Dalia Kiseliūnaitė. Kuršių nerijos kuršininkų kalba: I dalis. Fonetika ir fonologija

Recenzijos / Reviews 303 PĒTERIS VANAGS Universitatea din Letonia, Universitatea din Stockholm ORCID id: orcid.org/0000-0003-0718-364X Direcții de cercetare: istoria limbilor baltice, istoria limbii letone literare, politica lingvistică. DOI: doi.org/10.35321/all88-15 Dalia Kiseliūnaitė LIMBA CURȘENILOR DIN ISTMUL CURONIAN PARTEA I. FONETICĂ ȘI FONOLOGIE Vilnius: Institutul Limbii Lituaniene, 2022, 219 p. DOI doi.org/10.35321/e-pub.41.kursininku-kalba-I-dalis ISBN 978-609-411-320-8 (general), ISBN 978-609-411-321-5 (Partea I) Limba kurșenecă este o anumită idiomă baltică, vorbită în Peninsula Curoniană și în teritoriile apropiate acesteia, probabil din secolele XV–XVI până în a doua jumătate a secolului XX. Era limba coloniștilor veniți din Curlanda letonă și a urmașilor acestora, care a fost influențată de limbile învecinate (germană și lituaniană) și a dispărut din cauza schimbărilor istorice și politice. Este atestată începând din secolul al XIX-lea, însă cercetătorii din vremurile recente au reușit să înregistreze și vorbirea ultimilor ei vorbitori nativi. În ultimele decenii, acestei profesorė Dalia Kiseliūnaitė, tiek surinkdama gausią medžiagą, tiek publikuovarietăți a limbilor baltice i-a acordat cea mai multă atenție o doamnă de la Universitatea din Klaipėda, care a publicat numeroase articole pe această temă. Monografia recenzată reprezintă o sinteză a cercetărilor sale, precum și o aprofundare suplimentară a acestei problematici. Monografia este alcătuită din Introducere, două capitole principale și Concluzii. Ea este completată și de anexe – fragmente de înregistrări ale vorbirii, care sunt citate și discutate în carte. Prima parte a cărții, „Originile, istoria, statutul, tabloul sociolingvistic, documentarea și cercetările asupra limbii curšininkilor” (p. 15–74), reprezintă o amplă introducere generală în temă. Autoarea, bazându-se pe o bogată literatură științifică și teoretică referitoare la toate chestiunile examinate, discută originile limbii, istoria Istmului Curonian, schimbările numărului de locuitori, stabilirea în regiune a pescarilor vorbitori de curșă (letonă), evenimentele istorice care au dus la noi valuri de imigrație și la desfășurarea altor PĒTERIS VANAGS 304 Acta Linguistica Lithuanica LXXXVIII procese sociale. D. Kiseliūnaitė examinează pe larg chestiunea statutului limbii curšininkilor – cum ar putea fi descris mai bine idiomul. În opinia autoarei, termenii geolec, sociolect și etnolec ar fi cei mai potriviți. Toate presupunerile sunt întemeiate pe considerații serioase, însă aceasta nu exclude posibilitatea de a defini idiomul și ca o limbă baltică distinctă, chiar dacă de origine mai recentă. În continuare, capitolul abordează bilingvismul care a existat timp de câteva secole pe peninsulă, precum și problematica prestigiului limbii kuršininkilor. Foarte valoroasă este și subsecțiunea despre documentarea și cercetarea limbii kuršininkilor. Aici este adunat un bogat material, cu trimiteri la surse. Sunt menționate lucrările cercetătorilor Adalbert Bezzenberger, Juris Plakis (Juris Plāķis), Richard Pietsch, Wolfgang P. Schmid, Friedhelm Hinze și ale altor cercetători. Sunt menționați și acei cercetători și pasionați de limbă (Janis Kușkis (Jānis Kušķis), Laimduotas Ceplitis (Laimdots Ceplītis), Austris Grasis, Ilmaras Bernovskis, Richardas Pietschas, autoarea monografiei însăși) care, în a doua jumătate a secolului al XX-lea și la începutul secolului al XXI-lea, au adunat o colecție destul de bogată de înregistrări ale limbii kuršininkilor vii. Prima parte a cărții se încheie cu reflecții asupra vitalității limbii kuršininkilor și a posibilităților de revitalizare a acesteia. A doua parte a monografiei, „Fonetica și fonologia limbii kuršininkilor” (p. 75– 185), este dedicată descrierii foneticii idiomului. Aceasta începe cu o scurtă prezentare generală a istoriei cercetărilor asupra foneticii și fonologiei limbii kuršininkilor (p. 75–78). După această introducere sunt discutate sistematic silaba (p. 78–81), accentuarea – locul accentului și intonațiile (p. 81–91), vocalismul (p. 91–135) și consonantismul (p. 135–178). Fiecare capitol este alcătuit din câteva sau chiar mai multe subcapitole. Concluziile au fost formulate pe baza unui material bogat, înregistrat atât de autoare însăși, cât și cules din înregistrări sau consemnări mai vechi. Fiecare particularitate a limbii curoniene este comparată cu trăsăturile limbii letone, în special cu cele ale graiurilor curoniene, se stabilește posibila influență a altor limbi, precum și inovațiile proprii ale idiomului curonian. Fenomenelor lingvistice li se încearcă abordarea atât din perspectivă sincronică, cât și diacronică. Câteva observații și gânduri care mi-au venit citind monografia foarte valoroasă. În discutarea accentuării (p. 81–82), se menționează că uneori în verbele cu prefix apare prefixul neaccentuat ne- (ni-), de exemplu, praes. 1. ni‘atsecerûos ‘nu-mi amintesc’, praes. 3. nepalīʒi´ ‘nu a ajutat’, praes. 3. ni‘ãzmaksa.i ‘nu a plătit’. Fapte similare au fost indicate și de cercetători anteriori; de exemplu, Adalbertas Bezzenbergeris (1888: 42) menționează câteva exemple cu rădăcina accentuată și după alte prefixe, de pildă, atnáku, salaulát. Se pune întrebarea dacă nu este aici o relicvă a unui sistem mai vechi și mai liber de accentuare a limbii letone, ale cărui reflexe se observă și în poezia letonă din secolele XVII–XVIII (cf. Ancītis 1936). Un caz interesant de nivelare analogică, care nu există în limba letonă literară, este menționat la pagina 96. După cum a descris anterior și Plakis (Plāķis 1927: 48, 64), în paradigma conjugării verbului, articularea vocalelor radicale /e/ și /æ/ se nivelează, „de aceea praes. 2. sg. ē din rădăcină este identic cu cel din 1. sg. aš bgu, tu bgi ir pan.“ Dalia Kiseliūnaitė. Kuršių nerijos kuršininkų kalba: I dalis. Fonetika ir fonologija Recenzii / Reviews 305 Ca și în câteva dialecte din sudul Curlandei, substantivul puĩšis ‘băiat, argat’ folosit de curonieni (p. 100) cu š secundar din gen. sg. și din cazurile de plural. Nu se poate fi întru totul de acord cu afirmația autoarei că „structura mai veche a prepozițiilor se păstrează în prefixe: în verbele letone cu uzare o formă diftongică: fut. 2. sg. uõzdaba. ‘păzește’ (MS), partic. a. praet. m. N. sg. uõzâuʒ´s ‘užaugęs’ (EK_03), praet. 3. uõzlik´ ‘uždėjo’ (EK_31)“ (p. 101). În acest caz concret, prelungirea este cel mai probabil secundară (Endzelīns 1951: 688–689). Îndoielnică este și următoarea afirmație a autoarei: „Prepoziția aiz este monoftongizată aici până la az, iar în prefix, ca și în dialectele sudice din Kurzeme, forma ei are vocala lungă āz: praet. 3. ãzmaksa´ ‘a plătit’ (EK_28), az  gâl’da ‘la masă’“ (p. 101). Aici probabil nu este vorba de monoftongizare, ci de păstrarea unei forme mai arhaice a prepoziției (Endzelīns 1951: 636; Rudzīte 1964: 144). Poate, din neatenție, a apărut o astfel de frază: „În limba informatorilor actuali, corespondentele prefixelor lat. b. k. pār- ‘direcția acțiunii printr-un obiect oarecare, de-a curmezișul, într-un anumit interval de timp etc.’ și par- ‘direcția mișcării de întoarcere’ nu sunt, de asemenea, întotdeauna clar diferențiate“ (p. 105). În limba letonă literară nu există prefixul par-, ci doar pār-, care are ambele nuanțe de sens menționate. La pagina 110, autoarea afirmă: „Toate cazurile cu anaptixă arată că, probabil, scurtarea primului component al diftongilor micști și deplasarea accentului spre consoană au avut o importanță decisivă. Acest proces ar fi putut începe în dialectele zemgale și în așa-numitul „colț zemgale” din Curlanda, de unde, după cum presupunea Endzelīns, a venit cea mai mare parte a locuitorilor în partea nordică a istmului. În special, primul component s-a scurtat în mod regulat în diftongii cu r, iar apoi și în ceilalți. Din acest punct de vedere, cei doi membri ai opoziției intonațiilor kuršininkai s-au apropiat (intonația neterminată și-a pierdut trăsăturile distinctive ale intonației împinse, iar intonația continuă păstrase din vechime primul component scurt).“ Totuși, Jānis Endzelīns explică procesul invers (Endzelīns 1951: 152): vocala scurtă înainte de r tautosilabic reprezintă păstrarea vechii scurtimi, caracteristică limbii vechilor zemgali, și nu un fenomen secundar. Referitor la istoria terminațiilor verbale de pers. 1 și 2 pl. -am / -ām, -at / -āt (p. 126–127), se afirmă că „Endzelīns încearcă să lege scurtarea de pluralul substantivelor. D.–I. prin scurtarea formelor (acest fenomen există cu siguranță în limba kurzemeană) (Endzelīns 1951: 884), însă în dialectele kurzemeene o asemenea legătură probabil nu este caracteristică vreunei arii geografice mai clar delimitate. În plus, ar trebui explicat de ce formele substantivelor cu -ām din dialectele letone, potrivit lui Endzelīns, au influențat și forma verbului la persoana a 2-a, care nu este asemănătoare din punct de vedere fonetic?” Se pare că în acest caz ideea lui Endzelīns este oarecum diferită – el caută mai întâi paralele fonetice între utilizarea terminațiilor de pl. D.–I. și pl. 1 -am / -ām, iar abia apoi afirmă că, datorită scurtării fonetice a terminației pl. 1, a apărut și terminația analogică pl. 2 -at cu vocală scurtă. Poate că este o eroare afirmația că „[În] dialectele letone, terminația formelor temei în ā trece mai rar în paradigma temei în a (gadās > gadas ‘se întâmplă, apare’), decât invers” (p. 128). Aici fenomenul trebuie explicat invers – terminația temei în a PĒTERIS VANAGS 306 Acta Linguistica Lithuanica LXXXVIII trece rar în paradigma temei în ā. În continuare, autoarea speculează asupra acestui proces: „Ar fi fost adusă această tendință de către kuršininkai deja din Curlanda sau se manifestă ca un anumit nivel de uniformizare a sistemului [...], ar trebui cercetat în continuare [...].“ În această privință ar trebui să se țină seama și de observația lui Endzelīns (Endzelīns 1951: 905), potrivit căreia în Nica, Gramzda, Vainiuodė diferența dintre -as și -ās a fost păstrată. Scriind despre extinderea lui i și u (p. 134), autoarea menționează ca exemplu forma iemacnate (= iemācināt) ‘a învăța’. Un asemenea sufix a fost indicat și de Plakis (Plāķis 1927: 65–66), de exemplu, mãcĕnu, kũrĕnu. Trebuie remarcat că sufixul -en în loc de -in este utilizat pe scară largă în textele din secolele XVI și XVII, printre acestea și în cele ale lui Georg Mancelis, de exemplu, aitzenaht, dahwena, paſudenati1. Așadar, acesta poate fi un fenomen vechi și nu neapărat unul fonetic. În mod similar, și derivatele cu -nieks: zmnieks ‘țăran, locuitor al celuilalt țărm al lagunei’ și altele.“ (p. 134) corespund întru totul formelor din vestul Curlandei (Endzelīns 1951: 362) și celor din scrierile secolelor XVI–XVII cu -enieks, de exemplu, Darbeneeki, Ghräzeneeku, Muiteneekus ale lui Mancelis2. Vorbind apie likimą junginių k ir g, minėtos ia kamieno veiksmažodžių formos es lûǯûos „meldžiuosi“, taip pat Bezzenbergerio užfiksuotos praes. 1. sg. sáutschu / sóutschu „šaukiu“, lúdschu „meldžiu“ (p. 165). Kitas šio tipo formas mini ir Plakis (Plāķis 1927: 64). Apie jų antrinę kilmę jau yra rašęs Endzelynas (Endzelīns 1905: 181–182), minėdamas ir du pavyzdžius iš 1671 metų giesmyno bei pridurdamas, kad G. Mancelio Postilėje (1653) jis tokių neradęs. Iš tikrųjų G. Mancelio tekstuose tokių formų kaip luhdſcho, luhdſchu, luhdſchohs galima rasti panaudotų daugiau nei 20 kartų3. Mancelis vartojo ir brautſcho, peeśautſcho, patteitſchu, aißleedſchu, kleedſchu, net śuhdſchu. Tokių yra ir Heinricho Adolfijaus gramatikoje (Adolphi 1685): Beidſchu (139), Brautſchu (141), Kleedſchu (155), Leedſchu (162), Schņahtſchu (184), Schņaudſchu (185), Śmeltſchu (194), trentśchu (203). Ele se găsesc și în gramatica lui Gotthard Friedrich Stender (1783): beidſchu, kleedſu (dſchu), ſchņaudſu (dſchu), ślehdſu (dſchu), śneedſu (dſchu), ſteidſu (dſchu), brauzu 1 Vezi mai pe larg http://senie.korpuss.lv/index.jsp?wordform=%25ena%25&source=Manc1631_Cat& source=Manc1631_LGL&source=Manc1631_LVM&source=Manc1631_Syr&source= Manc1637_Sal&source=Manc1638_L&source=Manc1638_PhL&source=Manc1638_ Run&source=Manc1654_LP1&source=Manc1654_LP2&source=Manc1654_ LP3&sort=asc&limit=50&cols=4. 2 Vezi mai pe larg. http://senie.korpuss.lv/index.jsp?wordform=%25eneek%25&source=Manc1631_ Cat&source=Manc1631_LGL&source=Manc1631_LVM&source=Manc1631_ Syr&source=Manc1637_Sal&source=Manc1638_L&source=Manc1638_ PhL&source=Manc1638_Run&source=Manc1654_ LP1&source=Manc1654_LP2&source=Manc1654_LP3&sort=asc&limit= 50&cols=4. 3 Vezi mai pe larg http://senie.korpuss.lv/index.jsp?wordform=luhd%25&sort=A-Z&limit=50&page= 2&cols=4&source=SENIE. Dalia Kiseliūnaitė. Kuršių nerijos kuršininkų kalba: I dalis. Fonetika ir fonologija Recenzii / Reviews 307 (tſchu), brehzu (tſchu), mautſchu, pluhzu (tſchu), ŗauzu (tſchu), śmelku (tſhu), teezu (tſchu), trauzu (tſchu), treezu (tſchu), trenku (tſchu) (Stender 1783: 111–115). Deși autenticitatea unora dintre aceste forme poate fi pusă la îndoială (cf. „Am îndoieli și cu privire la faptul că formele de prezent precum beidžu, kliedžu etc. ar fi fost într-adevăr cunoscute undeva (în locul formelor corecte beidzu, kliedzu etc. [...])“, – după cum afirmă J. Endzelīns (Endzelīns 1914: 909)), un caz de utilizare consemnat din limba încă vie a kurzemeenilor confirmă răspândirea procesului de analogie în limbă. Strămoșii ultimilor kurzemeeni este posibil să fi adus această tendință încă atunci când s-au mutat din vechiul Kurzeme. La pagina 175 se scrie că „ dispare după consoana rădăcinii sau a sufixului, iar -s în forma N. sg. se transformă în -š (ceļš ‘drum’, kaimiņš ‘vecin’ etc.).“ Acest lucru nu este adevărat, deoarece în aceste cuvinte, după dispariția vocalei desinenței, din l / n și i a apărut consoana palatală ļ / ņ, iar tocmai după aceasta s s-a transformat în š. În nota de subsol 276 (p. 177), autoarea scrie că „din câte am auzit, locuitorii din Šventoji folosesc în mod regulat m. N. sg. mačs, G. sg. maģa și așa mai departe.“ Dacă nominativul se pronunță într-adevăr astfel, atunci ar fi vorba despre o pronunție morfologică secundară, deoarece rezultatul procesului fonetic este vizibil în textul kuršininkilor citat pe aceeași pagină: tac  mač. În ultimul capitol al cărții (p. 179–185), autoarea sintetizează și descrie trăsăturile foneticii limbii kuršininkilor și le împarte în câteva grupuri: ale limbii letone trăsăturile graiurilor livoniene din Curlanda, trăsăturile dialectului de mijloc, trăsături comune ambelor grupuri de graiuri, inovațiile limbii kuršininkilor, influența limbilor germană și lituaniană. Analiza datelor lingvistice susține ipoteza existenței a două grupuri de kuršininki, diferite din punct de vedere istoric, din nordul și sudul Curlandei, ale căror trăsături lingvistice au început ulterior să se amestece din cauza migrației interne. Prin urmare, în limba consemnată se observă atât trăsături dialectale livoniene, cât și trăsături ale colțului zemgalean din sudul Curlandei. Au apărut și inovații lingvistice locale. Totuși, probabil că nu ar trebui considerată ca atare „praes. 1. plûču ‘lovesc’, slêǯu ‘închid, încui’ și altele.“ (p. 184), deoarece, după cum s-a menționat deja, asemenea forme sunt cunoscute și din scrierile vechi din secolele al XVII-lea–al XVIII-lea, în plus, acesta nu este un proces fonetic, ci unul morfonologic. Poate că și „căderea consoanei j înainte de s, care a provocat asimilarea progresivă (s > š), în limba curonienilor a afectat și forma de nominativ masculin a adjectivului pronominal: jâunaiš «cel tânăr», pĭmaiš «primul» etc.“ (p. 184) nu este o inovație specifică a curonienilor, deoarece asemenea forme sunt cunoscute pe scară largă și din dialectele Curlandei de Sud, de exemplu, Rucava, Nyca, Barta etc. (Endzelīns 1951: 200). Concluziile generale mai ample (p. 186–189) sunt completate de listele informatorilor și ale literaturii utilizate (p. 190–200). O mică observație – descrierile articolelor lui J. Endzelīns ar fi trebuit poate prezentate în mod uniform. Acum două citări provin din culegerea Darbu izlase, iar celelalte două – din revista Filologu biedrības raksti, deși toate patru se găsesc atât în sursa primară, cât și în cea secundară. Textul monografiei este completat și de anexe foarte valoroase, adică toate fragmentele de înregistrări citate și discutate în monografie, care permit auzirea sonorității unei limbi încă vii. Monografia Daliei Kiseliūnaitė este dedicată unei varietăți a limbilor baltice într-adevăr deja dispărute – limbii curonienilor; aceasta reprezintă o contribuție importantă la baltistică, necesară multora PĒTERIS VANAGS 308 Acta Linguistica Lithuanica LXXXVIII utilă pentru alți cercetători, nu doar pentru lingviști, ci și pentru istorici, etnologi și alți specialiști. Acum este așteptată cu nerăbdare cea de-a doua parte promisă a monografiei – descrierea gramaticii. LITERATŪRA Adolphi Heinrich 1685: Erster Versuch Einer kurtz-verfasseten Anleitung Zur Lettischen Sprache, Mitau: George Radetzky. Ancītis Krišjānis 1936: Pārstatītais akcents nevācu dzejā. – Ceļi 7, Rīga: Ramave, 116–125. Bezzenberger Adalbert 1888: Ueber die Sprache der preußischen Letten, Göttingen: Vandenhoeck und Ruprecht. Endzelīns Jānis 1905: Zur Erweichung der Gutturale im Lettischen. – Beiträge zur Kunde der indogermanischen Sprachen 29, 178–195 (= Endzelīns Jānis 1974: Darbu izlase 1, Rīga: Zinātne, 290–306). Endzelīns Jānis 1914: Vecā Stendera Latviešu gramatika un vārdnīca. – Druva 9, 907–911 (= Endzelīns Jānis 1974: Darbu izlase 2, Rīga: Zinātne, 548–553). Endzelīns Jānis 1951: Latviešu valoas gramatika, Rīga: Latvijas Valsts izdevniecība. Plāķis Juris 1927: Kursenieku valoda. – Latvijas Universitātes raksti 16, 33–124. Rudzīte Marta 1964: Latviešu dialektoloģija, Rīga: Liesma. Stender Gotthard Friedrich 1783: Lettische Grammatik, Mitau: Johann Fried. Steffenhagen. Primit la 2 martie 2023. PĒTERIS VANAGS Departamentul de Latvistică și Baltistică Facultatea de Științe Umaniste Universitatea din Letonia Visvalža iela 4a, Riga, LV-1050 peteris.vana[email protected]v Departamentul de limbi slave și baltice, finlandeze, neerlandeze și germane Universitatea din Stockholm Universitetsvägen 10 E, Stockholm, SE-106 91 peteris.vana[email protected]