Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba)

PIETRO U. DINI Universitatea din Pisa Domenii de cercetare: istoria limbii, istoria limbilor baltice, istoriografia lingvisticii, prusistica. DOI: https://doi.org/10.35321/al182-09 LIMBA CATALANĂ „DE DIMENSIUNE MEDIE” (POSIBILE PARALELE CU LIMBA LITUANIANĂ)1 0. INTRODUCERE În această trecere în revistă urmăresc un obiectiv restrâns și limitat. Mai întâi voi prezenta, în linii foarte generale, arealul limbii catalane și diversitatea terminologică, apoi voi ilustra sintetic istoria acestei limbi și mă voi opri asupra unor momente polemice, în special asupra polemicii lingvistice dintre reprezentanții limbilor castiliană și catalană privind utilizarea limbii în viața publică. Această polemică a continuat pe tot parcursul secolului al XX-lea și a ajuns până în zilele noastre2. În cele din urmă, voi examina prezentul și viitorul limbii catalane prin prisma conceptului indicat în titlu, adică drept limbă „de dimensiune medie”, și voi dezvălui ce implică această perspectivă. Pentru a indica contextul general al acestei treceri în revistă, merită să privim situația lingvistică a Regatului Spaniei, adică Spania multilingvă, care are patru limbi, dintre care una singură este considerată oficială pe întreg teritoriul statului — limba castiliană —, în timp ce celelalte sunt considerate cooficiale, dar numai în anumite teritorii: galiciana, basca și, desigur, catalana. Reamintesc că în Principatul Andorrei limba catalană este limba oficială a statului. ¹ *Comunicare prezentată la Vilnius, la Institutul Limbii Lituaniene, cu ocazia celei de-a 26-a Conferințe Jablonskis, la 3 octombrie 2019. Autorul îi mulțumește lui J. Sabaševičiūtė pentru traducere și acad. prof. G. Blažiene pentru asistența editorială. În articol sunt păstrate în mod deliberat trăsăturile stilului unei comunicări orale. ² Această problematică este studiată, de exemplu, de: Barbour, Carmichael 2002; Jörg 2013; Kraus 2015. Įžvalgos / Insights 175 PIETRO U. DINI FIG. 1. Aria limbii catalane 1. SCURTE DESCRIERI Aria limbii catalane cuprinde întreaga zonă mediteraneeană – Catalonia (Catalunya), Valencia (València), França de Ponent (zona de graniță cu Aragonul), Andorra (Andorra), Insulele Baleare (Illes Balears), Catalonia de Nord din Franța (Catalunya Nord) și Alghero din Sardinia (Alguer). Comunitatea lingvistică catalană este alcătuită din oameni care trăiesc în mai multe regiuni și folosesc aceeași limbă, dar a căror expresie lingvistică și discursul social care o însoțește diferă de la o regiune la alta. Catalana este vorbită de aproximativ 9 milioane de persoane în Europa și de încă 350 000 în America de Sud. Clasificarea internă tradițională a limbii catalane se bazează pe un criteriu geografic care distinge între dialectele și subdialectele estice și vestice, criteriu fundamentat, la rândul său, pe distincții fonetice. Neutralizarea sunetului a în poziție neaccentuată este considerată deosebit de importantă. Această clasificare este acceptată atât de dialectologia tradițională, de exemplu, Manuel Milà i Fontanals (secolul al XIX-lea), cât și de cea mai recentă, de exemplu, Joan Veny (secolul al XX-lea). În plus, sunt cunoscute și unele dialecte de tranziție în zona Aragonului, a occitanului etc. Mai sunt cunoscute și alte dialecte, care însă nu mai există astăzi, de pildă în Algeria, Sicilia, Napoli și Sardinia (cu excepția orașului Alghero). 176 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) FIG. 2. Dialectele limbii catalane 2. CÂTEVA REPERE ISTORICE Foarte pe scurt, merită să reamintim că varietatea lingvistică provenită din latina vulgară a dobândit trăsăturile specifice limbii catalane în jurul secolului al XI-lea, iar aria ei s-a schimbat puțin de-a lungul mai multor secole3. 2.1. În secolul al XIV-lea, limba catalană a atins apogeul. La acea vreme, era folosită într-o arie vastă, de la principatul Cataloniei propriu-zis până în sudul Franței de astăzi, în Aragon și Valencia, în Insulele Baleare, precum și în sudul Italiei, în Africa de Nord și în Grecia. Până în secolul al XV-lea, această limbă a înflorit în literatură (la început, alături de provensală) și în filosofie (să-l amintim doar pe Ramon Llull (1232–1316)). În secolul al XVI-lea începe declinul politic al Cataloniei. Se pierd teritorii precum Roussillonul și altele. În același timp, crește puterea politică a Castiliei. Anul decisiv este 1714, când se încheie „Războiul de Succesiune”, iar orașul Barcelona 3 Pentru chestiunea discutată în această secțiune, a se vedea sintezele, de exemplu: Tavani 1994; Nadal, Prats 2001, iar lucrarea de referință este Nadal, Prats 1982; 1996; Francés, Amorós 2011. Įžvalgos / Insights 177 PIETRO U. DINI este înfrântă de armatele aliate ale Castiliei și Franței. Începe dinastia Bourbonilor și perioada de subjugare a Cataloniei. Procesul de castilianizare continuă în secolele următoare, iar limba catalană își pierde prestigiul și variațiile sale terminologice se adâncesc tot mai mult. Declinul limbii și culturii catalane va continua până la așa-numita Renai­xenços. Mișcarea Renai­xenços ia naștere ca mișcare poetică în epoca romantismului. Actul condițional și simbolic de întemeiere a mișcării Renai­xenços a fost poezia Oda a la patria, inspirată de romantismul târziu, scrisă în 1833 de poetul Bonaventura Carles Aribau i Farriols (1798–1862), adică „Oda patriei” (1832). 2.2. Renai­xen­ça s-ar traduce în lituaniană prin „renaștere”, atât literal, cât și istoric. Dacă încercăm să continuăm comparația, vom descoperi numeroase paralele interesante între situația Lituaniei și cea a catalanilor. Ambele comunități lingvistice – cea lituaniană și cea catalană – au resimțit, aproximativ în aceeași perioadă, abandonarea limbii lor de către clasele sociale superioare; ambele au fost supuse unor încercări repetate de a le înlocui limba; ambele au cultivat o atenție deosebită și o atitudine receptivă față de ideile ecologice. Privind cu atenție, nu este greu să găsim personalități intelectuale și literare asemănătoare prin stil, teme și formele folosite; mă refer la poeți precum Jonas Mačiulis (1862–1932), preot mai bine cunoscut ca Maironis, precum și preotul mossèn Jacint Verdaguer (1845–1902), sau Simonas Daukantas (1793–1864), Motiejus Valančius (1801–1875) și, de pildă, Josep Yxart (1852–1895), Joaquim Casas-Carbó (1858–1943) și Carles Riba (1893–1959); doresc, de asemenea, să subliniez asemănările dintre activitatea lui Jonas Jablonskis (1860–1930) – creatorul limbii standard – și cea a lui Pompeu Fabra (1868–1948), omologul său. Ar putea exista și alte comparații... Totuși, trebuie să spunem clar că, pe lângă comparațiile bine argumentate dintre Lituania și Catalonia, există și diferențe profunde: de-a lungul istoriei sale, Lituania nu a cunoscut niciodată o clasă burgheză importantă și numeroasă precum cea din Catalonia (în parte, la fel ca Livonia, deși aceasta se afla și în mâinile unei populații de origine germană) și, din acest motiv, a rămas întotdeauna legată de o origine agrară, atât din punct de vedere social, cât și cultural. 2.3. Un moment important pentru redobândirea și recuperarea limbii de către catalani l-au constituit Jocs Florals (în lituaniană, Žiedų žaidimai), adică concursurile de poezie orală, foarte răspândite și populare. De altfel, este ușor de observat numeroase paralele și asemănări cu ceea ce s-a întâmplat chiar în Lituania, aproximativ în aceeași epocă (cf. sărbătorile cântecului). În a doua jumătate a secolului al XIX-lea și, mai ales, la cumpăna dintre secole, când în Catalonia s-a format o societate industrială modernă, însăși mișcarea Renai­xenços a dobândit trăsături identitare și politice mai clare și mai puternice, desigur, intolerabile pentru Regatul Spaniei. Primul simbol al identității a fost limba, iar tocmai împotriva limbii 178 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) a fost îndreptată cenzura statului. Apariția mișcării patriotice a națiunii catalane poate fi datată din această perioadă și din aceste experiențe. Aceste idei au fost dezvoltate și prezentate în două cărți care rămân scrieri fundamentale ale mișcării catalaniste: Lo catalanisme (1866), de Valentí Almirall i Llozer (1841–1904), și cartea La Nacionalitat Catalana (1892), publicată de Enric Prat de la Riba (1870–1927). În ele este formulată limpede ideea că limba este principalul simbol al identității în definirea naționalității catalane. FIG. 3. Valentí Almirall i Llozer și coperta cărții sale. Lingviștii Pompeu Fabra și Antoni Alcover Începând din 1914, principalele provincii administrative ale Cataloniei (diputacions), numite Barcelona, Girona, Tarragona și Lleida, au fost grupate și au devenit cunoscute sub numele de Mancomunitat de Catalunya. Mancomunitat avea o valoare politică considerabilă, deoarece, după evenimentele din 1714, Regatul Spaniei recunoștea pentru prima dată unitatea teritorială a Cataloniei. Mancomunitat a avut o importanță și mai mare pentru renașterea culturii catalane. Merită amintit în special că, în acea perioadă, a fost înființat Institut d’Estudis Catalans, adică Įžvalgos / Insights 179 PIETRO U. DINI Institutul de Studii Catalane, una dintre principalele sale sarcini fiind normarea limbii. Codificarea limbii catalane a avansat rapid datorită lui Pompeu Fabra (1868–1948), care a inițiat reforma ortografică bazată pe principiul etimologic. Rolul lui Pompeu Fabra poate fi comparat cu cel al lui Jonas Jablonskis (1860–1930). De altfel, cei doi lingviști normatori au trăit aproximativ în aceeași perioadă. Dar minėtina, kad tais metais Antoni Alcover (1862–1932) parašė fundamentinį leksikografinį veikalą Dictionari català–valencià–balear, t. y. Katalonų–valensiečių–baleary žodyną. Kad iškart visiems būtų aišku, reikia pabrėžti, kad savo svarba šis veikalas prilygsta Kazimiero Būgos (1879–1924) pradėtam didžiajam Lietuvių kalbos žodynui. 2.4. Revendicările politice și naționale ale catalanilor au fost întotdeauna strâns legate de limbă și de conștiința lingvistică. Se poate spune că limba și tradiția literară au fost datele macroscopice ale acestei dimensiuni politice. Însăși noțiunea de istorie a literaturii catalane s-a cristalizat pe baza ideilor romantismului din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Rolul limbii și al literaturii în construirea identității catalane este un discurs politic care a început odată cu Renaixença și, într-un anumit sens, continuă până în zilele noastre. De-a lungul secolelor s-a desfășurat o polemică lingvistică: este înțelept ca catalanii să folosească limba catalană? Se cuvine ca scriitorii catalani să-și scrie operele în catalană sau ar fi mai înțelept să renunțe la limba catalană și să folosească numai castiliana...? Contradicțiile sunt cunoscute de multă vreme. În numeroase momente ale istoriei, culturile minoritare au fost „încurajate”, în funcție de circumstanțe, să folosească codurile de exprimare lingvistică ale unor culturi dominante diferite — consecința hegemoniei culturale. De altfel, nici istoria limbii lituaniene nu duce lipsă de cazuri asemănătoare. Experiența multor „patrii mici” ne învață un lucru pe care e important să-l repetăm și să-l apreciem: importanța factorului lingvistic, adică legătura puternică dintre conștiința națională și conștiința lingvistică. La începuturile sale, fiecare literatură a creat o legătură mitică cu limba națiunii; națiunea însăși este un element fundamental și schimbător, adică o promisiune dinamică a identității, aflată în devenire. 3. POLEMICI LINGVISTICE În continuare, merită prezentate câteva episoade ale unei asemenea polemici lingvistice din ultimele secole, întrucât ele vor dezvălui raporturile reale de putere dintre cele două 180 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) limbi menționate în societatea spaniolă și, totodată, ne vor conduce direct spre prezent și spre contradicțiile sale⁴ ⁴ FIG. Leopoldo Alas Clarín, Enric Prat de la Riba, Miguel de Unamuno, Eugeni d’Ors 3.1. Primul moment demn de atenție este polemica dintre scriitorul castilian Leopoldo Alas Clarín (1852–1901) și omul de cultură catalan Enric Prat de la Riba (1870–1917). Potrivit lui Clarín, catalana era doar un dialect, incomparabil cu limbi mult mai puternice, precum castiliana, franceza sau italiana. În opinia lui Clarín, catalana se număra, într-o perspectivă darwinistă, printre dialectele care nu au prevalat („entre los dialectos que no han prevalecido”) și, prin urmare, scriitorii catalani ar trebui să scrie numai în castiliană, mai ales opere de proză. Din punct de vedere lingvistic, perspectiva lui Clarín este, desigur, nesatisfăcătoare, însă această opoziție avea pentru el în primul rând o valoare politică. Nu este vorba aici atât de raportul limbă/dialect, cât de raportul limbă/putere. Astfel, a fost afirmat cândva dreptul „glotofagic” înnăscut al limbii castiliene de a „devora”, adică de a înlocui și a încorpora, alte limbi, potrivit cunoscutei viziuni a lui Antonio de Nebrija (1441–1522), conform căreia „limba ⁴În acest capitol ne bazăm în special pe Rigobon 2018. Įžvalgos / Insights 181 PIETRO U. DINI este tovarășa de arme a imperiului” (la lengua es compañera del imperio), dacă este nevoie, folosind și armele. Replica lui Prat de la Riba, menționat mai sus, putea fi doar ironică. Atitudinea lui era, firește, cu totul alta. Nu se îndoia câtuși de puțin de importanța limbii în formarea identității naționale catalane. Dar era, desigur, periculos să spună acest lucru prea răspicat. 3.2. Un alt moment polemic interesant a avut loc între renumitul scriitor castilian Miguel de Unamuno (1864–1936) și prietenul său, scriitorul catalan Joan Maragall (1860–1911). Și de această dată, atitudinea este în mod clar hegemonică, iar catalanii sunt îndemnați paternalist să renunțe la limba lor și să folosească limba castiliană, cea mai răspândită. Să ne amintim anecdota despre Miguel de Unamuno, care îl întreabă pe prietenul său Joan Maragall, într-un mod deopotrivă serios și glumeț, de ce preferă să folosească șpingardą catalană (o armă din secolul al XIV-lea), în locul mauserului castilian. Cu o perspicacitate remarcabilă, i-a răspuns tânărul scriitor catalan pe atunci puțin cunoscut, Eugeni d’Ors (1881–1954): „Unamuno are dreptate: castilianul alege mauserul ca armă a propriului imperialism. Dar pentru celelalte războaie ale lumii sunt necesare alte mauseruri, mai «mauseroase» decât cel castilian, n’est ce pas, my dear?” (de altfel, fără să-și dea seama, Eugeni d’Ors folosea deja europantą, adică limba mixtă artificială folosită de administrația Uniunii Europene!). FIG. 5. Julián Marías FIG. 6. Maurici Serrahima 3.3. În Spania franchistă a secolului trecut s-a pus din nou întrebarea de ce scriitorii catalani încăpățânați foloseau limba catalană... Acum catalanii nu sunt îndemnați explicit să-și schimbe limba, dar se spune că folosirea limbii catalane ar trebui totuși limitată. Reprezentantul centrului statal este în prezent cel mai cunoscut discipol al filosofului José Ortega y Gasset, Julián Marías (1914–2005). El a susținut cu dogmatism și insistență că „Catalonia nu a fost niciodată o națiune” (Cataluña no ha sido nunca una nación) și a propus așa-numitul „argument al casei lingvistice”: casa catalană are două etaje, la parter se folosește limba catalană pentru toate nevoile familiei și ale vieții cotidiene, iar la etaj 182 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) se folosește limba castiliană pentru toate celelalte funcții. Utilizarea pe scară largă a limbii catalane ar putea deveni un factor al „tibetanizării Cataloniei”, așa că Julián Marías a propus soluția „bilingvismului asimetric”, asemănătoare diglosiei, îndemnând totodată catalanii să se auto-limiteze, adică să evite în mod conștient folosirea limbii lor în multe domenii ale vieții sociale, deși recunoștea prioritatea limbii catalane în viața de familie și în poezie... Replica catalană putea fi, și de această dată, doar prudentă și politicoasă. Maurici Serrahima (1902–1979), reprezentant al catalanismului catolic și, prin urmare, mai acceptabil pentru ideologia național-catolică promovată de Franco, a încercat să o formuleze. Punctul de vedere al lui Maurici Serrahima era diametral opus celui al lui Julián Marías. Catalanii sunt o națiune, sunt monolingvi prin fire, limba castiliană este limba pe care au învățat-o (a se înțelege: care le-a fost impusă), iar, în cele din urmă, scriitorul catalan vrea să scrie în limba sa, adică în catalană. 3.4. După cum se vede, în Spania lui Franco (și, în parte, în perioada de după Franco) a predominat monoteismul lingvistic. În toate cazurile discutate, scriitorilor catalani nu le-au lipsit îndemnurile de a-și abandona așa-zisa limbă locală și de a trece la așa-zisa limbă mai universală, adică la castiliană. Li s-a cerut insistent să explice sau să justifice de ce continuau să-și folosească limba maternă... Este interesant și, totodată, surprinzător că, încă în 2007, când Catalonia a fost invitată la Târgul de Carte de la Frankfurt, s-a pus întrebarea dacă este posibil să se creeze literatură catalană în limba castiliană... Probabil că nu sunt necesare comentarii. 4. LIMBA CATALANĂ „DE MĂRIME MEDIE” ȘI UNIUNEA EUROPEANĂ Acum ar trebui să privim situația din Uniunea Europeană de astăzi⁵. În cadrul acesteia, limbile sunt împărțite în două grupuri principale: pe de o parte, limbile recunoscute oficial (așa-zisele limbi de prim rang), iar, pe de altă parte, limbile regionale și minoritare (așa-zisele limbi de rang secund), care, teoretic, sunt protejate prin Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare din 1992 (cf. Carta 1992). Limba catalană aparține celui de-al doilea grup. Pe de altă parte, situația lingvistică din Regatul Spaniei (aproximativ 47 de milioane de locuitori) diferă considerabil de cea din alte părți ale Europei, de pildă din Confederația Elvețiană (8,5 milioane), sau din alte locuri, precum Canada (aproximativ 38 de milioane). ⁵Acest capitol se bazează în special pe Vila, Bretxa 2013; Bastardas i Boada, Boix-Fuster, Torrens Guer­rini 2018. Įžvalgos / Insights 183 PIETRO U. DINI În sfârșit, voi explica noțiunea care a dat titlul acestei comunicări. Pentru a descrie în mod adecvat noile situații lingvistice complexe din lume, se conturează o nouă clasificare a limbilor. Aceasta este rezultatul unui proiect al Centrului de Sociolingvistică și Comunicare al Universității din Barcelona. Obiectul cercetării l-au constituit tocmai comunitățile lingvistice „de dimensiune medie” și limbile „de dimensiune medie”. Dar ce este o comunitate de dimensiune medie și ce este o limbă de dimensiune medie? Și care sunt caracteristicile lor? Este o clasificare neconvențională, adică nici genealogică, nici tipologică, ci bazată exclusiv pe un criteriu cantitativ. Indicatorul acestei clasificări este așa-numita comunitate lingvistică „de dimensiune medie”. În limbile lumii este recunoscut un grup de limbi „de dimensiune medie”6. O comunitate lingvistică „de dimensiune medie” este considerată una a cărei amploare demografică este de cel puțin un milion (unii spun chiar și jumătate de milion) și de cel mult 25 de milioane de vorbitori. Așadar, sunt comunități suficient de mari pentru a dispune de instrumente administrative, academice, de comunicare și politice (deși poate nu pe deplin autonome). Pe baza unei asemenea clasificări, este ușor de văzut că limba catalană nu este nicidecum o limbă mică. 5. LIMBĂ MINORITARĂ? Pentru a explica bine problema limbii catalane ca limbă minoritară în contextul Regatului Spaniei și al Europei, merită să reflectăm asupra opoziției dintre conștiința de sine în Regatul Spaniei versus realitatea teritorială și demolingvistica în context european. Să privim aria limbii catalane (32 108 km²). Este mai mare decât unele state europene, de exemplu Belgia (aproximativ 30 500 km²), Albania (aproximativ 28 750 km²), Macedonia (aproximativ 25 700 km²), Kosovo (aproximativ 10 890 km²), Olanda (aproximativ 7 510 km²), Luxemburg (aproximativ 2 586 km²) etc. Același lucru se poate spune și despre numărul vorbitorilor. În realitate, aproximativ 9 milioane de oameni vorbesc catalana, adică nu cu mult mai puțini decât vorbitorii de greacă (10,7 milioane) și mai mulți decât cei de olandeză (7,0 milioane), bulgară (6,9 milioane), daneză (5,8 milioane), finlandeză (5,5 milioane), norvegiană (4,7 milioane), albaneză (2,9 milioane), lituaniană (2,8 milioane), macedoneană (1,7 milioane), letonă (1,7 milioane), irlandeză (1,7 milioane), estonă (1,3 milioane), luxemburgheză (0,6 milioane) și islandeză (0,3 milioane). S-a întâmplat ca situația să fie privită în mod obișnuit prin prisma Regatului Spaniei, iar acest lucru estompează realitatea statistică; însă, în context european, realitatea teritorială și demolingvistică a limbii catalane este limpede – atunci este mai greu (sau 6 În engleză se folosește termenul medium-sized language communities. 184 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) pur și simplu dificil) să vorbim despre o limbă minoritară sau despre o limbă mică. Situația și realitatea limbii catalane vor fi mai ușor de înțeles dacă o includem într-o listă a limbilor și statelor. Este de la sine înțeles că, în acest context, politica lingvistică este un instrument deosebit de important pentru menținerea utilizării limbii minoritare (în acest caz, catalana); de exemplu, folosirea limbii catalane în școli este până în prezent un mijloc de integrare și coeziune, însă recent a devenit una dintre principalele cauze ale fricțiunilor politice. Potrivit datelor din InformeCat (2016; 2018: 23–30), familiile vorbitoare de castiliană care locuiesc în Catalonia se plâng că limba castiliană este discriminată în școlile din Catalonia. În plus, în ultimele decenii s-au observat procese migratorii considerabile și în Catalonia, în special din Africa (Maghreb), precum și din țările Americii de Sud. Situația devine deosebit de tensionată în contextul actual al așa-numitei globalizări, când se urmărește desființarea națiunilor istorice și a însăși noțiunii de naționalitate. În același timp, se încearcă prin toate mijloacele transformarea societăților în societăți cosmopolite, de pildă prin stimularea artificială a proceselor migratorii multiculturale, punându-se astfel bazele unor viitoare „războaie între săraci”. Toate acestea se desfășoară numai în beneficiul elitei financiare apatríde... Astfel de obiective se opun, desigur, ecosistemelor tradiționale, în primul rând celor naționale, cu sau fără stat, deoarece în ele încă există un mod de viață tradițional și o diversitate lingvistică vie a oamenilor. Un alt aspect important căruia merită să-i acordăm atenție este așa-numita vitalitate etnolingvistică subiectivă, adică percepția vorbitorilor unei limbi asupra importanței propriei limbi. În Catalonia, vorbitorii de catalană recunosc un nivel destul de ridicat de vitalitate etnolingvistică subiectivă. Majoritatea continuă să folosească limba catalană ca limbă maternă atunci când își cresc copiii (uneori catalana este folosită și în familii vorbitoare de castiliană). Cu toate acestea, percepția asupra importanței și utilității propriei limbi în comparație cu limbile învecinate, adică castiliana, franceza și poate italiana, este diferită. Și, desigur, diferită în comparație cu engleza. În plus, în unele zone ale teritoriului lingvistic catalan, precum Valencia și Insulele Baleare, s-a înrădăcinat un particularism puternic: se vorbește mai mult valenciana și dialectul mallorcan decât catalana. Acest lucru a produs un efect de fragmentare și dezintegrare teritorială și a dus nu numai la reducerea efectivă a teritoriului catalanofon unitar, ci și la slăbirea simbolică a spațiului limbii catalane. Įžvalgos / Insights 185 PIETRO U. DINI 6. ÎN LOC DE CONCLUZII Din cele spuse reiese limpede că limba catalană aparține pe deplin grupului limbilor „de dimensiune medie”, însă nu este limbă de stat, cu excepția cazului Andorrei, și, prin urmare, nu dispune de o administrație de stat. Toate acestea sunt compensate, atât cât este posibil, de Generalitat de Catalunya, care, în realitate, este doar o entitate cvasi-statală. În această situație, autonomia comunității lingvistice catalane este redusă drastic în numeroase aspecte importante pentru menținerea vitalității oricărei limbi. În sfârșit, trebuie să ne întrebăm care ar putea fi provocarea viitoare pentru limba unei comunități „de dimensiune medie”. Aceste comunități prezintă un grad ridicat de complexitate instituțională în toate sferele societății: în familie, în universități și în mediul de afaceri, pe internet; trebuie remarcat că lucrările științifice sunt deosebit de expuse riscului. Pe de altă parte, acest fenomen nu afectează doar limbile „de dimensiune medie”. Efectul morbus anglicus este cunoscut în întreaga lume. În concluzie, se pot distinge cei mai importanți factori de risc pentru limba unei comunități „de dimensiune medie”: 1. Subordonarea politică; 2. Imigrația în masă; 3. Globalizarea. În încheiere, trebuie spus că globalizarea, deși a șters granițele statelor în toate felurile, nu le-a șters (încă) și nici nu a eliminat sentimentele naționale asociate acestora. Granițele formale rămân. Însă, dacă înainte era obișnuit să înveți sau măcar să deprinzi limbile statelor vecine, acum lucrurile nu mai stau astfel. Granițele rămân formal, dar comunicarea are loc în lingua franca, iar aceasta este cel mai adesea engleza. Asta înseamnă că granițele devin tot mai formale, nu mai au conținut cultural, rămân fără substanță (de altfel, și conținutul constituțiilor naționale este, din interior, erodat, diminuat și „evaporat”). În sfârșit, în încheiere, aș dori să reamintesc cuvintele celebrului romancier de la începutul anilor șaptezeci, profesorul Universității din Basel, Germà Colon (1928–2020), decedat recent (Colon 1971: 10): viitorul limbii catalane este destul de sumbru; cu toate acestea, spunea el, această limbă a rezistat deja timp de patru secole fără să devină un patois al săracilor sau o simplă curiozitate folclorică (așa cum s-a întâmplat, de pildă, cu occitana). Este un popor care, sublinia Germà Colon, deși a trecut prin nenumărate greutăți, nu acceptă să renunțe la cea mai nobilă parte a identității sale. Cred că aceste cuvinte sunt potrivite și astăzi, deși, ca să fiu sincer, nu sunt sigur dacă asta arată că lucrurile merg spre bine sau spre rău… 186 Acta Linguistica Lithuanica LXXXII Katalonų „vidutinio dydžio“ kalba (galimos paralelės su lietuvių kalba) LITERATŪRA Barbour Stephen, Carmichael Cathie 2002: Language and Nationalism in Europe, Oxford: Oxford University Press. Bastardas i Boada Albert, Boix-Fuster Emili, Torrens Guerrini Rosa Maria 2018: El català, llengua mitjana d’Europa. Multilingüisme, globalització i sostenibilitat lingüística, Barcelona: Octaedro. Carta 1992: Carta Europea per a les Llengües Regionals i Minoritàries, Barcelona: Generalitat de Catalunya. Departament de Cultura. Colon Germà 1971: La lingua catalana, ieri e oggi. – In Sergio Salvi, ed., Il terzo mondo in Europa. Problemi delle minoranze etniche europee, Il Bimestre, 3–1/2; Catalunya, ed., Giuseppe Tavani, p. vii-x. Francés Antoni Ferrando, Amorós Miquel Nicolàs 2011: Història de la llengua catalana (Nova edició revisada i ampliada), Barcelona: Editorial UOC. InformeCat 2016: Xarxa Cruscat, ed., IX Informe sobre la situació de la llengua catalana (2015), Barcelona: Observatori de la Llengua Catalana. Prieiga internete: http://blogs.iec.cat/cruscat/wp-content/uploads/sites/15/2016/11/informe2015.pdf InformeCat 2018: Plataforma per la llengua, InformeCat 2018. 50 dades sobre la llengua catalana. Prieiga internete: https://www.plataformallengua.cat/media/upload/pdf/informecat2018_1528713023.pdf Jörg Moses 2013: Katalonien zwischen Separatismus und Transnationalisierung. Zur Konstruktion und Dynamik raumbezogener Identitäten, Forum Politische Geographie 10, Berlin, LIT Verlag. Kraus Peter A. 2015: Language policy and Catalan independence. – In Klaus-Jürgen Nagel, Stephen Rixen, ed., Catalonia in Spain and Europe: Is There a Way to Independence?, Baden-Baden: Nomos Verlagsgesellschaft. Nadal Josep M., Prats Modest 1982: Història de la llengua catalana I.: Dels inicis fins al segle XV, Barcelona: Edicions 62. Nadal Josep M., Prats Modest 1996: Història de la llengua catalana II.: El segle XV, Barcelona: Edicions 62. Nadal Josep M., Prats Modest 2001: Història de la llengua, Enciclopèdia de la llengua catalana, Barcelona: Edicions 62. Rigobon Patrizio 2018: Lingua e tradizione letteraria: la valenza politica della singolarità catalana, in La nazione catalana. Storia, lingua, politica, Costituzione nella prospettiva plurinazionale, Napoli: Editoriale Scientifica, 25–43. Įžvalgos / Insights 187 PIETRO U. DINI Veny Joan 1978: Estudis de geolingüística catalana, Barcelona: Edicions 62. Tavani Giuseppe 1994: Breu història de la llengua catalana, Barcelona: Edicions 62. Vila F. Xavier, Bretxa Vanessa 2013: The Analysis of Medium-Sized Language Communities. – In Vila F.X., Survival and Development of Language Communities, Bristol: Multilingual Matters, 1–17. Įteikta 2020 m. balandžio 7 d. PIETRO U. DINI Pizos universitetas via S. Maria 36, I-56126 Pisa, Italija [email protected] 188 Acta Linguistica Lituanica LXXXII