Poezija

Įžvalgos / Perspective 321 VYTAUTAS STULPINAS Poet, Telšiai ÎNSEMNARE, NEASEMĂNĂTOARE UNEI ÎNSEMNĂRI În casa copilăriei nu erau ferestre spre nord. Drumul prăfuit și plin de gropi albea și ocolea marele secret al verii – capela din satul Stulpinai. Tatăl aduna mici cioburi de sticlă și, după ce le ștergea de pământ, le ducea în palmă sub castani, într-un butoi negru și larg. În casa copilăriei nu erau ferestre spre nord, – lumina clipelor plutea plăcut și tăcut, ca prin claviaturi risipite. Ușa antreului era deschisă de foșnetul liliacilor îmbătrâniți, care avea foșnetul ciorchinilor mumificați împreună cu trilurile bogate ale păsărilor. În asprimea ciorchinilor puteai auzi un câine flămând lătrând. Apropo, nu numai pe el. În arșița miezului verii, găleata se prăvălea în fântână, ca într-o altă lume. Apropo, nu numai el. Moțăită, hărțuită de vânturi, cu vârful smuls de uragan, para sălbatică încă mai aruncă o umbră pe câmpiile memoriei, o umbră care, împreună cu fereastra însorită a capelei, străbate câmpurile alături de mine, umbră și reflex pe care le-am purtat și le port VYTAUTAS STULPINAS 322 Acta Linguistica Lithuanica LXXXV ca pe un rucsac plin de tăblițe de ardezie. Pe una dintre ele este incizat ascuțit un înscris, neasemănător unui înscris: „În casa copilăriei nu existau ferestre spre nord.“ PATIMA ÎMBULZELILOR Pajiștile sunt înțepate cu greble uscate peste măsură. Oamenii din fundătura s-au amuțit, animalele sunt neliniștite – gălețile sunt răsturnate pe-o parte. După căldura de nesuportat vine ora răgazului grabnic: amiaza și-a întins cotul cărnos. Iată ce găsești și ce se întâmplă: bărbații aceluiași neam aștern culcușuri pe iarba nisipurilor de la Grūstė. Femeile grațioase, impecabil alcătuite, ale neamului scot din plase provizia de răgaz cu priviri grijulii de străbuni și, întorcându-se sfioase, ca și cum ar încerca să-și ascundă ușurarea lângă pânza de sărbătoare, ceartă încetișor copiii. Ah... Stai, apropie-te, graur zburlit, voi întrerupe această scurtă povestire, vino, lipește-te puțin, ajută-mă să măsor poate, zic, de-a curmezișul strâmtorii, ca un croitor oarecare cocoșat, vechea mâhnire a neamului și încă cu ce – cu metrul cerat rotitor, care se va contopi numaidecât cu pasiunea Grūstėi. Privește, vrăbiuțo, cu răbdare, cu atenție, nu lăsa să-ți scape niciun fleac, acolo unde mai departe se află desișul pădurii și ora când norul alunecă asemenea unei pene transparente. Vytautas Stulpinas – statinio srauto poetas Įžvalgos / Insights 323 METAFORA Oare pe cheiul portului răsună un ciclu scris pentru soprană și pianolă? Nu, niciodată nu m-am gândit că va trebui din nou să pornesc pe mare ca un jungă pe cea mai neînsemnată plută, că după luni, ani voi întâlni Metafora lângă prăvălia de pește – cu gâtul lung și gânditoare, cu o pelerină, în timp ce vântul îi răvășește pâsla găurită de duminică. ÎNAINTEA ECLIPSEI DE SOARE Pe un coridor pietros, printre cocoloașe, circulă furnicile. Din morți învie pătratul târgului de vechituri. Speculantele, încolțite de milițian, se zbat țipând în țarcul mohorât, aruncând în sus bucăți de drojdie, al căror roi gălbui acoperă treptat soarele. Căruța bombănitoare, zdrobită, și remorca astrologilor cotesc spre turnul capelei, ieșind dintre frasinii puternici. Romancierului îi pare rău, și atât, de pavajul de piatră – singur, trist și gol. Patetica, pompozitatea, patosul se răspândesc în valuri. Kikilas, stând lângă direcția întunericurilor, încheie despicătura cerului, se holbează nerușinat la femeile în pantaloni și lovește pământul cu umbrela. Se poticnește și de nuvela scăpată înaintea eclipsei de soare. Ce să mai vorbim despre nuvelist. VYTAUTAS STULPINAS 324 Acta Linguistica Lithuanica LXXXV ELEVUL DIN CLASA ÎNTÂI Cândva eram bogat pe strada Simono Daukanto. Aveam un mănunchi de surcele și învățam în clasa întâi. Un mănunchi de surcele! Călcam hârtiile de bomboane cu fierul de călcat, alunecam pe schiuri în vizită. Un mănunchi de surcele! Da, eram bogat când învățam să socotesc: adunare – scădere, înmulțire – împărțire. Unde este mănunchiul de surcele și ceașca de ceai, legată de mânerul servietei? Da, învățam să socotesc, cât de știutor de carte fusesem. LUMINA VECHIME DE O SĂPTĂMÂNĂ A cuvântului care însoțește din urmă lungul drum prin pădure, foile mâzgălite cu cerneală verzuie. Sunt de acord să mă transform într-un dulap de zdrențe, să mă prefac într-o farfurie rece, într-un castron fără fructe, dacă aceasta este o înșelătorie. Šviesa, senumo savaitės, altanos atsiskyrėliui. Gėris aitroko skonio Įžvalgos / Insights 325 dilgina gomurį. Vytautas Stulpinas – statinio srauto poetas Brangioji, daug kas priklauso kitam laikui. Maža keliauti paniurusiu pajūriu, miško keliuku. Pirmųjų medžių kreivė beveik nežinoma, bangos be perstojo talžo valtį atšokusiomis lentomis. Žodžių žiuželiu kuteni senstančius plonimus. KLOSTĖ TĖVYNEI Niekur kitur nenorėčiau būti šįvakar. Nicăieri altundeva. Doar aici. În depresiune, pe deal, apa a strălucit. Vârtejul caută pe povârnișuri unde să se învârtă. Orașul și lacul, și insula cântată în cântece devin tot mai autumnale în fiecare zi. Tristețea calmă și tăcută, coborând de-a lungul balustradelor. N-aș vrea să fiu nicăieri altundeva în seara asta și să mă plictisesc de reflexiile șterse. Vârtejul sfâșie dealurile de aici. Ce faci, suflet de bondar, ce căpriori se află în orizontul tău? Un dans lent și solitar, cântat cu o frunză alungită – pentru cine și pentru ce?