Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba)

Įžvalgos / Insights 175 PIETRO U. DINI Universitatea din Pisa Direcții de cercetare: istoria limbii, istoria limbilor baltice, istoriografia lingvisticii, prusistica. DOI: https://doi.org/10.35321/all82-09 LIMBA CATALANĂ „DE DIMENSIUNE «MEDIE» (POSIBILE PARALELE CU LIMBA LITUANIANĂ)1 0. INTRODUCERE În această trecere în revistă urmăresc un obiectiv restrâns și limitat. Mai întâi voi prezenta aria limbilor catalane și diversitatea dialectală în linii foarte generale, apoi voi ilustra sintetic istoria acestei limbi și mă voi opri asupra unor momente polemice, în special asupra polemicii lingvistice dintre reprezentanții limbilor castiliană și catalană privind utilizarea limbii în viața publică. Această polemică a continuat pe tot parcursul secolului al XX-lea și a ajuns până în zilele noastre2. În cele din urmă voi analiza prezentul și viitorul limbii catalane prin conceptul indicat în titlu, și anume ca limbă de „dimensiune medie”, și voi dezvălui ce se află în spatele acestei perspective. Pentru a indica contextul general al prezentării, merită să privim situația lingvistică a Regatului Spaniei, adică Spania multilingvă, care are patru limbi, dintre care una singură este considerată oficială în întregul stat – limba castiliană, iar celelalte sunt considerate cooficiale, însă doar în anumite teritorii, și anume: galiciana, basca și tocmai catalana. Voi aminti că în Principatul Andorra limba catalană este limba oficială a statului. 1 ∗Comunicarea a fost prezentată la Vilnius, la Institutul Limbii Lituaniene, cu prilejul celei de-a 26-a conferințe Jablonskis, la 3 octombrie 2019. Autorul îi mulțumește lui J. Sabaševičiūtė pentru traducere și prof. acad. G. Blažienė pentru sprijinul editorial. În articol sunt păstrate în mod deliberat trăsăturile stilului comunicării orale. 2 Această problematică este cercetată, de exemplu, : Barbour, Carmichael 2002; Jörg 2013; Kraus 2015. PIETRO U. DINI 176 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII 1 FIG. Aria limbii catalane 1. DESCRIERI SCURTE Katalonų kalbos arealas apima visą Viduržemio jūros dalį – Kataloniją (Catalunya), Valenciją (València), Franją de Ponent (paribys su Aragona), Andorą (Andorra), insulele Baleare (Illes Balears), Catalonia de Nord din Franța (Catalunya Nord) și Alghero din Sardinia (Alguer). Comunitatea lingvistică catalană este alcătuită din oameni care trăiesc în mai multe regiuni și folosesc aceeași limbă, a căror expresie lingvistică și discursul social care o însoțește diferă în fiecare regiune. Catalana este vorbită de aproximativ 9 milioane de vorbitori în Europa și de încă 350 000 în America de Sud. Clasificarea internă dialectală a limbii catalane se bazează pe un criteriu geografic între dialectele și subdialectele estice și vestice, care, la rândul său, se întemeiază pe delimitări fonetice. Deosebit de importantă este considerată neutralizarea sunetului a în poziție neaccentuată. Cu această clasificare este de acord atât dialectologia tradițională, de exemplu Manuel Milà i Fontanals (secolul al XIX-lea), cât și cea mai modernă, de exemplu Joan Veny (secolul al XX-lea). În plus, sunt cunoscute și anumite dialecte de tranziție spre aragoneză, spre occitană etc. Mai sunt cunoscute și alte dialecte, care însă astăzi nu mai există, de exemplu în Algeria, Sicilia, Napoli, Sardinia (cu excepția orașului Alghero). Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) Perspective / Insights 177 FIG. 2 Dialectele limbii catalane 2. ISTORIJOS PILIULĖS Foarte sintetic, merită reamintit că varianta lingvistică apărută din latina vulgară a dobândit în jurul secolului al XI-lea trăsăturile caracteristice limbii catalane, iar teritoriul său nu s-a schimbat prea mult timp de câteva secole3. 2.1. În secolul al XIV-lea, limba catalană și-a atins apogeul. La acea vreme era folosită într-un areal întins, de la însăși Principatul Cataloniei până în actuala Franță de Sud, în Aragon și Valencia, în Insulele Baleare și, de asemenea, în Italia de Sud, Africa de Nord și Grecia. Până în secolul al XV-lea, această limbă a înflorit în literatură (la început împreună cu provensala) și în filosofie (îl voi aminti doar pe Ramon Llull (1232–1316)). În secolul al XVI-lea începe declinul politic al Cataloniei. Se pierd teritorii precum, de exemplu, Roussillonul și altele. În același timp crește forța politică a Castiliei. Data fatidică este anul 1714, când se încheie „Războiul de Succesiune”, iar orașul Barcelona 3 Pentru chestiunea discutată în acest capitol, cf. sintezele, de ex. : Tavani 1994; Nadal, Prats 2001, iar lucrarea de referință este lucrarea în două volume Nadal, Prats 1982; 1996; Francés, Amorós 2011. PIETRO U. DINI 178 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII este învinsă de armatele aliate ale Castiliei și Franței. Începe dinastia Bourbonilor și perioada subjugării Cataloniei. Procesul de castilianizare continuă în secolele următoare, limba catalană își pierde prestigiul, iar variațiile sale dialectale devin tot mai profunde. Declinul limbii și culturii catalane va continua până la așa-numita Renaixença. Mișcarea Renaixenços se naște ca o mișcare poetică în epoca romantismului. Actul condițional și simbolic al înființării mișcării Renaixenços l-a constituit, în anul 1833, poezia Oda a la patria a poetului Bonaventura Carles Aribau i Farriols (1798–1862), inspirată de romantismul târziu, adică „Odă patriei” (1832). 2.2. Renaixença s-ar traduce în lituaniană prin „renaștere”, atât literal, cât și istoric. Dacă vom încerca să continuăm comparația, vom descoperi numeroase paralele interesante existente între situația Lituaniei și cea a catalanilor. Ambele comunități lingvistice – cea lituaniană și cea catalană – au simțit, aproximativ în aceeași perioadă, abandonarea limbii lor de către clasele sociale superioare; ambele au fost supuse unor încercări repetate de a le înlocui prin stil, teme și forme utilizate; mă refer jų kalbą; abi išugdė atidų dėmesį ir neabejingumą ekokalbinėms idėjoms. Gerai pažiūrėjus nėra sunku rasti intelektualių literatų asmenybių, panašių savo la poeți precum, de exemplu, Jonas Mačiulis (1862–1932), preot, mai bine cunoscut sub numele de Maironis, precum și la preotul mossèn Jacint Verdaguer (1845–1902) sau Simonas Daukantas (1793–1864), Motiejus Valančius (1801–1875) și, de exemplu, Josep Yxart (1852–1895), Joaquim Casas-Carbó (1858–1943) și Carles Riba (1893–1959); de asemenea, vreau să subliniez asemănările dintre lucrările lui Jonas Jablonskis (1860–1930) – creatorul limbii literare – și cele, analoge, ale lui Pompeu Fabra (1868–1948). Ar putea exista și mai multe comparații... Totuși, trebuie spus clar și faptul că, alături de comparațiile argumentate dintre Lituania și Catalonia, există de asemenea diferențe profunde: în istoria sa, Lituania nu a cunoscut niciodată o importantă clasă burgheză numeroasă precum Catalonia (în parte asemenea Livoniei, deși aceasta s-a aflat și în mâinile populației de origine germană) și, din această cauză, a rămas întotdeauna legată de originea agrară atât din punct de vedere social, cât și cultural. 2.3. Un moment important pentru ca lituanienii să-și redobândească și să-și recupereze limba a fost Jocs Florals (în lituaniană Žiedų žaidimai), adică concursuri de poezie orală, care erau foarte răspândite și populare. De altfel, este ușor să observăm multe paralelisme și asemănări cu ceea ce s-a întâmplat chiar în Lituania aproximativ în aceeași epocă (cf. sărbătorile cântecului). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și mai ales la cumpăna dintre secole, când în Catalonia s-a format o societate industrială modernă, însăși mișcarea Renaixenços a dobândit trăsături identitare și politice mai clare și mai puternice, desigur, intolerabile pentru Regatul Spaniei. Primul semn al identității a fost limba și tocmai Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) împotriva limbii era îndreptată cenzura de stat Ξvalgos / Insights 179. De la această perioadă și de la aceste experiențe poate fi datată apariția mișcării patriotice a poporului catalan. Aceste idei sunt dezvoltate și prezentate în două cărți care rămân texte fundamentale ale mișcării catalaniste: Lo catalanisme (1866) al lui Valentí Almirall i Llozer (1841–1904) și cartea La Nacionalitat Catalana (1892), publicată de Enric Prat de la Riba (1870–1927). Acolo este expusă clar ideea că limba este principalul semn al identității în definirea naționalității catalane. FIG. 3 Valentí Almirall i Llozer și coperta cărții sale. Lingviștii Pompeu Fabra și Antoni Alcover Începând din 1914, principalele provincii administrative (diputacions) ale Cataloniei, numite Barcelona, Girona, Tarragona și Lleida, sunt grupate și cunoscute sub denumirea de Mancomunitat de Catalunya. Mancomunitat a avut o valoare politică considerabilă, deoarece, pentru prima dată după evenimentele din 1714, Regatul Spaniei a recunoscut unitatea teritorială a Cataloniei. Mancomunitat a avut o importanță și mai mare pentru renașterea culturii catalane. Merită amintit în special că în acea perioadă a fost fondat Institut d’Estudis Catalans, adică PIETRO U. DINI 180 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII Institutul de Studii Catalane, una dintre principalele sale sarcini fiind standardizarea limbii. Codificarea limbii catalane a avansat rapid datorită lui Pompeu Fabra (1868–1948), care a inițiat reforma ortografiei bazându-se pe principiul etimologic. Rolul lui Pompeu Fabra poate fi comparat cu rolul lui Jonas Jablonskis (1860–1930). De altfel, cei doi lingviști normatori au trăit aproximativ în aceiași ani. Mai trebuie menționat că, în acei ani, Antoni Alcover (1862–1932) a scris lucrarea lexicografică fundamentală Diccionari català-valencià-balear, adică Dicționarul catalan–valencian–bale ar. Pentru ca tuturor să le fie clar de la bun început, trebuie subliniat că, prin importanța sa, această lucrare este comparabilă cu marele Dicționar al limbii lituaniene, început de Kazimieras Būga (1879–1924). 2.4. Pretențiile politice și naționale catalane au fost întotdeauna strâns legate de limbă și de conștiința lingvistică. Se poate spune că limba și tradiția literară au fost datele macroscopice ale acestei dimensiuni politice. Însăși noțiunea de istorie a literaturii catalane s-a maturizat pe baza ideilor romantismului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Rolul limbii și al literaturii în crearea identității catalane este un discurs politic care a început odată cu Renaixença și, într-un anumit sens, continuă până în zilele noastre. De-a lungul secolelor s-a desfășurat o polemică lingvistică privind oportunitatea ca catalanii să folosească limba catalană, dacă se cuvine ca scriitorii catalani să-și scrie operele în catalană sau dacă nu ar fi mai înțelept pentru ei să renunțe la limba catalană și să folosească doar limba castiliană... Contradicțiile sunt cunoscute de multă vreme. De multe ori în istorie, culturile minoritare au fost „încurajate”, în funcție de împrejurări, să folosească codurile de expresie lingvistică ale diferitelor culturi mari – aceasta este consecința hegemoniei culturale. De altfel, nici în însăși istoria limbii lituaniene nu lipsesc cazuri similare. Experiența multor „patrii mici” ne învață un lucru pe care este important să-l repetăm și să-l evaluăm: importanța factorului lingvistic, adică legătura puternică dintre conștiința națională și conștiința lingvistică. Fiecare literatură a creat, la începuturile sale, o legătură mitică cu limba poporului; națiunea însăși este elementul fundamental și schimbător, adică pakeliui esantis, dinamiškas tapatybės pažadas. 3. POLEMICI LINGVISTICE În continuare merită prezentate câteva episoade ale unor astfel de polemici lingvistice din ultimele secole, deoarece acestea vor dezvălui raporturile reale de Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) forță dintre cele două limbi menționate în Insights / Insights 181 în societatea spaniolă, ne vor conduce de asemenea direct în prezent și la contradicțiile sale4. FIG. 4 Leopoldo Alas Clarín, Enric Prat de la Riba, Miguel de Unamuno, Eugeni d’Ors 3.1. Primul moment demn de atenție este polemica dintre scriitorul castilian Leopoldo Alas Clarín (1852–1901) și personalitatea culturii catalane Enric Prat de la Riba (1870–1917). Potrivit lui Clarín, limba catalană era doar un dialect, nicidecum comparabil cu limbi mult mai puternice, precum castiliana, franceza sau italiana. În opinia lui Clarín, limba catalană se număra, în mod darwinist, printre acele dialecte care nu au prevalat („entre los dialectos que no han prevalecido“) și, prin urmare, scriitorii catalani ar fi trebuit să scrie doar în castiliană, mai ales opere de proză. Din punct de vedere lingvistic, perspectiva lui Clarín, desigur, nu este satisfăcătoare, însă o asemenea opoziție avea pentru el în primul rând o valoare tar mės, kiek kalbos / galios santykis. Šitaip buvo kartą tvirtinama prigimtinė kastiliečių kalbos „glotofaginė“ teisė „suvalgyti“, t. y. išstumti ir inkorporuoti, politică. Aici nu este vorba atât despre limbă / alte limbi în conformitate cu viziunea cunoscută a lui Antonio de Nebrija (1441–1522), potrivit căreia „limba 4 În acest capitol se face referire în special la Rigobon 2018. PIETRO U. DINI 182 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII este tovarășa imperiului“ (la lengua es compañera del imperio), dacă este necesar, folosind și armele. Replica deja menționatului Prat de la Riba nu putea fi decât ironică. Punctul său de vedere era, desigur, cu totul diferit. El nu se îndoia câtuși de puțin de importanța limbii în crearea identității catalane. Dar să spună acest lucru prea răspicat era, desigur, periculos. 3.2. Un alt moment polemic interesant a avut loc între celebrul scriitor castilian Miguel de Unamuno (1864–1936) și prietenul său, scriitorul catalan Joan Maragall (1860–1911). Și de această dată poziția este clar hegemonică, iar catalanilor li se cere paternalist să renunțe la limba lor și să folosească cea mai răspândită limbă castiliană. Să ne amintim anecdota despre Miguel de Unamuno, care, într-un moment dat, l-a întrebat pe prietenul său Joan Maragall, atât serios, cât și glumeț, de ce, în loc să folosească mauserul castilian, preferă spingarda catalană (o armă din secolul al išankstiniu įžvalgumu atsakė tuo metu mažai žinomas katalonų jaunas rašytojas XIV-lea). Lui Eugeni d’Ors (1881–1954): „Unamuno are dreptate: ca armă a propriului imperialism, castilianul alege mauserul. Dar pentru celelalte războaie ale lumii sunt necesare alte mauseruri, „mai mauseristice” decât cel al castilianului, n’est ce pas, my dear?“ (de altfel, fără să știe deloc, Eugeni d’Ors folosea deja europanta (adică limba mixtă artificială folosită de administrația Uniunii Europene!)). FIG. 5 Julián Marías FIG. 6 Maurici Serrahima 3.3. În Spania lui Franco din secolul trecut se ridica din nou întrebarea de ce scriitorii catalani încăpățânați foloseau limba catalană... Acum catalanilor nu li se cere explicit să-și schimbe limba, dar se spune că limba catalană ar trebui totuși limitată. Reprezentantul centrului statal este în prezent cel mai cunoscut discipol al filosofului José Ortega y Gasset, Julián Marías (1914–2005). El afirma apodictic și insistent că „Catalonia nu a fost niciodată o națiune” (Cataluña no ha sido nunca una nación) și propunea așa-numitul „argument al casei lingvistice”, adică o casă catalană este alcătuită din două etaje: la primul etaj locuiește limba catalană pentru toate nevoile familiei și cele cotidiene, iar la etajul al doilea Insight-uri / Insights 183 locuiește limba castiliană Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) pentru toate celelalte funcții. Folosirea pe scară largă a limbii catalane ar putea deveni un factor al „tibetanizării Cataloniei”, de aceea Julián Marías propunea soluția „bilingvismului nesimetric”, asemănătoare diglosiei, și, în același timp, îi îndemna pe catalani la autolimitare, adică să nu-și folosească în mod conștient limba în multe funcții sociale, deși recunoaște prioritatea limbii catalane în viața de familie și în poezie... Replica catalană și de această dată putea fi doar precaută și politicoasă. A încercat să o formuleze Maurici Serrahima (1902–1979), reprezentant al catalanismului catolic și, din acest motiv, mai acceptabil pentru ideologia național-catolică promovată de Franco. Punctul de vedere al lui Maurici Serrahima este diametral opus celui al lui Julián Marías. Catalanii sunt o națiune, sunt monolingvi prin fire, pentru ei limba castiliană este limba învățată (a se înțelege: impusă) și, în cele din urmă, un scriitor catalan vrea să scrie în limba sa, adică în catalană. 3.4. După cum se poate vedea, în Spania franchistă (și parțial postfranchistă) a predominat monoteismul lingvistic. În toate cazurile discutate, scriitorii catalani nu au dus lipsă de îndemnuri să-și abandoneze așa-numita limbă locală și să treacă la așa-numita limbă universală, adică la castiliană. Li se cerea insistent să explice sau să se justifice de ce continuau să-și folosească limba maternă... Este interesant și, în același timp, uimitor că încă în 2007, când Catalonia a fost invitată de onoare la Târgul de Carte de la Frankfurt, s-a ridicat întrebarea dacă este posibilă crearea literaturii catalane în limba castiliană... Probabil că nu sunt necesare comentarii. 4. KATALONŲ „VIDUTINIO DYDŽIO“ KALBA IR EUROPOS SĄJUNGA Acum ar fi util să privim situația din Uniunea Europeană actuală5. În cadrul acesteia, limbile sunt împărțite în două grupuri principale: pe de o parte, limbile recunoscute oficial (așa-numitele limbi de prim rang), iar pe de altă parte, limbile regionale și minoritare (așa-numitele limbi de rang secund), care, teoretic, sunt protejate în temeiul documentului din 1992 privind limbile regionale și minoritare europene (cf. Carta 1992). Limba catalană aparține celui de-al doilea grup. Pe de altă parte, situația limbilor din Regatul Spaniei (aproximativ 47 de milioane) diferă considerabil de situația limbilor din alte părți ale Europei, de exemplu din Confederația Elvețiană (8,5 milioane) sau din alte părți, de exemplu din Canada (aproximativ 38 de milioane). 5 În acest capitol se face referire în special la Vila, Bretxa 2013; Bastardas i Boada, Boix-Fuster, Torrens Guerrini 2018.