuri de limbi, ca niște construcții teoretice: 1. exprimarea prin ordinea succesiunilor de foneme (morfuri) care exprimă funcțiile nongramaticale = de tipul polisintetic; 2. la fel ca funcțiile nongramaticale, adică prin succesiuni de foneme (morfuri), acestea apărând însă sub formă de cuvinte, adică nefiind adăugate succesiunilor care exprimă funcțiile nongramaticale = de tipul izolant; 3. la fel ca funcțiile nongramaticale, adică prin succesiuni de foneme GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG (morfuri), acestea apărând sub formă de afixe, adică fiind adăugate succesiunilor care exprimă funcțiile nongramaticale = de tipul aglutinant; 4. prin variația (modificarea) succesiunilor de foneme (morfuri) care exprimă funcțiile nongramaticale, variația având loc la sfârșitul succesiunilor (sau, totuși, și la începutul lor) = de tipul flexionar; 5. prin variația (modificarea) succesiunilor de foneme (morfuri) care exprimă funcțiile nongramaticale, variația având loc în interiorul succesiunilor = de tipul introflexiv. În ceea ce privește definiția elementelor gramaticale ale nivelului tectogramatical, este evident că elementele sau funcțiile numite aici gramaticale corespund unuia dintre cei doi piloni fundamentali ai enunțului lingvistic la Vilém Mathesius: actului de „conectare”, de stabilire a relațiilor sau actului sintactic; iar Mathesius a constituit, într-adevăr (probabil prin intermediul teoriei limbii a lui Vladimír Skalička), o importantă sursă de inspirație pentru Sgall. În concepția de o simplitate genială a „gramaticii funcționale”, Mathesius a distins, după cum se știe, două acte fundamentale, doi „piloni” prin care se formează fiecare enunț: actul denumirii sau actul onomatologic și actul conectării, al stabilirii relațiilor sau actul sintactic. Din perspectiva semnificației (sau a conținutului), elementele lingvistice se împart atunci în două grupuri: cele care servesc în primul rând actului onomatologic și cele care servesc în primul rând actului sintactic. Prin urmare, este necesar să se descrie mai întâi cum denumește limba respectivă și cum stabilește relații între cele denumite. Abia apoi ne putem ocupa de „morfologie”, înțeleasă ca studiul grupării mijloacelor lingvistice în funcție de înrudirea lor formală și care, prin urmare, traversează cele două părți ale descrierii limbii: studiul denumirii lingvistice (onomatologia) și studiul stabilirii relațiilor (sintaxa funcțională). (Cf. Mathesius 1929; 1936; 1975; Daneš 2003.) Un lucru asemănător întâlnim la Louis Hjelmslev. Inițial — în perioada sa preglossematică — Hjelmslev vorbește despre deosebirea dintre semanteme și morfeme. Semantemele sunt elementele conectate, iar morfemele, cele care conectează (Hjelmslev 1972: 52, 62; 1973: 85): „Det skal forstaas saaledes, at semantemerne er de elementer, der bærer rækkens meningsindhold, og morfemerne de elementer, der former dette meningsindhold paa en bestemt grammatisk maade“ (Hjelmslev 1972: 52f.); „les catégories de sémantèmes expriment sans ambiguïté des catégories de notions (…) les catégories de morphèmes expriment sans ambiguïté des relations entre les notions“ (Hjelmslev 1928: 210); „les morphèmes indiquent les rapports entre les sémantèmes“ (Hjelmslev 1973: 87). Se observă că Hjelmslev se apropie de Mathesius: semantemele denumesc, iar morfemele „conectează”, stabilind relații (în mod primar sau secundar). Teoria glossematică ulterioară a limbii, formulată de Hjelmslev, poate fi privită, sub acest aspect, ca un fel de formalizare. Și la Hjelmslev glossematic găsim o împărțire a elementelor lingvistice care corespunde împărțirii tradiționale în lexicale și gramaticale. În concordanță cu teoria sa asupra limbii, Hjelmslev prezintă aceste două grupuri fundamentale atât în planul conținutului, cât și în 121 122 | B O H U M I L V Y K Y P Ě L planul expresiei, iar membrii acestor categorii sunt constituiți, în concepția sa, de componentele potențiale ale semnelor sau, mai exact, de elemente lipsite de expresie în planul conținutului și de elemente lipsite de conținut în planul expresiei. Hjelmslev a schimbat denumirea categoriilor. S-a schimbat și proprietatea prin care sunt definite aceste categorii, dar, de fiecare dată, era vorba — tradus din glossematică într-un limbaj poate mai ușor de înțeles în general — despre capacitatea potențială (primară sau secundară) a unor elemente („gramaticale”) de a le combina pe celelalte („lexicale”) sau de a le pune în relații reciproce. (A se vedea mai ales Hjelmslev 1959: 139–164; 1973: 243–254.) În contextul nostru, este oricum important că Hjelmslev își stabilește criteriul gramaticalității numai în interiorul planului respectiv: expresia elementelor de conținut gramaticale nu este relevantă pentru definirea lor, deoarece nu aparține limbii ca structură lingvistică (formată din cele două planuri), ci uzului lingvistic, mai precis aspectului său de semn. 2.2. Din a doua grupă de teorii ale gramaticalității, menționată mai sus (§ 2), face parte, printre alții, al doilea lingvist care a dezvoltat în continuare teoria tipologică pragheză alături de Sgall, Jaroslav Popela. După cum se știe, Popela a formulat dominantele tipologice în mod diferit față de Sgall. Prima proprietate prin care sunt definite acestea este dacă tipul favorizează sau nu semnele gramaticale. Răspunsul este afirmativ pentru tipul izolant, aglutinant, flexionar și introflexiv, dar negativ pentru tipul polisintetic. Tipurile „gramaticale” sunt apoi subîmpărțite în funcție de alte două proprietăți: cumularea semelor (elementelor de conținut) în semnele gramaticale și gradul de fuziune dintre semnul lexical și cel gramatical: în tipul izolant și în cel aglutinant nu există cumul, în vreme ce acesta apare în tipul flexionar și în cel introflexiv; fuziunea este minimă în tipul izolant, mai mare în cel aglutinant, și mai mare încă în cel flexionar, fiind maximă în tipul introflexiv. (A se vedea Popela 1991, 1998.) Este deci limpede că înțelegerea gramaticalității la Popela, pe care o folosește în definirea proprietăților fundamentale ale tipurilor de limbă, reprezintă gramaticalitatea semnelor. Tipul polisintetic nu este nongramatical fiindcă planului său de conținut i-ar lipsi elemente (gramaticale) identice sau similare celor din tipurile gramaticale, ci fiindcă aceste elemente nu au în tipul polisintetic o expresie segmentală sau discretă: ele sunt exprimate fie prin ordinea cuvintelor, fie prin semanteme cu funcții gramaticale. Așadar, nongramaticalitatea se referă la aspectul de semn al uzului lingvistic, la modul de exprimare a anumitor elemente de conținut selectate. A doua concepție a elementelor gramaticale, care ia în considerare atât conținutul, cât și expresia, se întâlnește, în ultimă instanță și într-o formă implicită, chiar la întemeietorul tipologiei pragheze, Vladimír Skalička. De pildă, atunci când Skalička critică teoriile mai vechi ale cazului, le reproșează, printre altele, că nu țin seama de faptul că „cazurile sunt formațiuni aflate în contact permanent cu formațiunile învecinate. Ceea ce o limbă exprimă prin intermediul cazului, o altă limbă exprimă prin prepoziții, adverbe, prefixe derivative, număr și alte mijloace” (Skalička 1950: 47). GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG | 123 Cazul este deci considerat o anumită formă de expresie, care conține anumite seme (elemente de conținut) și îndeplinește anumite criterii privind structura sa. Ceea ce nu îndeplinește aceste criterii nu este caz (forma de expresie exprimă unitatea de semnificație și, totodată, o distinge de formațiunile înrudite care nu sunt cazuri). Potrivit primei concepții asupra elementelor gramaticale, în schimb, cazul este un anumit element de conținut, care — firește, dacă există în planul conținutului limbii respective — poate fi exprimat diferit în diferite limbi. De altfel, și Skalička este nevoit să postuleze noțiunea de funcții ale cazurilor, care pot fi „transferate prepozițiilor sau altor formațiuni” (ibid., 48). Această oscilație se regăsește și în alte locuri la Skalička. În descrierea tipului polisintetic este introdusă distincția generală dintre elementele fundamentale și auxiliare ale limbii: primele poartă un sens, iar cele din urmă exprimă relațiile dintre primele. Elementele auxiliare există însă numai dacă li se atribuie o expresie proprie, iar tipul polisintetic nu are, prin urmare, elemente auxiliare (a se vedea Skalička 1979: 186, 189, 195). Într-un alt loc, dimpotrivă, se afirmă că și tipul polisintetic are o gramatică (adică elemente auxiliare), acestea fiind însă exprimate prin elemente lexicale, mai exact prin ordinea lor și prin faptul că elementele lexicale apar în funcții gramaticale (a se vedea Skalička 1955a: 16f., 18f.). Așadar, atât pentru Skalička, cât și pentru Popela, un element gramatical este numai un element care are o expresie mai mult sau mai puțin discretă, adică este un semn; în plus, Skalička ia în considerare și alte proprietăți ale expresiei atunci când evaluează gramaticalitatea unui semn (a se vedea Skalička 1960a; 1962a: 125f.; 1979: 83ff.). Se impune însă necesitatea fundamentală de a defini noțiunea de funcții gramaticale, deoarece, pe de o parte, ar fi imposibil să vorbim despre semanteme care îndeplinesc funcții gramaticale în tipul polisintetic, iar, pe de altă parte, nu ar fi clar care funcții (sensuri) trebuie examinate din perspectiva gramaticalității lor. Skalička (1965) bietet auch tatsächlich solche Kriterien zur Identifizierung von grammatischen Funktionen (Bedeutungen). Gemäß ihm haben die grammatischen Elemente (Zeichen) dreierlei Bedeutung: syntaktische, abstrakte und einreihende. Durch ihre einreihende Funktion gliedern die grammatischen Elemente das durch sie bestimmte lexikalische Element in eine Klasse ein. Auf dieser Funktion gründet sich die konstitutive Eigenschaft der grammatischen Kategorien, und zwar die Obligatorität ihrer Glieder: Jedes lexikalische Element, für das die entsprechende grammatische Kategorie relevant ist, muss mit einem Element der betreffenden Kategorie versehen werden. Die syntaktische Bedeutung oder Funktion eines grammatischen Zeichens besteht darin, dass es auf andere Benennungen verweist, dass es bestimmte lexikalische Elemente mit anderen verbindet; zugleich kann es auch den Charakter dieser Beziehung angeben. Schließlich macht die abstrakte Bedeutung ein grammatisches Zeichen zu einem Teil der Benennung: Das grammatische Zeichen modifiziert die Bedeutung des lexikalischen Elements, das es bestimmt. Sekundär kann allerdings das grammatische Element durch seine abstrakte Bedeutung auch die syntaktische Funktion erfüllen, was bei der Erscheinung der sog. Kongruenz der Fall ist. Es ist wichtig zu bemerken, dass der abstrakte Charakter der 124 | BOHUMIL VYKYPĚL elementele gramaticale este relativ, adică acestea sunt mai abstracte decât elementele lexicale înrudite semantic. Prin abstractitate se înțelege capacitatea de a cuprinde câmpuri semantice mai ample. Diferența de abstractitate dintre un element lexical și unul gramatical cu aceeași bază semantică trebuie, așadar, înțeleasă gradual — spre deosebire de primele două proprietăți, care se bazează pe o opoziție privativă. Un exemplu instructiv de teorie a gramaticalizării neformalizată, adică de teorie construită nu ca demers imanent teoretic, ci în vederea unui scop anume (și anume, explicarea dezvoltării flexiunii indo-europene), se găsește la indo-europenistul Adolf Erhart. Exemplul este instructiv deoarece îl putem lua pe Skalička drept punct de plecare și tot la Skalička ajungem în final, dintr-o perspectivă care aruncă, prin explicația sa, o lumină asupra întregului concept al gramaticalizării. (Pentru concepția lui Erhart despre gramaticalizare, a se vedea Vykypěl 2004a: 153–156, cu trimiterile bibliografice corespunzătoare.) Formularea lui Erhart privind proprietățile elementelor gramaticale este asemănătoare cu cea a lui Skalička (1965). Gramemele sunt nesubstanțiale și sunt întotdeauna legate de anumite lexeme (adică sunt potențial clasificatoare). În privința sensului, gramemele sunt mult mai simple decât lexemele (adică sunt mai abstracte) și pot fi chiar complet formale, adică pot desemna doar o relație sintactică (cu alte cuvinte, pot fi sintactice). De simplitate ține și faptul că inventarele de grameme sunt, de regulă, închise. Potrivit lui Erhart, transformarea elementelor lexicale în elemente gramaticale, adică gramaticalizarea, are trei faze: 1. pierderea autonomiei (elementul începe să se lege de un alt element), care poate fi însoțită de simplificarea semanticii elementului; 2. generalizare, adică generalizare și obligativizare; 3. formalizare completă, adică elementul nu mai are decât un sens sintactic. Proprietățile referitoare la planul conținutului sau care pot fi raportate cel puțin la acesta pot fi asociate și cu proprietățile care privesc expresia elementelor gramaticale (semnelor). Caracterul abstract al elementelor gramaticale (căruia i se poate asocia și sintacticitatea) favorizează un inventar restrâns al mijloacelor lor de expresie. Inventarul restrâns favorizează, la rândul său, pe de o parte, cumularea gramemelor în cadrul unui singur semn și, pe de altă parte, sinonimia și omonimia semnelor gramaticale. Caracterul obligatoriu favorizează exprimarea echipolentă, adică absența așa-numiților formanți zero, inclusiv așa-numita ordine fixă a cuvintelor, precum și caracterul legat al expresiei elementelor gramaticale, adică exprimarea prin afixe sau desinențe mai degrabă decât prin cuvinte. Aici se înscrie și acordul: dacă acordul se manifestă într-o măsură mai mare într-o limbă, aceasta înseamnă, printre altele, că fiecare cuvânt este însoțit obligatoriu de anumite forme de expresie (desinențe), inclusiv acele cuvinte care nu au neapărat nevoie de ele. Caracterul abstract din punct de vedere semantic și inventarul restrâns al formelor de expresie ale elementelor gramaticale pot fi subsumate noțiunii comune de simplitate; simplitatea se poate asocia și cu o altă proprietate a elementelor gramaticale postulată de Erhart, și anume „uniformitatea formării” formelor de expresie, adică acestea ar trebui să fie numai prin GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG | 125 se formează un anumit tip de semne (prin cuvinte, afixe, desinențe sau introflexiune, dar nu printr-o combinație a acestora). Pe baza proprietăților formei de expresie, Erhart stabilește chiar trei faze până la gramaticalitatea deplină, în care sensurile observabile, corespunzătoare sensurilor unor elemente lexicale, sunt exprimate diferit: 1. faza criptogramaticală (exprimare prin ordinea cuvintelor sau prin cuvinte aplicabile liber); 2. faza pregramaticală (ordinea cuvintelor și, de asemenea, afixe); 3. faza semigramaticală (afixe, dar și morfeme zero; fără acord și cumul). Este evident că aceste faze pot fi comparate cu tipurile de limbi ale lui Skalička: faza criptogramaticală cu tipul polisintetic sau izolant, iar fazele pregramaticală și semigramaticală cu tipul aglutinant. În orice caz, se poate observa că proprietățile atribuite de Erhart elementelor gramaticale seamănă izbitor cu cele ale tipului flexionar (în tipologia lui Skalička). Prin urmare, se poate subscrie și afirmației lui Tomáš Hoskovec (2001: 12): „Erhart răspunde aporiilor reconstrucțiilor indo-europeniste cu un aparat tipologic aparte. Acesta provoacă prin concepția sa ierarhică, care plasează limbile indo-europene în vârful piramidei gramaticalizării și, prin aceasta, de fapt, al intelectualizării relației semantice în limbă. Poate că putem preveni neînțelegerile dacă ne amintim că privim limbile lumii printr-o lupă care adună totul în focarul limbilor indo-europene, cele mai apropiate de noi și pe care le cunoaștem cel mai bine: privim întotdeauna lumea dintr-un anumit loc.” Totuși, trebuie spus, spre dreptate, că și în concepția asupra gramaticalității sau gramaticalizării, care își găsește criteriile atât în planul conținutului, cât și în cel al expresiei, adică examinează gramaticalitatea semnelor, se pot stabili criterii care nu sunt legate de caracterul concret al signifiantului și, prin urmare, pot fi corelate cu tipologia pragheză. Aceste criterii sunt două și au fost deja menționate. Primul este uniformitatea formării formelor de expresie: aici nu contează dacă funcțiile gramaticale sunt exprimate prin cuvinte, afixe, desinențe sau introflexiune; important este doar ca expresia diferitelor membre ale categoriei respective să fie aceeași. Al doilea criteriu este absența morfemelor zero: niciun membru al unei categorii gramaticale nu ar trebui exprimat printr-un morfem zero; cu alte cuvinte, expresiile individuale ale membrilor unei categorii gramaticale ar trebui să fie echipolente între ele, nu privative (a se vedea și Skalička 1960a și Vyky̌pel 2005: 210 în această privință). 3. Revin, în sfârșit, la Christian Lehmann și la considerațiile sale despre gramaticalizare1. 1 Mă limitez aici în principal la această carte a lui Lehmann, deși, desigur, și celelalte texte ale sale despre gramaticalizare sunt importante și ceea ce am spus până acum și 126 | B O H U M I L V Y K Y P Ě L 3.1. Este evident că teoria gramaticalizării a lui Lehmann aparține celui de-al doilea dintre cele două grupuri menționate mai sus (§ 2), deoarece ceea ce trebuie cercetat în legătură cu gramaticalizarea sunt semnele (cf. Lehmann 2002: VII, 109f.). De aici rezultă că și în acest caz trebuie procedat ca în cazul celorlalte teorii ale gramaticalizării din acest grup: mai întâi trebuie stabilite elementele de conținut relevante și abia apoi pot fi examinate, din perspectiva gramaticalității lor, semnele în care se integrează aceste elemente de conținut2. Important este ca, în a doua etapă, să fie luate în considerare ambele laturi ale semnului lingvistic și, astfel, atât sensul, cât și expresia elementelor de conținut respective să fie incluse în parametrii gramaticalizării (cf. Lehmann 2002: cap. 4). În termenii lui Hjelmslev, anumite elemente de conținut sunt desprinse din structura limbii, iar evoluția lor este urmărită în uzul lingvistic, atât sub aspectul substanței (sensul elementelor de conținut care constituie signifié-ul unui semn), cât și sub aspectul semnului (expresia elementelor de conținut în cadrul unui semn). La prima vedere, primul pas — stabilirea elementelor de conținut care determină ce semne sunt cercetate din perspectiva gramaticalizării și care nu — ar putea să nu pară indispensabil: se aplică pur și simplu criteriile semantice și criteriile expresiei semnelor limbii și se constată care semne le îndeplinesc și în ce măsură, precum și care nu. Există însă câteva motive în favoarea procedeului invers. Mai întâi, trebuie menționat aici ceea ce s-a sugerat deja mai sus (§ 2.2.). În tipul polisintetic sau în limbile cu un tip polisintetic net dominant, ar fi imposibil ori dificil să se distingă între gramatică și lexic. De pildă, nu ar fi clar când un semn funcționează doar ca verb și, prin urmare, nu intră pe calea gramaticalizării, și când funcționează deja și ca adpoziție, aflându-se astfel la începutul gramaticalizării (Lehmann 2002: 94; cf. și Haspelmath 1998: 328f.). Totul ar fi potențial gramatical sau, în cuvintele lui Erhart, „criptogramatical”; însă, dacă ceva este criptic, nu se vede (iar dacă nu vezi ceva, cu greu poți vorbi despre acel lucru; și despre ceea ce nu se poate vorbi trebuie să tăcem, după Wittgenstein…). Un alt argument în favoarea convingerii că trebuie mai întâi stabilite categoriile de conținut relevante pentru cercetarea, din perspectiva gramaticalizării, a semnelor constituite și de membrii lor îl oferă conceptele de renovare și inovare (Lehmann 2002: § 2.4.). Renovarea presupune existența unei categorii de conținut comune, ai cărei membri se integrează în semne aflate în puncte diferite ale scalei gramaticalizării. Punctul de plecare al ino- ceea ce mai vreau să spun, să ilustreze. Pentru tema principală a acestui articol, încercarea de a integra provizoriu teoria gramaticalizării într-un cadru teoretic mai larg, ar trebui totuși să fie suficient să facem referire la această lucrare fundamentală. 2 Înțeleg semnul în sens bilateral, ca pe o legătură indisolubilă între elementele planului expresiei și cele ale planului conținutului (elementele celor două planuri ale limbii, ca două părți ale structurii limbii, sunt componente potențiale ale semnelor lingvistice care aparțin uzului lingvistic). De aceea, se poate spune că un element de conținut (sau, desigur, un element de expresie) se integrează într-un semn lingvistic constituindu-l (și el). (Cf. și mai jos § 4.3., observația I.) Gedanken zur Grammatikalisierung | 127 Inovația constituie, la rândul ei, apariția unei categorii gramaticale de conținut (sau, mai exact, a unei categorii de conținut ale cărei membre constituie apoi semne urmărite în privința gramaticalizării), iar de aceea trebuie să existe un criteriu pe baza căruia să se decidă asupra apariției categoriei și delimitării ei de celelalte categorii de conținut: este adevărat că „Latin had no grammatical category which corresponded to the French articles, so that nothing has been renovated by these“ (Lehmann 2002: 18), deoarece latina avea doar o categorie lexicală corespunzătoare; se pune însă întrebarea cum se pot distinge tocmai o categorie lexicală, precum pronumele demonstrative latine, și una gramaticală, precum articolul francez. Dacă o asemenea întrebare nu ar părea relevantă sau importantă, nu ar fi clar nici despre ce se vorbește și de ce atunci când se menționează categorii lexicale și gramaticale. Lehmann (2002: 111 ș.u., 150) abordează și necesitatea unei verigi de legătură de conținut între semnele gramaticalizate în moduri diferite, atunci când vorbește despre cerința unei asemănări funcționale între semnele comparate sau despre baza lor funcțională comună. Trebuie adăugat că acest lucru este valabil atât în interiorul unei limbi, la compararea semnelor unei limbi sub aspectul gramaticalizării, cât și în comparația dintre limbi. 3.2. În general, este valabil și faptul că se poate compara în două moduri (cf. Vykypěl 2005: 195, 286): fie pe baza unei axiomatici extralingvistice, a materiei hjelmsleviene, fie pe baza unei axiomatici intralingvistice, adică a unei teorii generale, „pancronice”. Teoria generală care, în cazul gramaticalizării, reprezintă punctul de plecare necesar este o teorie a conținutului. Acest lucru se poate exprima și astfel: prin teoria gramaticalizării, o concepție care aparține celui de-al doilea grup menționat mai sus (§ 2), se presupune una dintre teoriile gramaticalității din primul dintre cele două grupuri de mai sus. Teoria presupusă poate fi descrierea funcțional-generativă a lui Sgall, cu nivelul ei tectogramatical, lingvistica funcțională a lui Mathesius, cu cele două acte ale sale, sau teoria limbii a lui Hjelmslev, cu planul ei al conținutului. Necesitatea unei teorii generale a conținutului poate fi ilustrată prin mai multe exemple. 3.2.1. Se poate considera, de exemplu, că claritatea relațiilor din interiorul unei categorii, prezentă în parametrul gramaticalizării numit paradigmaticitate (Lehmann 2002: 118), depinde în principiu de claritatea descrierii sale (pentru a cita din nou din abecedarul lui Hjelmslev: „if a thing looks complicated, it is chiefly because it is looked upon in a complicated way“; Hjelmslev 1973: 120). La fel stau lucrurile cu omogenitatea categoriei, definită drept „a certain amount of similarity among its members and of regularity in their differences“ (Lehmann 2002: 120): de pildă, cu Hjelmslev (1959: 157), se pot găsi semnificații fundamentale clare chiar și acolo unde în mod tradițional nu sunt recunoscute3. 3 Noțiunea de semnificație fundamentală aduce, incidental, în discuție și o altă problemă. Diferența dintre semnificația fundamentală și semnificația totală poate fi, cu siguranță, interpretată (împreună cu Lehmann 2002: 114) drept diferența dintre doi termeni și înțeleasă metaforic: 128 | B O H U M I L V Y K Y P Ě L 3.2.2. Un alt aspect îl constituie variabilitatea paradigmatică (Lehmann 2002: § 4.2.3.): cu cât un element este mai gramaticalizat, cu atât libertatea de alegere între membrele unei categorii depinde mai puțin de intenția vorbitorului de a denumi. Acest lucru nu trebuie însă presupus fără rezerve. Mai întâi, trebuie neapărat distinse două tipuri de relații: cele dintre categorii și cele dintre elemente. După cum a arătat deja Hjelmslev, de pildă, poate exista o interdependență între categoria numărului și cea a cazului, dar un membru individual al categoriei numărului și un membru individual al categoriei cazului se pot combina liber între ele (cf. Vykypěl 2005: 69 ș.u.). Din punctul de vedere al structurii limbii se poate presupune că relațiile reglementate (obligatorii) în măsuri diferite există numai între categorii, în timp ce reglementarea combinațiilor dintre elemente din categorii diferite ține de uzul limbii. Uzul limbii poate face unele dintre aceste combinații de elemente mai mult sau mai puțin obligatorii și le poate exclude pe altele. Din punctul de vedere al structurii limbii, acest lucru se întemeiază însă pe proprietățile elementelor determinate de structura internă a categoriilor respective sau — dacă acestea se manifestă — pe semantica lor (în planul conținutului). Fenomene precum regimul sau valența constau în aceea că un element de conținut este „cerut” de un altul; această „cerință”, ca relație între elemente (nu între categorii), poate fi însă considerată drept stabilită prin convenția uzului limbii: combinațiile dintre elemente de conținut care nu corespund cerințelor regimului sau valenței sunt considerate „lipsite de sens”, adică astfel de combinații care nu formează și nici nu pot forma un sens, o parte a lumii (elementele limbii și diversele lor combinații formează lumea în moduri diferite, ca sens)4. Despre prepoziția latină ad se afirmă: „Ad can only have a complement in the accusative. While this would be expectable on semantic grounds in sentence as E72.a [Caesar legatos ad Hannibalem misit], it would be inappropriate in b [Caesar ad Cannas pugnam commisit] if the case of an NP dependent on a preposition had an independent semantic function“ (Lehmann 2002: 82). Combinația dintre ad și acuzativ în cea de-a doua propoziție poate fi considerată „inappropriate” însă numai din punctul de vedere al convențiilor unei alte limbi, în care legătura dintre echivalentul lui ad din prima propoziție și echivalentul acuzativului din a doua propoziție este considerată „lipsită de sens”. (În planul expresiei, echivalentul acestui fenomen îl constituie așa-numitele combinații „neobișnuite” de foneme: de cele mai multe ori, ele sunt neobișnuite din punctul de vedere al unui alt sistem fonologic.)5 Semnificația fundamentală este ceva mai concretă (Grund-), iar semnificația totală este ceva mai abstractă (Gesamt-). Totuși, poate că nu ar trebui uitat nici faptul că aceste noțiuni aparțin a două sisteme teoretice diferite, și anume celui al lui Hjelmslev și celui al lui Jakobson, astfel că, de fapt, nu sunt comparabile în mod nemijlocit (cf. Vykypěl 2005: 223–225). 4 Pentru definiția semantică a fenomenului de regim, cf. — dintr-un alt punct de vedere — și Isačenko (1948). 5 Aici se poate crede că există un punct de contact între gramaticalitatea „americană” și cea „europeană”. Gramaticalitatea „americană” corespunde aproximativ corectitudinii construcțiilor lingvistice. Această corectitudine poate fi pusă în legătură cu caracterul obișnuit al unui tip GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG 3.2.3. Se pare că întâlnim aici un ecou al squinting grammar a lui Jespersen. O impresie asemănătoare apare și în alte locuri. Se presupune că legătura dintre inter și facere in interficere produce un sens neregulat, și anume „a ucide” (Lehmann 2002: 88). Sensul este însă neregulat (sau „absurd”) mai degrabă doar din perspectiva unei alte convenții lingvistice, în care legătura dintre echivalentele aproximative ale lui inter și facere nu formează un sens: de exemplu, nu există în germană un cuvânt zwischenmachen. interficere ar putea părea însă mai puțin neregulat, de exemplu din perspectiva cehei, în care există verbul oddělat „interficere”, format din od „departe”, adică și o prepoziție, și dělat „facere”. În mod similar, nu este clar de ce așa-numitele verbe seriale formează unități lexicale complexe, care pot fi discontinue, precum, de exemplu, efik dá dí în propoziția dá ìkwá dí! „adu un cuțit!” (Lehmann 2002: 94). Sperăm că nu din cauză că dá dí poate fi tradus în engleză printr-un singur verb6. Probabil că nu se face distincție între un substantiv relațional și un verb tranzitiv în limbile polisintetice în așa fel încât primul să poată fi tradus într-o limbă vest-europeană printr-un substantiv, iar cel de-al doilea printr-un verb (Lehmann 2002: 95). 3.2.4. Neregularitatea potențială menționată ar constitui, chipurile, o caracteristică a formării cuvintelor în comparație cu gramatica. O altă caracteristică ar fi faptul că elementele formatoare de cuvinte nu se atașează tuturor lexemelor, ci prezintă grade diferite de productivitate și se atașează unor lexeme diferite, cu rezultate diferite (Lehmann 2002: 89). Ultimul aspect este evident o altă latură a neregularității: sensul lexical nu poate fi prevăzut, sau este greu de prevăzut, pe baza sensului ori structurii formatoare de cuvinte – cel puțin dintr-o anumită perspectivă. Se poate observa însă că acest lucru se poate întâmpla și în cazul unor elemente considerate de obicei gramaticale (cf., de exemplu, genurile verbale din greaca veche!). Primul aspect (gradele diferite de productivitate) constituie, la rândul său, un caz de neutralizare. În general, problema caracterului obligatoriu al unui element, care se află într-o relație indirectă cu gradul variabilității sale paradigmatice și, de asemenea, într-o relație directă cu gradul integrării sale într-o paradigmă, poate fi corelată cu problema neutralizării. Faptul că, cu cât gradul restricțiilor contextuale privind apariția unui element este mai mic, cu atât elementul este mai gramatical (cf. Lehmann 2002: 10f., 125f.), înseamnă că un element este gramatical în măsura în care nu intră în combinații sintagmatice care provoacă sincretismul său cu un alt element din categoria sa (pentru noțiunea și modul de modelare a lumii, iar această corectitudine pare să fie cel mai ușor de recunoscut sau cea mai evidentă tocmai în cazul elementelor gramaticale în sensul „european”. Se poate afirma, probabil, că cele două concepții examinează aproximativ același lucru, dar din perspective diferite: cea „americană”, dintr-o perspectivă operațională (stabilirea relațiilor din sistemul lingvistic prin identificarea combinațiilor posibile de elemente), iar cea „europeană”, dintr-o perspectivă formală (definirea elementelor). 6 Vgl. auch Haspelmath (1998: 332) zu Lehmann: „The main reason why [japanisch – B.V.] ue-ni […] is taken as one constituent seems to be that semantically it corresponds to the single constituent on in English.“ 129 130 | BOHUMIL VYKPĚL der Neutralisation im Inhaltsplan vgl. auch Trnka 1982: 149–155, 311–314, 330–332, 336–339, 356–360). În acest context se pot distinge însă mai multe tipuri de neutralizare. Neutralizarea tradițională este cea provocată de legătura sintagmatică dintre două categorii gramaticale și care duce la neutralizarea unei opoziții dintre doi sau mai mulți membri ai uneia dintre categorii (de exemplu, neutralizarea cazurilor la plural). Drept neutralizare poate fi considerat însă și sincretismul total dintre membrii unei categorii de conținut, provocat de legătura sintagmatică dintre categoria de conținut și un lexem sau o categorie lexicală și exprimat prin zero. Categoriile afectate de o astfel de neutralizare sunt numite de obicei formatoare de cuvinte. Din cauza exprimării prin zero, neutralizarea și absența categoriei de conținut sunt însă greu de deosebit (se poate vorbi aici, de asemenea, în termeni distribuționaliști, despre distribuție defectivă). Un alt tip de neutralizare se bazează tot pe legătura sintagmatică dintre o categorie de conținut și un lexem sau o categorie lexicală, dar sincretismul nu este exprimat prin zero. Acest lucru se întâmplă, de exemplu, în cazul numărului la numele de persoane. Legătura dintre un nume de persoană și plural poate fi însă considerată și o legătură „absurdă”, iar o astfel de legătură – asemenea unei „clasificări incorecte” a unui cuvânt cu ajutorul clasificatorilor, discutată de Lehmann (2002: 54) – poate fi folosită „for jocular or derogatory effects”, deoarece vorbitorul este întotdeauna liber să aleagă între membrii unei categorii obligatorii. Caracterul obligatoriu al unei categorii înseamnă că însăși categoria este obligatorie, nu și membrii ei. În ceea ce privește rolul elementelor formatoare de cuvinte în gramaticalizare (care pare să fie pus la îndoială; cf. Lehmann 2002: 89ff.), trebuie remarcat că este foarte plauzibil ca formantele formatoare de cuvinte să fie integrate într-o paradigmă unitară și, astfel, să se gramaticalizeze. Helena Kurzová (1993) a demonstrat acest lucru, cu implicații generale, pe baza grecei și latinei. Ea vorbește despre paradigmatizarea elementelor formatoare de cuvinte, adică integrarea lor într-o paradigmă. (Pentru o discuție generală a diferenței dintre formarea cuvintelor și gramatică și a potențialei treceri de la una la cealaltă, cf. și Dokulil 1968, 1994). 3.2.5. Problema distincției dintre formarea cuvintelor și gramatică este, de fapt, problema definirii paradigmatice a cuvântului: când avem de-a face doar cu o altă formă a unui singur cuvânt și când avem deja de-a face cu un cuvânt nou? Sau, cu alte cuvinte, când alcătuiește o mulțime de forme de expresie legate paradigmatic un singur întreg, un cuvânt, și când, dimpotrivă, alcătuiește două sau mai multe astfel de întreguri? Soluția este, într-adevăr, simplă: aici se stabilește (implicit) condiția ca, în mulțimea respectivă, să nu se repete o serie de semne cu anumite elemente de conținut – gramaticale –, pentru ca mulțimea să fie considerată un singur cuvânt. Prin urmare, distincția dintre formarea cuvintelor și gramatică presupune în mod evident o definiție deja stabilită a elementelor gramaticale în planul conținutului. 3.2.6. Obligativitatea structurală ar reprezenta, așadar, interdependența dintre categorii, conform celor menționate mai sus (§§ 3.2.2., 3.2.4.). Problema reală, care GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG | 131 aici apare însă întrebarea (sugerată) de ordin operațional: cum se poate distinge, în cazul unei presiuni nule, între un formant zero al unui constituent și absența categoriei. Aici ajungem la o întrebare generală privind descrierea limbii sau descrierea conținutului, care nu se bazează pe expresie. O altă problemă generală, legată de cea din urmă, se evidențiază prin conceptul de „structural scope”, adică de pondere sintagmatică (Lehmann 2002: § 4.3.1.), și anume întrebarea pe ce ar trebui să se întemeieze descrierea planului conținutului: ar trebui să pornim de la analiza semnelor sau de la analiza relațiilor dintre elementele de conținut (semnificații)? Parametrul ponderii sintagmatice se bazează pe întinderea unității determinate sau coformată de elementul gramatical. Totuși, nu este imediat limpede cum se poate stabili ce anume este determinat de elementul gramatical respectiv. Ar trebui să ne situăm punctul de plecare în alcătuirea semnelor din propoziție și să observăm unde, lângă care semn, se află semnul prin care este exprimat elementul în cauză? Sau ar trebui să pornim de la planul pur al conținutului ori de la nivelul (sgallian) al semnificației propoziției și să nu atribuim semnelor un rol decisiv? De pildă, semnul pentru număr se află adesea lângă semnul pentru lexemul verbal, însă nu determină lexemul verbal, ci persoana verbală (în privința coerenței acesteia). În mod asemănător, Hjelmslev (1959: 156, 165–191) a susținut, după cum se știe, și a demonstrat pe larg (prin exemplul așa-numitei propoziții nominale) că elementele de conținut gramaticale așa-numite verbale determină întotdeauna întreaga propoziție, chiar dacă sunt exprimate, de cele mai multe ori, prin semne legate mai strâns sau mai lax de semnul pentru lexemele verbale. Un caz invers îl reprezintă construcții precum englezescul all good old men’s works. Hjelmslev (1959: 199–210) consideră aici că toate cele patru elemente de conținut „lexicale”, exprimate prin forme de expresie all, good, old și men, sunt determinate de categoria de conținut „gramaticală” a cazului. Diferența constă doar în faptul că la all, good și old apare un sincretism al tuturor termenilor categoriei cazului, iar acesta este exprimat prin poziția semnelor lexicale corespunzătoare, prin „ordinea fixă a cuvintelor” (adică un zero segmental), în timp ce la men apare genitivul, exprimat prin semnul -s. Astfel, construcția engleză este interpretată din perspectiva planului conținutului la fel ca echivalentul său latin opera virorum omnium bonorum veterum, în care funcționează așa-numita concordanță (vezi și mai jos § 3.3.2.). Appoziția, ca poziție fixă a unui semn care conține un element de conținut „lexical”, determinat, și concordanța, ca repetare a unui semn care conține un element de conținut „gramatical”, determinant, exprimă același lucru: o relație de dependență între elementele de conținut, care poate fi ea însăși considerată un element de conținut. Două fenomene diferite la nivelul semnelor, concordanța și appoziția, sunt interpretate în același fel în planul conținutului, și anume ca un fel de relație de dependență. În cazul concordanței și al appoziției, Sgall și Hjelmslev sunt, așadar, de acord (vezi Vykypěl 2005: 236–239): fenomene diferite la un nivel — la nivel morfematic, respectiv în aspectul semnelor din uzul limbii — (exprimate diferit), sunt interpretate de ei ca fiind identice la nivel tectogramatic, respectiv în planul conținutului al structurii limbii (unde Hjelmslev consideră dependente elementele de conținut repetate 132 | BOHUMIL VYKYPĚL respectiv sincretismele termenilor categoriilor de conținut, Sgall vede functori ai nivelului tectogramatic). Hjelmslev merge însă și mai departe și susține că la all, good și old din construcția engleză menționată apar și sincretisme ale tuturor termenilor categoriei de conținut a genului și ai celei a numărului (exprimate, de asemenea, prin „ordinea fixă a cuvintelor”). Sincretismul numerelor este apoi dezambiguizat la men, iar pluralul este exprimat în acest caz prin introflexiune; sincretismul genurilor, în schimb, este dezambiguizat în engleză numai în legătură cu pronumele personale de persoana a treia, ceea ce constituie tocmai temeiul postularii categoriei de conținut a genului în engleză, căci, altminteri, sincretismul total ar fi echivalent cu absența categoriei. Nu vreau să susțin că aceste explicații concrete referitoare la engleză sunt acceptabile fără rezerve; vreau doar să arăt, în linii mari, că parametrii gramaticalizării nu pot fi considerați lipsiți de relevanță pentru descrierea limbii dintr-un anumit alt punct de vedere. 3.2.7. Exemplul dezambiguizării sincretismului genurilor în legătură cu pronumele personale de persoana a treia în engleză ne învață, de altfel, și altceva: unul și același element de conținut din unul și același sistem de conținut poate fi exprimat diferit în combinații diferite. Astfel, în engleză, „nominativul” (subiectivul) și „acuzativul” (obiectivul) sunt exprimate prin „ordinea fixă a cuvintelor” în combinație cu așa-numitele substantive, dar prin introflexiune sau supletivism în combinație cu pronumele personale. S-ar spune că expresiile respective sunt gramaticalizate în grade diferite. Dar pot semnele cu același element de conținut să fie gramaticalizate diferit? Și avem, de fapt, aici de-a face cu același element de conținut? 3.2.8. Un alt aspect al întrebării (formulate mai sus, în § 3.2.6.) privind modul în care trebuie construită o analiză a conținutului îl constituie măsura relevanței formantelor (signifiants) elementelor de conținut descrise. Se pune, de exemplu, întrebarea de ce prepozițiile latine causā și gratiā ar trebui să fie ablativele lui causa și gratia (Lehmann 2002: 70). Identificarea elementelor de conținut incluse în prepoziții cu ablativele are loc implicit, pe baza identității formantelor lor. În aceeași lucrare este invocat totodată un criteriu pentru distincția dintre o formă a unui substantiv și o prepoziție: dacă o formă substantivală devine prepoziție, ea nu mai poate fi extinsă printr-un atribut. Se poate observa, în primul rând, că acest lucru presupune o schimbare a poziției elementului de conținut respectiv în structura planului conținutului, precum și un contrast nongradual între elementele lexicale și cele gramaticale din conținut (vezi mai sus § 3.1. și mai jos § 3.4.): schimbarea constă în faptul că elementul poate acum să determine, dar nu mai poate fi determinat, sau că poate fi dependent, dar nu independent; cu alte cuvinte, devine un morfem convertit în sensul lui Hjelmslev (1959: 192–198). În categoria morfemelor convertite, Hjelmslev include, pe lângă prepoziții, de pildă și pronumele personale; astfel ajung la al doilea lucru pe care vreau să-l spun. Pronumele personale, asemenea prepozițiilor, reprezintă elemente de conținut gramaticale sau morfeme în sensul lui Hjelmslev, în acest caz morfeme convertite, și ele lasă GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG 133 de aceea, de regulă, nu se extind printr-un atribut. Totuși, în cazuri neobișnuite, ele pot fi dezvoltate printr-un atribut: das ewige Ich sau das ewige Vor (în legătură cu a căror semantică, de exemplu, unii lingviști se contrazic veșnic). Sunt Ich și ich, precum și Vor și vor același lucru dacă au același formant, așa cum a fost cazul prepozițiilor și ablativelor causā și gratiā? (În general, cu privire la problema identificării elementelor de conținut, cf. Vykypěl 2005: 87–90, 133–135, 344–346, 349–353.) 3.2.9. În sfârșit, întregul capitol 3 din Lehmann (2002) poate fi privit ca o colecție de exemple privind părțile planului conținutului care trebuie urmărite în funcție de structura semnelor în care apar. Aici găsim elemente de conținut gramaticale tradiționale, precum modul (o.c., § 3.1.3.), timpul și aspectul (o.c., § 3.1.4.), diateza (o.c., § 3.1.5.), articolul și persoana (o.c., §§ 3.2.1., 3.2.2.2.), numărul (o.c., §§ 3.3.1.1.-2.) sau cazul (o.c., § 3.4.), dar și elemente mai puțin tradiționale, precum emfaza și negația (o.c., §§ 3.1.5., 3.2.2.3.). Pentru stabilirea elementelor de conținut „gramaticale” în cadrul concepției lui Hjelmslev, cf. Hjelmslev (1959: 152–164) și Diderichsen (1966: 148–168); pentru enumerarea funcțiilor și a gramatemelor nivelului tectogramatic al descrierii funcțional-generative a lui Sgall, cf. Sgall, Hajičová, Panevová (1986: 154–174) și Panevová (1994)7. În general, însă, nu sunt oferite criterii prea stricte sau clare pentru delimitarea anumitor domenii în care are loc gramaticalizarea. Trebuie totuși să recunoaștem că același lucru este valabil și pentru definițiile componentelor nivelului tectogramatic, unde găsim mai degrabă simple enumerări de elemente. Astfel, revenim, de altfel, la problema definirii elementelor gramaticale în opoziție cu cele lexicale sau a definirii domeniului elementelor gramaticale în opoziție cu cel al elementelor lexicale (§§ 2.2., 3.1.). Se poate pune și întrebarea dacă orice element lexical poate deveni gramatical sau poate fi cuprins de gramaticalizare. Pe de o parte, se pare că nu este cazul, deoarece soarta unei categorii ar fi „largely predetermined” dacă îi cunoaștem semnificația și funcția sintactică (Lehmann 2002: 22). Aceasta ar însemna că unele categorii sunt mai predispuse la gramaticalizare decât altele. Pe de altă parte, se afirmă însă (a.a.O.) că gramaticalizarea este omniprezentă și nu este specifică unui anumit domeniu al limbii. 3.2.10. Chiar și în pofida acestor probleme, permiteți-mi să fac câteva observații despre domeniile gramaticalizării. Interessant ist der Fall der Kopula (Lehmann 2002: § 3.1.2.). Die Kopula sei „a word which turns a nominal into a predicate“ (Lehmann 2002: 23). Diese Funktion muss indessen nicht unbedingt ein Wort erfüllen, wie die türkischen prädikativen Suffixe zeigen, und sie kann sogar durch die feste Wortfolge ausgedrückt werden, wie wiederum die rei- 7 În acest context, să notăm în treacăt și că distincția dintre elementele gramaticale relaționale și cele absolute (Lehmann 2002: 115) poate fi comparată cu distincția din cadrul teoriei lui Mathesius dintre elementele care servesc în primul rând actului sintactic (cazul, persoana) și cele care servesc în primul rând actului onomatologic (numărul, timpul). Elementele precum articolul pot servi în primul rând ambelor acte (cf. semnificația generică a articolului și rolul său în așa-numita perspectivă funcțională a propoziției). 134 | B O H U M I L V Y K Y P Ě L în propozițiile nominale de tipul întâlnit, de exemplu, în maghiară (cf. și Giger, Vykypěl 2001: 72f.). Aceasta înseamnă, așadar, pe de o parte, că copula poate fi privită și ca un element de conținut, mai precis ca un element din categoria elementelor de conținut „gramaticale” extensoare ale lui Hjelmslev, adică aproximativ verbale, iar pe de altă parte, că expresia acestei funcții poate varia, de pildă în funcție de tipul de limbă dominant în limba respectivă. Important este că punctul de plecare trebuie să fie o definiție a acestei funcții de copulă sau a acestui element de conținut copulativ; numai pornind de la aceasta se poate analiza ulterior gramaticalizarea sau diversitatea tipologică a semnelor în care apare. Noch interessanter scheint die Nominalisierung und Attribution (Lehmann 2002: §§ 3.3.2.–3.; vgl. auch Lehmann Ms.a: §§ 5.–6.). Über die mögliche Interpretation der Attribution und der damit eventuell verbundenen Kongruenz war schon oben (§ 3.2.6.) die Rede und vgl. noch unten (§ 3.3.2.). Was die sog. Nominalisierung angeht, so lässt sich aus der Hjelmslevschen Perspektive behaupten, dass in der Erscheinung dieser Dependenz zwischen zwei oder mehreren „verbalen Konzepten“ ein Inhaltselement namens Konnektiv auftritt, welches eben diese zwei Konzepte als komplexe Inhaltselemente oder Komplexe von Inhaltselementen verbindet (vgl. Hjelmslev 1959: 165–191, Vykypěl 2005: 76f., 232f.). Der Ausdruck dieses Inhaltselementes kann verschieden sein. 1° Es kann sich nur um die „feste Wortfolge“ handeln, d.h. eine bestimmte Aneinanderreihung von „Haupt-“ und „Nebensätzen“, aus der dann die gegenseitige Beziehung der Sätze (d.h. die Tatsache, welcher von welchem dependent ist) hervorgeht. 2° Es kann ein für diese Funktion nichtspezialisiertes Wort auftreten, welches in anderen Kontexten eine lexikalische Funktion erfüllt. 3° Es kann ein für diese Funktion spezialisiertes Wort auftreten. 4° Schließlich kann auch ein Affix auftreten. 1° kommt beispielsweise im Chinesischen vor, in dem die Temporal- und Konditionalnebensätze vor dem Hauptsatz stehen wie allgemein das Determinans vor dem Determinatum, die Objektnebensätze dagegen nach dem Hauptsatz wie allgemein das Objekt nach dem Subjekt und Prädikat, ohne dass in beiden Fällen der Nebensatz durch ein Zeichen bestimmt zu werden braucht. 2° kommt beispielsweise im Vietnamesischen vor, in dem Finalnebensätze durch die Wörter để oder cho determiniert werden, welche auch ‘lassen, stellen’ resp. ‘geben’ bedeuten können. 3° ist der Fall der anständigen Konjunktionen und 4° begegnet man etwa bei allen sog. Partizipien, Infinitiven, Gerundien etc. 1° und 2° lässt sich im Rahmen der Prager Typologie als polysynthetisch, 3° als isolativ und 4° als agglutinativ bewerten. Für den flektierenden Sprachtyp würde man mit dem Ausdruck durch eine Endung rechnen, Skalička (1979: 173–179) behauptet jedoch, der flektierende Typ löse das Problem des zweiten Verbs (welches dem Problem der Nominalisierung entspricht) durch reich entwickelte Nebensätze. An einer anderen Stelle haben wir, Markus Giger und ich, nichtsdestotrotz zu zeigen versucht, dass diese Behauptung – wie andere sog. syntaktische Eigenschaften im Rahmen von Skaličkas Typologie – nicht problemlos ist (vgl. Giger, Vykypěl 2001: 72–79). În orice caz, vedem din nou aici (ca în cazul copulei) că stadiile gramaticalizării pot fi corelate aproximativ cu tipurile tipologiei pragheze. Totuși, astfel ajung deja la tema secțiunii următoare. GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG 135 OBSERVAȚIE: Înainte de aceasta, îmi permit totuși să adaug, cu această ocazie, o scurtă digresiune tipologică. De îndată ce dependența „propozițiilor” capătă o expresie mai mult sau mai puțin discretă, „ordinea fixă a cuvintelor” (ordinea morfelor) poate deveni disponibilă pentru exprimarea organizării actuale (a perspectivei funcționale a propoziției). Același lucru este valabil și pentru constituenții propoziției înșiși. Se pot cita numeroase exemple. Dacă o propoziție subordonată cauzală în chineză este marcată prin yīnwèi „deoarece”, ea poate apărea și după propoziția principală, mai ales dacă nu constituie tema. În indoneziană, un cuvânt care îndeplinește funcția de obiect indirect trebuie să stea după verb și înaintea obiectului direct; dacă este însă determinat de o prepoziție, poate apărea și după obiectul direct. Se știe că o situație asemănătoare există și în engleză în privința obiectului indirect. Un exemplu englezesc este citat de Sgall (1988: 465): Mary moved from Chicago to Philadelphia vs. Mary moved to Philadelphia from Chicago. Aceste fenomene pot fi privite ca un prilej de a reflecta asupra evaluării tipologice a exprimării organizării actuale (a perspectivei funcționale a propoziției). După cum s-a menționat mai sus (§ 2.1.), Sgall include organizarea actuală a propoziției, alături de functori și gramateme, în partea gramaticală a nivelului tectogramatic, a cărei expresie este postulată, în consecință, drept dominantă sau proprietate fundamentală a celor cinci tipuri de limbi. Aici întâlnim însă anumite neclarități8. Astfel, exprimarea prin variația morfelor lexicale, adică prin desinențe, constituie dominanta tipului flexionar, în timp ce organizarea actuală este exprimată prin ordinea morfelor lexicale, considerată însă dominanta tipului polisintetic. Exemplele din chineză, indoneziană și engleză citate mai sus ar însemna că, atunci când functorii sau gramatemele (aici funcțiile de caz și de conectivitate) sunt exprimate prin ordinea morfelor, organizarea actuală trebuie exprimată altfel, de exemplu prin intonație sau prin anumite construcții; dacă, dimpotrivă, functorii sau gramatemele sunt exprimate prin morfe proprii, organizarea actuală este exprimată prin ordinea morfelor. Se poate presupune că există un fel de relație de compensare între exprimarea functorilor și a gramatemelor („gramatica propriu-zisă”), pe de o parte, și exprimarea organizării actuale, pe de alta9. Se pune totuși întrebarea dacă această compensare ține de structurile tipurilor sau dacă este o chestiune a limbilor individuale, care, după cum se știe, sunt privite în tipologia pragheză ca combinații ierarhizate de proprietăți ale unor tipuri diferite. Se poate face referire, de exemplu, la celebrul sufix de topicalizare japonez -wa, întâlnit în japoneza (așa-zis) predominant aglutinantă: aici avem, așadar, aceeași soluție (în acest caz aglutinantă) pentru domeniul gramatemelor și al functorilor și pen- 8 Zur aktuellen Gliederung vom typologischen Gesichtspunkt aus vgl. auch Sgall (1982) und Sgall, Hajčová, Panevová (1986: 241–244). 9 Pentru conceptul de compensare în deducerea proprietăților tipurilor de limbi, cf. Skalička (1966: 27). 136 | BOHUMIL VYKYPĚL … cu cea a segmentării actuale. Invers, s-ar putea crede că exprimarea segmentării actuale prin ordinea morfemelor în limbile predominant flexionare constituie o caracteristică a tipului polisintetic. Revenim astfel la dubla incertitudine teoretică a tipologiei pragheze: cum trebuie construite, de fapt, tipurile și cum se stabilește dominanta tipologică a unei limbi? (Cf. și Vykypěl 2005: 197–203.) O posibilă soluție la cea de-a doua întrebare ar fi ierarhizarea sistemului lingvistic în funcție de relevanța sa pentru stabilirea dominantei tipologice a unei limbi anume: cel mai important ar fi, de exemplu, modul de exprimare a functorilor și a gramatemelor, respectiv mai întâi cel al functorilor și apoi cel al gramatemelor; după aceea ar urma exprimarea segmentării actuale; apoi ar veni domeniile denumirii (formării cuvintelor), semanticii, sintaxei și, de asemenea, fonologiei. 3.3. Teoria gramaticalizării, adică o anumită evaluare a unor semne, se descompune, așadar, în două părți. În „aspectul său de conținut”, ea corespunde unei teorii a conținutului (cf. mai sus § 3.2.). În „aspectul său al semnului”, ea poate fi comparată, la rândul ei, cu descrierea uzului lingvistic de către Hjelmslev (atât în aspectul său substanțial, cât și în cel al semnului; cf. mai sus § 3.1.), cu morfologia lui Mathesius sau cu descrierea nivelului morfematic de către Sgall. Totuși, comparația cea mai directă se poate face cu tipologia pragheză, care, de altfel, poate fi privită și ca descriere a tipurilor de uz lingvistic hjelmslevian, a morfologiei mathesiusiene sau a legăturii dintre nivelul tectogramatic și cel morfematic al lui Sgall. Se pot menționa, mai întâi, două proprietăți generale comune gramaticalizării și tipologiei pragheze (asupra cărora mi-a atras atenția Markus Giger). Dacă, provizoriu și aproximativ, echivalăm fazele individuale ale gramaticalizării cu tipurile pragheze, se observă două lucruri: faptul că într-una și aceeași limbă apar semne gramaticalizate în grade diferite corespunde tezei pragheze potrivit căreia o singură limbă este o combinație de proprietăți ale mai multor tipuri de limbă; iar faptul că parametrii gramaticalizării au intensități diferite în cazul semnelor individuale corespunde posibilității de a combina, în cadrul unui singur semn, proprietăți ale mai multor tipuri de limbă. În plus, se pot da exemple concrete de corelație între fazele gramaticalizării și tipurile de limbă pragheze. Corespondențele sunt numeroase (cf. și Sgall 1992a: 205f., 1993a: 323, 1999: 31; Giger 2002: 46); mă voi limita doar la câteva dintre ele10. 3.3.1. De exemplu, cazurile puternic gramaticalizate (Lehmann 2002: 76f.) prezintă caracteristici ale tipului flexionar: formantele cumulează mai multe funcții, sunt mai scurte, intră în relații de acord, se fuzionează și sunt însoțite de o alternanță a temei. 10 Pentru tipologie (deși în principal predecesoarea prestructurală a tipologiei pragheze) din perspectiva teoriei gramaticalizării, cf. Lehmann (1985; 1986; 1987). GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG | 137 Corelația este poate cea mai evidentă în domeniul coeziunii sintagmatice, al gradului de atașare (Lehmann 2002: § 4.3.2.). Etapele fuziunii dintre tema lexicală și elementul gramatical (p. 132) corespund exact celor din tipologia pragheză; granița neclară dintre morfeme și cumularea funcțiilor în morfeme, ca trăsături ale unui grad înalt de gramaticalizare (p. 137), corespund unor proprietăți ale tipului flexionar. 3.3.2. În secțiunea consacrată gradului de atașare sunt tratate și sintagmele de coordonare (Lehmann 2002: 133f., 135f.). În sintagmele de coordonare apar elemente de conținut aflate pe poziții egale unele față de altele. Dacă sunt determinate de un alt element de conținut, acesta poate fi exprimat fie în mod repetat la fiecare dintre elementele de conținut pe care le determină, fie o singură dată. Prima modalitate de exprimare este considerată o caracteristică a unei gramaticalizări mai avansate a semnului determinant. Repetarea unui semn constituie și esența așa-numitului acord (cf. Skalička 1937): prin repetarea unui semn care conține un anumit element de conținut se exprimă dependența unui element de conținut lexical față de un altul. Acordul, ca expresie a unei asemenea relații de dependență, apare în tipul flexionar (sau introflexiv), în timp ce în celelalte tipuri relația este exprimată prin apoziție, adică printr-o ordine fixă a cuvintelor. Pe lângă ceea ce s-a menționat deja mai sus (§ 3.2.6.), și anume că două fenomene diferite la nivelul semnelor, acordul și apoziția, pot fi interpretate în același fel în planul conținutului, devine limpede aici că exprimarea relației de conținut în cauză este relevantă atât pentru tipologie, cât și pentru gramaticalizare: acordul și repetarea unui semn sunt flexionale și mai gramaticalizate, apoziția și nerepetarea unui semn sunt neflexionale și mai puțin gramaticalizate. Vedem din nou evoluția către tipul flexionar ca pe o intensificare a gramaticalizării. 3.3.3. Fenomenele discutate (§§ 3.2.6., 3.2.10., 3.3.2.) ale atribuirii, predicației, nominalizării sau acordului pot fi descrise ca anumite relații sintagmatice din planul conținutului ori ca reflexe ale acestor relații, sau ca elemente de conținut prin care se formează aceste relații. Elementele de conținut „lexicale” astfel legate între ele formează grupuri diferite, în funcție de relațiile sintagmatice în care intră (sau de elementele de conținut „gramaticale” prin care sunt determinate). Aceste grupuri sunt numite în mod tradițional părți de vorbire11 și se pot distinge între ele în exprimare în grade diferite12. O diferențiere puternică 11 Zum Begriff der Wortarten vgl. Trnka (1982: 315, 327f.) (vgl. auch die inspirierenden Bemerkungen beim frühen Hjelmslev 1928: Kap. V). 12 Această distincție privește diferența sau identitatea modului de exprimare a elementelor de conținut gramaticale și lexicale corespunzătoare. Astfel, de exemplu, în chineză și vietnameză, „substantivele”, pe de o parte, și „verbele” și „adjectivele”, pe de altă parte, se disting prin faptul că primele, spre deosebire de cele din urmă, apar în predicat alături de copulă; cu alte cuvinte, spre deosebire de cel de-al doilea grup, primul necesită exprimarea explicită a funcției de copulă și, prin urmare, există o diferență în exprimarea elementului de conținut gramatical „copulă”; alte diferențe sunt însă rare, iar „verbele” și 138 | BOHUMIL VYKYPĚL Categoriile gramaticale sunt considerate în tipologia pragheză o proprietate a tipului flexionar, în timp ce în celelalte tipuri de limbi ele sunt diferențiate mai puțin (cf. de ex. Skalička 1979: 87, 117, 190, 201, 336, 338–341). Or, teoria gramaticalizării identifică un grad ridicat de diferențiere a categoriilor gramaticale, atribuit tipului flexionar, ca reflex al unui nivel înalt de gramaticalizare: cu cât categoriile gramaticale sunt diferențiate mai clar, cu atât sunt mai gramaticalizate (cf. Lehmann Ms.a). 3.3.4. Pe lângă omogenitatea unui paradigme (cf. § 3.2.1.), o proprietate opusă este, de asemenea, postulată ca o altă trăsătură a unui nivel înalt de gramaticalizare, și anume alomorfia (și supletivismul) (Lehmann 2002: 122). Acest lucru pare oarecum surprinzător, deoarece omogenitatea reprezintă o regularitate, în timp ce alomorfia este o neregularitate, dar își găsește explicația în corelația dintre nivelurile înalte de gramaticalizare și tipul flexionar, precum și în starea limbilor indo-europene vechi. 3.3.5. Un alt exemplu al asemănării dintre nivelurile cele mai înalte de gramaticalizare și starea limbilor indo-europene vechi îl poate constitui apogeul gramaticalizării numărului (Lehmann 2002: 52): numărul elementelor categoriei se reduce, mărcile de număr devin obligatorii și fuzionate, apare acordul în număr, mărcile inițial distincte semantic devin alomorfe și apare, de asemenea, supletivismul radical. Toate acestea sunt și proprietăți ale tipului flexionar. O descriere similară a categoriei de număr pe deplin gramaticalizate, care „întâmplător” coincide cu starea limbilor indo-europene vechi, se găsește la Erhart (1970: 69f.). 3.3.6. Un exemplu mai subtil și interesant îl constituie cazul așa-numitei ordini fixe a cuvintelor. În ultima secțiune a cărții sale captivante, Lehmann (2002: § 4.4.4.) lămurește o ultimă întrebare captivantă, și anume faptul că așa-numita ordine fixă a cuvintelor poate apărea atât la începutul, cât și la sfârșitul gramaticalizării. Din perspectiva tipologiei pragheze, aș dori să fac următoarele observații: Ca și în cadrul gramaticalizării, așa-numita ordine fixă a cuvintelor apare și în tipologia pragheză în două locuri, și anume în tipul polisintetic și în cel izolant. Trebuie totuși subliniat că există o diferență esențială între aceste două tipuri de ordine fixă a cuvintelor. Prima, ordinea fixă polisintetică, situată la începutul scării gramaticalizării, poate fi numită semantică și comparată cu sintaxa implicită sau lexicală a lui Skalička: Skalička (1960b) distinge, după cum se știe, mai multe „forme speciale ale sintaxei”, iar una dintre acestea este sintaxa implicită sau lexicală, în care relațiile dintre „adjective” nu sunt diferențiate. În maghiară, sufixele posesive nominale și sufixele personale verbale sunt parțial identice, iar în turcă sufixul de plural este identic la substantive și la persoana a treia a verbelor; invers, în aceste limbi, aceeași formă de exprimare nominală lexicală poate fi atât dependentă (adică adjectivală), cât și independentă (adică substantivală). Totuși, sunt frecvente și diferențele dintre formele de exprimare corespunzătoare. În schimb, în limbi precum ceha sau lituaniana, de exemplu, formele de exprimare ale substantivelor dependente și ale gramemelor care le determină, precum și cele ale substantivelor independente și ale gramemelor lor sunt de obicei diferite, astfel încât așa-numitele adjective și așa-numitele substantive sunt clar diferențiate în expresie. GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG 139 cuvintelor (lexemelor sau semnelor) sunt date de semnificația cuvintelor înseși13. Relațiile dintre cuvinte sunt într-adevăr exprimate prin ordinea și poziția cuvintelor în cadrul propoziției, dar nu sunt determinate de acestea, ci tocmai de semantica cuvintelor. Dimpotrivă, cealaltă ordine fixă a cuvintelor, izolantă și situată la capătul scării gramaticalizării, poate fi numită „formală”: relațiile dintre cuvinte sunt exprimate și determinate de ordinea lor. Diferența dintre cele două tipuri de ordine fixă a cuvintelor poate fi formulată și astfel: în al doilea caz (izolant), fiecare schimbare a ordinii cuvintelor modifică și sensul propoziției, relația dintre cuvinte. În schimb, în primul caz (polisintetic), sensul propoziției, relația dintre cuvinte nu se modifică neapărat printr-o schimbare a ordinii cuvintelor: dacă relația dintre cuvinte în cadrul propoziției, adică și sensul propoziției, reiese clar din semantica (semnificația) cuvintelor înseși, atunci nu este neapărat necesar ca ordinea lor să rămână neschimbată. Aceasta corespunde maximei generale a lui Skalička, potrivit căreia tipul polisintetic încearcă să-și construiască gramatica pe semantică. Exemple din chineza predominant polisintetică privind libertatea ordinii cuvintelor, atunci când relațiile dintre cuvinte sunt clare datorită semnificației lor, se găsesc chiar la Skalička (1946: 400f., 409; prescurtat în Skalička 1979: 192). La acestea se poate adăuga un exemplu din vietnameza, la fel de puternic polisintetică. În vietnameză, viitorul unei acțiuni poate fi exprimat prin plasarea semnului temporal respectiv înainte sau după subiect, dar înaintea predicatului: Chiều hôm nay tôi mua từ điển „Astăzi după-amiază voi cumpăra un dicționar”. Trecutul unei acțiuni este exprimat, în schimb, prin plasarea semnului la sfârșitul propoziției: Tôi mua quyển sách trưa hôm nay „Am cumpărat cartea astăzi la prânz”. Dacă însă indicația temporală reiese clar din semnificația cuvintelor, semnele nu sunt constrânse de aceste reguli: Chiều hôm qua tôi đi xem chiếu bóng „Ieri după-amiază am mers la cinema” și Tôi đi xem chiếu bóng chiều hôm qua „Am mers ieri după-amiază la cinema” (cf. Vũ 1998: 64). 3.3.7. În legătură cu cazul celor două tipuri de ordine fixă a cuvintelor, permiteți-mi să fac încă câteva observații. Cea mai izbitoare sau mai banală observație este că aici vedem un exemplu edificator al spiralei tipologice a lui Gabelentz: începutul și sfârșitul — aici, așa-numita ordine fixă a cuvintelor — sunt asemănătoare, dar nu identice. Se poate constata, de asemenea, că afirmația potrivit căreia ordinea fixă izolantă a cuvintelor ar reprezenta capătul gramaticalizării pare, de fapt, să nu aibă aproape nicio justificare teoretică, ci mai degrabă una empirică, bazată pe evoluția limbilor vest-europene după pierderea flexiunii (așadar, aici punctul de vedere empiric coincide cu cel istoric, adică unul potențial întâmplător). La fel stau lucrurile și în cazul pierderii sau al ma- 13 Menționez aici, în treacăt, și o altă maximă a lui Skalička (1962a), potrivit căreia sintaxa este antropocentrică (iar morfologia este de prisos), ceea ce este valabil în special pentru sintaxa implicită sau lexicală. 140 | BOHUMIL VYKYPĚL reducerea maximă a semnelor gramaticale, adică reducerea lor la zero, care este considerată stadiul cel mai avansat al gramaticalizării (de ex., Lehmann 2002: 12, 57f., 64, 121, 137): această reducere (care precedă nemijlocit formarea ordinii fixe, izolante, a cuvintelor) a urmat, în limbile vest-europene, fazei desemnate drept penultima a gramaticalizării, care corespunde maximizării tipului flexionar. Totuși, nici afirmația că reducerea la zero constituie sfârșitul sau punctul culminant al gramaticalizării nu poate fi acceptată fără rezerve, deoarece nimicul este nimic, nu ceva, și, prin urmare, nici un sfârșit. Sfârșitul gramaticalizării îl constituie, mai degrabă, acel „stadiu penultim” (de ex., Lehmann 2002: 77), care corespunde tipului flexionar sau, chiar mai curând, celui introflexionar (cf. Giger, Vykypěl 2001: 79f.). 3.3.8. Se poate pune întrebarea ce înseamnă cele descrise (în §§ 3.3.1–7.). Acestea pot însemna și că criteriile de exprimare din teoria gramaticalizării se bazează pe o gramatică privind pieziș, care trage cu ochiul la latina flexionară și la limbile vest-europene izolante descendente din aceasta. Spus mai tranșant, este puternic gramaticalizat ceea ce seamănă, de pildă, cu ceea ce gramatica latină numește gramatical, iar și mai puternic gramaticalizat este ceea ce a devenit aceasta în limbile vest-europene. Revenim la cuvintele lui Hoskovec despre Erhart, citate mai sus (§ 2.2.). Dacă ne amintim cele spuse mai sus (§ 3.2.), putem numi baza explicită de comparație cele două axiomatici de comparație menționate acolo: cea extralingvistică (adică, în practică, fonetica generală pentru planul expresiei și, pentru planul conținutului, metafizica în lingvistica tradițională, un fel de logică la chomskyeni sau așa-numita lingvistică cognitivă în cazul celei mai recente mode în lingvistică) și cea intralingvistică. Pe lângă acestea poate exista și o bază implicită și, prin urmare, apriorică în sensul lui Hjelmslev, de comparație și descriere: o gramatică privind pieziș14. 3.4. Corelația dintre stadiile avansate ale gramaticalizării și proprietățile tipului flexionar a fost întemeiată în principal pe fenomene care privesc latura expresiei semnelor lingvistice (și se pot aduce și altele). De altfel, acest lucru este de înțeles, deoarece nucleul tipologiei pragheze constă tocmai în observarea formelor cărora le sunt atribuite funcțiile existente în limbi. Lehmann (2002: 109f.) subliniază însă, pe bună dreptate, că parametrii gramaticalizării privesc ambele laturi ale semnului lingvistic, chiar dacă uneori este dificil să le distingem. Dacă ar fi posibil să se stabilească o scară a gramaticalizării și pe baza unor parametri de conținut sau semantici, ar fi imposibil să o corelăm cu tipologia pragheză, deoarece această tipologie pornește tocmai de la premisa că în planul conținutului (la nivelul tectogramatic) nu există o asemenea scară, ci doar elemente care sunt fie „lexicale”, fie „gramaticale”, și că, în diferitele tipuri de limbi, elementele lexicale sunt exprimate la fel, iar cele gramaticale diferit. Așadar, în acest punct mai trebuie discutați parametrii gramaticalizării care privesc, într-o măsură mai mare sau mai mică, conținutul (semantica). 14 Pentru o încercare interesantă de a stabili o bază pentru compararea limbilor în privința conținutului, o „lingvistică funcțională”, a se vedea Lehmann (2004a, 2004b). – Pentru fundamentul semantic al unei comparații sincrone a limbilor, a se vedea și Sgall (1978), precum și Haspelmath (2004: 572f.). GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG | 141 3.4.1. Parametrul variabilității poate fi lăsat deoparte în acest context. Cele două tipuri de variabilitate, paradigmatică și sintagmatică (Lehmann 2002: §§ 4.2.3., 4.3.3.), presupun o schimbare non-graduală în planul conținutului. În cazul variabilității sintagmatice, o formă nouă sau diferită a relațiilor dintre anumite elemente de conținut este reflectată de relații noi între expresiile care le corespund. Variabilitatea paradigmatică este determinată ca întreg de relațiile din planul conținutului, nu de semne (cf. și mai sus § 3.2.2.). Im Parameter der paradigmatischen Kohäsion (Lehmann 2002: § 4.2.2.) lassen sich semantische resp. inhaltliche Aspekte einer Grammatikalisierung besser identifizieren. Einen von ihnen stellt der geringe Umfang des Paradigmas (oder der Kategorie) dar. Allerdings kann man hier zweierlei anmerken: Einerseits scheint dies wieder mit dem Zustand in den hochflektierenden altindogermanischen Sprachen korrelierbar (vgl. auch oben § 3.3.5.), andererseits stellt sich grundsätzlich die Frage, was zu einem Paradigma (einer Kategorie) gehört (vgl. auch Vykypěl 2005: 215–223). Man kann beispielsweise sehr gut ein Kriterium aufstellen, nach dem Präpositionen und die affixalen Kasus in eine einzige Kategorie eingegliedert werden. Mit anderen Worten, auch dieser Parameter setzt eine Inhaltsbeschreibung voraus, durch die folglich der graduelle Charakter im Verhältnis zwischen den betreffenden Kategorien bezweifelt werden kann (wie im Falle von Kasus und Präpositionen). Ein weiterer semantischer Aspekt der paradigmatischen Kohäsion, die einfachen Beziehungen innerhalb der Kategorie, wurde schon oben (§ 3.2.1.) behandelt. Lehmann (2002: § 4.3.2., S. 138–140) macht auch auf den semantischen Aspekt der syntagmatischen Kohäsion (der Gebundenheit) aufmerksam15. Diese Voraussetzung ist sehr interessant (u.a. auch durch alle ihren Implikationen, die Lehmann a.a.O. behandelt). Sie scheint uns jedoch wieder vor das Problem einer Theorie des Inhalts zu stellen. Es stellt sich hier zunächst die Frage, was woran gebunden ist, d.h. wodurch was determiniert wird, und welche Abhängigkeit gemeint ist (denn beispielsweise auch zwischen Teilen eines Kompositums, d.h. im Bereich des Lexikons kann Abhängigkeit bestehen). Es stellt sich auch die Frage, wie die angeblich geringeren und größeren Abhängigkeiten zu unterscheiden sind. Man stößt an die allgemeine Unsicherheit von Kriterien in der Semantik und den Kontinuumcharakter des Sprachgebrauchs. Das bedeutet auch, dass man hier wieder kaum natürliche graduelle Gegensätze finden kann, sondern nur durch die Form involvierte diskrete Gegensätze. Das syntagmatische Gewicht (Lehmann 2002: § 4.3.1.) entspricht der Frage, was wodurch determiniert wird. Wie oben (§§ 3.2.6., 3.3.2.) angedeutet, muss vom Gesichtspunkt des Inhaltsplans kein Unterschied zwischen Konstruktionen bestehen, die ein einziges determinierendes Zeichen enthalten, und jenen, in denen mehrere solche Zeichen enthalten sind. Somit bestehen auch hier kaum graduelle inhaltliche oder semantische Unterschiede. 15Trebuie menționat că legarea semantică (de conținut) a elementului gramatical de unul lexical se regăsește printre proprietățile constitutive ale elementelor gramaticale și la Erhart (cf. mai sus § 2.2.) și că, de altfel, este posibil să o identificăm și la modiştii medievali în modi significandi. 142 | BOHUMIL VYKPĚL Aspectul semantic și cel formal par să poată fi cel mai bine distinse în cazul parametrului ponderii paradigmatice (Lehmann 2002: § 4.2.1.): o gramaticalizare mai puternică a unui semn este asociată cu o deseman­tizare mai puternică a acestuia. Acest criteriu apare și în definiția dată de Skalička semnificațiilor gramaticale (cf. mai sus § 2.2.). Totuși, se pot formula câteva obiecții în această privință. În primul rând, se știe că descrierea semantică constituie, în general, o problemă destul de mare și că ne confruntăm adesea cu vaguitatea sau cu dificultatea de a delimita conceptele ori cu intervenția unor factori extralingvistici sau cel puțin metalingvistici. În plus, semantica poate fi considerată (dintr-o perspectivă hjelmsleviană) o manifestare a elementelor de conținut definite relațional, adică o întrepătrundere a structurii limbii și a lumii și, prin urmare, irelevantă pentru definirea elementelor și a categoriilor acestora. Dintr-un punct de vedere gnoseologic sau operațional, semantica sau descrierea semantică poate fi privită și ca o „traducere” într-o altă limbă. (Cf. și mai sus §§ 3.2.3.-4. și distincția făcută de Miloš Dokulil (1978) între semnificația derivativă, adică determinată structural, și semnificația lexicală, adică determinată de uz.)16 Așadar, semantica poate fi considerată ceva care, pe de o parte, este irelevant pentru definirea elementelor de conținut sau reprezintă o consecință a acestei definiții (a poziției elementelor în structura planului conținutului) (cf. în acest sens și Hjelmslev 1959: 192–198), iar, pe de altă parte, în ceea ce privește gradul său de abstracție sau de concretețe, poate fi determinată numai extralingvistic sau pe baza uzului, aproape deloc însă în cadrul structurii limbii (structurii planului conținutului) înseși. Caracterul gradual al opoziției semantice dintre elementele lexicale și gramaticale înrudite este dat extralingvistic. În cele din urmă, de cele spuse ține și caracterul continuu al fenomenelor din acest domeniu, pe care l-a abordat și Skalička (1959, 1979: 297–299), descriind înrudirea semantică fundamentală dintre unele elemente lexicale și unele elemente gramaticale și vorbind despre transpunerea unora în celelalte. Hjelmslev considera tocmai acest fapt drept motivul (operațional) al imposibilității de a defini semantic elementele gramaticale (cf. Vykypěl 2005: 244f.). Revenim aici și la întrebarea menționată mai sus (§ 3.1.): când trebuie deja analizat un semn în privința gramaticalizării sale și când încă nu. 3.4.2. Cu toate acestea, trebuie menționat că la Skalička (1955b, 1960a) găsim evaluarea tipurilor sale de limbă în privința caracterului lor gramatical și a gradului de abstracție sau, mai exact, a caracterului gramatical și a abstracției pe care le produc17, care, prin urmare, se 16 La întrebarea cum se poate recunoaște că ceva are mai puține trăsături semantice, Lehmann (2002: 114) răspunde, de altfel, tot făcând trimitere la un metalimbaj (este descris prin mai puține enunțuri metalingvistice). – Problematica generală a semanticii poate fi demonstrată și printr-o singură problemă, și anume aceea a gradării cazurilor (funcțiilor cazuale) în privința caracterului lor gramatical (Lehmann 2002: 84f. și 3.4.2.2.): criteriile semantice par oarecum vagi și, în cele din urmă, gradul de gramaticalizare în conținut este legat de cel din expresie (Lehmann 2002: 85, 100). 17 Vgl. auch Skalička (1949). GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG | 143 poate fi comparat cu aspectul semantic al parametrului gramaticalizării reprezentat de ponderea paradigmatică. Acest lucru poate fi numit și propria interpretare a gramaticalizării tipologiei limbilor de către Skalička. Este interesant că, aici, tipologia lui Skalička nu coincide cu scara gramaticalizării, spre deosebire de criteriile expresiei. Potrivit lui Skalička (op. cit.), tipurile de limbă pot fi grupate, în funcție de gradul lor de gramaticalitate, în aproximativ două opoziții binare: tipul polisintetic se opune celui izolant, iar cel aglutinant celui flexionar. Tipul polisintetic își construiește gramatica (punerea în relație a lui Mathesius) pe baza semanticii (nu dispune de semne gramaticale specializate) și este, prin urmare, semantic și agramatical, în timp ce tipul izolant își construiește gramatica pe baza unor elemente formale (cu statut de cuvinte) și este, așadar, formal și gramatical. În mod similar, tipul polisintetic se comportă foarte descriptiv în formarea cuvintelor, a lexemelor (onomatologia lui Mathesius), adică lexemele sale sunt puternic motivate (procedeul principal de formare a cuvintelor polisintetice este compunerea), în timp ce tipul izolant este puternic etichetant în acest domeniu, adică lexemele sale sunt puternic nemotivate, arbitrare (tipul izolant preferă crearea unor cuvinte cu totul noi, de pildă și a abrevierilor, sau împrumutul)18. (Pentru diferența de semanticitate dintre tipul polisintetic și cel izolant, cf. și discuția despre așa-numita ordine fixă a cuvintelor de mai sus, în § 3.3.6.) Tipul aglutinant produce o mulțime de afixe și, prin intermediul acestora, rezolvă atât problemele gramaticii, cât și pe cele ale onomatologiei. Aceste două proprietăți conduc, pe de o parte, la posibilitatea reducerii asimetrismului semnului lingvistic (relația dintre formă și semnificație în cadrul semnului devine mai clară), iar, pe de altă parte, la estomparea relației dintre gramatică și onomatologie (formarea cuvintelor). Ambele au, așadar, drept consecință și faptul că tipul de limbă aglutinant este mai puțin gramatical și abstract și mai degrabă agramatical și descriptiv (cu semne complexe motivate), deși nu în aceeași măsură ca tipul polisintetic. Dimpotrivă, tipul flexionar (și cel introflexiv) reduce numărul afixelor, până când acestea devin desinențe. Aceasta duce la accentuarea asimetrismului semnului lingvistic (sinonimie și omonimie, cumularea funcțiilor în morfeme). În tipul flexionar, gramatica și onomatologia dispun de seturi (paradigme) complicate de semne cu motivație nulă sau redusă și cu o puternică estompare a relației dintre formă și semnificație. Tipul de limbă flexionar este, prin urmare, mai gramatical și abstract, dar nu la fel de abstract și nemotivat ca tipul izolant, deoarece formantele flexionare alcătuiesc totuși, în plan formal (al expresiei), sisteme mai coerente, chiar dacă sunt complicate. Gradul de abstracție al tipurilor de limbă ale lui Skalička poate fi reprezentat schematic, de exemplu, astfel: 18 Pentru distincția dintre denumirile descriptive și cele etichetante, care își are originea la Mathesius, precum și pentru acești termeni germani, cf. Daneš (2003: 37). 144 | BOHUMIL VYKÝPĚL În schimb, criteriile de expresie creează o linie dreaptă (care se poate transforma, eventual, în spirala lui Gabelentz): sau: Pentru o linie dreaptă, tipurile trebuie ordonate diferit în cazul criteriilor semantice sau: Nu este lipsit de interes faptul că și în celebrul triunghi tipologic al lui Skalička (1935: 81) tipul polisintetic și cel izolant apar ca două puncte extreme:19. 19 De asemenea, nu este lipsit de interes faptul că ordonarea alternativă menționată a tipurilor de limbi ar putea fi comparată cu fazele lexicalizării, așa cum le formulează Lehmann (2005: § 3.5.): „Reamintind tehnicile de exprimare a unei componente semantice în structura lingvistică […], putem spune că lexicalizarea conduce de la exprimarea sintactică (lexicală) la exprimarea derivativă și apoi la exprimarea lexicală a unui concept […].“ Procedeul principal în formarea cuvintelor în tipul polisintetic este compunerea, în cel aglutinant derivarea afixală, iar în cel flexionar cea morfologică GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG | 145 4. Acum aș dori să fac câteva REMARCI GENERALE, care pot fi legate chiar și de problema metodei lingvistice. 4.1. În prefața studiului său, Lehmann (2002: VII) mărturisește: „Trebuie să-l avertizez, de asemenea, pe cititor că întâmpin mari dificultăți conceptuale în privința subiectului de față și că voi lăsa multe întrebări deschise. Problema nu este atât una empirică: există suficiente date analizate, iar fenomenele empirice în sine par destul de clare. Ceea ce este foarte neclar este modul în care fenomenele trebuie interpretate, clasificate și puse în relație unele cu altele.“ Se poate observa că interpretarea datelor empirice este întotdeauna extrem de neclară dacă nu suntem realiști și, prin urmare, realitatea ni se înfățișează ca un continuum a cărui interpretare necesită o teorie care are nevoie de nomina. Dar chiar și dacă nu ne considerăm nominaliști, în cazul așa-numitelor entități gramaticale se impune totuși necesitatea unei teorii interpretative, căci acestea abia dacă au limite intrinseci în datele empirice. Skalička (1962b: 211) a surprins acest lucru prin metafora dublei stilizări a lumii prin limbă (cf. Vykypěl 2005: 192–194): categoriile gramaticale sau morfologice constituie a doua treaptă a acestei stilizări și, prin urmare, reflectă lumea doar în mod indirect20. După cum se știe, Hjelmslev (1943: § 5) rezolvă dilema prin teza sa privind caracterul dublu, realist și arealist, al teoriei limbajului: teoria limbajului se bazează, într-adevăr, pe anumite date ale experienței, pe date empirice, dar se eliberează totodată de acestea21. Dintr-o altă perspectivă, aceasta se poate exprima astfel: teoria limbajului conversia, iar în tipul izolant împrumutul sau crearea unor cuvinte cu totul noi ori legate doar conceptual (cf. și Vykypěl 2004b: 131). (Pentru schimbarea de la compunere la derivarea afixală ca expresie a gramaticalizării, cf. Haspelmath 1992: 70–74.) 20 Dubla stilizare a lui Skalička, pe care am încercat să o descriu mai pe larg în lucrarea menționată, ar putea fi comparată în mod interesant cu distincția făcută de Lehmann (1993: 320f.) între domeniul conceptelor universale și cel al combinării specifice limbilor a acestor concepte. Dar despre aceasta, probabil, cu altă ocazie. – De altfel, fie menționat în treacăt că, în precizarea sa mai recentă a diferenței dintre lexic și gramatică (și, în consecință, dintre lexicalizare și gramaticalizare), Lehmann pare să se apropie într-o oarecare măsură de distincția lui Mathesius dintre denumire și stabilirea relațiilor (cf. Lehmann 2002a, 2005: § 3.5.). Aceasta ar fi însă o altă temă… 21 Din punct de vedere operațional, caracterul arealist poate fi comparat și cu un principiu potrivit căruia nu se iau neapărat în considerare faptele uzului lingvistic, adică, în planul conținutului, forma de expresie a semnelor și semantica elementelor de conținut. În ceea ce privește 146 | BOHUMIL VYKYPĚL trebuie să fie deductivă: punctul de plecare trebuie să fie stabilirea unei clase prin definiție, un sistem simplu, fix și controlabil intersubiectiv, pornind de la care se urmăresc componentele clasei; cu alte cuvinte, se avansează de la sistemul închis și simplu al categoriilor lingvistice și al elementelor lor la întrebarea privind realizarea acestui sistem în limbile individuale. Și Lehmann (2002: 108) menționează că, tocmai în cazul cercetării entităților gramaticale, procedura deductivă este mai avantajoasă decât cea inductivă și că în capitolul 4 se stabilește o clasă de parametri ai gramaticalizării. 4.2. S-ar putea pune însă și întrebarea (menționată deja mai sus la § 1.2.) ce sens are delimitarea domeniului elementelor gramaticale și al gramaticalizării. În lipsa unei teorii generale, temele gramaticalizării nu par a putea fi rezolvate în mod satisfăcător sau cu un grad relativ de finalitate. Dacă sunt integrate într-o teorie, par, de fapt, să dispară: am încercat să arăt că gramaticalizarea presupune, pe de o parte, o teorie a conținutului, iar pe de altă parte coincide cu tipologia pragheză22. În plus, tipologia pragheză pare să aibă o putere explicativă considerabil mai mare. În prezentarea sa Grammatikalisierung und Sprachtypologie, susținută în Cercul lingvistic din Praga la 6. 1. 2003, a cărei versiune scrisă încă nu a apărut, din păcate, Markus Giger a arătat mai multe concordanțe între teoria gramaticalizării și tipologia lingvistică pragheză, dintre care unele au fost menționate mai sus (§ 3.3.). El a pus și întrebarea la care teoria gramaticalizării nu răspunde, și anume de ce procesele de gramaticalizare ajung până la capăt în unele limbi, în timp ce în altele se opresc la o anumită etapă, și a sugerat o soluție: aceasta depinde de tipul de limbă dominant în limba respectivă (cf. și Giger 2002: 46f.). Dacă, de exemplu, predomină tipul polisintetic, procesele de gramaticalizare sunt mult mai slabe decât atunci când predomină tipul flexionar23. In seinem Vorwort beschreibt Lehmann (2002: VII) die Sprachtheorie, die für die Erfassung des Problems der Grammatikalisierung geeignet wäre: În privința semnelor, imposibilitatea sau dificultatea unei proceduri consecvent „realiste” s-a putut observa, de exemplu, și mai sus (§§ 3.2.4., 3.2.6., 3.3.2., 3.3.7.), în întrebări precum aceea cum trebuie decis dacă, în anumite cazuri, nu este prezent niciun membru al unei categorii gramaticale (al unei categorii de conținut) sau dacă avem de-a face cu un sincretism al tuturor membrilor categoriei, exprimat prin zero sau cel puțin printr-un zero segmental. 22 Trebuie subliniat în mod expres că această afirmație nu trebuie înțeleasă ca și cum gramaticalizarea ar fi un nonsens, așa cum cred probabil „antigramaticaliștii”, cu care Lehmann (2005) polemizează pe bună dreptate. Dimpotrivă, cercetarea gramaticalizării scoate la iveală multe fapte valoroase și interesante, uneori chiar captivante. Este vorba, mai degrabă, despre clarificarea unor puncte de vedere sau despre înțelegerea reciprocă. 23 Și în ceea ce privește problema generală a explicării schimbării lingvistice, atunci când limba este considerată un sistem de semne, așa cum se întâmplă și în teoria gramaticalizării, teoria pragheză se dovedește pertinentă. Lehmann (2002: 3f.) menționează doi factori ai evoluției lingvistice, tendința spre comoditate și tendința spre claritate, pe care îi găsim la Georg von der Gabelentz și, într-o formă modificată, la Antoine Meillet (cf. și Has pelmath 1998: 318–322). Aceștia pot fi identificați și la lingviștii praghezi, dacă sunt așezați pe o bază semiologico-funcțională (cf. Vykypěl 2005: 28–31, 256–258, cu bibliografia citată). GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG | 147 „Teoria limbajului menită să explice caracterul sistematic, orientarea spre scop și dinamismul inerente gramaticalizării trebuie să fie, prin natura sa, structurală, funcțională și operațională. În esență, este vorba despre teoria lui Wilhelm von Humboldt (1836), dezvoltată în vremuri mai recente de Eugenio Coseriu (1974) și Hansjakob Seiler (1978). Această teorie nu a fost niciodată formulată pe deplin explicit; ea va deveni însă transparentă pe parcursul întregii lucrări de față, iar în ultimul capitol se va încerca să fie formulată mai explicit.“ Din păcate, ultimul capitol a fost omis (cf. totuși Lehmann 1993 și, de asemenea, Lehmann 2005). Un adept al Școlii din Praga nu poate însă să nu menționeze că teoria limbajului căutată aici este tocmai cea a Școlii din Praga, care pare, pe de o parte, mai clară din punct de vedere conceptual și, pe de altă parte, mai bine gândită și mai variată tematic. Nu se poate decât regreta că Școala din Praga este, în mod surprinzător, încă atât de puțin cunoscută (în pofida tuturor eforturilor de promovare, mai ales din partea lui Josef Vachek; cf., printre altele, Vachek 1964, 1966, 1976, 1983, 2002, 2003 și Hladký 1997, Ehlers 1999; cf. și Trnka 1982, Luelsdorff 1994, Luelsdorff, Panevová, Sgall 1994, Leška 1995, 1996, 1998, 1999, Sgall 1992b, 1993b, 1997, Leška, Nekvapil, Šoltys 1993, Winner 1998, Schooneveld 1996, Nekula 2003). În plus, cei care ar considera că teoria lingvistică pragheză nu este suficient de explicită și/sau operațională se pot raporta la descrierea funcțional-generativă a lui Petr Sgall (cf. Sgall 1984, Sgall, Hajičová, Panevová 1986, Panevová 1994, Sgall 1995, Hajičová, Panevová 1996). 4.3. Un sens al teoriei gramaticalizării, despre care s-a întrebat mai sus (§§ 1.2., 4.2.), este sugerat implicit de Lehmann (2002: 108f.): gramaticalizarea reflectă libertatea de utilizare a semnelor lingvistice, adică, cu cât un semn este mai gramaticalizat, cu atât poate fi folosit mai puțin liber (măsurarea gramaticalizării poate reprezenta măsurarea autonomiei semnului sau a libertății de utilizare a acestuia) (cf. și Lehmann 2005: § 6.1.). O concepție corespunzătoare în fond, deși nelegată de conceptul de gramaticalizare, a fost formulată de Skalička (1948) și, mai târziu, de Jakobson (citat și de Lehmann 2002: 147) (cf. Vykypěl 2005: 129–131): cu cât este mai amplă o unitate de semn, cu atât mai liberă este formarea ei. Se poate susține totuși, pe bună dreptate, că formarea tuturor semnelor este întotdeauna atât liberă, cât și constrânsă sau determinată, atât din perspectiva sistemului lingvistic (considerat, de pildă, drept structura limbii la Hjelmslev), cât și din perspectiva intenției vorbitorului sau din cea extralingvistică: Din perspectiva structurii limbii, formarea semnelor este determinată prin faptul că trebuie respectate relațiile (paradigmatice și sintagmatice) dintre categoriile expresiei și ale conținutului din structura limbii, precum și structura acestor categorii (cf. și mai sus § 3.2.2. cu privire la așa-numita recțiune). În schimb, din perspectiva structurii limbii, formarea semnelor este liberă deoarece elementele sau categoriile între care nu există interdependență sau dependență și care sunt, totodată, combinabile pot fi combinate liber, potrivit aprecierii vorbitorului. Din perspectiva extralingvistică, formarea semnelor este determinată de ceea ce dorește să spună vorbitorul, deoarece acest lucru trebuie, în consecință, să fie exprimat numai într-un anumit mod 148 | BOHUMIL VYKYPĚL Într-un anumit fel și nu în altul. Ea este, la rândul ei, liberă pentru că vorbitorul poate spune ce dorește, chiar și ceea ce pare lipsit de sens, adică ceea ce nu pare să configureze nicio parte a lumii (acest lucru se poate întâmpla printr-o asociere neobișnuită de lexeme sau printr-o rekțiune nepermisă; primul caz poate fi numit poezie și este de obicei lăudat, în timp ce al doilea poate fi numit construcție agramaticală și, de obicei, nu este lăudat…). Prin aceasta s-a intenționat să se spună, într-o formulare oarecum greoaie, că problema libertății în limbă și problema a ceea ce determină libertatea sunt, în principiu, legate de ceea ce înțelegem prin limbă. Ceea ce Hjelmslev ar numi uzul limbii, adică aplicarea, într-o comunitate de vorbitori, a construcției limbii, determinată, pe de o parte, de structura acesteia și, pe de altă parte, eventual reglementată în diverse moduri de convenții suplimentare, a fost numit de Lehmann (2002: 108), printr-o prescurtare genial de adecvată, limbă: „Limba este o activitate care constă în crearea unor semnificații accesibile interpersonal, adică a semnelor. Această activitate poate fi mai liberă sau mai reglementată; în consecință, modurile în care sunt formate semnele vor depinde fie mai mult de decizia propriu-zisă a utilizatorului limbii, fie mai mult de convențiile sociale codificate în gramatică.“ Diferența fundamentală dintre construcția limbii și uzul limbii, intenția lui Hjelmslev care stă la baza distincției dintre acești doi termeni, constă în faptul că prima este ceva fix, sigur, invariabil și determinabil, în timp ce al doilea este ceva instabil, nesigur, variabil și nedeterminabil; prin urmare, obiectul imanent al lingvisticii ca știință autonomă modernă ar trebui să fie tocmai construcția limbii, în vreme ce uzul limbii poate fi studiat cel mult în legătură cu alte științe. Se poate presupune că o intenție similară a acționat și asupra lui Ferdinand de Saussure atunci când a separat langue de parole; numai că el nu a restrâns domeniul lui langue la fel de mult ca Hjelmslev pe cel al construcției limbii și a inclus în el, de pildă, și semnele. (Cf. Vykypěl 2005: 19f.) Diferența dintre concepția despre limbă a lui Hjelmslev sau de Saussure și cea reprezentată, de exemplu, de Lehmann poate fi înțeleasă și ca o diferență dintre o concepție entitativă și una procesuală asupra limbii. O asemenea diferență este exprimată, de altfel, și de cei doi termeni posibili pentru obiectul intuitiv aflat la baza acestui tratat: gramaticalitate și gramaticalizare. Din perspectiva a ceea ce s-ar putea numi metodologie generală, diferența discutată ar putea fi considerată și ca una dintre punctul de vedere gnoseologic și cel ontologic. Din perspectiva gnoseologică se întreabă, de pildă, ce și cum vedem și cum putem formula ceea ce am văzut; din perspectiva ontologică se iau mai puțin în considerare chestiunile legate de vedere și se consemnează și descriu mai degrabă datele imediate. La sfârșitul prezentării sale generale a istoriei cercetării gramaticalizării, Lehmann (2002: 7) scrie: GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG | 149 „O tradiție lipsește în mod vădit din această imagine, și anume cea a lingvisticii structurale, de la de Saussure până în zilele noastre. Nu este nicidecum întâmplător: în timp ce lingvistica istorică și tipologia s-au ocupat, încă de la începuturile lor, de procese și fenomene continue și au putut astfel integra cu ușurință gramaticalizarea ca proces care creează asemenea fenomene, lingvistica structurală a avut tendința de a favoriza o concepție statică asupra limbii și distincții binare clare.“ Se poate observa mai întâi că și în cadrul tradiției structuraliste apare o problemă comparabilă cu cea pe care o soluționează teoria gramaticalizării (cf. mai sus § 2.1.), însă aceasta este concepută mai degrabă în termeni entitativi. Tipologia pragheză poate reprezenta o concepție procesuală asupra acestei probleme, dacă tipurile sale sunt interpretate procesual — ca stadii ale gramaticalizării (cf. mai sus §§ 2.2., 3.3.). În legătură cu caracterizarea generală a lingvisticii structurale trebuie făcute două observații. Pe de o parte, tendința de a favoriza „o concepție statică asupra limbii și distincții binare clare“ trebuie înțeleasă ca expresie a punctului de vedere gnoseologic fundamental, ca efort de a ordona datele experienței, pentru a ne putea orienta printre ele și a ne lămuri asupra a ceea ce discutăm de fapt. Pe de altă parte, caracterizarea citată se aplică în principal doar unei concepții despre lingvistica structurală precum cea a lui Hjelmslev sau de Saussure (și nici măcar în cazul acestora fără rezerve!), dar nicidecum structuralismului funcțional al Școlii din Praga (după cum s-a menționat deja mai sus, în § 4.2.). Acest lucru a fost demonstrat în mod elocvent de Bohumil Trnka în textele sale programatice din anii ’40 (cf. Trnka 1982: 32–60), iar asemenea lozinci precum potențialitatea fenomenelor lingvistice (Mathesius 1911), caracterul inconsecvent al limbii (Skalička 1935), complexitatea unităților limbii (Skalička 1957), sincronia dinamică (Vachek 1983a) sau libertatea limbii (Sgall 2002) surprind acest lucru24. Cea mai potrivită denumire pentru lingvistica Școlii din Praga este, fără îndoială, lingvistică funcțional-structurală (cf. și Skalička 1947–48: 142 = 1965: 154): aceasta îmbină în mare măsură abordarea structurală și cea comunicativă a limbii, rigoarea teoretică hjelmsleviană și perspectiva practică a tradiției, sincronia statică a teoriei și practica dinamică a dezvoltării, punctele de vedere gnoseologic și ontologic în cea mai profundă perspectivă fenomenologică 24 În mod similar, dacă se afirmă că „structuralismul ne-a învățat că analiza lingvistică pornește de la expresii și de la structurile acestora, deoarece aceasta este singura cale prin care lingvistul poate accesa sensul sau funcția formei“ (Lehmann Ms.b: § 5.4.4., S. 16), se pune întrebarea la care structuralism ne referim. Se poate menționa, de pildă, celebrul pasaj din Hjelmslev (1943: 68) despre comutarea în planul conținutului, în care este criticată cerința de a lua, în principiu, expresia drept punct de plecare; se poate menționa „lingvistica funcțională“ a lui Mathesius (cf. mai sus § 2.1.), pe care Skalička își întemeiază tipologia, în care limbile sunt considerate „soluții diferite ale acelorași probleme“ (cf. Skalička 1935: 62; Leška 1995: 14f.; Sgall 1971: 83 = 1984: 31; Sgall, Hajičová, Panevová 1986: 270); sau, în cele din urmă, se poate face trimitere la descrierea funcțional-generativă a lui Sgall (cf. mai sus § 4.2.), care își ia punctul de plecare la nivelul semnificației propoziției (nivelul tectogramatic) și de acolo țintește „în jos“, până la nivelul fonetic. 150 | Bohumil Vykypěl inspirație; în școala pragheză găsim claritatea teoriei legată de neclaritatea practicii, a „realității” ca un continuum empiric. Observația I: În acest context aș dori să atrag atenția și asupra faptului că perspectiva structurală, reprezentată de școala pragheză, dar și de alte curente structuraliste europene, nu trebuie confundată cu perspectiva expresiei: structura nu se aseamănă cu expresia (a unei semnificații sau funcții), așa cum era probabil cazul în descriptivismul american și cum pare să presupună Lehmann (2004a: 149–154; 2004b: § 2.2.), ci structura este sistemul lingvistic însuși, prin care lumea este modelată, observată și înțeleasă și prin care această modelare este determinată aproximativ (pentru conceptul de structură, vezi Benveniste 1962). Iar acest sistem are atât latura expresiei (sau latura „formală” la Praga), cât și latura conținutului (sau latura „funcțională” la Praga). Vezi aici, de exemplu, distincția pe care Sgall o repetă întruna în descrierea sa funcțional-generativă între semnificația structurată lingvistic și conținutul cognitiv, în legătură cu care el invocă chiar distincția lui de Saussure și Hjelmslev între forma și substanța conținutului (cf. Sgall, Hajicová, Panevová 1986: 13; Vykypěl 2005: 285). Atributul compus „funcțional-structural” menționat mai sus, atribuit școlii pragheze, exprimă faptul că aceasta consideră structura lingvistică, precum și descrierea ei, ca fiind determinate în principiu de sarcina comunicativă a limbii, ceea ce înseamnă, în consecință, că pornește de la o relație fundamental reciprocă între limbă și lume (cf. și Vachek 1975 = 1976: 91–103; Vykypěl 2005: 272 și urm.). Observația II: Dacă la temele de discutat menționate mai sus (nota 20) ar trebui adăugată încă una, am putea menționa aici și pledoaria lui Lehmann pentru actualitatea și necesitatea unei lingvistici empirice, care să se orienteze mai mult (atât din punct de vedere teoretic, cât și practic) către datele lingvistice și să le examineze (printre altele și în contextul dispariției limbilor). Lehmann (2004c: § 4.1.) distinge, într-un mod interesant, aproximativ trei modalități de a practica lingvistica: cea logică (reprezentată, potrivit lui, în perioada recentă mai ales de diversele curente ale structuralismului), cea hermeneutică și cea empirică, doar ultima permițând o tratare adecvată a datelor. S-ar putea totuși observa că tocmai în școala pragheză toate aceste trei aspecte se găsesc într-un echilibru considerabil și sunt îmbinate. Abordarea „hermeneutică” a limbii poate fi identificată mai ales în teoria literară dezvoltată a școlii pragheze, care este în mare măsură întemeiată lingvistic și este reprezentată de nume precum Jan Mukařovský, Felix Vodička sau Miroslav Červenka. Abordarea „empirică”, cu toată reflecția ei atentă despre care scrie Lehmann (2004c), se exprimă, probabil, cel mai clar în culegerea de materiale privind dialectele limbii cehe (adică și „limbile amenințate”), începând din anii ’60 ai secolului al XX-lea: pe de o parte, în cadrul acestui proiect s-a dezvoltat o colaborare firească și spontană între lingviștii „tradiționali” și cei structuralisti, iar pe de altă parte, activitatea s-a desfășurat în mare parte pe baza formulată de teoria lingvistică pragheză (cf. Gedanken zur Grammatikalisierung 151 introducerea la primul volum al Atlasului lingvistic ceh – Balhar, Jančák 1992; o situație similară se întâlnește, de altfel, și în cazul Atlasului lingvistic sorab, cf. SSA 1965–96). Dintr-un alt punct de vedere, însă, nu este deloc atât de clar ce anume este empiria, dar despre aceasta cu altă ocazie (cf. observațiile mele disparate în Vykypěl 2005: 317–332). De asemenea, trebuie menționate încă două aspecte ale problemei. Cerința (cerința lui Lehmann) ca datele să existe și să fie fixate independent de cercetător corespunde bine condiției neopozitiviste (logico-pozitiviste) a posibilității de verificare intersubiectivă a enunțurilor (dezvoltată ulterior, după cum se știe, mai ales de W. V. Quine), iar neopozitivismul a fost, după cum se știe, o sursă importantă de inspirație pentru Hjelmslev. O reflecție demnă de luat în seamă (deși fragmentară) asupra a ceea ce sunt datele și a modului în care trebuie tratate poate fi găsită chiar în centrul „extremismului structuralist”, și anume la Hans Jørgen Uldall (1959). Observația III: Concepției procesual-ontologice a limbii, menționate mai sus (§ 4.3.), îi corespunde și concepția explicației în descrierea lingvistică presupusă de teoria gramaticalizării. Această explicație este, în esență, diacronică sau istorică (o descriere diacronică are ca obiect două sau mai multe sisteme ori părți de sisteme, în raport cu legătura lor reciprocă în calitate de substituenți temporali potențiali; o descriere istorică se ocupă de substituții efectiv realizate). Un sistem poate fi înțeles diacronic sau istoric numai dacă este transformat într-un sistem anterior sau — dintr-un alt punct de vedere — dacă elementele sale sunt (re)structurate după structura sistemului anterior (cu o anumită exagerare, lingvistica neogramatică poate fi considerată, de exemplu, o gramatică ce privește pieziș spre limba proto). Ceva asemănător se întâlnește în teoria gramaticalizării, când un fenomen este înțeles printr-o „degramaticalizare tentativă”: „Ființele umane […] vor să dea sens structurii formale. Cei mai mulți dintre noi au avut experiența că o trăsătură gramaticală a unei limbi le-a fost cu totul obscură până când au descoperit că era o variantă gramaticalizată a ceva cu un conținut semantic mai bogat și, prin urmare, înțeles de la bun început. […] Mulți au trăit experiența că o cunoaștere prealabilă a latinei poate fi de mare ajutor în învățarea unei limbi romanice, în timp ce secvența inversă de învățare nu oferă niciun ajutor sistematic (în afară de vocabularul înrudit, desigur). Acesta este un alt exemplu al fenomenului potrivit căruia atât nespecialiștii, cât și lingviștii înțeleg structurile gramaticale în termenii unor structuri mai puțin gramaticalizate. Acest exemplu este deosebit de interesant pentru teoria limbii, deoarece pare să ofere un argument în favoarea realității psihologice a prezenței diacroniei în sincronie.“ (Lehmann 1993: 331, 332 și urm.) Prezența diacroniei în sincronie (și a sincroniei în diacronie), sau dinamismul sincronic al limbii, reprezintă, desigur, doar unul dintre instrumentele posibile de explicitare lingvistică și, în plus, pentru descrierea limbii ca întreg sau a poziției unui element ori a unui fenomen 152 | Bohumil Vykypěl importanță pentru definirea lor în sistemul lingvistic, adică pentru definiția lor: dimpotrivă, această definiție și, prin urmare, descrierea configurației sistemelor constituie premisa explicației dinamice-sincrone, diacronice sau istorice, deoarece ea descoperă tensiunile structurale ca potențialități de schimbare. (Pentru caracterul istoric al explicației implicate de teoria gramaticalizării, vezi și Haspelmath 1992: în special 72, 74, 81.) 5. În încheiere, îndrăznesc chiar să susțin că sensul cel mai profund, probabil neintenționat la început, al teoriei gramaticalizării îl constituie polemica cu lingvistica structurală sau apărarea lingvisticii prestructurale, a unei lingvistici întemeiate pe profunda experiență umană cotidiană că lumea este complicată sau cel puțin așa ni se pare. Cred că structuraliștii, dacă mai există în lume, ar trebui, în propriul lor interes, să se ocupe îndeaproape de teoria gramaticalizării. Schițele de mai sus nu sunt nimic mai mult decât observații provizorii. În general vorbind, există în principiu două căi de ieșire din sentimentul că realitatea este un continuum empiric al fenomenelor, un theatrum mundi: una este cea a nominaliștilor medievali și a teoriilor lor interpretative grandioase, cealaltă, cea a realiștilor medievali și a efortului lor smerit de a înțelege lumea, fără pretenția că ea va putea fi vreodată înțeleasă. Prima cale riscă să devină absurdă, adică să nu modeleze nicio parte a lumii; a doua poate, la rândul ei, să devină lipsită de rost. Poate că există și un compromis: o înțelegere aproximativă și smerită a lumii printr-o teorie aproximativă și grandioasă. În prezent, am sentimentul că tocmai Școala din Praga se apropie cel mai mult de acest lucru în lingvistică. Poate că aceasta înseamnă mai mult decât simplu patriotism. LITERATURVERZEICHNIS Balhar, J., Jančák, P., Hrsg., 1992: Český jazykový atlas 1, Praha: Academia. Benveniste, É. 1962: « Structure » en linguistique. In: É. Benveniste: Problèmes de linguistique générale. Paris: Gallard, 91–98. Daneš, F. 2003: Vilém Mathesius’ Konzeption der funktionalen Linguistik. In: Nekula 2003, 31–47. Diderichsen, P. 1966: Helhed og struktur. Udvalgte sprogvidenskabelige afhandlinger. Selected Linguistic Papers with Detailed English Summaries, København: G. E. C. Gads Forlag. Dokulil, M. 1968: Zur Frage der Stelle der Wortbildung im Sprachsystem. Slovo a slovesnost 29, 9–16. [Reprint in Panevová, Skoumalová 1997, 125–133.] Dokulil, M. 1978: K otázce predikability lexikálního významu slovotvorně motivovaného slova. Slovo a slovesnost 39, 244–251. [Reprint in Obsah – výraz – význam. Výbor z lingvistického díla Miloše Dokulila I. Hrsg. von O. Uličný, Praha: Filozofická fakulta Univerzity Karlovy 1997, 41–50.] Dokulil, M. 1994: The Prague School’s Theoretical and Methodological Contribution to “Word Formation” (Derivatology). In: Luelsdorff 1994, 123–161. [Reprint in: Panevová, Skoumalová 1997, 179–211.] Ehlers, K.-H. 1999: Josef Vacheks letzter Beitrag zur Geschichte der Prager Schule. Beiträge zur Geschichte der Sprachwissenschaft 9, 288–294. Erhart, A. 1970: Studien zur indoeuropäischen Morphologie, Brno: Universita J. E. Purkyně. (Opera Universitatis Purkynianae Brunensis. Facultas philosophica, 148.) Gedanken zur Grammatikalisierung 153 Giger, M. 2002: Aktuálne otázky jazykovej typológie na príklade slovanských jazykov. In: P. Žigo, Hrsg., BraSlav 1. Zborník z medzinárodnej slavistickej konferencie, konanej na Filozofickej fakulte Univerzity Komenského v Bratislave 14.–15. novembra 2002, Bratislava, 43–50. Giger, M., Vykypěl, B. 2001: Die Typologie des Litauischen und des Lettischen (mit einem allgemeinen Ausblick zu den Perspektiven der Prager Typologie). Sborník prací filosofické fakulty brněnské university A 49, 45–86. Hajicová, E., Panevová, J. 1996: Functional generative description and its Praguian roots. The Prague Bulletin of Mathematical Linguistics 65–66, 21–28. Haspelmath, M. 1992: Grammaticalization theory and heads in morphology. In: M. Aronoff, Hrsg., Morphology now, Albany: State University of New York Press, 69–82, 194–198. [auch zum Downloaden unter http://email.eva.mpg.de/~haspelmt/1992ghd.pdf] Haspelmath, M. 1998: Does grammaticalization need reanalysis? Studies in Language 22, 315–351. [auch zum Downloaden unter http://email.eva.mpg.de/~haspelmt/1998gre.pdf] Haspelmath, M. 2004: Does linguistic explanation presuppose linguistic description? Studies in Language 28, 554–579. [auch zum Downloaden unter http://email.eva.mpg.de/~haspelmt/ExDesc.pdf] Hjelmslev, L. 1928: Principes de grammaire générale, København: Bianco Lunos Bogtrykkeri. (Det Kgl. Danske Videnskabernes Selskab. Historisk-filologiske Meddelelser, 16/1.) Hjelmslev, L. 1943: Omkring sprogteoriens grundlæggelse, København: Ejnar Munksgaard. Hjelmslev, L. 1959: Essais linguistiques, Copenhague: Nordisk Sprog- og Kulturforlag. (Travaux du Cercle linguistique de Copenhague, 12.) Hjelmslev, L. 1968: Die Sprache. Übers. von O. Werner, Darmstadt: Wissenschaftliche Buchgesellschaft. Hjelmslev, L. 1972: Sprogsystem og sprogforandring, Copenhague: Nordisk Sprog- og Kulturforlag. (Travaux du Cercle linguistique de Copenhague, 15.) Hjelmslev, L. 1973: Essais linguistiques II, Copenhague: Nordisk Sprog- og Kulturforlag. (Travaux du Cercle linguistique de Copenhague, 14.) Hladký, J. 1997: Bibliography of Professor Josef Vachek’s works. Brno Studies in English 23 (Sborník prací filosofické fakulty brněnské university, S 3.), 15–42. [auch zum Downloaden unter http://www.phil.muni.cz/angl/bse/archive/BSE_23_02.pdf] Hoskovec, T. 2001: Prooemium ad Grammaticum. In: O. Šefčík & B. Vykypěl, Hrsg., Grammaticus. Studia linguistica Adolfo Erharto quinque et septuagenario oblata, Brno: Masarykova univerzita, 11–13. Isačenko, A. V. 1948: Morphologie, syntaxe et phraséologie. Cahiers Ferdinand de Saussure 7, 17–32. Kurzová, H. 1993: From Indo-European to Latin: The Evolution of a Morphosyntactic Type, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins. (Current Issues in Linguistic Theory, 104.) Lehmann, Ch. 1985: The role of grammaticalization in linguistic typology. In: H. Seiler & G. Brettschneider, Hrsg., Language Invariants and Mental Operations. International Interdisciplinary Conference, held at Gummersbach/Cologne, Germany, September 18–23, 1983, Tübingen (Language Universals Series, 5), 41–52. Lehmann, Ch. 1986: Grammaticalization and linguistic typology. General Linguistics 26, 3–21. Lehmann, Ch. 1987: Sprachwandel und Typologie. In: N. Boretzky, W. Enninger & Th. Stolz, Hrsg., Beiträge zum 3. Essener Kolloquium über Sprachwandel und seine bestimmenden Faktoren vom 30. 9. – 2. 10. 1987 an der Universität Essen. Bochum (Bochum–Essener Beiträge zur Sprachwandelforschung, 4), 201–225. Lehmann, Ch. 1993: Theoretical implications of grammaticalization phenomena. In: W. A. Foley, Hrsg., The Role of Theory in Language Description, Berlin–New York: Mouton de Gruyter (Trends in Linguistics. Studies and Monographs, 69), 315–340. Lehmann, Ch. 2002: Thoughts on grammaticalization. 2nd, revised edition, Erfurt: Seminar für Sprachwissenschaft der Universität. (Arbeitsapiere des Seminars für Sprachwissenschaft der Universität Erfurt, 9.) [auch zum Downloaden unter http://www.uni-erfurt.de/sprachwissenschaft/ASSidUE/ASSidUE09.pdf] Lehmann, Ch. 2002a: New reflection on grammaticalization and lexicalization. In: I. Wischer & G. Diewald, Hrsg., New reflections on grammaticalization, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins (Typological Studies in Languages, 49), 1–18. [auch zum Downloaden unter http://www.uni-erfurt.de/sprachwissenschaft/personal/Lehmann/CL_Publ/New_reflection.pdf] 154 | BOHUMIL VYKYPĚL LEHMANN, CH. 2004a: Funktionale Grammatikographie. In: W. Premper, Hrsg., Dimensionen und Kontinua. Beiträge zu Hansjakob Seilers Universalienforschung, Bochum: Universitätsverlag Dr. N. Brockmeyer (Diversitas linguarum, 4), 147–165. LEHMANN, CH. 2004b: Documentation of grammar. In: O. Sakiyama, F. Endo, H. Watanabe & F. Sasama, Hrsg., Lectures on Endangered Languages 4. From Kyoto Conference 2001, Osaka: Osaka Gakuin University (Endangered Languages of the Pacific Rim Publication Series, C-004.), 61–74. [auch zum Downloaden unter http://www.uni-erfurt.de/sprachwissenschaft/personal/lehmann/CL_Pub/Documentation_of_grammar.pdf] LEHMANN, CH. 2004c: Data in linguistics. The Linguistic Review 21, 275–310. [auch zum Downloaden unter http://www.uni-erfurt.de/sprachwissenschaft/personal/lehmann/CL_Pub/Data_in_linguistics.pdf] LEHMANN, CH. 2005: Theory and method in grammaticalization. In: G. Diewald, Hrsg., Grammatikalisierung, Berlin: de Gruyter (Zeitschrift für Germanistische Linguistik, Themenheft) (im Druck). [auch zum Downloaden unter http://www.uni-erfurt.de/sprachwissenschaft/personal/lehmann/CL_Pub/Theory&method_in_grammaticalization.pdf] LEHMANN, CH. MS.A: Grammatikalisierung und Wortarten. http://www.uni-erfurt.de/sprachwissenschaft/personal/lehmann/CL_Pub/Grammatikalisierung&Wortarten.pdf LEHMANN, CH. MS.B: Motivation in language. Attempt at a systematization. http://www.uni-erfurt.de/sprachwissenschaft/personal/lehmann/CL_Pub/Motivation_in_language.pdf LEŠKA, O. 1995: Prague School teachings of the classical period and beyond. Travaux du Cercle linguistique de Prague (n.s.) 1, 3–22. LEŠKA, O. 1996: The meaning of Meaning in the Prague School. In: B. H. Partee & P. Sgall, Hrsg., Discourse and Meaning: Papers in honor of Eva Hajicová, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins, 127–140. LEŠKA, O. 1998: Prague Circle Linguistics. Linguistica Pragensia 8, 57–72. LEŠKA, O. 1999: Prague School Linguistics: Unity in Diversity. Travaux du Cercle linguistique de Prague (n.s.) 3, 3–14. LEŠKA, O., NEKVAPIL, J., ŠOLTYS, O. 1993: Ferdinand de Saussure and the Prague Linguistic Circle. In: J. Chloupek & J. Nekvapil, Hrsg., Studies in Functional Stylistics, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins (Linguistic & Literary Studies in Eastern Europe. 36), 9–50. LUELSDORFF, PH. A., Hrsg., 1994: The Prague School of Structural and Functional Linguistics, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins. (Linguistic & Literary Studies in Eastern Europe, 41.) LUELSDORFF, PH. A., PANEVOVÁ, J., SGALL, P., Hrsg., 1994: Praguiana 1945–1990, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins. (Linguistic & Literary Studies in Eastern Europe, 40.) MATHESIUS, V. 1911: On the Potentiality of the Phenomena of Language. In: Vachek 1964, 1–32 & In: Vachek 1983, 3–43. MATHESIUS, V. 1929: Functional Linguistics. In: Vachek 1983, 121–142. MATHESIUS, V. 1936: On Some Problems of the Systematic Analysis of Grammar. In: Vachek 1964, 306–319. MATHESIUS, V. 1975: A Functional Analysis of Present Day English on a General Linguistic Basis. Hrsg. von J. Vachek. The Hague–Paris: Mouton (Janua linguarum. Series Practica, 208) & Prague: Academia. NEKULA, M., Hrsg., 2003: Prager Strukturalismus. Methodologische Grundlagen / Prague Structuralism. Methodological Fundamentals, Heidelberg: Winter. (Slavica. Monographien, Hand-, Lehr- und Wörterbücher, 3.) PANEVOVÁ, J. 1994: Valency Frames and the Meaning of the Sentence. In: Luelsdorff 1994, 223–243. PANEVOVÁ, J., SKOUMALOVÁ, Z., Hrsg., 1997: Obsah – výraz – význam. Výbor z lingvistického díla Miloše Dokulila II, Praha: Filozofická fakulta Univerzity Karlovy. POPELA, J. 1991: Prospects of V. Skalička’s Linguistic Typology. In: B. Palek, P. Janota, Hrsg., Proceedings of LP’90. Prague. Karolinum (Acta Universitatis Carolinae, 1992. Philologica, 3–4.), 237–243. POPELA, J. 1998: Ein Beitrag zur allgemeinen Sprachtypologie und zur Typologie des Deutschen. Germanistica Pragensia 13 (Acta Universitatis Carolinae, 1996. Philologica, 5.), 75–91. SCHOONEVELD, C. H. VAN 1996: What has the Prague School Given to Linguistics and to Science? Travaux du Cercle linguistique de Prague (n.s.) 2, 3–58. GEDANKEN ZUR GRAMMATIKALISIERUNG 155 Sgall, P. 1971: On the Notion “Type of Language”. Travaux linguistiques de Prague 4, 75–87. [Reprint in: Sgall 1984, 19–37.] Sgall, P. 1978: Synchronní srovnávání jazyků a jeho sémantické východisko. Slovo a slovesnost 39, 25–32. Sgall, P. 1979: Die Sprachtypologie V. Skaličkas. In: Skalička 1979, 1–20. Sgall, P. 1982: Zur Typologie der Thema-Rhema-Gliederung. In: G. Jäger, R. Heinisch, Hrsg., Studien zum Tschechischen, Slowakischen und Deutschen aus vergleichender Sicht, Leipzig: Karl-Marx-Universität, 173–185. Sgall, P., Hrsg., 1984: Contributions to Functional Syntax, Semantics, and Language Comprehension, Amsterdam: John Benjamins (Linguistic and Literary Studies in Eastern Europe, 16.) & Prague: Academia. Sgall, P. 1988: Natürlichkeit, Syntax und Typologie. Zeitschrift für Phonetik, Sprachwissenschaft und Kommunikationsforschung 41, 463–470. Sgall, P. 1992: Valenz und Typologie. Zeitschrift für Phonetik, Sprachwissenschaft und Kommunikationsforschung 45, 200–206. Sgall, P. 1992b: Classical Structuralism and Present-Day Praguian Linguistics. In: H.-H. Lieb, Hrsg., Prospects for a New Structuralism, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins, 75–90. (Amsterdam Studies in the Theory and History of Linguistic Science, 96.) Sgall, P. 1993a: Skaličkas Sprachtypologie und ihre Fortsetzung. Sprachtypologie und Universalienforschung 46, 318–329. Sgall, P. 1993b: The Czech Tradition. In: J. Jacobs, A. von Stechow, W. Sternefeld, T. Vennemann, Hrsg., Syntax: Ein internationales Handbuch zeitgenössischer Forschung. 1. Halbband, Berlin–New York: Walter de Gruyter, 349–368. (Handbücher zur Sprach- und Kommunikationswissenschaft, 9/1.) Sgall, P. 1995: Formal and Computational Linguistics in Prague. Travaux du Cercle linguistique de Prague (n.s.) 1, 23–35. Sgall, P. 1997: Functionalism in Czech Linguistics and in the World. Linguistica Pragensia 7, 64–81. Sgall, P. 1999: Types of Languages and Probabilistic Implication Laws. Travaux du Cercle linguistique de Prague (n.s.) 3, 25–34. Sgall, P. 2002: Freedom of Language: Its nature, its sources, and its consequences. Travaux du Cercle linguistique de Prague (n.s.) 4, 309–329. Sgall, P. 2004: Types of Languages and the Simple Pattern of the Core of Language. In: P. van Sterkenburg, Hrsg., Linguistics Today – Facing a Greater Challenge, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins, 243–265. Sgall, P., Hajicová, E., Panevová, J. 1986: The Meaning of the Sentence in its Semantic and Pragmatic Aspects. Dordrecht: Reidel & Prague: Academia. Skalička, V. 1935: Zur ungarischen Grammatik. In: Skalička 1979, 59–125. Skalička, V. 1937: Bemerkungen zur Kongruenz. Sborník Matice slovenskej 15, 35–38. Skalička, V. 1946: Sur la typologie de la langue chinoise parlée. Archiv orientální 15, 386–412. [Verkürzte deutsche Übersetzung: Über die Typologie des gesprochenen Chinesisch. In: Skalička 1979, 180–197.] Skalička, V. 1947–48: Kodaňský strukturalismus a „pražská škola“. Slovo a slovesnost 10, 135–142. [Verkürzte russische Übersetzung: Копенгагенский структурализм и «Пражская школа». In: В. А. Звегинцев, ред., История языкознания XIX–XX веков в очерках и извлечениях II. 3. Aufl. Moskau 1965, 147–154.] Skalička, V. 1948: The Need for a Linguistics of “la parole”. In: Vachek 1964, 375–390. Skalička, V. 1949: On Analogy and Anomaly. In: Luelsdorff, Panevová, Sgall 1994, 147–170. Skalička, V. 1950: On Case Theory. In: Luelsdorff, Panevová, Sgall 1994, 45–70. Skalička, V. 1955a: Sur les langues polysynthétiques. Archiv orientální 23, 10–28. Skalička, V. 1955b: O konkretnosti a abstraktnosti při tvoření slov. Universitas Carolina, Philologica 1, 75–84. Skalička, V. 1957: Komplexnost jazykových jednotek. Universitas Carolina, Philologica 3, 15–25. Skalička, V. 1959: Über die Transposition. Slavica Pragensia 1 (Acta Universitatis Carolinae, 1959. Philologica, Supplementum.), 45–52. 156 | BOHUMIL VYKYPĚL Skalička, V. 1960a: Agrammatismus und Grammatikismus. Slavica Pragensia 2 (Acta Universitatis Carolinae, 1960. Philologica, 2), 3–6. Skalička, V. 1960b: Über die besonderen Formen der Syntax. In: C. Bosák, Hrsg.: Rusko-české studie, Praha: Státní pedagogické nakladatelství (Sborník Vysoké školy pedagogické v Praze, Jazyk a literatura, 2), 37–42. Skalička, V. 1962a: Das Wesen der Morphologie und der Syntax. Slavica Pragensia 4 (Acta Universitatis Carolinae, 1962. Philologica, 3.), 123–127. Skalička, V. 1962b: Typologie a konfrontační lingvistika. Československá rusistika 7, 210–212. Skalička, V. 1965: Über die Bedeutung der grammatischen Elemente. Slavica Pragensia 7, 9–11. (Acta Universitatis Carolinae 1965. Philologica, 1.) Skalička, V. 1966: К вопросу о типологии. Вопросы языкознания 15 (4), 22–30. Skalička, V. 1979: Typologische Studien. Hrsg. von P. Hartmann, Braunschweig–Wiesbaden: Vieweg. (Schriften zur Linguistik, 11.) SSA 1965–96 = Sorbischer Sprachatlas 1–15. Bearb. von H. Faßke, H. Jentsch und S. Michalk, Bautzen: Domowina. Trnka, B. 1982: Selected Papers in Structural Linguistics. Hrsg. von V. Fried, Berlin–New York–Amsterdam: Mouton. (Janua linguarum. Series Maior, 88.) Uldall, H. J. 1959: On the Preparation of a Text. Archivum linguisticum 11, 1–17. Vachek, J., Hrsg., 1964: A Prague School Reader in Linguistics, Bloomington: Indiana University Press. Vachek, J. 1966: The Linguistic School of Prague, Bloomington–London: Indiana University Press. Vachek, J. 1975: Zum Zusammenspiel von internen und externen Faktoren bei der Sprachentwicklung. In: D. Cherubim, Hrsg., Sprachwandel. Reader zur diachronischen Sprachwissenschaft, Berlin – New York: Walter de Gruyter, 190–207. Vachek, J. 1976: Selected Writings in English and General Linguistics, The Hague–Paris: Mouton (Janua linguarum. Series Maior, 92) & Prague: Academia. Vachek, J., Hrsg., 1983: Praguīana: Some Basic and Less Known Aspects of the Prague Linguistic School, Amsterdam: John Benjamins (Linguistic & Literary Studies in Eastern Europe, 12.) & Praha: Academia. Vachek, J. 1983a: Remarks on the Dynamism of the System of Language. In: Vachek 1983, 241–254. Vachek, J. 2002: Prolegomena to the History of the Prague School of Linguistics. Travaux du Cercle linguistique de Prague (n.s.) 4, 3–81. Vachek, J. 2003: Dictionary of the Prague School of Linguistics. Hrsg. von L. Dušková, Amsterdam–Philadelphia: John Benjamins. (Studies in Functional and Structural Linguistics, 50.) Vũ, Duy-Tú 1998: Lehrbuch der vietnamesischen Sprache, Hamburg: Buske. Vykypěl, B. 2004a: Adolf Erhart (31. Mai 1926 – 11. August 2003). Sborník prací filosofické fakulty brněnské university A 52, 146–158. Vykypěl, B. 2004b: Zur Prosodie in der Typologie. Acta linguistica Lithuanica 50, 127–134. Vykypěl, B. 2005: Glossematikstudien. Unzeitgemäße Betrachtungen zu Louis Hjelmslevs Sprachtheorie, Hamburg: Verlag Dr. Kovač. (Philologia – Sprachwissenschaftliche Forschungsergebnisse, 66.) Winner, T. G. 1998: Prague Functionalism. In: R. Posner, K. Robering, T. A. Sebeok, Hrsg., Semiotik. Ein Handbuch zu den zeichentheoretischen Grundlagen von Natur und Kultur. 2. Teilband, Berlin–New York: Walter de Gruyter, 2248–2255. (Handbücher zur Sprach- und Kommunikationswissenschaft, 13/2.) Bohumil Vykypěl Gauta 2005 06 01 Ústav pro jazyk český AV ČR etymologické oddělení Veveří 97 CZ-60200 Brno ([email protected])