Pastabos dėl sintaksinio dviprasmiškumo sąvokos ir kiti susiję dalykai

Acta Linguistica Lithuanica LV (2006), 1 – 53 Observații privind conceptul de ambiguitate sintactică și alte chestiuni conexe Rolandas Mikulskas Institutul Limbii Lituaniene Articolul conține o polemică cu analiza lui Axel Holvoet privind enunțurile lituaniene de tipul Onutės žalios akys. Autorul nu este de acord cu susținerea lui Holvoet că enunțurile de acest tip sunt ambigue sintactic între construcțiile posesive predicative („apartenență”) și construcțiile copulative ai căror subiecți sunt discontinui ca urmare a topicalizării. În opinia autorului, ambiguitatea sintactică ar presupune ambiguitate semantică, în timp ce construcțiile în discuție au un sens bine definit (ele descriu o persoană pe baza unei însușiri caracteristice), ceea ce ne îndreptățește să le descriem drept o construcție autonomă. În opinia autorului, tipul de enunț în discuție a apărut prin reinterpretarea unei construcții copulative cu un constituent-subiect devenit discontinuu prin mișcare sintactică motivată de topicalizare. Autorul polemizează, de asemenea, cu teoria structurii temă-remă a lui Holvoet, o variantă a celei avansate de Bogusławski, subliniind că noțiunea de tipar marcat al structurii temă-remă nu este definită în mod clar. 1.0. În cel de-al treilea volum al lucrării Lietuvių kalbos gramatikos darbų Gramatinių funkcijų tyrimai (Holvoet & Mikulskas 2005), în capitolul 6 Intranzityvinių sakinių tipai: egzistenciniai, lokatyviniai ir posesyviniai sakiniai, în subcapitolul 6.6 (153–159), Axel Holvoet discută o construcție posesivă cu o structură sintactică neclară, ilustrată de enunțuri precum: (1) Onutės žalios akys. (= 31)1 (2) Petro sunkus charakteris. (= 32) 1 Numerele originale ale exemplelor ilustrative citate din articol sunt indicate între paranteze. 1 ROLANDAS MIKULSKAS Autorul articolului, bazându-se pe paralelismul formulat cu ceva timp în urmă dintre propozițiile existențiale și locative, pe de o parte, și propozițiile posesive de posesie și apartenență, pe de altă parte, în ceea ce privește structura informațională și natura relațiilor sintactice, analizează structura sintactică a propozițiilor în discuție și încearcă totodată să stabilească locul acestora printre construcțiile sintactice apropiate din punct de vedere funcțional. După ce a încercat întregul arsenal de posibilități de analiză sintactică, autorul ajunge la concluzia că, din cauza posibilității unei analize sintactice duble, propoziții precum (1) și (2) trebuie considerate ambigue din punct de vedere sintactic, iar construcția pe care o reprezintă ar putea fi descrisă, se pare, drept intermediară între construcțiile de posesie și cele de apartenență. Autorul articolului consideră că acest tip de propoziții ar putea fi numit chiar hibrid (Holvoet 2005: 158). S-ar putea găsi nu unul, ci mai multe motive pentru care concluzia la care a ajuns autorul ar trebui considerată nesatisfăcătoare. Voi încerca să prezint mai jos câteva dintre ele. 1.1. Chiar de la prima vedere, formularea concluziei în sine ridică obiecții. Într-adevăr, articolul demonstrează destul de convingător că niciunul dintre modelele de analiză sintactică disponibile nu poate fi aplicat fără reproșuri analizei propozițiilor discutate. Dar înseamnă oare acest lucru că structura sintactică a acestor propoziții devine ambiguă? Căci observația autorului potrivit căreia „construcția discutată are o semnificație specială” (ibid., 156) ar trebui, se pare, să ne îndrepte către căutarea celei mai transparente interpretări sintactice posibile a acesteia. Iar ambiguitatea sintactică presupune și ambiguitate semantică! Chiar dacă acceptăm afirmația autorului că „structura informațională este un aspect al structurii semantice a propoziției” (Holvoet 2003: 96), din această perspectivă nu se poate vorbi câtuși de puțin despre ambiguitatea semantică a propozițiilor analizate, deoarece articolul examinează numai variantele „nemarcate” ale acestora (adică cele fără accent contrastiv, marcator segmental sau temă dislocată). 1.1.1. Se pare că este mai potrivit să vorbim despre o structură semantică ambiguă în cazurile în care există temeiuri pentru a atribui două sensuri diferite unei propoziții identice sub toate aspectele. Fundamentul semantic clasic al interpretării sintactice ambigue îl constituie domeniul de aplicare diferit al cuantificatorilor în propoziție. În literatura lingvistică sunt bine cunoscute propoziții ambigue precum: (3) Părinții câtorva copii nu plătesc taxa de grădiniță. (a) „Câțiva părinți nu plătesc taxa de grădiniță” (de exemplu, din rea-voință sau pentru că nu își permit), 2 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo (b) „Toți părinții care duc la grădiniță mai mult de un copil nu plătesc taxa” (adică sunt scutiți de aceasta). (4) Părinții multor copii au puțin timp liber. (a) „Mulți părinți au puțin timp liber” (adică muncesc mult, sunt ocupați), (b) „Părinții cu mulți copii au puțin timp liber” (adică îngrijirea multor copii le răpește timpul). Primul care a atras atenția asupra posibilității unei interpretări duble a unor asemenea propoziții a fost Lakoff (1970: 405); ulterior, acestea au fost discutate de Jackendoff (1977: 60), Hudson (1984: 79–81), iar Langacker (2000: 82–83) a dezvăluit cauzele cognitive ale ambiguității lor semantice (și sintactice). Esența ambiguității sintactice a unor propoziții precum (3) și (4) constă în faptul că, în interpretarea (a), cuantificatorii din grupurile posesive (câțiva, mulți) sunt incluși în domeniul de aplicare al altor operatori logici din propoziție (negația ne-, cuantificatorul puțin), iar în interpretarea (b) nu sunt incluși, adică grupul posesiv rămâne aici un constituent integru în raport cu negația predicatului sau cu al doilea cuantificator. În cazurile de interpretare (a) se spune, de regulă, că domeniul de aplicare al negației predicatului sau al celui de-al doilea cuantificator este „larg” (wide scope). Potrivit lui Langacker, temeiul interpretării duble a acestui tip de propoziții îl constituie specificitatea semantică a grupurilor posesive folosite în ele și, mai precis, ambivalența termenilor de rudenie care le alcătuiesc. După cum se știe, termenii de rudenie sunt de natură relațională din punct de vedere semantic: un termen de rudenie este definit prin relația cu un altul. Astfel, de pildă, modelul cognitiv idealizat al TATĂLUI (ICM; Lakoff 1987: 68–76) implică întotdeauna o relație în primul rând cu copilul (copiii) (fiul (fiii), fiica (fiicele)) și, într-o măsură ceva mai redusă, cu soția (mama copiilor). În gramatica cognitivă, expresii precum tatăl copilului (copiilor), ca și celelalte construcții posesive, sunt analizate de obicei pe baza noțiunii de PUNCT DE REFERINȚĂ (reference point) (Langacker 2000: 80–81, mai pe larg 171–193; Langacker 1991: 37–39, mai pe larg 167–180). Pe scurt, în analiza cognitivă, posesorul (copilului (copiilor)) este considerat punctul de referință prin care obiectul posedat (tatăl (tații)) devine accesibil (identificabil) pentru cel care percepe; în raport cu punctul de referință, acesta funcționează ca țintă (target). În ceea ce privește relația sintactică dintre componentele construcției posesive astfel înțelese, ținta funcționează de obicei ca element principal (head), iar punctul de referință — ca modificator al acesteia (modifier). Însă 3 ROLANDAS MIKULSKAS când o sintagmă posesivă este alcătuită din doi termeni de rudenie, există motive să credem că, în structura semantică a termenului său principal, de exemplu, tată (tați), există întotdeauna un loc „prevăzut” și pentru „argumentul” său esențial – copilul (copiii), care poate fi „completat” sau poate rămâne implicit. Așadar, se poate afirma că elementele sintagmelor în discuție sunt legate printr-o dependență sintactică de direcții opuse: mai întâi, printr-o relație de modificare și, într-o măsură ceva mai mică (probabilitatea activării sale este mai redusă), printr-o relație de completare (cu alte cuvinte, de regim). Fundamentul cognitiv al unei asemenea ambivalențe îl constituie faptul că ambii termeni de rudenie – unul într-o măsură mai mare, celălalt într-o măsură mai mică – precizează semantic (elaborate) substraturile unul altuia. Acum, revenind la propozițiile (3) și (4), putem spune mai clar de ce, în cazul interpretărilor (a), cuantificatorii sintagmelor lor posesive sunt mai „accesibili” (accessible) negației predicatului sau celui de-al doilea cuantificator al propoziției: posesorul acestor sintagme (vaikų) este tratat aici ca un complement mai mult sau mai puțin liber ales al termenului principal (tėvai). Faptul că acesta din urmă poate înlocui singur întreaga sintagmă posesivă (și, prin urmare, poate fi cuantificat) este demonstrat în mod evident și de parafrazele (a) ale propozițiilor în discuție. 1.1.2. Prin această digresiune destul de lungă am vrut doar să spun că folosirea noțiunii „ambiguu sintactic” pentru a descrie structura propoziției trebuie să aibă un fundament semantic și cognitiv solid. Desigur, aceasta nu înseamnă că, în fiecare caz în care o propoziție poate fi înțeleasă în două feluri, trebuie să vorbim deja despre sintaxa ei ambiguă. De exemplu, chiar și o propoziție aparent univocă precum Jonui pakilo temperatūra poate avea două interpretări. În împrejurări tipice, când auzim o asemenea enunțare, ne vom gândi, desigur, mai întâi că a crescut temperatura corpului lui Jonas, adică, cel mai probabil, s-a îmbolnăvit. Totuși, ne putem imagina cu ușurință și împrejurări „tehnice” ale acestei enunțări (de exemplu, munca într-o centrală termică), în care ea va însemna că a crescut temperatura unui echipament pentru ale cărui valori Jonas este responsabil. Primul actant al acestei propoziții și al unor propoziții similare (Jonui) este legat de al doilea actant (temperatūra) tot prin modelul funcțional al punctului de referință, deși relația posesivă dintre asemenea actanți este doar implicită. În primul caz, cel al interpretării prototipice, dativul pacientului profilează chiar punctul de referință (persoana lui Jonas), iar în al doilea – domeniul asociat acestui punct de referință (reference point’s dominion), în cazul de față, domeniul responsabilității persoanei. Totuși, cu greu putem considera propoziția analizată astfel ca fiind ambiguă sintactic, deoarece cauzele interpretărilor sale duble sunt externe, dependente de context, și nu interne, determinate de particularitățile structurale. 4 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo 1.2. Din articol reiese că cele două construcții ale propozițiilor posesive predicative – de posesie și de apartenență – discutate anterior de autor oferă un sprijin redus pentru descrierea specificității semantice a unor propoziții precum (1) și (2). Este adevărat că structura informațională a propozițiilor care reprezintă aceste construcții poate fi comparată, în anumite privințe, cu structura informațională a propozițiilor în discuție și, la nevoie, poate deveni un argument pentru căutarea locului acestora din urmă printre cele dintâi (adică printre cele două tipuri de propoziții posesive). Totuși, tipurile de propoziții comparate diferă foarte mult din punct de vedere funcțional: nici sensul de posesie, nici cel de apartenență nu corespund scopului funcțional al unor propoziții precum (1) și (2) – „a caracteriza o persoană printr-un anumit atribut caracteristic” (Holvoet 2005: 155). Dacă vom considera acest argument al inadecvării semantice ca fiind deosebit de important, ne putem îndoi că această construcție trebuie considerată posesivă? Vom discuta mai târziu posibilitatea unei asemenea ipoteze, dar, dacă ea se dovedește corectă, testul corelației dintre predicatele negative și genitivul subiectului, care ajută la distingerea propozițiilor existențiale de cele locative și, în mod corespunzător, a propozițiilor de posesie de cele de apartenență, nu poate fi aplicat unor propoziții precum (1) și (2). Având toate acestea în vedere, descrierea construcției în discuție drept hibridă poate induce în eroare. 2.0. Înainte de a trece la o analiză mai detaliată a structurii sintactice a unor propoziții precum (1) și (2), ar fi util să discutăm câteva chestiuni mai generale privind structura constituenților propoziției și relația acesteia cu funcțiile gramaticale. Când argumentele semantice ne fac să bănuim că aceeași propoziție poate avea structuri alternative ale constituenților, este firesc să presupunem că unei segmentări sintactice alternative îi corespunde și o distribuție alternativă a funcțiilor gramaticale. Să vedem dacă așa stau lucrurile, într-un caz clasic de interacțiune alternativă între doi operatori logici într-o propoziție, când există motive solide să vorbim despre ambiguitatea sintactică a unei asemenea propoziții. Așadar, să revenim pe scurt la cauzele interpretării duble a propozițiilor (3) și (4), discutate chiar adineauri. 2.1. După cum am văzut, cele două interpretări ale unor asemenea propoziții sunt determinate, în esență, de posibilitatea de a distinge în interiorul sintagmei nominale, alcătuite dintr-o construcție posesivă cu sens specific, două tipuri de relații sintactice: într-un caz, (a), termenul principal al sintagmei – obiectul posedat – este doar un complement al celuilalt termen – posesorul; în celălalt caz, (b), el este modificat de acesta din urmă. Totuși, trebuie remarcat că, în ambele cazuri, termenul principal care reprezintă sintagma nominală și, prin urmare, funcția ei gramaticală, rămâne același (tėvai). Prin urmare, nu se poate afirma că, la nivelul propoziției, interpretării duble îi corespunde... 5 ROLANDAS MIKULSKAS ...o distribuție dublă a funcțiilor sale gramaticale; există doar o corespondență într-o anumită măsură indirectă, în interiorul sintagmei nominale complexe. 2.2. Faptul că ambiguitatea propozițiilor de acest tip nu este legată de distribuția funcțiilor lor gramaticale reiese și mai clar din exemplele cu o structură mai simplă a sintagmei nominale, cf.: (5) Kiekvienas čia nerizikuos. (a) „Nu toți vor risca aici”, (b) „Nu toți vor risca aici”. (6) Mažai žmonių skaito daug knygų. (a) „Puțini sunt oamenii dintre care fiecare citește multe cărți”, (b) „Există multe cărți pe care le citesc doar puțini oameni”. În cazul interpretării (a) a acestor propoziții, primul operator logic îl include pe al doilea în domeniul său de aplicare, iar în cazul interpretării (b), invers. De exemplu, interpretarea (a) a propoziției (5) este determinată de faptul că cuantificatorul kiekvienas are în domeniul său de aplicare negația propoziției, adică predicația negativă nerizikuos este atribuită tuturor elementelor masei de referință presupuse. Interpretarea (b) este determinată de dispoziția opusă a operatorilor logici: negația include cuantificatorul în domeniul său de aplicare, adică predicația negativă este atribuită doar unor elemente ale masei de referință presupuse. 2.2.1. Faptul că interpretarea dublă a propozițiilor în discuție nu poate fi legată de o distribuție alternativă a funcțiilor lor gramaticale ne obligă să căutăm cauzele ambiguității lor într-o segmentare sintactică alternativă. Totuși, cel puțin la prima vedere, pare că, în ambele cazuri de interpretare a acestor propoziții, trebuie să constatăm aceeași structură a constituenților. Desigur, dacă nu postulăm, după modelul generativiștilor, anumite structuri profunde. Ne amintim că, în tradiția generativă, factorul segmentării sintactice este deosebit de important pentru analiza semantică a propoziției. Reprezentanții semanticii generative (cf. Lakoff 1969) au încercat să explice ambiguitatea propozițiilor cu doi operatori logici postulând două structuri profunde diferite. Pentru aceasta, operatorii logici au fost asimilați predicațiilor verbale care definesc propoziții distincte în structura profundă. O asemenea abordare era necesară pentru a arăta că, în structura profundă, un operator logic este inclus în domeniul de acțiune al altuia prin subordonare sintactică 6 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo cale. Astfel, prin derivare sintactică (aplicând totodată o anumită regulă de „coborâre” a operatorilor logici, care îi atribuie substantivelor corespunzătoare din propozițiile subordonate ale structurii profunde), dintr-o structură „de suprafață” univocă în ceea ce privește desfășurarea sintactică se derivă două structuri diferite ale constituenților „profunde”, care corespund interacțiunii alternative a operatorilor logici. Acestea sunt considerate responsabile pentru dubla interpretare a propozițiilor în discuție. 2.2.2. S-a observat curând că distincția dintre structurile alternative ale constituenților propozițiilor în discuție, formulată în termenii subordonării sintactice, nu este suficientă pentru a descrie toate semnificațiile posibile ale acestora. Să presupunem, de pildă, că o astfel de analiză nu poate, în principiu, distinge cazurile în care niciunul dintre operatorii logici folosiți în aceste propoziții nu intră în sfera de acțiune a celuilalt. De exemplu, conținutul propoziției (6) poate fi înțeles și ca însemnând pur și simplu că un număr mic de oameni citesc un număr mare de cărți. Aceasta ar fi o a treia interpretare a propoziției, determinată de o dispunere a cuantificatorilor în care niciunul dintre cei doi nu îl domină pe celălalt. 2.3. Gramatica cognitivă acordă o atenție considerabilă problemelor privind interacțiunea dintre cuantificatori și negații în propoziție (cf. Langacker 1991: 118–141). Reprezentanții acestei orientări lingvistice, spre deosebire de generativiști, nu consideră că desfășurarea sintactică a propoziției are o importanță majoră pentru analiza sa semantică și, în cazul discutat, nu asociază interacțiunile diferite dintre cuantificatori și negații cu structura alternativă a constituenților, cu atât mai mult cu cât asemenea structuri pot fi distinse numai la nivelul profund al analizei sintactice a propozițiilor în discuție, nivel interzis de cadrul metodologic al gramaticii cognitive. Căci aici sunt recunoscute doar conceptualizările structurilor care au o realizare fonologică2. Ocolind schemele complexe trasate de cognitiviști și evitând termenii specifici, voi prezenta în continuare pe scurt modul în care aceștia explică motivele interpretărilor diferite ale așa-numitelor propoziții ambigue, evidențiind doar acele aspecte ale analizei lor care pot contribui la soluționarea problemelor ridicate în discuția noastră. 2.3.1. În primul rând, trebuie remarcat că reprezentanții gramaticii cognitive refuză să reducă analiza semantică a propozițiilor în discuție la propoziții logice 2Postulatul fundamental al gramaticii cognitive cere ca în descrierea limbii să figureze numai structurile fonologice, structurile semantice și relația simbolică dintre ele, adică structurile simbolice. Taylor (2002: 292) a formulat această restricție drept teza simbolică. 7 Rolandas Mikulskas interacțiune, considerând o asemenea abordare excesiv de limitată. În consecință, așa-numitele elemente logice nu sunt considerate în analiza lor operatori logici în sensul strict al cuvântului, ci sunt definite ca unități ale unor structuri semantice complexe. Interacțiunea dintre doi cuantificatori sau dintre un cuantificator și o negație este explicată prin legăturile conceptuale care conectează substraturile acestora (correspondences). Pentru interpretarea propoziției nu este foarte important ce cale compozițională se urmează la alcătuirea unei structuri lingvistice complexe – propoziția. Așadar, divizarea într-un fel sau altul a structurii propoziției cu aceeași realizare fonologică nu determină posibilitățile unei interpretări diferite a propoziției. Astfel de posibilități apar numai prin conceptualizarea diferită a propoziției ca structură compozițională încheiată. Conceptualizările diferite ale aceleiași propoziții nu depind de divizarea sa tipologică sau de prioritățile diferite ale nivelurilor compoziționale, ci de posibilitatea tipului de proces (complex) profilat de propoziția respectivă de a forma, în anumite etape (niveluri) ale căii compoziționale, combinații diferite ale instanțierilor sale, ale căror specificații au o structură ierarhică proprie imanentă și care pot fi ulterior modificate și cuantificate. 2.3.2. Pentru a clarifica despre ce este vorba, să examinăm ca exemplu propoziția (6). Ca bază a conceptualizării unor astfel de propoziții cu cuantificatori, este rezonabil să considerăm nu o instanțiere singulară a tipului de proces (skaito), ci o variantă reprodusă a acesteia, a cărei multiplicitate este indicată de pluralul actanților procesului. În acest caz, o asemenea instanțiere multiplă este exprimată prin structura complexă oamenii citesc cărți. Putem spune imediat că această structură poate fi conceptualizată în trei feluri sau că pe baza ei se pot distinge trei specificații ale tipului de proces complex: (i) «câțiva oameni citesc câteva cărți», (ii) «aceeași persoană citește câteva cărți», (iii) «aceeași carte este citită de mai multe persoane». Cel mai simplu este să explicăm natura conceptualizării ulterioare a specificației (i): cuantificatorii puține și multe precizează direct cantitatea de oameni care citesc cărți și, respectiv, cantitatea de cărți citite de aceștia. Relația alternativă dintre domeniile de acțiune ale cuantificatorilor depinde de care dintre cele două tipuri de specificație – (ii) sau (iii) – va fi aleasă ca bază pentru conceptualizarea finală a propoziției. Cu alte cuvinte, la un nivel superior al organizării conceptuale, unul dintre cele două tipuri de proces complex este reprodus, legându-l în mod corespunzător 8 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo cu instanțieri ale primului sau celui de-al doilea actant. Alegând astfel specificația (ii) a tipului de proces reprodus (skaito), obținem interpretarea (a) a enunțului (6), în care cuantificatorul mažai intră în domeniul de acțiune al cuantificatorului daug. Dacă alegem specificația de tip (iii), avem interpretarea (b) a enunțului (6), în care ordinea domeniilor de acțiune ale cuantificatorilor este inversă. 2.3.3. Este important să înțelegem corect ce se are în vedere atunci când se spune că interpretările diferite ale unor astfel de enunțuri sunt determinate de o anumită structură ierarhică inerentă specificațiilor tipului de proces alese deja, la niveluri superioare ale organizării conceptuale, și care produce efectul unor domenii de acțiune diferite ale cuantificatorilor. Întreaga ordine ierarhică a organizării conceptuale trebuie înțeleasă dinamic, adică drept o anumită asimetrie procedurală a conceptualizării, a cărei direcție este legată de alegerea referinței specifice și nespecifice a participanților cuantificați la procesul reprodus. Să presupunem că, alegând specificația (ii) a tipului de proces drept bază pentru interpretarea enunțului (6), într-o etapă ulterioară a conceptualizării, referenții substantivului subiect cuantificat (oameni) sunt concepuți ca indivizi specifici, în timp ce referenții substantivului obiect (cărți) rămân nespecifici, chiar și după cuantificare (multe cărți). În termeni cognitivi, referenții primului actant al enunțului sunt instanțiați de conceptualizator în spațiul fizic, în timp ce referenții celui de-al doilea actant rămân în spațiul mental definit de specificația tipului. În etapa finală a conceptualizării enunțului, primul cuantificator (puțini) distribuie elementul „multe cărți” al specificației de tip (ii) a acestui proces reprodus tuturor indivizilor tratați specific (oamenilor). În cazul interpretării (b) a enunțului în discuție, când specificația (iii) a tipului de proces este aleasă ca bază pentru conceptualizarea ulterioară, referenții substantivului obiect (cărți) sunt, dimpotrivă, cuantificați ca indivizi specifici, în timp ce referenții substantivului subiect (puțini oameni) rămân în spațiul mental al specificației tipului. În limbajul logicii, această strategie de conceptualizări alternative, legată de referința specifică și nespecifică, se numește interacțiunea unor domenii de acțiune diferite ale cuantificatorilor. 2.3.4. Într-un mod oarecum diferit, deși tot prin interacțiunea referinței specifice și nespecifice, trebuie explicate conceptualizările alternative ale enunțurilor cu un cuantificator în subiect și negație în predicat. Conținutul predicatului negativ al unor astfel de enunțuri poate fi definit ca o situație localizată în spațiul discursiv în raport cu vorbitorul resp. ascultătorul (în timpul gramatical), din care este eliminat un anumit proces. De exemplu, predicatul negativ al enunțului (5) 9 ROLANDAS MIKULSKAS nerizikuos poate fi definit ca desemnând o situație viitoare din care este eliminat procesul „(cineva) riscă”. La o anumită etapă a conceptualizării enunțului, această situație definită negativ poate fi aleasă drept specificație a tipului de situație pentru conceptualizarea finală, în cursul căreia cuantificatorul subiectului reproduce acea specificație și o distribuie unor indivizi concreți (cu referință specifică). Astfel, în cazul interpretării (a) a enunțului (5), cuantificatorul fiecare atribuie tuturor indivizilor din masa de referință presupusă descrierea de tip a unei situații viitoare din care este eliminat procesul „(cineva) riscă”. În cazul interpretărilor alternative ale unor astfel de enunțuri, predicația negată desemnează o situație din care este eliminat nu un proces conceput abstract, al cărui actant poate fi definit doar schematic, ci numai un proces al cărui actant este descris prin specificația de tip exprimată de subiectul enunțului. De exemplu, în cazul interpretării (b) a enunțului (5), din situația viitoare este eliminat un proces de tipul „riscă”, al cărui actant reprezintă toate elementele masei de referință presupuse de subiect, care aici este totodată și cuantificator (căci specificația de tip a cuantificatorului fiecare este constituită tocmai de caracterul reprezentativ al elementului pe care îl delimitează (îl profilează)3). 2.4. Am dori să încheiem această discuție despre analiza cognitivă a enunțurilor cu interacțiune alternativă între două elemente logice prin câteva concluzii provizorii, utile pentru analiza ulterioară a tipului de enunțuri (1) și (2) care ne interesează. În limbă nu sunt rare situațiile în care contrastul semantic dintre perechi de enunțuri ce par să transmită aceeași situație este susținut de diferențe exterioare ale structurii lor, precum distribuția opusă a funcțiilor gramaticale (cazul pasivizării), o structură a constituenților evident diferită (cf. Pabučiuok mamai ranką 3 O astfel de caracterizare a sensului cuantificatorului kiekvienas, -a este destul de simplificată. În gramatica cognitivă, entitatea profilată de acest cuantificator este definită, ca de obicei, pe baza unui anumit concept de bază, care, deși rămâne în afara profilului, este doar implicat. Se afirmă că baza semantică a cuantificatorului kiekvienas, -a (engl. every, everyone, everybody) este conceptul procesului reprodus pe care îl activează, format din instanțieri multiple ale unui tip de proces conceput schematic. Traiectoria (TR) de nivel superior (colectivă) a unui astfel de proces (sau o altă figură a relației exprimate prin verb) coincide cu masa de referință presupusă (Ri). În cadrul acestui concept de bază, cuantificatorul kiekvienas, -a profilează un element ales liber ti din acea traiectorie colectivă TR, care reprezintă toate elementele masei de referință Ri prin faptul că este echivalent cu toate celelalte instanțieri ale TR în ceea ce privește rolul lor în procesul presupus (pentru detalii, vezi Langacker 1991: 111–114; 136–138). 10 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo și Pabučiuok mamą ranką), ordinea inversă a cuvintelor (cf. Pieštukas yra stalčiuje ir Stalčiuje yra pieštukas). Acești factori structurali pot deveni criterii relevante pentru tipologia unor astfel de enunțuri. Este însă evident că tipul de enunțuri (1) și (2) oferă posibilități minime de aplicare a unor criterii similare. Aceste criterii sunt și mai puțin aplicabile analizei enunțurilor ambigue discutate tocmai mai sus. Prin urmare, după cum se poate deja intui, nu este întâmplător că au fost discutate pe larg tocmai posibilitățile interpretărilor interne alternative ale acestora. În gramatica cognitivă, aceste posibilități sunt asociate în mod convingător cu moduri diferite de conceptualizare a enunțului. Nu ne mai rămâne decât să discutăm pe scurt factorii care îl determină pe vorbitorul resp. ascultător să aleagă una sau alta dintre conceptualizări. Odată clarificați acești factori, va fi mai ușor să înțelegem și posibilitățile diferite de „lectură” a unor enunțuri precum (1) și (2). 2.4.1. Trebuie remarcat că, în enunțurile cu interacțiune alternativă între doi cuantificatori, doar unul dintre participanții la procesul profilat este accesibil direct participanților la discurs, adică vorbitorul resp. ascultătorul stabilește un contact mental direct cu acest actant. Referenții cuantificați ai acestui actant sunt tratați de interlocutori ca indivizi specifici. Referința celuilalt actant nu depășește limitele specificației de tip și constituie doar o parte a caracterizării semantice a primului actant. Această relație dintre actanții cu referință specifică și nespecifică reprezintă una dintre capacitățile cognitive fundamentale: identificarea unei entități prin intermediul alteia în spațiul discursiv. Aceasta din urmă îndeplinește aici funcția deja menționată de punct de referință (reference point). Este firesc să presupunem că, de regulă, pentru identificarea referenților discursivi este aleasă drept punct de referință figura mai proeminentă din punct de vedere cognitiv. În lingvistică se recunoaște pe scară largă că subiectul este figura distinctă a relației profilate de enunț4. Prin urmare, nu este surprinzător că ceteris paribus, în enunțurile discutate, referința specifică este atribuită tocmai substantivului subiect, iar cuantificatorul care îl însoțește este interpretat ca având domeniu de acțiune larg. Mai concret, în lectura nemarcată a enunțului (6) 4 Čia minėtinas ne tik pamatinis Keenano ir Comrie (1977) darbas, kuriame šie autoriai reletyvizacijos testais patikimai įrodė, kad subjektas užima aukščiausią padėtį „prieinamumo hierarchijoje“ (accessibility hierarchy). Išskirtinę subjekto padėtį tarp kitų gramatinių funkcijų patvirtino ir van Hoek (1995, 1997) darbai, kuriuose ji parodė, kad labiausiai pronominalines anaforos referencijos poreikiams yra „prieinamas“ subjektas. Tomlino (1995, 1997) ir Forrest (1996) eksperimentiniai darbai įtikinamai parodė, kad diskurso dalyvių dėmesį pirmiausia patraukia sakinio subjektu koduojama informacija ir diskurso dalyvių dėmesį patraukusi informacija pirmiausia koduojama sakinio subjektu. 11 ROLANDAS MIKULSKAS în acest caz (default case) se alege interpretarea (a) (mutatis mutandis o astfel de interpretare este potrivită și pentru enunțul (5), în care cuantificatorul subiectului interacționează cu negația predicatului). De asemenea, este de remarcat că importanță pentru proeminența cognitivă a substantivului ales drept punct de referință pot avea și alți factori, precum prioritatea acestuia în secvența fonologică (ordinea cuvintelor), informația nouă transmisă prin el, precum și accentul contrastiv și intonația corespunzătoare, care indică adesea acest lucru. Toate aceste aspecte pot fi asociate cu structurarea actuală a enunțului, înțeleasă ca o categorie discursivă, adică tema și rema trebuie definite în mod tradițional ca „topic vs. comentariu”, „informație cunoscută vs. nouă” sau „presupoziție vs. focus” (cf. Lyons 1999: 227–232; Holvoet adoptă o altă concepție asupra structurării actuale; pentru o discuție despre avantajele și dezavantajele acesteia pentru analiza enunțului, vezi mai jos). 2.4.2. Obiectivele comunicative sau presupozițiile contextului pot să nu favorizeze alegerea interpretării obișnuite a așa-numitelor enunțuri ambigue. Prin diverse mijloace de marcare a structurării actuale, precum ordinea cuvintelor, accentul contrastiv, indicatorii segmentali etc., ascultătorului i se poate indica o interpretare alternativă a enunțului. Astfel, interpretarea (b) a enunțului (5) poate fi favorizată de predicatul negativ din partea rematică, evidențiat prin accent contrastiv, cf.: (5b) Fiecare de aici NU VA RISCA, (ci doar cei mai experimentați). 2.4.3. Probabil am putea găsi și o configurație accentuală corespunzătoare interpretării alternative a enunțului (6), care să conducă la tratarea referenților cuantificați ai substantivului obiectului ca indivizi specifici. Însă aici, se pare, vom obține mai ușor interpretarea dorită schimbând între ele subiectul și obiectul enunțului, cf.: (6b) Puține persoane citesc multe cărți. Ordinea cuvintelor din acest enunț nu pare marcată. Dacă obiectul său (multe cărți) nu este accentuat contrastiv, atunci nici structurarea actuală a acestuia nu ar trebui considerată marcată, deși este inversă față de cea anterioară, adică de data aceasta sintagma nominală obiect constituie tema enunțului. Acest enunț s-ar potrivi cel mai bine într-un context în care se vorbește despre caracterul puțin lecturat al multor cărți (de exemplu, de știință). Am putea considera ordinea „inversă” a cuvintelor din enunțul (6ᵇ) ca fiind motivată funcțional (despre această noțiune, mai jos) și am putea-o atribui trăsăturilor sale tipice. 12 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo 2.4.4. O interpretare sau alta a enunțurilor (3) și (4), discutate mai sus, poate fi susținută și de accentele logice corespunzătoare în interiorul sintagmei posesive complexe. Desigur, alegerea acestor accente depinde de presupozițiile corespunzătoare, cf.: (3a) Părinții tuturor copiilor plătesc taxa de grădiniță? Nu, părinții CÂTORVA copii (cu rea-voință) nu plătesc taxa de grădiniță. (3b) Părinții tuturor copiilor sunt obligați să plătească taxa de grădiniță? Nu, părinții CÂTORVA COPII nu plătesc taxa de grădiniță, (sunt scutiți de ea). Desigur, problemele de ambiguitate ale unor enunțuri similare pot fi rezolvate și prin alegerea unor parafraze adecvate, dar atunci, în locul unor enunțuri, vom avea alte enunțuri. 2.5. În concluzie, se poate afirma că, dacă interpretările duble ale așa-numitelor enunțuri ambigue sunt asociate cu conceptualizări ale unei anumite ordini ierarhice, atunci, în analizarea structurii acestor enunțuri, se pare că ne putem lipsi de noțiunea de ambiguitate sintactică. Diferențele de cale compozițională (structură a constituenților) nu sunt foarte importante pentru aceste conceptualizări. Conceptualizările obișnuite ale unor asemenea enunțuri sunt susținute de proeminența relativă a funcțiilor gramaticale (în primul rând, a substantivului subiect) și de ordinea cuvintelor motivată funcțional; conceptualizările lor alternative pot fi favorizate de factori asociați cu o structurare actuală marcată. Toate aceste aspecte ar trebui să susțină soluții univoce privind structura sintactică și în cazurile mai complexe, în care interpretarea dublă a enunțurilor analizate poate fi asociată cu o structură alternativă a constituenților, ca, de exemplu, în enunțurile (1) și (2). 3.0. Din punct de vedere tipologic, enunțurile locative existențiale și posesive (de posesie și apartenență) analizate de Holvoet în același articol sunt mai apropiate de enunțurile (1) și (2) care ne interesează. Analizând sintaxa acestor enunțuri și stabilind anumite paralele tipologice între ele, autorul se bazează pe larg pe noțiunea de structurare actuală. Înainte de a decide în ce măsură structura semantică și sintaxa unor asemenea enunțuri pot fi asociate, în general, cu structurarea actuală și în ce măsură clasificarea lor tipologică poate depinde de aceasta din urmă, ar trebui să ne reamintim pe scurt cum înțelege autorul articolului însăși structurarea actuală. O concepție proprie asupra acesteia a prezentat în primul volum al lucrării „Studii de gramatică a limbii lituaniene” (Holvoet 2003: 79–98). 13 ROLANDAS MIKULSKAS 3.1. Bazându-se pe ideile lui Bogusławski (1977), Holvoet propune să privim articularea actuală a propoziției ca pe o structură tematică-rematică stratificată. Descompunerea pe niveluri sau straturi a predicației exprimate prin propoziție este legată, în primul rând, de dihotomia dintre predicație și referință. Căci este de înțeles că nicio propoziție, adică atribuirea unei trăsături unui obiect, nu este posibilă fără un act de referință. Descompunerea etapizată a structurii semantice a propoziției se bazează, de asemenea, pe premisa că, la un moment dat, este posibil un singur act de referință. Prin urmare, în fapt, articularea actuală stratificată înseamnă desfășurarea succesivă a actelor de referință și de predicație, care, în multe cazuri, corespunde structurii liniare a propoziției. În prima etapă a descompunerii se disting tema primară și rema primară. În continuare, prin descompunerea propoziției, pot fi distinse una sau mai multe teme secundare ale acesteia și una sau mai multe teme secundare ale acesteia și una sau mai multe teme secundare ale acesteia și una sau mai multe teme secundare ale acesteia 3.2. Aici nu este posibil să discutăm mai pe larg avantajele și dezavantajele articulării actuale stratificate a propoziției, în comparație cu concepția tradițională asupra descompunerii semantice 5 Šiai minčiai vienaip ar kitaip pritaria ir kiti autoriai. Antai Li ir Thomson (1976: 484) minėtą sugramatinimo procesą vaizduoja taip: „In the process of being integrated into the case frame of the verb (at which point we call them subjects), topics become somewhat impure, and certain of their topic properties are weakened, but their topicness is still recognizable“. Gyvōnas taip pat pastebi, kad bent jau prototipiškai 14 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo concepție. Cu toate acestea, câteva dintre aspectele noii articulări propuse<...> ROLANDAS MIKULSKAS articulare, nici caracterizarea „actuală” nu i se potrivește prea bine, deoarece doar parțial și numai în „cazuri speciale” depinde de spațiul discursiv actual8 al presupozițiilor. Tema și rema pot fi considerate categorii discursive doar în cazurile marcate de articulare contrastivă sau de topicalizare. 3.2.2. Se pare că, în cazul articulării actuale stratificate a propoziției, tema (temele) distinsă are prea puțin în comun cu tema distinsă în cazurile marcate de articulare contrastivă sau de topicalizare. Numai aceasta din urmă este legată de logica discursului și poate fi definită prin termenii tradiționali ai informației cunoscute vs. noi sau ai presupoziției vs. focalizării. În schimb, componentele articulării actuale stratificate sunt definite mai curând în termeni cognitivi — referință vs. predicație. În acest din urmă caz, alegerea temei este determinată de proprietățile categoriale stabile ale substantivului: animacitate, personalitate, caracter definit etc. Potrivit lui Holvoet, aceste proprietăți, împreună cu rolurile semantice îndeplinite în propoziție, constituie noțiunea de „tematicitate inerentă” (topicworthiness). Dar aceleași proprietăți determină și alegerea funcțiilor gramaticale (în primul rând, a subiectului) (sic!) (Holvoet 2003: 87). Așadar, dacă înțelegem articularea actuală ca desfășurarea succesivă a actelor de referință și de predicație, cu atât mai mult dacă se distinge în mod special varianta sa nemarcată, aceasta devine, în fapt, inseparabilă de distribuția funcțiilor gramaticale în propoziție. Prin urmare, articularea actuală stratificată poate ajuta prea puțin la analiza sintactică a propozițiilor: bazându-ne pe ea, riscăm să formulăm afirmații tautologice. Căci o anumită tautologie este deja prezentă în însăși definiția temei dintr-o asemenea articulare actuală: subiectul propoziției reflectă gramaticalizarea temei nemarcate, iar aceasta din urmă este definită ca tema care coincide cu poziția subiectului său... Nu întâmplător, pentru a ieși din această situație dificilă, se recurge la criterii formale de identificare a funcțiilor gramaticale. De exemplu, se afirmă că „subiectul, deși reflectă funcțional gramaticalizarea temei nemarcate, trebuie definit pe baza unor trăsături formale (care codifică, de regulă, tema nemarcată)” (Holvoet 2005: 146). distribuția funcțiilor gramaticale în ele. Cu alte cuvinte, contrastul semantic dintre aceste două propoziții este determinat, în primul rând, de distribuția opusă a funcțiilor gramaticale, corespunzătoare specificului situațiilor concrete descrise, în raport cu valorile lexicale, respectiv referențiale, ale actanților aceluiași verb (Jonas, garsus žurnalistas). Tema este însă aceeași în ambele propoziții — Jonas — doar că în cea de-a doua propoziție ar trebui considerată marcată, întrucât nu coincide cu subiectul. Însă caracterul ei „marcat” poate fi contestat (vezi mai jos). 8 Apie šią sąvoką žr. Langacker (1991: 97), plg. Mikulskas (2006: 37). 16 Del sintaksinio dviprasmiškumo 3.2.3. Deși, prin introducerea variantei marcate a articulării actuale stratificate a propoziției, se recunoaște că această articulare nu coincide uneori cu distribuția funcțiilor gramaticale și, în același timp, se evită identificarea completă a celor două fenomene, pe de o parte, varianta marcată a articulării actuale stratificate depinde și ea de distribuția funcțiilor gramaticale, doar că de una diferită; pe de altă parte, se creează impresia că aceste „abateri” de la modelul canonic sunt considerate doar excepții care confirmă regula (cf. Holvoet 2005: 145). Iar acest lucru, după cum vom vedea mai târziu, contrazice faptele lingvistice. 3.2.4. Întrucât se subliniază „că noțiunea de «articulare actuală marcată (stratificată — R. M.)» se bazează pe abaterea de la un anumit model tipic de articulare actuală, codificat prin funcțiile gramaticale” (Holvoet 2003: 88–89), devine clar că această „marcare” este de altă natură decât în cazurile de articulare contrastivă sau de topicalizare. Căci, în aceste din urmă cazuri, abaterea de la cadrul accentual neutru sau de la ordinea obișnuită a cuvintelor este motivată de logica discursului (presupozițiile contextuale), nu de distribuția funcțiilor gramaticale corespunzătoare unei situații sau alteia din realitate. Desigur, prototipul articulării actuale a propoziției îl constituie fără îndoială cazurile în care tema primară a propoziției coincide cu subiectul ei, iar tema secundară — cu obiectul. Dispunerea liniară a acestor figuri ale relației verbale, care au un statut gramatical distinctiv, corespunzătoare canonului propoziției tranzitive, atestă totodată importanța cognitivă relativă a informației codificate prin subiect față de cea transmisă prin obiect. Există motive să credem că, atunci când articularea actuală a propoziției reflectă această asimetrie (codificată de obicei deja în însăși structura semantică a verbului), conceptualizarea (procesarea) ei se desfășoară cel mai fluent9. Dar este oare pertinent să numim marcate celelalte modele de articulare actuală care se abat de la acesta, mai ales dacă distribuția funcțiilor gramaticale în propozițiile care le reprezintă este motivată funcțional în raport cu rolurile semantice ale actanților verbului sau cu valorile lor lexicale resp. referențiale10, iar ordinea cuvintelor pare obișnuită? 9 Plg. Langackerio (2001: 44) išsakytą mintį: „In particular, discourse tends to flow most smoothly when the participant chosen as subject is also the pivot corresponding to a salient topic“. 10 Nu este întotdeauna posibil să vorbim despre distribuția funcțiilor gramaticale în propoziție în raport cu rolurile semantice ale actanților verbului său. Atunci când predicatele unor propoziții diferite 17 ROLANDAS MIKULSKAS 3.2.4.1. În ce sens numesc distribuția funcțiilor gramaticale motivată funcțional11? În primul rând, mă refer la conceptualizarea adecvată a unui fragment al realității, profilat prin modele de propoziție corespunzătoare. Am putea considera în mod justificat că adecvarea modelului de propoziție ales la situația desemnată depinde, în ultimă instanță, de dispunerea rolurilor semantice arhetipale îndeplinite de actanții săi în acel model și de gradul lor de gramaticalizare. De exemplu, la baza propoziției tranzitive canonice se află așa-numitul ICM al LANȚULUI DE TRANSFER AL ENERGIEI12, cf.: (7) Băiatul a lovit mingea cu piciorul și a spart fereastra cu ea. În această propoziție, poziția de subiect este ocupată prototipic de agent, iar poziția (pozițiile) de obiect, de obiectele inanimate care suportă acțiunea agentului activ (și, prin urmare, își schimbă poziția în spațiu sau starea), respectiv de mover (care este totodată și instrument) și de pacient. Nu este nevoie de prea multe argumente pentru a demonstra că distribuția funcțiilor gramaticale într-o astfel de propoziție este motivată din punct de vedere cognitiv. Asimetria structurală a unor astfel de propoziții este inerentă chiar sensului verbelor lor și este confirmată de actanții lor prototipici. Despre structura propoziției tranzitive canonice se poate spune că reproduce iconic asimetria modelului LANȚULUI DE TRANSFER AL ENERGIEI. 3.2.4.2. În alte cazuri, asimetria dispunerii funcțiilor gramaticale nu este la fel de pronunțată (am putea spune că aici gradul de gramaticalizare a rolurilor semantice este mai redus). Atunci, pentru conceptualizarea propozițiilor, asimetria structurală necesară poate fi inferată de către conceptualizator din modelele cognitive corespunzătoare ale realității, cf.: exprimate prin același verb, cel mai adesea trebuie să vorbim despre o distribuție diferită a funcțiilor gramaticale în raport cu valorile lexicale, respectiv referențiale, ale actanților verbului. 11Noțiunea de motivație funcțională poate fi înțeleasă în diverse feluri. Termenul în sine poate fi folosit și în sens diacronic, desemnând așa-numitele fenomene de presiune sistemică; de exemplu, atunci când apariția unor structuri lingvistice mai noi și mai gramaticalizate motivează reorganizarea unor structuri lingvistice mai vechi, moștenite. În acest sens folosește termenul de motivație funcțională și Holvoetas, când explică apariția unor construcții posesive mai noi de tipul habeo în locul celor mai vechi de tipul mihi est prin gradul mai ridicat de gramaticalizare al primelor. Predicatul «a avea», ales de curând, permite ca tema propozițiilor posesive să primească statutul de subiect și să „regularizeze” astfel neconcordanța existentă în această privință în propozițiile analoage de tipul mihi est (cf. Holvoet 2005: 149). 12Vezi mai pe larg Langacker (2000: 23–34; 2002: 209–225). 18 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo (8) Copilul are febră. (9) *Febrei îi este copil. Distribuția funcțiilor gramaticale în raport cu rolurile semantice în astfel de propoziții și în unele similare este determinată de asimetria inerentă a relațiilor posesive, care este, probabil, cea mai pronunțată atunci când întregul este în relație cu partea sa. 3.2.4.3. Asimetria sintactică a unor construcții posesive, de exemplu a celor care profilează relații de rudenie, depinde de perspectiva de conceptualizare aleasă de vorbitor, cf.: (10) Acești doi copii au o mamă. (11) Această mamă are doi copii. Se poate considera în mod justificat că baza semantică a conceptualizării acestor două propoziții este constituită de aproximativ aceeași situație reală, însă ele codifică două profiluri diferite ale acelei situații. Desigur, diferă și împrejurările în care poate fi rostită una sau cealaltă propoziție. Așadar, am putea susține că contrastul semantic dintre astfel de propoziții constă în două perspective diferite asupra conceptualizării aceleiași situații reale. Alegerea uneia sau a celeilalte perspective este reflectată de distribuția alternativă a funcțiilor gramaticale, doar că de data aceasta în raport nu cu rolurile semantice îndeplinite de actanții verbului, ci cu valorile lor lexicale respectiv referențiale. Asimetria dispunerii funcțiilor gramaticale nu este legată aici atât de specificul fragmentului de realitate conceptualizat, cât de însăși natura conceptualizării, care constituie în acest caz conținutul motivației funcționale. 3.2.4.4. În alte cazuri, alegerea alternativă a figurilor relației de rudenie ca subiect al propoziției este determinată de codificarea a două situații reale diferite și generează, în consecință, două propoziții cu conținut semantic diferit, cf.: (12) A sosit tatăl miresei. (13) A sosit mireasa tatălui. În aceste propoziții, alegerea elementului principal și a modificatorului său în construcțiile posesive utilizate (și, prin urmare, motivarea funcțională a dispunerii lor) este determinată de două situații ale realității complet diferite. 3.2.4.5. Situația în ceea ce privește motivarea distribuției sintactice în construcțiile posesive care profilează relațiile de rudenie amintește de cea din construcțiile echative 19 Rolandas Mikulskas În construcțiile echative. De exemplu, în propozițiile (14) și (15), distribuția funcțiilor gramaticale în raport cu valorile lexicale resp. referențiale ale actanților este determinată de alegerea perspectivei de conceptualizare a aceleiași situații în esență (adecvată circumstanțelor comunicării), cf.: (14) Soția mea este redactorul publicației. (15) Redactorul publicației este soția mea. Totuși, o asemenea alegere poate fi limitată de particularitățile categorizării fenomenelor realității. De exemplu, asimetria unilaterală în dispunerea funcțiilor gramaticale este posibilă numai în propozițiile echative care exprimă o relație de incluziune, cf.: (16) Leii fac parte din familia felinelor. (17) *Pisicile fac parte din familia leilor. 3.2.4.6. În unele cazuri, două perspective diferite de conceptualizare a aceleiași situații a realității, în esență, pot fi exprimate în limbă prin predicate cu direcții opuse, care formează așa-numitele perechi de conversiuni: a cumpăra vs. a vinde; a da vs. a lua; a dărui vs. a primi în dar; a împrumuta (cuiva) vs. a lua cu împrumut și așa mai departe, cf.: (18) Jonas i-a dăruit flori Onei. (19) Ona a primit flori în dar de la Jonas. În asemenea propoziții, distribuția funcțiilor gramaticale în raport cu rolurile semantice depinde de alegerea predicatului care corespunde scopurilor comunicării. Poate că merită remarcată generalizarea potrivit căreia vorbitorul alege, în mod prototipic, așa-numita perspectivă a agentului (pentru caracterul natural al unei asemenea strategii, cf. Langacker 2001: 43), ca în propoziția (18); dar de ce ar trebui considerată mai puțin motivată funcțional alegerea recipientului ca subiect în propoziția (19), dacă aceasta corespunde obiectivelor comunicării? 3.2.4.7. Perspectiva conceptualizării și distribuția funcțiilor gramaticale corespunzătoare acesteia în raport cu rolurile semantice pot fi exprimate în limbă nu numai prin mijloace lexicale, ci și prin mijloace gramaticale, dintre care trebuie menționată mai întâi pasivizarea, cf.: (20) Emisiunea este prezentată de un jurnalist cunoscut. (21) Emisiunea este prezentată de un jurnalist cunoscut. Preferința acordată adesea construcțiilor pasive este determinată și de discurs 20 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo logică. Să presupunem că stabilirea referinței pronumelor dintr-o anaforă și, prin urmare, interpretarea lor adecvată sunt facilitate de următoarea distribuție a funcțiilor gramaticale, în care pronumele respectiv este și subiectul propoziției; cf.: (22) Achiziționează fără ezitare acest program de calculator. Recent, acesta a fost actualizat în mod substanțial. Deși, din punctul de vedere al structurii gramaticale, construcțiile pasive sunt adesea considerate pe bună dreptate variante marcate ale construcțiilor active corespunzătoare (cf. Langacker 2002: 229–230), exemple precum (22) arată că, din perspectiva discursului, distribuția funcțiilor lor gramaticale poate fi considerată adesea, de asemenea, motivată și naturală. 3.2.4.8. Rezumând cele spuse, putem afirma că diversele modele de propoziție sunt motivate funcțional dacă asimetria exprimată de distribuțiile funcțiilor lor gramaticale este iconică pentru situația profilată. După cum am văzut, direcția acestei asimetrii poate fi determinată de cauze obiective, care decurg cel mai adesea din natura procesului desemnat de verbul însuși, dar o pot determina și cauze subiective, precum alegerea perspectivei de conceptualizare a unui fragment al realității, susținută la rândul ei adesea de logica discursului. 3.2.5. Concepția privind motivația funcțională a distribuției funcțiilor gramaticale ne interesează în discuția noastră doar în măsura în care aceasta poate fi fundamentată pe caracterul nemarcat al modelelor de propoziție corespunzătoare (respectiv caracterul lor marcat). Dacă ținem seama numai de motivațiile structurii gramaticale a propoziției, ar trebui să numim marcate, în primul rând, toate propozițiile a căror asimetrie a distribuției funcțiilor gramaticale are o direcție opusă vectorului ICM al LANȚULUI DE TRANSFER AL ENERGIEI menționat. După cum ne amintim, acesta este reflectat iconic de propoziția tranzitivă canonică. Asimetria structurală de direcție opusă este, probabil, cel mai evidentă în construcțiile pasive (desigur, distribuția funcțiilor gramaticale ale acestora nu este imaginea în oglindă a construcției active corespunzătoare: agenții construcțiilor pasive nu devin niciodată obiecte directe ale acestora). Așadar, caracterul marcat „gramatical” al construcțiilor pasive este cel mai evident. 3.2.5.1. Dacă ținem strict seama de motivațiile gramaticale, ar trebui considerate marcate și modelele de propoziție precum cele din (23) și (24), cf.: (23) Locuitorii și-au recuperat bunurile expropriate. (24) Această pălărie îi aparține lui Antanas. 21 Rolandas Mikulskas Există motive să credem că baza semantică a conceptualizării propozițiilor ale căror predicate formează perechi de conversiune este constituită de același model cognitiv idealizat. Totuși, direcția procesului care stă la baza unui asemenea model idealizat coincide doar cu direcția procesului profilat de unul dintre membrii perechii de conversiune. Așadar, deși acțiunea realizată de subiectul propoziției (23) (gyventojai) (atgavo) poate fi tratată, cu anumite rezerve, ca activă atât în sens fizic, cât și psihic (respectiv, agentivitatea subiectului se manifestă prin rolul sincretic de recipient–beneficiar), „direcția” unei asemenea activități este totuși opusă direcției principale a deplasării moverului (bunului), care coincide cu lanțul de transfer al energiei, în ICM-ul DĂRUIRII–PRIMIRII (vezi schema acestuia în Langacker 2002: 227). Doar direcția procesului profilat de celălalt membru al perechii de conversiune în discuție, duoti, corespunde acestei direcții. În propozițiile (24), membrul „activ” al relației de posesie exprimate este Antanas, nu numai pentru că este o ființă vie, ci și fiindcă i se poate atribui aici rolul unui beneficiar al cărui vector de energie psihică este orientat către posedat (căciulă). Totuși, substantivul Antanas nu este subiectul acestei propoziții. În propozițiile de acest tip, poziția subiectului (și a posedatului) este ocupată de obicei de un substantiv care denumește un obiect inanimat (cf. și Și kepurė priklauso Antanui). Desigur, ar fi greu să vorbim fără rezerve considerabile despre direcția, ca proces, a relației de posesie profilate de verbul din asemenea propoziții. Asimetria lor structurală se bazează pe asimetria modelului cognitiv al relației de posesie. La baza acesteia din urmă stă faptul că posedatul este identificat întotdeauna în raport cu posesorul. Cu alte cuvinte, substantivul care denumește posesorul devine punctul de referință al acestei operații cognitive (reference point). Este evident că direcția conceptualizării relației de posesie exprimate de propoziții precum (24) este opusă asimetriei distribuției relațiilor gramaticale, care coincide cu direcția „citirii” secvenței lor fonologice (procesarea în sens restrâns). Prin urmare, toate propozițiile care profilează o relație de posesie ar trebui considerate marcate, în pofida caracterului lor obișnuit. Marcate ar trebui considerate și multe alte modele de propoziții (inclusiv cel care ne interesează, reprezentat de propozițiile (1) și (2)), în care distribuția funcțiilor gramaticale sau numai ordinea acestora13 13 Cf.: (i) Un șarpe a mușcat copilul. (ii) Șarpele a mușcat copilul. În ambele propoziții, distribuția funcțiilor gramaticale în raport cu actanții verbului lor 22 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo se abate într-un fel sau altul de la canonul propoziției tranzitive, deși caracterul lor obișnuit și adecvarea la situațiile exprimate (motivația funcțională) nu ridică îndoieli. Am putea considera întemeiat că caracterul obișnuit al multor asemenea propoziții decurge din conceptualizarea repetată a acelorași situații din realitate, determinată de nevoile comunicării. De aceea există motive să vorbim despre tipuri distincte de propoziții. Numindu-le marcate pe baza exclusivă a abaterii structurii lor gramaticale de la modelul canonic, încălcăm în multe privințe datele empirice ale limbii. Se pare că este mult mai pertinent să aplicăm distincția „marcat vs. nemarcat” descrierii propozițiilor (sau a tipurilor de propoziții) pe baza concepției despre motivația funcțională expuse mai sus. 3.2.5.2. Desigur, clasificarea propozițiilor în marcate și nemarcate numai pe baza criteriului structurii gramaticale canonice este mult mai simplă. Se poate presupune că recurgerea la criteriul motivației funcționale în această clasificare poate fi problematică în multe cazuri, așadar posibilitățile aplicării sale mai trebuie cercetate. Totuși, putem prevedea încă de pe acum că este pertinent să recurgem la noțiunea de motivație funcțională în cazurile în care există motive să vorbim despre modele de propoziții consacrate, cu atât mai mult despre tipuri de propoziții. Însăși existența modelelor convenționale de propoziții indică existența unei motivații funcționale, într-un fel sau altul, pentru apariția lor. Prin urmare, modelele obișnuite de propoziții și ordinea corespunzătoare a cuvintelor de definitione ar trebui considerate nemarcate. Din această perspectivă, marcate ar fi considerate numai realizările individuale ale diverselor modele de propoziții, asociate în primul rând cu o structură informațională neobișnuită, înțelegând-o, desigur, ca pe o categorie discursivă. În mod corespunzător, structura informațională PALAIKANTI distribuția funcțiilor gramaticale motivată funcțional ar fi nemarcată. Desigur, această structură informațională nemarcată a propoziției nu trebuie neapărat să coincidă cu ierarhia funcțiilor gramaticale14. Este ușor de presupus că, respectând consecvent func- în privința rolurilor semantice îndeplinite este aceeași, însă ordinea lor în secvența fonologică este inversă (la fel ca structura informațională). Deși, în ambele cazuri, ordinea funcțiilor gramaticale este motivată într-un fel sau altul, există motive să credem că în propoziția (i) aceasta este mai obișnuită decât în propoziția (ii), în pofida faptului că, în cea din urmă, direcția asimetriei exprimate coincide cu vectorul ICM-ului LANȚULUI DE TRANSFER AL ENERGIEI. 14 Aici nu se ia în considerare faptul că însăși ierarhia funcțiilor gramaticale este, în anumite privințe, stabilită în mod ambiguu. În ea sunt avute în vedere obiectele indirecte care codifică diverse roluri semantice arhetipale. De exemplu, obiectul indirect în dativ ocupă adesea o poziție mai înaltă decât 23 ROLANDAS MIKULSKAS Principiul motivației semantice ar elimina diferența dintre topicul nemarcat, marcat și stratificat al structurii informaționale. Încercând să păstrăm această distincție, nu am evita contradicțiile: ar trebui să vorbim despre modele de propoziție în care distribuția funcțiilor gramaticale este nemarcată, dar structura informațională este marcată. Ar trebui considerate marcate doar cazurile de structură contrastivă și de focalizare a remei, în primul rând cele care pot fi recunoscute după ordinea neobișnuită a cuvintelor în propoziție. Structura informațională marcată, cu focalizarea predicației pe focus sau remă, evidențiază numai acel cuvânt a cărui informație marcată răspunde îndoielilor sau întrebărilor exprimate în presupoziția propoziției. Am putea spune că o asemenea structură informațională a propoziției este strâns legată de presupozițiile SALE SPECIFICE (în termenii lui Holvoet – suplimentare). 3.2.6. Nu este un secret că ordinea cuvintelor în propoziție este strâns legată nu numai de distribuția funcțiilor gramaticale, ci și de structura informațională (cf. Lyons 1999: 230). Totuși, intuiția ne spune că în limbi precum lituaniana, în care ordinea cuvintelor în propoziție este relativ liberă, există o anumită particularitate în această privință. Să analizăm mai îndeaproape aceste aspecte. Holvoet (2003: 96) afirmă că „structura informațională este un aspect al structurii semantice a propoziției, care se poate reflecta sau nu în ordinea cuvintelor, DAR ESTE, ONTOLOGIC, INDEPENDENTĂ DE ORDINEA CUVINTELOR” (sublinierea mea – R. M.). Într-adevăr, unele cazuri de structură marcată pot fi recunoscute numai prin accentul contrastiv, intonația corespunzătoare și/sau utilizarea unor indicatori segmentali. De asemenea, trebuie remarcat că toate cazurile de structură informațională stratificată, care, după cum este deja ușor de înțeles, cuprind ceea ce propun să numim modele de propoziție motivate funcțional, sunt legate în mod esențial de ordinea cuvintelor în acestea. Holvoet recunoaște indirect acest lucru, afirmând că „o diferență importantă între structura informațională marcată noncontrastivă și cea marcată contrastivă este aceea că pe aceasta din urmă ordinea cuvintelor nu o reflectă întotdeauna (ibid., 90). Prin urmare, structura informațională marcată noncontrastivă (adică stratificată) este ÎNTOTDEAUNA reflectată de ordinea cuvintelor în propoziție¹⁵. Este de înțeles că obiectele la instrumental sau acuzativ nemarcate Obiectele la instrumental sau acuzativ. Acest lucru se explică prin faptul că rolul de experiențator ocupă locul imediat după rolul de agent în ierarhia inițiativei și, prin urmare, în această privință este cotat mai sus decât rolurile de instrument sau pacient (vezi Langacker 2002: 238–239; cf. Holvoet 2003: 88). 15 Cf. și ibid., 91: „Dacă structura informațională se abate de la modelul nemarcat, codificat prin funcțiile gramaticale, ORDINEA CUVINTELOR DEVINE SINGURUL SAU CEL PUȚIN PRINCIPALUL INDICATOR AL STRUCTURII INFORMAȚIONALE” (sublinierea mea – R. M.). 24 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo În cazul structurii informaționale stratificate, este cu atât mai potrivit să vorbim despre modelul nemarcat al ordinii cuvintelor care îi corespunde (ibid., 86). 3.2.6.1. Independența relativă a structurii informaționale față de ordinea cuvintelor în propoziție este ilustrată de Holvoet (2003: 96–97) prin următoarea pereche de propoziții, cf.: (25) Jonukas este foarte talentat. (= 48) (26) Foarte talentat este acel Jonukas. (= 49) Se afirmă că structura informațională a acestor propoziții nu diferă cu nimic. În ambele cazuri, tema ar fi substantivul Jonukas, despre referentul căruia se spune în ambele propoziții că este talentat. Afirmând acest lucru, se uită un detaliu important: aceste două propoziții pot fi comparate din perspectiva structurii semantice numai dacă, după inversarea ordinii cuvintelor în propoziția (26), se adaugă la numele Jonukas demonstrativul tas, care conferă descriere definită sintagmei nominale postverbale. Deși se afirmă adesea, nu fără temei, că numele proprii sunt definite în mod inerent (cf. Mikulskas 2006: 41), în acest caz caracterul definit intrinsec al numelui nu este suficient pentru a evita interpretarea nedorită a propoziției (26), conform căreia Jonukas ar desemna o informație nouă, rematică, a propoziției și ar fi rostit aproape automat cu accent contrastiv, cf.: (27) Foarte talentat este JONUKAS (nu Petriukas). Un asemenea efect nedorit al ordinii cuvintelor este legat de specificul limbii lituaniene în asigurarea coreferențialității entităților discursului. După cum știm, lituaniana nu face parte dintre limbile în care caracterul definit sau nedefinit al sintagmelor nominale este marcat în mod regulat prin articole corespunzătoare. În limba lituaniană, coreferențialitatea entităților menționate în spațiul discursiv curent este asigurată prin alte mijloace, precum pronumele demonstrative, adjectivele determinative, cuantificatorii relativi care funcționează ca pronume negative sau de generalitate etc. (cf. Mikulskas 2006: 33). Unele fapte arată că unul dintre mijloacele importante de coordonare a referinței entităților discursului în lituaniană este ordinea cuvintelor în propoziție. Este pe deplin de înțeles că sintagma nominală plasată la începutul propoziției, în poziția tematică prototipică, este cel mai adesea definită, deoarece referentul ei a fost deja introdus în spațiul discursiv curent: de regulă, numai acea sintagmă nominală al cărei referent a fost identificat poate deveni punct de sprijin pentru propoziția următoare 25 ROLANDAS MIKULSKAS predicației propoziției16. Într-adevăr, uneori, când presupoziția propoziției are un conținut extrem de general, la începutul ei poate apărea o sintagmă nominală nehotărâtă. Însă, de cele mai multe ori, astfel de propoziții (cel puțin în sensul tradițional) nu se descompun în temă și remă: întreaga informație transmisă prin ele este nouă, cf. (situație într-un ambuteiaj): (28) De ce nu înaintăm? O mașină stă de-a curmezișul drumului, probabil a avut loc un accident. În schimb, referentul sintagmei nominale aflate în remă este interpretat în mod regulat ca un element nou și, prin urmare, nedeterminat, al discursului în desfășurare. O asemenea cerință, impusă de context sau de poziția în propoziție, ca sintagmei nominale să i se atribuie o anumită valoare a trăsăturii [± determinat], este descrisă adesea în literatura de specialitate drept efect de (ne)determinare și este distinsă de exprimarea „adevăratei” determinări (vezi Lyons 1999: 27 și urm.; cf. Holvoet, Tamulionienė 2006: 30–32). Totuși, evaluarea clasificatorie nu diminuează valoarea funcțională a exprimării unei asemenea categorii a determinării. Dimpotrivă, am putea susține că, în limbile fără articole, aceste „efecte de determinare” asociate cu ordinea cuvintelor în propoziție nu sunt mai puțin importante pentru coordonarea referinței decât mijloacele lexicale sau morfologice corespunzătoare. Oricum ar sta lucrurile, exemplele (25) și (26) arată clar că nu putem schimba fără consecințe asupra sensului segmentarea propoziției (și, prin urmare, interpretarea ei) prin modificarea ordinii cuvintelor în propoziția lituaniană: efectul de nedeterminare produs de ordinea inversată a cuvintelor în propoziția (26) poate fi neutralizat numai prin inserarea unei descrieri a determinării înaintea numelui Jonukas, ajuns într-o poziție tipic rematică, descriere care arată că predicația propoziției caracterizează capacitățile intelectuale ale unei persoane menționate anterior. Numai astfel sintagma nominală determinată explicit poate rămâne tema propoziției în poziția rematică. 3.2.6.2. O legătură atât de strânsă între segmentarea actuală și ordinea cuvintelor în propoziție asociată cu exprimarea determinării ne face să ne îndoim de afirmația citată mai sus, potrivit căreia segmentarea actuală este, din punct de vedere ontologic, independentă de ordinea cuvintelor în propoziție 16 Numai identificarea referenților substantivelor folosite generic are o bază cognitivă diferită de spațiul discursiv actual. Există motive să susținem că sintagmele nominale corespunzătoare sunt interpretate ca nedeterminate, cu atât mai mult cu cât în limbile cu articole ele sunt adesea folosite cu articol nehotărât (Lyons 1999: 233). Totuși, o asemenea nedeterminare „generică” poate fi, într-un anumit sens, echivalată cu o descriere a determinării (cf. Mikulskas 2006: 52–54). 26 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo nu depinde. Căci una dintre condițiile comunicării eficiente este tocmai asigurarea coreferențialității entităților discursului. Desigur, un susținător al segmentării actuale stratificate poate să nu asocieze tema primară a propoziției pe care o identifică cu presupoziția identificării unice a referentului ei, deoarece această segmentare permite distingerea temei de antecedentul ei. Prin urmare, tema propoziției identificată în mod tradițional poate să nu coincidă cu tema primară a segmentării stratificate, cf.: (29) Îți amintești de teiul înalt din gospodăria noastră? Furtuna l-a doborât. Conform concepției tradiționale despre segmentarea actuală, în exemplul (29) ar trebui să identificăm drept tema celei de-a doua propoziții pronumele ją, a cărui determinare rezultă din coreferențialitatea sa cu antecedentul aukštą liepą. Atunci grupul rematic ar fi alcătuit din predicația vėtra nulaužė. Aplicând metoda segmentării actuale stratificate, substantivul subiect vėtra este identificat inevitabil ca temă primară încă din prima etapă a segmentării. Acest substantiv, în pofida poziției sale inițiale în propoziție, este nedeterminat, deoarece denotă un element introdus pentru prima dată în discurs. Cu toate acestea, deși nu este strâns legată de determinarea sintagmei nominale tematice, segmentarea actuală stratificată este legată de anumite modele ale ordinii cuvintelor în propoziție într-un alt fel – exprimând desfășurarea succesivă a actelor de referire și de predicație. 3.2.6.3. După cum vom vedea mai târziu, ordinea cuvintelor în propoziție, segmentarea ei actuală și determinarea sau nedeterminarea substantivelor corespunzătoare sunt strâns legate între ele în propozițiile locative, existențiale și būti posesive. Se pare că însăși condițiile predicației unor astfel de propoziții sunt strâns legate de anumite presupoziții tipice ale contextului. Această dependență contextuală a acestor tipuri de propoziții poate fi indicată chiar drept o trăsătură tipologică comună. Poziția subiectului față de predicat în fiecare dintre aceste tipuri de propoziții intranzitive depinde de segmentarea actuală specifică tipului respectiv de propoziție. Cu alte cuvinte, pentru predicațiarespectivinterpretarea unor astfel de propoziții este necesară o asimetrie structurală, asigurată de obicei de o anumită dispunere a funcțiilor gramaticale, care decurge aici nu atât din semantica predicatului, extrem de săracă în acest caz, cât din segmentarea actuală determinată de presupozițiile contextului și, în consecință, din ordinea cuvintelor proprie fiecărui tip de propoziție menționat. Dimpotrivă, tocmai efectele de determinare sau de nedeterminare asociate cu ordinea cuvintelor ajută la interpretarea adecvată a predicatelor cu sens excesiv de general din aceste propoziții. De exemplu, interpretarea adecvată, „existențială”, a verbului būti din propozițiile existențiale este, în esență 27 ROLANDAS MIKULSKAS depinde de caracterul nedefinit al sintagmei nominale care îi urmează (în limba lituaniană, aceasta este și subiectul), caracter nedefinit care, la rândul său, este implicat de poziția rematică a acesteia la sfârșitul enunțului și poate fi marcat suplimentar prin genitivul cantității nedefinite (în cazul substantivelor la plural sau al substantivelor de masă) ori prin mijloace lexicale (cf. Rūsyje yra kažkokios kopėčios). 3.2.7. Structurarea stratificată a actualizării enunțului permite separarea maximă a temei acestuia de presupozițiile contextului. Se afirmă că această nouă înțelegere a temei are „o putere explicativă considerabil mai mare” (Holvoet 2003: 80). Această putere explicativă sporită ar trebui, se pare, să se aplice atât descrierii sintactice, cât și celei semantice a enunțului. O asemenea delimitare are însă un cost. În primul rând, structurarea stratificată a actualizării identifică în mod obligatoriu tema (temele) chiar și în cazurile în care structurarea în sens tradițional este imposibilă din cauza presupozițiilor prea generale ale enunțului. O asemenea structurare semantică a enunțului nu face decât să-i reproducă structurarea sintactică, astfel că este greu să fie numită actualizare. În al doilea rând, în limba lituaniană, unde ordinea cuvintelor în enunț nu este strict fixată, o parte considerabilă a cazurilor de structurare stratificată a actualizării se abate inevitabil de la modelul codificat de ierarhia funcțiilor gramaticale și devine „marcată”. Acest caracter marcat al structurării actualizării enunțurilor nu se potrivește adesea cu faptul că ordinea cuvintelor în ele pare neutră, adică nemarcată. Prin urmare, împărțirea structurării stratificate a actualizării în nemarcată și marcată creează unele dificultăți în aplicarea ei practică la analiza enunțurilor. De pildă, comparând modelele enunțurilor existențiale și locative, respectiv Stalčiuje yra sąsiuvinis (= 1) și Sąsiuvinis yra stalčiuje (= 2), se afirmă că opoziția dintre ele este legată de modelul nemarcat al structurării actualizării (Holvoet 2005: 140). Înțelegeți că doar structurarea actualizării celui de-al doilea enunț, cel locativ, este nemarcată, în timp ce cea a primului, existențial, este marcată, deoarece tema acestuia nu coincide cu subiectul. Trebuie totodată observat că fiecare dintre aceste tipuri de enunț se caracterizează printr-o ordine specifică a cuvintelor, care pare neutră în ambele cazuri. Cel mai probabil, acest fapt îi determină pe autorii articolului să considere nemarcată structurarea actualizării unui enunț existențial analog, discutat în continuare, Dežutėje yra saldainių (= 3), atunci când trebuie comparat cu variantele sale cu adevărat marcate, Saldainių dėžutėje yra (= 7) și Saldainių yra dėžutėje (= 8) (ibid., 141–142). 3.2.7.1. Structurarea stratificată a actualizării este nepractică pentru aplicarea practică încă un aspect: variantele ei nemarcată și marcată sunt de regulă asociate cu modele diferite de enunț, ceea ce face dificilă raportarea unei asemenea structurări la diferitele condiții de interpretare ale aceluiași enunț. Pe baza celor expuse anterior 28 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo Pornind de la conceptul de motivație funcțională explicat mai sus, s-ar putea renunța la împărțirea structurării stratificate a actualizării în marcată și nemarcată. Desigur, o asemenea propunere contravine însăși esenței structurării stratificate a actualizării, deoarece motivația ordinii cuvintelor din unele modele de enunț și, în consecință, a structurării actualizării lor ar trebui căutată în presupozițiile contextului. Susținătorii structurării stratificate a actualizării se bazează însă pe aceste presupoziții numai în cazurile marcate de actualizare contrastivă sau de tematizare. 3.2.7.2. Nu se știe în ce măsură există temeiuri pentru a afirma că, în limba lituaniană, ordinea cuvintelor în enunțurile a căror temă nu coincide cu subiectul lor, respectiv structurarea actualizării, este mai frecvent motivată de presupozițiile contextului decât în enunțurile în care aceste două componente coincid. La prima vedere, așa-numitele cazuri nemarcate de structurare a actualizării par mai puțin dependente de context. Totuși, am putea găsi cu ușurință și fapte contrare în limbă. Natura legăturilor dintre diversele modele de structurare a actualizării și presupozițiile contextului în limba lituaniană rămâne de cercetat. Se pot însă prevedea încă de pe acum unele probleme care vor apărea în această privință în practica analizei semantice a enunțurilor. De exemplu, se poate presupune că, în absența unei anumite tipologii a presupozițiilor, uneori poate fi dificil să se distingă cazurile de tematizare de cele de ordine pur și simplu necanonică a cuvintelor respectiv de structurare a actualizării. S-ar părea că această problemă ar trebui să-i preocupe cel mai puțin pe susținătorii structurării stratificate a actualizării. Totuși, dacă o structurare a actualizării enunțului care se abate de la modelul bazat pe ierarhia funcțiilor gramaticale este numită marcată, problema este doar mascată, nu și eliminată. Cu toate acestea, analiza preliminară a câtorva exemple necanonice arată că nu este nevoie să ne îngrijorăm excesiv în legătură cu probleme de acest tip; cf.: (30) Juozą graužia sąžinė. (31) Kaimyną išvežė greitoji. (32) Mamai pakilo (kraujo) spaudimas. (33) Pušį išvertė vėjas. Structurarea stratificată a actualizării acestor enunțuri ar trebui considerată marcată, în pofida ordinii obișnuite a cuvintelor în ele. Este de remarcat că, în limba lituaniană, o asemenea coincidență a temei cu obiectul direct sau indirect nu este neapărat legată de tematizare17. Pentru această din urmă interpretare este necesară o condiție specifică, legată de 17 În enunțul în limba engleză, în care ordinea cuvintelor este strict fixată, poziția extremă din stânga a obiectului marchează inevitabil tematizarea (fronting, topicalization) și semnalează- 29 ROLANDAS MIKULSKAS modalumu susijusi presupozicija (Holvoet 2003: 94–95), temos iškėlimas dažnai paryškinimas tam tikru segmentiniu rodikliu, plg.: (34) Cum se simte Juozas după acel incident? Pe Juozas (îl) roade conștiința. Naturalețea ordinii cuvintelor este deosebit de evidentă în propozițiile (30)–(32), în care oamenii sunt aleși ca temă. Se poate presupune în mod întemeiat că astfel de modele de propoziție sunt motivate nu numai de presupozițiile contextuale relevante, ci și de adecvarea lor la situațiile obișnuite din viață. Este firesc ca mult mai multe predicații exprimate prin propoziții în limbă să se refere la persoane decât la lucruri sau abstracțiuni. Este ușor să ne convingem de o anumită nefiresc a alegerii inverse a temei, cf.: (35) ?Conștiința îl roade pe Juozas. O lectură „neutră” a acestei propoziții, în care substantivul-subiect conștiință ar desemna și tema nemarcată, este greu de imaginat. Ea sună firesc doar într-un anumit context specific, în care persoana denumită Juozas este un element nou al discursului, deci rema propoziției. Este firesc să ne așteptăm ca numele lui Juozas să fie rostit în propoziția (35) cu accent contrastiv, adică: Conștiința îl roade pe Juozas (și nu pe Petras). De altfel, aceeași informație poate fi transmisă și printr-o ordine a cuvintelor mai apropiată de ierarhia animatului, cf.: (36) (Pe) Juozas îl roade conștiința. În propoziția (33), ordinea cuvintelor este aceeași ca în primele trei propoziții, însă semantica actanților săi oferă mai puține motive pentru o asimetrie „inerentă” a propoziției, deoarece niciunul dintre ei nu are trăsătura animatului și, se pare, cel puțin din acest punct de vedere, ambii pot aspira în mod aproximativ egal la rolul de temă, cf.: (37) Vântul a doborât pinul. Se pare că alegerea temei în propozițiile (33) și (37) depinde numai de presupozițiile contextuale, însă ambele propoziții pot fi ușor interpretate „neutru”, iar structura lor informațională poate fi considerată, în consecință, nemarcată. Cu alte cuvinte, în ambele cazuri, poziția temei este ocupată în propoziții de sintagme nominale definite, deși, de la sine înțeles- și indică o structură informațională marcată, de exemplu, Bill I admire; That friend of yours I really don’t like. (cf. Lyons 1999: 230). 30 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo este limpede că antecedentele care le justifică caracterul definit diferă. Deși în exemplele (33) și (37) distribuția funcțiilor gramaticale este aceeași, deci și structura lor sintactică este identică, din punct de vedere semantic le-am putea considera propoziții distincte, din cauza dispoziției diametral opuse a gradului de definire a substantivelor actanților. În schimb, propozițiile (35) și (36) sunt identice din punct de vedere semantic, deși ordinea cuvintelor diferă, la fel ca în cazul primelor două. Iar exemplele (30) și (36) ar trebui considerate conceptualizări diferite ale aceluiași model de propoziție, întrucât contrastul lor semantic decurge din organizarea diferită a structurii lor informaționale, care este nemarcată în primul caz și marcată (contrastivă) în al doilea. O scurtă analiză a propozițiilor a căror ordine a cuvintelor se abate de la canonul propoziției tranzitive arată că nu este deosebit de dificil să distingem cazurile marcate ale structurii informaționale — fie că este vorba despre o structură contrastivă, fie despre topicalizare — de cele nemarcate. 3.3. În gramatica cognitivă, problemele de ordin metodologic care decurg din legătura prea strânsă dintre structura stratificată a structurii informaționale și distribuția figurilor sintactice sunt soluționate prin redefinirea subiectului și a obiectului propoziției pe baze noi. Acest lucru permite tratarea temei exclusiv ca o categorie discursivă, rezervând subiectului rolul de actant principal al propoziției. Necesitatea de a distinge tema propoziției de subiect, în pofida identității lor relative, adesea subliniate în literatura lingvistică, a fost susținută recent și de însuși autorul lucrării Foundations of Cognitive Grammar, Ronald Langacker (2001: 11–48). Aș dori să închei discuția despre structura informațională a propoziției relatând pe scurt punctul său de vedere asupra acestei chestiuni. Trebuie remarcat de la bun început că acest autor nu neagă o anumită comunitate funcțională între temă și subiect, pentru care lucrările mai multor lingviști din ultima vreme oferă dovezi convingătoare. Totuși, în scopuri analitice, aceste categorii ar trebui delimitate, chiar dacă uneori, în cazuri extreme, pot fi realizate de același element al structurii propoziției. 3.3.1. În gramatica cognitivă, premisele unei asemenea delimitări sunt create de figurile sintactice fundamentale ale propoziției — subiectul și obiectul — definite pe baze noi, psihologice. Esența procesului profilat de o propoziție finită constă în caracterul dinamic al conceptualizării relației exprimate de verbul său, ceea ce permite, între altele, să vorbim despre anumite costuri temporale ale procesării. Tocmai aceste costuri temporale justifică, înainte de toate, asimetria relației exprimate de verb. Extremele acestei asimetrii 31 Rolandas Mikulskas sunt fixate (asimetria este formalizată) de așa-numitele figuri de primă și de a doua saliență cognitivă — trajectorul (trajector) și reperul (landmark). Ambele figuri, sau cel puțin una dintre ele — trajectorul, în cazul verbului intranzitiv — sunt elemente inseparabile ale structurii conceptuale a verbului. Ele trebuie înțelese ca puncte de referință în sensul cel mai general al referinței nominale, fără de care este greu de imaginat orice proces. Trajectorul și reperul relației verbale, definite în termeni cognitivi, constituie fundamentul conceptual al funcțiilor gramaticale principale — subiectul și obiectul. Caracteristicile semantice suplimentare ale acestor figuri sintactice (așa-numitele roluri arhetipale de agent, pacient, entitate care se deplasează, instrument, experiențator) sunt induse din uzul limbii, care reflectă participanții prototipici ai modelelor cognitive corespunzătoare (principalul dintre ele — ICM AL LANȚULUI DE TRANSFER AL ENERGIEI — a fost menționat mai sus). 3.3.2. Să revenim acum pentru scurt timp la structura stratificată a structurii informaționale a propoziției. După cum ne amintim, ea ține, de fapt, de problemele procesării propoziției, nu de logica discursului. Afirmația care fundamentează conceptul de structură informațională stratificată, potrivit căreia două acte de referință nu pot avea loc simultan, este legată de particularitățile concentrării atenției și are, așadar, un fundament psihologic. Totodată, ea indică indirect parametrul temporal, important pentru conceptualizarea structurii complexe (sintactice). Tocmai aceste costuri temporale ale procesării fac posibilă distingerea temelor primară și secundară în structura informațională. Este ușor de observat că, în esență, ele sunt foarte apropiate de figurile de saliență relativă distinse în gramatica cognitivă — trajectorul și reperul. Tocmai dispoziția acestora este codificată gramatical de subiectul și obiectul propoziției. Formal, această codificare se realizează prin cazurile nominativ respectiv acuzativ sau prin ordinea corespunzătoare a cuvintelor. De asemenea, este ușor de observat că aceiași parametri relevanți pentru „tematicitatea independentă” a sintagmei nominale constituie și caracterizarea gramaticală a subiectului propoziției. Din cele spuse reiese limpede că, definind subiectul și obiectul propoziției drept figuri ale relației sintactice cu prima și, respectiv, a doua saliență cognitivă, aceste concepte preiau, în esență, funcțiile temelor primară și secundară distinse în structura informațională stratificată, iar conceptul de temă este astfel eliberat pentru nevoile analitice ale discursului. Cu alte cuvinte, conceptele de trajector și reper elaborate de cognitiviști rezolvă problemele procesării propoziției importante pentru susținătorii structurii informaționale stratificate, probleme care decurg din dihotomia referință vs. predicație, 32 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo . 3.3.3. Conceptele de temă și subiect, înțelese astfel, sunt unite de funcția comună — de punct de referință — a sintagmelor nominale pe care le definesc. Numai această funcție o îndeplinesc substantivele-temă și substantivele-subiect, fiecare în domeniul său. Domeniul unei teme poate cuprinde de la o singură propoziție până la un șir întreg de propoziții. Tocmai conținutul propozițiilor exprimate de toate acestea este interpretat corect cu ajutorul aceluiași substantiv tematic. Domeniul subiectului, ca punct de referință, nu depășește limitele propoziției. Cu alte cuvinte, substantivul-subiect ajută la înțelegerea adecvată a conținutului relației exprimate de verb. Al doilea ca importanță din acest punct de vedere este obiectul propoziției. Așadar, la interpretarea conținutului propoziției exprimate, substantivele-subiect și substantivele-obiect formează un fel de lanț de puncte de referință, comparabil cu cele alcătuite din elementele construcțiilor posesive sau locative complexe (cf. avocatul soțului surorii mamei mele; volumul al treilea al lucrărilor de gramatică a limbii lituaniene îl găsești pe site, pe raftul de sus al bibliotecii laterale, lângă numerele revistei aliniate Acta Linguistica Lithuanica numerelor). 3.3.4. Delimitarea conceptelor de temă și subiect este facilitată nu numai de domeniile diferite ale substantivelor care funcționează ca puncte de referință — domenii care coincid doar în cazuri-limită —, ci și de poziția diferită a acestor puncte de referință în raport cu domeniile lor. Substantivul temă rămâne, de regulă, în afara câmpului interpretativ pe care îl creează. Propozițiile sunt incluse în domeniul său ca punct de referință numai în funcție de logica internă a desfășurării discursului. În schimb, substantivul-subiect, care îndeplinește funcția de punct de referință, este un element imanent structurii propoziției. Acest element există în formă abstractă chiar în conceptul verbului (în structura sa conceptuală), iar la alcătuirea unei propoziții finite și selectarea actanților corespunzători situației pe care aceasta o codifică, el este doar precizat semantic. 3.3.5. Dacă presupunem că o temă comună ajută la înțelegerea adecvată a conținuturilor propoziționale exprimate de un șir întreg de propoziții, atunci în fiecare dintre aceste propoziții vom găsi o sintagmă nominală (adesea varianta ei pronominală) coreferențială cu tema respectivă18. Am putea spune că o astfel de temă funcționează ca un punct comun al tuturor 18 O asemenea situație este oarecum idealizată. În limbă, în câmpul interpretativ al unei teme comune (mai ales dacă luăm în considerare un paragraf întreg) pot fi incluse și propoziții în care sintagma nominală coreferențială cu tema nu este exprimată și poate fi reconstituită doar aproximativ, în mod implicit. 33 ROLANDAS MIKULSKAS Antecedentul comun al acestor sintagme nominale. Sintagmele nominale menționate devin un fel de puncte de sprijin (pivots), care permit atribuirea proprietăților predicate în propoziții referentului potrivit, indicat de temă. Este de înțeles că această funcție coreferențială a sintagmei nominale se evidențiază doar pe parcursul discursului. Pe baza observațiilor sale preliminare, Langacker (2001: 12–13) consideră că, în ordinea priorității, primii candidați pentru funcția coreferențială de punct de sprijin sunt subiectul, obiectul sau posesorul unuia dintre acestea. În opinia sa, cercetări mai amănunțite nu ar face decât să confirme această tendință. Datele discutate anterior arată că, la începutul propoziției în limba lituaniană, este destul de obișnuit să se menționeze obiectul direct sau indirect. Acest fapt ne permite să presupunem că, în limba lituaniană, ierarhia părților de propoziție — candidate la îndeplinirea funcției de punct de sprijin — stabilită de Langacker este probabil mai puțin strictă, cf.: (38) Ar trebui să gustați plăcinta noastră: (a) aici se coace după o rețetă specială, (b) aici o coc după o rețetă specială, (c) aici i se prepară ALUATUL după o rețetă specială, (d) aici îi prepară ALUATUL după o rețetă specială. La prima vedere, nu este ușor de spus cărei variante de comentariu i se acordă prioritate în limbă. Cf. și: (39) Ieri l-am adus pe tata acasă de la spital. Cu o săptămână înainte, LUI i-au extirpat cu succes apendicele acolo. (40) Astăzi, la frontiera dintre Lituania și Rusia, au fost reținute persoane suspecte. De la acestea a fost confiscată o cantitate mare de țigări de contrabandă. Am putea vorbi mai ferm despre prioritățile în alegerea părților de propoziție pentru rolul coreferențial de punct de sprijin doar după efectuarea unor cercetări mai amănunțite. 3.4. Încheind această discuție oarecum prelungită despre articularea actuală a propoziției, putem spune că dezvoltarea gramaticii cognitive nu numai că oferă posibilitatea de a redefini conceptul de temă exclusiv în scopul analizei discursului, ci permite și o distincție mai clară între cazurile nemarcate și cele marcate de desfășurare semantică a propoziției. Iar acest lucru contribuie la o mai bună modelare a condițiilor pentru „lecturile” alternative ale aceleiași structuri sintactice. 4. Privind desfășurarea semantică a propoziției mai flexibil decât permite concepția stratificată a articulării actuale, să analizăm mai atent existenți- 34 Del sintaksinio dviprasmiškumo ...nilor și ale propozițiilor locative cu predicatul būti. Am observat anterior că conceptualizarea diferită a propoziției cu aceeași structură sintactică (aceeași distribuție a funcțiilor gramaticale) depinde, într-o anumită măsură, și de articularea sa actuală. Acum să încercăm să răspundem la întrebarea dacă articularea actuală marcată a propoziției poate schimba tipul acesteia. 4.1. Să ne amintim mai întâi ce se spune în articolul discutat despre propozițiile de tipurile avute în vedere (Holvoet 2005: 139–147). Să rescriem propozițiile analizate aici sub forma (41) și (42): (41) În sertar se află un caiet. (= 1) (42) Caietul se află în sertar. (= 2) Aceste două propoziții sunt alcătuite, se pare, din aceleași elemente semantice. Potrivit autorului articolului, trăsătura lor comună este că ambele înseamnă „prezența unui anumit lucru într-un anumit loc”. După cum scrie autorul, „opoziția dintre propozițiile (1) și (2) nu se manifestă printr-o distribuție diferită a funcțiilor gramaticale: în ambele cazuri, același substantiv (sąsiuvinis) funcționează ca subiect. Opoziția este legată de articularea actuală a propoziției sau, mai exact, de modelul ei nemarcat <...> În propoziția existențială, tema o constituie locul în care se afirmă că există un anumit obiect; rema o constituie afirmația privind existența acestui obiect. În propoziția locativă, existența obiectului este presupusă, iar afirmația rematică se referă numai la prezența lui într-un anumit loc” (ibid. 140). În continuare, el observă pe bună dreptate că diferența de articulare actuală nu este singura deosebire dintre aceste propoziții. De fapt, potrivit autorului articolului, există și alte deosebiri – „în primul rând, ele țin de sensul verbului būti. În propoziția existențială, sensul acestui verb este tocmai existențial – el afirmă existența unui obiect (a unei ființe)” (ibid. 140–141). 4.1.1. Afirmând acest lucru, se recunoaște totodată că diferența de articulare actuală nu este singura cauză a contrastului semantic dintre aceste propoziții. Totuși, nu sunt clare împrejurările care îl determină pe verbul būti din propoziția (41) să capete tocmai sensul „existențial”, în timp ce, în propoziția (42), locativă, sensul acestui verb este, în cuvintele autorului, „în general greu de precizat” (ibid. 141). Este ușor să ne convingem că determinarea substantivului subiect în propoziția locativă și nedeterminarea sa în propoziția existențială rămân singurele elemente constante ale structurii semantice a acestor propoziții, independente de articularea actuală (în sensul că îi sunt primare), care permit conceptualizarea corespunzătoare a verbelor lor, adică 35 Rolandas Mikulskas să le atribuie sensul de „localizare” în primul caz și sensul „existențial” în al doilea. Pentru a explica legătura dintre interpretarea „existențială” a verbului būti și caracterul nedeterminat al grupului nominal postverbal, este suficient să aprofundăm ontologia predicației existențiale înseși. Se pare că afirmarea existenței unei entități este posibilă numai atunci când există îndoieli cu privire la statutul ei în realitate. Am putea susține, în mod întemeiat, că, formal, această îndoială ontologic necesară este exprimată prin caracterul nedeterminat al grupului nominal menționat (nu întâmplător, acest efect de (ne)determinare asociat predicației existențiale a fost discutat pe larg în literatura de specialitate; vezi Lyons 1999: 236–246). Desigur, afirmând aceasta, nu trebuie uitat că funcția principală a descrierii determinative este de a asigura coreferențialitatea denotatului grupului nominal în spațiul discursiv actual sau, mai simplu spus, de a indica identitatea referenților grupului nominal și antecedentului său. S-a arătat anterior că, în propoziția lituaniană, caracterul nedeterminat al grupului nominal postverbal este, în mod prototipic, implicat de poziția sa rematică. O privire mai atentă asupra exprimării predicației existențiale permite precizarea faptului că o asemenea indicare a caracterului nedeterminat al grupului nominal, asociată cu articularea actuală a propoziției și cu ordinea cuvintelor corespunzătoare acesteia, doar reflectă iconic condițiile ontologice ale propoziției în cauză, dar nu are legătură directă cu poziția referentului acelui grup în realitate. Căci descrierea determinativă însăși nu indică decât posibilitatea identificării unice a referentului grupului nominal, fie că acesta a fost deja introdus în discurs, fie că urmează să fie introdus. Este evident că statutul unei entități în realitate și statutul ei de referent al unui grup nominal în spațiul discursiv nu sunt identice: referentul unui grup nominal determinat poate fi instanțiat și identificat și într-un spațiu mental (de pildă, al presupunerilor, speculațiilor sau așteptărilor). Totuși, corelația puternică dintre propoziția existențială și caracterul nedeterminat al grupului nominal postverbal, care permite să vorbim despre iconicitatea exprimării propozițiilor existențiale, sugerează că vorbitorii confundă adesea aceste statute. De regulă, nu există motive să ne îndoim de existența în realitate a referentului unui grup nominal determinat; am spune că aceasta este presupusă „naiv”. Și, invers, un referent introdus pentru prima oară în discurs (printr-un grup nominal nedeterminat) nu are o asemenea presupoziție „existențială”, astfel că, dacă este necesar, existența lui poate fi afirmată. 4.1.2. Ne putem convinge de natura prototipică a corelației dintre propoziția existențială și caracterul nedeterminat al grupului nominal postverbal, încercând să ne imaginăm că, în propoziția (41), se afirmă existența nu a oricărui, ci a unui caiet anume (recent 36 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo existența caietului menționat în conversație (adică faptul că se află în sertar). O asemenea interpretare a propoziției este posibilă, dar mai puțin probabilă, cf.: (43) Este un caiet de facturi în sertar? (a)?Da, caietul acela este în sertar. (b) Da, caietul acela în sertar este. Acest exemplu arată, printre altele, că, atunci când se confirmă existența referentului unei sintagme nominale definite, este mai obișnuit să se plaseze aceasta la începutul propoziției. Lucrul acesta este și de înțeles, deoarece rema propoziției (b) este alcătuită doar din verbul care exprimă confirmarea respectivă este. 4.1.3. Dacă în propoziția (41) este totuși vorba despre un caiet concret, menționat anterior, atunci locul exprimat în aceasta va fi, cel mai probabil, accentuat prin accent contrastiv, cf.: (44) ÎN SERTAR este un caiet (dar nu pe masă). Este ușor de observat că, din perspectiva structurii informaționale, această propoziție este varianta marcată a propoziției locative (42): acest lucru este indicat nu doar de accentul contrastiv al remei (ÎN SERTAR), ci și de poziția ei neobișnuită la începutul cuvântului. Așadar, propoziția (44) nu are nimic de-a face cu o afirmație existențială. 4.1.4. Dacă asociem corect condițiile ontologice ale predicației existențiale cu caracterul nedefinit al sintagmei nominale postverbale, atunci, cel puțin la prima vedere, este greu de explicat folosirea cu totul obișnuită în propozițiile existențiale a numelor proprii considerate intrinsec definite, cf.: (45) În cameră este Jonas. Însă caracterul intrinsec definit al numelui folosit astfel înseamnă doar că purtătorul lui le este cunoscut interlocutorilor. Această definitudine este de natură semantică (temelia ei o constituie ICM-ul NUMELOR PROPRII) și nicidecum nu trimite la o sintagmă nominală coreferențială în spațiul discursiv actual sau, cu alte cuvinte, nu implică un antecedent. Întrucât această implicație este o condiție necesară a caracterului tematic al sintagmei nominale, numele propriu, neavând-o, poate ocupa liber poziția rematică într-o propoziție existențială. 4.1.5. Specificul folosirii numelor proprii în propozițiile existențiale scoate în evidență încă un aspect al iconicitații acestor propoziții. În viziunea naivă asupra lumii, problema existenței unei persoane sau, în general, a unei ființe vii este identificată cu problema vieții sale: un om mort nu există! În cazul tipului discutat 37 ROLANDAS MIKULSKAS În enunțurile care afirmă existența unei persoane, purtătoare a unui nume, rareori este avută în vedere viața acesteia: existența trebuie înțeleasă aici ca prezența acelei persoane într-un anumit loc. Cât despre faptul că persoana respectivă este vie, adică existența în general, acesta nu este de obicei pus la îndoială în enunțuri de acest tip, ci este pur și simplu presupus sau acceptat ca dat. Astfel, atunci când vorbim despre persoane, am putea distinge între existența lor (prezența) într-un anumit loc și existența lor (viața) în general. Atunci când se afirmă existența unor lucruri în enunțuri de tipul discutat, aceasta este, de regulă, de asemenea localizată. Numai că, în acest caz, se pare că prezența lucrurilor într-un anumit loc este identificată cu existența lor în lume în general. 4.1.6. Din aceste observații putem trage o concluzie importantă: în enunțurile existențiale cu verbul būti rareori se vorbește despre existența unui lucru sau a unei persoane în general; afirmarea existenței lor este importantă pentru vorbitor, respectiv pentru ascultător, numai în măsura în care aceste obiecte le sunt accesibile sau se află sub controlul lor. Cu alte cuvinte, semnificația „existențială” a predicatului (būti) din astfel de enunțuri implică în mod prototipic un beneficiar. Dacă acest lucru este adevărat, atunci apariția și utilizarea construcției posesive de tipul mihi est, alături de enunțurile existențiale cu verbul būti, este pe deplin de înțeles. De asemenea, se explică ușor și utilizarea locativelor în acestea din urmă: indicarea locului în care se află obiectul marchează, totodată, și gradul său de accesibilitate. 4.1.7. Am putea presupune în mod întemeiat că existența prototipic localizabilă a unui lucru, în enunțurile de tipul discutat, este reflectată iconic de caracterul nedefinit al substantivului care îl denumește sau, mai degrabă, de faptul că acesta nu este tematic, exprimat astfel, ceea ce semnalează că substantivul nu are un antecedent în spațiul discursiv actual. Cu alte cuvinte, lucrul a cărui existență este afirmată într-un astfel de enunț este, de regulă, introdus pentru prima dată în discurs. Iconicitatea dintre existența unui lucru localizat în realitate și substantivul „nelocalizat” în spațiul discursiv actual (referentul său nu este identificat în mod unic în acest spațiu) este inversă. Este ușor de înțeles că la baza ei stă identificarea accesibilității lucrului pentru participanții la conversație în realitate cu „accesibilitatea” (adică recognoscibilitatea) referentului substantivului corespunzător în spațiul discursiv actual. Având în vedere toate acestea, structura informațională a enunțurilor existențiale de tipul discutat și ordinea cuvintelor corespunzătoare acesteia pot fi considerate motivate funcțional. Prin urmare, pe bună dreptate poate fi numit nemarcat nu doar enunțul locativ (42), ci și enunțul existențial (41), cu ordinea inversă a cuvintelor. 38 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo 4.2. Structura informațională inversă este trăsătura distinctivă a enunțurilor existențiale și locative de tipul discutat care sare cel mai întâi în ochi. Dacă această trăsătură este esențială pentru clasificarea lor tipologică, atunci diversele variante ale structurii informaționale marcate a acestor enunțuri nu ar trebui să le modifice atât de mult semnificația, încât să se schimbe și tipul enunțului, adică un enunț existențial să devină locativ sau invers. Exemple precum cel menționat anterior, (44), nu ar trebui să inducă în eroare. Deși ordinea cuvintelor din acest enunț este aceeași ca în enunțul existențial (41), ar fi incorect să-l comparăm cu acesta din urmă, întrucât, în realitate, este o variantă marcată a enunțului locativ (42). Se pare că structura informațională a enunțurilor discutate și ordinea cuvintelor corespunzătoare acesteia le determină apartenența tipologică în măsura în care contribuie la exprimarea sau recunoașterea caracterului nedefinit al substantivului subiectului într-un caz și a caracterului său definit în celălalt19. De exemplu, poziția tematică a substantivului subiectului, caracteristică enunțului locativ, la începutul enunțului (42) indică totodată caracterul definit al acelui substantiv, necesar exprimării locației: numai un referent identificat poate fi localizat. Pentru a interpreta un astfel de enunț ca existențial, trebuie mai întâi să „anulăm” caracterul definit al substantivului subiectului. De regulă, acest lucru este posibil numai atribuindu-i statut rematic prin accent contrastiv, cf.: (46) CAIETUL este în sertar (și nu creionul). Dar acest enunț este varianta marcată a enunțului existențial (41). 4.3. Când descrierea definită a substantivului subiectului este exprimată explicit, independența tipologică a enunțurilor discutate față de structura lor informațională marcată este și mai evidentă. Cel puțin așa se întâmplă când lucru- 19 Cf.: (i) Antanas s-a întors acasă târziu în seară. BĂIATUL era complet epuizat. (ii) Sigitas s-a întors abia noaptea. PE BRIGADIER l-au dus colegii acasă cu mașina. Este ușor de observat că, în secvența fonologică, distanța dintre sintagma nominală de sprijin aflată la începutul enunțului și tema antecedentă este cea mai mică posibilă. Am putea presupune în mod întemeiat că astfel se asigură, în modul cel mai economic, interpretarea definită necesară coreferențialității acesteia. Deși caracterul definit este o trăsătură esențială a sintagmei nominale de sprijin, numită în mod tradițional pur și simplu temă, nu ar trebui să identificăm această configurație a structurii informaționale cu o sintagmă nominală definită – conceptele sunt definite pe baze diferite. Este de înțeles că structura informațională a enunțului, corelată cu caracterul definit preverbal și caracterul nedefinit postverbal al sintagmei nominale, este nemarcată. În realitate, numai o asemenea structură informațională ar putea fi considerată o proprietate a structurii semantice a enunțurilor clasificate din punct de vedere tipologic. 39 ROLANDAS MIKULSKAS Indefinitudinea sintagmei nominale în propozițiile existențiale este marcată prin genitivul de cantitate nedeterminată, cf.: (47) În sertar sunt caiete. Această propoziție ar putea fi un răspuns la întrebarea Ce se află în sertar? Dacă substantivul-subiect al unei astfel de propoziții este adus în temă, caracterul ei existențial rămâne ușor de perceput, cf.: (48) Mai sunt (pe undeva) caiete? Caiete (sunt) în sertar. Cadrul acestei propoziții este în continuare constituit de predicatul care afirmă existența este. O propoziție cu aceeași ordine a cuvintelor poate avea și o altă structură informațională marcată drept cadru, dacă numai locul este evidențiat prin accent contrastiv (ÎN SERTAR). Desigur, presupoziția unei astfel de propoziții este oarecum diferită, cf.: (49) Unde (mai) sunt caiete? (Ele (= caietele) sunt) ÎN SERTAR. Este interesant că, în această structură informațională, predicatul existențial al propoziției ajunge în partea tematică, dobândind astfel statut de presupoziție. Holvoet (2005: 142) atrage atenția asupra acestui fapt și în analiza unei propoziții similare Există bomboane în cutie (= 8). Deși structura informațională a propozițiilor precum (49) și (= 8) amintește de structura informațională a propozițiilor locative corespunzătoare, fiind de acord cu Holvoet, le-am putea considera propoziții existențiale. Iată de ce: în aceste propoziții, existența referentului sintagmei nominale, presupoziționată, este de altă natură decât în propozițiile locative. În cele din urmă, realitatea referentului localizat (adică existența lui în realitate) nu este pusă la îndoială. În primele propoziții se face doar presupunerea că referentul substantivului-subiect există în realitate. Am putea chiar spune că existența acestui referent este presupoziționată numai în spațiul mental al presupunerilor sau al speculațiilor. Genitivul de cantitate nedeterminată indică cel mai clar presupoziția unei asemenea existențe ipotetice. Fără îndoială, funcția propozițiilor precum (49) și (= 8) este de a confirma această presupusă existență a referentului sintagmei nominale. Totuși, trebuie remarcat că, în propozițiile în discuție, această confirmare a existenței este exprimată într-un mod aparte. Este probabil ca la întrebarea pusă în exemplul (49) să primim cel mai adesea răspunsul – în sertar. Însă locativul singur nu poate confirma existența presupusă a obiectului, ci numai împreună cu verbul a fi (să ne amintim că, dacă un obiect SE AFLĂ UNDEVA, atunci EL EXISTĂ PUR ȘI SIMPLU). Așadar, deși în propoziția (49) predicatul este aparține 40 Del sintaksinio dviprasmiškumo temei, împreună cu locativul din remă în sertar formează un singur predicat. În ansamblu, am putea reda acest predicat prin a fi în ceva. Deși, din punct de vedere formal, un astfel de predicat amintește de predicatul tipic propozițiilor locative (pentru mai multe detalii, vezi Holvoet, Čižik-Prokaševa 2005: 74–78), datorită funcției sale suplimentare, evidențiate la nivel discursiv — aceea de a confirma existența presupusă a referentului — trebuie considerat existențial. Susținând acest lucru, am putea, în fapt, să fim de acord cu interpretarea alternativă posibilă a propoziției (= 8), prezentată de Holvoet (2005: 142, nota 2), potrivit căreia predicatul ei exprimă sincretic atât existența, cât și localizarea. Cu alte cuvinte, verbul a fi este în această propoziție simultan existențial și locativ. Atunci am putea descrie tipul propozițiilor precum (49) și (=8) ca intermediar între existențial și locativ. Dar în acest caz ar trebui să recunoaștem și că structura informațională marcată poate cel puțin să „submineze” puternic fundamentele clasificării tipologice a propoziției. Oricum ar sta lucrurile, dacă, urmând considerente mai degrabă funcționale decât formale, vom încadra totuși astfel de propoziții în tipul existențial, cu greu vom putea numi locativele obligatorii din ele părți periferice (sau facultative) ale propoziției fără a contrazice faptele de limbă (cf. Holvoet 2005: 146). 4.4. Așadar, oricât ar varia în ceea ce privește structura informațională, propozițiile existențiale rămân existențiale, iar cele locative — locative. Structura informațională marcată, de una singură, nu poate schimba clasificarea lor tipologică. În continuare vom vedea dacă această afirmație poate fi aplicată mai pe larg. 5. În sfârșit, putem trece la analiza unor propoziții precum (1) și (2). Pentru simplitate, o vom discuta doar pe prima dintre ele, prezentând-o ca (50): (50) Ochii verzi ai Onutei. Discutând particularitatea structurală a propozițiilor precum (50), Holvoet observă că modificatorul adjectival nu poate fi omis în ele, „fiindcă, cel mai probabil, în nicio împrejurare nu am putea considera secvențele de cuvinte ochii Onutei, caracterul lui Petru drept propoziții”. Potrivit autorului articolului, „<...> adjectivul este necesar aici fiindcă exprimă predicatul principal al propoziției” (Holvoet 2005: 153). Într-adevăr, această afirmație este corectă numai dacă adjectivul din propoziția analizată este interpretat ca predicativ. O asemenea interpretare presupune că substantivul-subiect ochii formează, împreună cu genitivul posesiv Onutei, un grup discontinuu, cf.: 41 ROLANDAS MIKULSKAS Ochii Onutėi sunt verzi. Deși, în secvența fonologică, aceste două substantive se află la distanță unul de celălalt, relația posesivă (dintre corp și o parte a acestuia) care le leagă pe amândouă permite considerarea lor drept componente ale unui singur constituent. Dacă se alege această interpretare a propoziției (50), aceasta trebuie considerată o variantă marcată a propoziției copulative Ochii Onutėi sunt verzi, al cărei adjectiv ar trebui pronunțat cu accent contrastiv, cf.: (51) Ochii Onutėi sunt (într-adevăr) verzi (și nu albaștri). Alegând această structură a constituenților pentru interpretare, construcția posesivă ochii Onutėi este, ca și în cazul nemarcat, subiectul propoziției, iar (sunt) verzi este predicatul. De asemenea, trebuie observat că rema propoziției este alcătuită atunci numai din adjectivul verzi, în timp ce substantivul ochii, în pofida poziției sale postverbale (adică tipic rematice), aparține temei propoziției. „Formarea” unui asemenea grup tematic discontinuu este facilitată în special de relația de așa-numită posesie inalienabilă care leagă componentele acestuia. 5.1. Marcarea propoziției (50), interpretată ca o construcție copulativă, face mai acceptabilă considerarea unei alte structuri a constituenților săi, și anume Onutėi [ochii verzi]. Căci trebuie să fim de acord cu observația lui Holvoet că ordinea cuvintelor din această propoziție „pare cu totul neutră și nemarcată: nu este asociată cu o intonație marcată sau cu un accent contrastiv” (ibid., 154). Trebuie să fim de acord și cu celelalte argumente prezentate de autorul articolului în sprijinul acestei segmentări a propoziției: în primul rând, cuvintele încadrate în paranteze pătrate sunt adiacente; în al doilea rând, când verbul a fi nu este omis, el separă în mod clar aceste cuvinte de substantivul de la începutul propoziției, cf.: (52) Onutėi îi erau ochii verzi. Totuși, nu ar trebui să credem că, dacă pentru interpretarea propoziției (50) se alege această structură a constituenților, relația posesivă dintre denotatele cuvintelor Onutėi și ochii se întrerupe: relația dintre un corp și o parte a acestuia este întotdeauna presupusă, doar că de această dată este estompată de o altă legătură conceptuală. 5.2. Distribuția funcțiilor gramaticale ale propoziției cu această structură a constituenților (ochii verzi – subiect, Onutėi – modificator obligatoriu) nu diferă cu nimic de distribuția sintactică a tipului de propoziție posesivă de apartenență, bine atestat în limbă, cf.: (53) Această eșarfă îi aparține Onutėi. (= 37) 42 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo Deoarece ordinea cuvintelor din acest model de propoziție este inversă față de cea din propoziția analizată, merită luată în considerare posibilitatea de a interpreta propoziția (50) ca pe o variantă marcată a unei propoziții de apartenență corespunzătoare. Dar atunci ar trebui să nu fim de acord cu afirmația lui Holvoet că propoziția Žalios akys yra Onutės (= 38) este imposibilă în vorbire. Într-adevăr, în anumite împrejurări, de pildă când se joacă puzzle-uri sau se discută despre care dintre rude a moștenit copilul ochii, o astfel de propoziție ar putea suna cu totul firesc. Autorul articolului recunoaște acest lucru, chiar dacă se distanțează de o asemenea interpretare (ibid., 155, nota 10). Împrejurările menționate arată limpede că marginalitatea interpretării de apartenență a propoziției analizate este determinată de cauze cognitive. În cazul prototipic al propozițiilor posesive de apartenență, posesumul este tratat ca un obiect separat fizic de posesor. În cazul proprietății inalienabile (prototipic, relația dintre corp și părțile sale), afirmarea unei relații de dependență ar părea redundantă și ilogică. Prin urmare, numai dacă tratăm ochii ca pe un obiect relativ autonom putem considera propoziția (50) o variantă marcată a propoziției posesive de apartenență corespunzătoare. Având în vedere posibilitățile limitate ale unei asemenea abordări, este puțin probabilă și interpretarea propoziției analizate ca predicație care exprimă o relație de apartenență; cf.: (53) Baticul acesta este al Onutei. (54) Al Onutei este baticul acesta (nu al Măriei). ir (55) ?Ochii verzi sunt ai Onutei. (56) ?Ai Onutei sunt ochii verzi (nu ai Măriei). 5.3. Întrucât substantivul propriu Onutės din propoziția (50) nu este marcat prin vreo intonație specială sau accent contrastiv, el ar putea fi considerat în continuare tema dislocată a propoziției copulative menționate mai sus20. Să ne amintim că aducerea temei în prima poziție a propoziției arată care element al propoziției din presupoziție suscită îndoieli (Holvoet 2003: 94–95). Am putea formula această îndoială prin întrebarea corespunzătoare, cf.: 20 Cea mai simplă variantă de dislocare a temei din construcția copulativă Onutės akys (yra) žalios ar fi Onutės tai akys yra žalios. Marcatorul segmental tai este necesar aici, deoarece, fără el, nu am percepe dislocarea temei (Onutės), căci și în propoziția nemarcată acest substantiv propriu ocupă prima poziție. Deoarece dislocarea temei într-o astfel de propoziție înseamnă, practic, dislocarea posesorului din construcția posesivă, același efect se obține și prin plasarea posesumului la sfârșitul propoziției. 43 ROLANDAS MIKULSKAS (57) Îți amintești cum arată Onutė? Ea are (= Onutės) (tai) ochi verzi, păr castaniu, mâini frumoase etc. Se pare că o asemenea dislocare a temei nu destramă structura sintactică a propoziției copulative, deoarece construcția ei posesivă Onutės akys rămâne ușor de înțeles, în pofida distanței fonologice dintre componentele sale, datorită relației de proprietate inalienabilă menționate mai sus, care leagă denotatele acestora. Din acest motiv, grupul discontinu Onutės <...> akys este interpretat cu ușurință ca subiect al propoziției. Totuși, se pare că, din rațiuni de structură informațională, posesorul poate fi dislocat și din alte tipuri de construcții posesive, cf.: (58) Dar ce fel de pământuri aveau părinții? Părinții aveau (tai) pământuri roditoare. 5.4. Dacă este corectă concluzia formulată mai sus de noi, potrivit căreia structura informațională marcată nu poate schimba tipul semantic al propoziției, atunci ar trebui să considerăm în continuare drept construcții copulative și propoziții precum (57) și (58), cu temă dislocată. Pentru a trata altfel propoziția (50), ar trebui să prezentăm argumente semantice solide care să ateste desprinderea ei structurală de propoziția-sursă. Din punct de vedere diacronic, aceasta ar însemna că există motive să vorbim despre reanaliza propoziției (50). Aceasta ar însemna, în primul rând, că nu am mai putea considera grupul discontinu Onutės <...> akys drept subiect al acestei propoziții. Din punct de vedere semantic, aceasta ar însemna că noua predicație trece în plan secund relația posesivă dintre componentele acestui grup. Am putea defini această nouă predicație pornind de la observația corectă a lui Holvoet că funcția unor asemenea propoziții este „de a descrie o persoană printr-un atribut caracteristic” (Holvoet 2005: 155). Consemnând caracterul obișnuit în limbă al propozițiilor cu o asemenea funcție, această observație ne permite totodată să vorbim despre autonomia lor funcțională relativă și să le clasificăm ca tip semantic distinct. Acum ar trebui să vedem în ce măsură aceste motivații funcționale sunt susținute și de o posibilă nouă analiză sintactică a acestor propoziții. Este evident că, atunci când propoziția (50) este clasificată ca tip distinct, substantivul ei propriu Onutės își pierde statutul de temă dislocată, deși nu mai rămâne nici tema propoziției. Predicația principală a propoziției este exprimată prin grupul care formează cadrul propoziției (yra žalios akys (dacă singurul element al cadrului propoziției ar fi însușirea ochilor (žalios), așa cum susține Holvoet (ibid. 158), atunci ar trebui să considerăm propoziția (50) o construcție copulativă cu temă dislocată). Cu alte cuvinte, temei propoziției îi este atribuit elementul care o caracterizează 44 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo atributul este «ochi verzi». În căutarea unei caracterizări mai precise a predicației exprimate de enunțurile cu această funcție, am putea-o numi ATRIBUIREA UNUI ATRIBUT CARACTERISTIC UNEI PERSOANE. Componenta verbală a unei asemenea predicații, būti, ar avea, în consecință, sensul de «atribuire» sau «asignare». Denumirea acestui sens al verbului būti, dedus din construcție, nu diferă în niciun fel de denumirile sensurilor sale de «existență» sau «locație» din construcțiile corespunzătoare. Construcția însăși a tipului de enunț avut în vedere am putea-o reprezenta formal astfel: [NGEN[VBŪTI[ADJ N]NOM]] Prin urmare, interpretarea sintactică adecvată a predicației exprimate de enunțul (50) analizat ar fi următoarea: tema Onutės este subiectul enunțului, iar (este) ochi verzi este predicatul compus al enunțului, alcătuit din verbul cu sens de atribuire būti și grupul așa-numitului nominativ predicativ ochi verzi, format dintr-un element principal — substantivul — și modificatorul său adjectival. Trebuie subliniat că, dacă în interpretarea sintactică a enunțurilor de acest tip ne bazăm consecvent pe funcția lor atestată în uz, atunci trebuie în mod necesar să considerăm genitivul substantivului drept subiectul lor, în pofida faptului că nu îndeplinește criteriul formal (cazul nominativ). Pentru a atenua această inadecvare formală, am putea încerca să interpretăm genitivul ca partitiv, cf.: (59) Cireșe s-au copt și anul acesta. (60) Au fost mulți vizitatori la expoziție și în zilele de sărbătoare. Totuși, trebuie să recunoaștem că sensul partitiv al genitivului substantivelor non-masă aflate în poziția subiectului este greu de înțeles; pentru aceasta este necesară o completare corespunzătoare, cf.: (61) Cea mai mare parte a corpului navei s-a scufundat sub apă. (62) O trăsătură distinctivă a Onutėi sunt ochii (ei) verzi. Este interesant de remarcat că, punând în paralel enunțul (62) cu enunțul (50) analizat, l-am putea încadra pe acesta din urmă în tipul enunțurilor ecvative, adică al enunțurilor în care se afirmă identitatea referenților a două sintagme nominale. Însă atunci ar trebui să atribuim verbului enunțului būti și sensul de «identitate», iar, urmându-i pe Holvoetas și Čižik-Prokaševa (2005: 79), sintagma nominală ochi verzi ar trebui atunci considerată argumentul unui asemenea predicat de identitate sau- 45 Rolandas Mikulskas argument21. De asemenea, trebuie amintit că acești autori propun să atribuim sensul de «identitate» și verbului copulativ din construcția copulativă (ibid., 80). 5.4.1. Aceste dificultăți formale de analiză ne determină să considerăm codificarea funcțiilor sintactice ale enunțului analizat inadecvată pentru sensul pe care îl exprimă. Din acest punct de vedere, structura sintactică adecvată a unui asemenea enunț ar fi: (63) Onutė are ochii verzi (fată). Este ușor de observat că funcția enunțurilor de acest tip este de a atribui referentul substantivului-subiect unei anumite clase mai largi de referenți; de aceea, în literatura de specialitate ele sunt numite și enunțuri ascriptive. Holvoetas și Čizik-Prokaševa propun o interpretare a sintaxei lor asemănătoare celei a enunțurilor ecvative (ibid., 80). Prin urmare, ar trebui să atribuim verbului din enunțul (63) būti sensul de «identitate», iar grupul postverbal ochi verzi (fată) ar trebui considerat complementul acestui predicat de identitate, în pofida faptului că, în realitate, el exprimă predicația principală a enunțului (caracterul predicativ al acestui grup este deosebit de evident când elementul său principal (fată sau altul) rămâne doar implicit). 5.4.2. Dacă ne menținem în continuare părerea că funcția enunțurilor precum (50) este de a caracteriza o persoană printr-un atribut caracteristic acesteia, atunci enunțul (63) redă aproximativ și sensul enunțului (50). Întrucât nu i se poate reproșa nimic formal subiectului enunțului (63), Onutė (acesta este marcat prototipic prin nominativ), am putea presupune în mod justificat că apariția enunțurilor de acest tip este motivată de inadecvarea codificării funcțiilor gramaticale în enunțurile de tipul analizat: în enunțul (50), substantivul-subiect care are în mod prototipic statutul de temă este marcat printr-un caz neprototipic pentru subiect — genitivul; în enunțul (63), situația este «echilibrată» — substantivul-subiect a dobândit aici cazul nominativ care îi este caracteristic. 5.5. Ar trebui să examinăm separat posibilitatea de a considera sintagma nominală nedefinită ochi verzi, aflată în poziția rematică a enunțului (50), drept subiect al enunțului. Dacă această sintagmă este interpretată ca definită, ea are statutul de temă și este percepută fără echivoc drept subiect al enunțului. E drept că atunci avem o variantă marcată a enunțului posesiv — am discutat deja posibilitatea unei asemenea interpretări în împrejurări specifice. Totuși, enunțurile existențiale discutate anterior (În sertar este un caiet) și cele tipologic asemănătoare acestora 21 Pentru posibilitatea de a interpreta o asemenea sintagmă nominală ca nominativ predicativ (predicativ), vezi Langacker (1991: 67–68). 46 Del sintaksinio dviprasmiškumo Propozițiile posesive înrudite (Vaikui yra sloga) arată că și în poziție postverbală o sintagmă nominală care și-a păstrat statutul rematic (și care este, prin urmare, prototipic nedefinită) devine subiect al propoziției. Care sunt posibilitățile de a interpreta propoziția (50) analizată drept existențială sau posesivă? Este suficientă asemănarea privind articularea actuală pentru o astfel de interpretare? 5.5.1. Pentru ca propoziția (50) să fie înțeleasă ca o propoziție de existență, referentul descrierii žalios akys ar trebui înțeles „substanțial”. Cu alte cuvinte, atributelor care descriu o persoană — „ochi verzi”, „păr castaniu”, „mâini frumoase” etc. — ar trebui să li se recunoască cel puțin statutul unei existențe relativ autonome, care poate fi afirmată sau negată. Referentul descrierii žalios akys are un asemenea statut în această propoziție: (64) Printre oameni, ochii verzi nu sunt deloc o raritate. În propozițiile care neagă existența unui asemenea atribut, sintagma nominală care îl denumește apare în mod regulat la cazul genitiv, cf.: (65) Printre locuitorii Ghanei nu se întâlnesc (nu există) ochi verzi. Exemplele (64) și (65) arată limpede că afirmarea existenței unui obiect este greu de conceput fără localizarea sa. Ar fi dificil să atribuim valoare locativă genitivului Onutės din propoziția (50). Poate că din acest motiv interpretarea existențială a acestei propoziții este greu de susținut. Acest lucru este și mai clar demonstrat de faptul la care atrage atenția și Holvoet (2005: 156): în propoziția corespunzătoare cu predicat negativ, sintagma nominală žalios akys nu apare la cazul genitiv, cf.: (66) Onutė nu avea ochi verzi. (67) *Onutė nu avea ochilor verzi. 5.5.2. Lăsând deoparte interpretarea existențială a propoziției (50) și făcând abstracție de sensul de apartenență, mai rămâne o posibilitate: fără a modifica structura constituenților, sintagma nominală postverbală žalios akys poate fi considerată subiect, iar propoziția poate fi interpretată ca o construcție posesivă de posesie. Sintagma nominală corespunzătoare, în care relația posesivă este exprimată între o persoană și un atribut caracteristic ei (nu o parte a corpului!), este ușor de imaginat, cf.: (68) Ochii VERZI AI ONUTEI l-au fermecat pe Andrius. 47 ROLANDAS MIKULSKAS Interpretată ca o construcție posesivă de posesie, propoziția (50) ar aminti atunci de o construcție similară cu dativul, care în limba lituaniană este doar reziduală (Holvoet 2005: 150), cf.: (69) Copilul are guturai. (= 23) (70) ?Onute are ochii verzi. Construcția de tip mihi est continuă să fie folosită în limba lituaniană pentru exprimarea relației de posesie în cazurile în care posesorul poate fi conceput și ca experiențatorul unei anumite stări. În principiu, și propoziția (70) este posibilă, însă sună arhaic, deși o construcție similară – Bijūnėliui frunze verzi (Šukys 1998: 162) – este atestată în dialecte. Citând această propoziție în articolul său, Holvoetas (ibid., 159) presupune că dativul din această construcție este mai vechi decât genitivul. Dar dacă este corectă afirmația formulată mai sus, potrivit căreia propoziția existențială a dat naștere construcției posesive de tip mihi est, atunci, cel puțin din punctul de vedere al originii, ar fi incorect să o comparăm cu o construcție în care posesorul este exprimat prin genitivul unui substantiv22. Căci originea acestei din urmă construcții este legată de topicalizare și, potrivit lui Holvoetas (ibid., 159), de asemenea de ridicarea posesorului din sintagma nominală corespunzătoare (la nivelul argumentelor propoziției). Din cauza unei astfel de origini, nici testul genitivului negativ asociat predicației existențiale nu se aplică construcției în discuție. 5.5.3. Anumiți factori specifici ajută la interpretarea predicației exprimate de propoziția (50) ca relație de posesie între o persoană și un atribut caracteristic acesteia 22În principiu, genitivul substantivului din astfel de propoziții de tipul discutat, reinterpretate „posesiv”, ar putea fi înlocuit cu dativul, mai ales în cazurile în care subiectul relației posesive marcat prin genitiv (posesorul) este perceput și ca beneficiar al acestei relații. Am putea chiar susține că aceste propoziții, care au dobândit un sens posesiv, reflectă o etapă intermediară a așa-numitei ridicări a posesorului la nivelul argumentelor propoziției. Este ușor de observat că, dacă genitivul posesorului din astfel de propoziții ar fi înlocuit cu dativul beneficiarului, ele ar coincide de fapt cu construcția posesivă de tip mihi est. Se poate presupune că, în prezent, o astfel de înlocuire este greu de imaginat (sau, mai degrabă, este blocată) doar pentru că construcția posesivă de posesie cu dativul a fost aproape înlocuită în limba lituaniană contemporană de construcția mai nouă de tip habeo. Totuși, este probabil ca, în trecut, o parte dintre propozițiile discutate, reinterpretate „posesiv”, să fi coincis, din motive semantice, după înlocuirea genitivului cu dativul, cu propoziții posesive de tip mihi est, apărute din propoziții existențiale. Pentru confirmarea acestei ipoteze sunt necesare cercetări diacronice suplimentare. 48 Dėl sintaksinio dviprasmiškumo contexte în care atributele respective ale persoanei devin „solicitate”; faptul de a dispune de ele îi poate fi într-un fel sau altul util persoanei respective, cf.: (71) Onutė are picioare frumoase și o talie zveltă – ar putea participa la un concurs de frumusețe. În împrejurări similare, propoziția (71) ar putea fi înlocuită fără ezitare cu o construcție posesivă având un predicat de posesie, cf.: (72) Onutė are picioare frumoase și o talie zveltă – ar putea participa la un concurs de frumusețe. 5.6. Sintetizând toate acestea, putem afirma că modelele a două tipuri de propoziții stau la baza diverselor interpretări posibile ale propoziției (50): construcția copulativă și construcția posesivă de apartenență (apropiată tipologic de propozițiile locative). În ambele cazuri, propoziția analizată trebuie considerată marcată în ceea ce privește structura informațională. Putem interpreta propoziția (50) ca variantă marcată, cu ordine inversată a cuvintelor, a propoziției posesive de apartenență Ochii verzi sunt ai Onutėi numai în circumstanțe speciale, care permit ca obiectul apartenenței (ochii) să fie considerat relativ autonom. Dacă la baza interpretării propoziției (50) se află construcția copulativă Ochii Onutėi sunt verzi, atunci, în raport cu aceasta din urmă, propoziția poate prezenta un marcaj dublu. Întrucât autorul articolului discutat a subliniat neutralitatea propoziției (50) în ceea ce privește intonația și accentul contrastiv, cel mai potrivit este să o considerăm o construcție copulativă cu temă dislocată. Totuși, faptul că ordinea cuvintelor în propoziții precum (50) pare, de asemenea, neutră ne îndeamnă să nu acordăm o importanță exagerată structurii lor de origine și să căutăm o altă motivație, diferită de topicalizare, pentru justificarea acestei ordini. 5.6.1. Dacă considerăm că ordinea cuvintelor din propoziția (50) este nemarcată, atunci ea ar putea fi justificată numai de o structură a constituenților în care genitivul substantivului de la început (Onutėi) nu mai este considerat parte a unei sintagme nominale posesive. Analiza interpretărilor posibile a arătat că probabilitatea unei astfel de segmentări a propoziției este legată de posibilitatea de a o conceptualiza, pe de o parte, ca o construcție echativă sau ascriptivă și, pe de altă parte, ca o construcție posesivă de posesie. Direcțiile alternative de conceptualizare a propoziției analizate presupun și o repartizare alternativă a funcțiilor gramaticale în cadrul acesteia. 49 ROLANDAS MIKULSKAS 5.6.2. Dacă se subliniază în mod corect că funcția principală a unor propoziții precum (50) este de a descrie o persoană printr-un atribut caracteristic acesteia, atunci interpretarea lor ecvativă sau ascriptivă ar trebui considerată mai acceptabilă. Contururile funcționale ale unor asemenea interpretări, atestate în limbă, permit de fapt să vorbim despre un tip semantic distinct de propoziții. Totuși, într-un context favorabil, nu poate fi exclusă nici posibilitatea unei interpretări posesive a unor astfel de propoziții. Cu toate acestea, este greu să nu observăm și inadecvarea formală a propoziției analizate în raport cu ambele interpretări menționate. În primul caz, genitivul substantivului (Onutės) trebuie considerat subiectul propoziției, iar în al doilea caz, argumentul predicatului de posesie. Codarea atât a subiectului, cât și a posesorului din construcția posesivă la genitiv nu este caracteristică propoziției active în limba lituaniană. 5.6.3. Holvoetas discută în articolul său aproape toate posibilitățile menționate de interpretare a propoziției (50), însă, căutând singura ei interpretare corectă, trage concluzia metodologic greșită că structura sintactică a propozițiilor de acest tip este ambiguă. Se pare că ar fi mai corect să considerăm că, odată aleasă o direcție sau alta de conceptualizare a acestor propoziții, structura lor sintactică devine și ea univocă. În plus, dacă există, în genere, temei să vorbim despre un tip distinct al propozițiilor discutate, acesta ar putea fi numit hibrid nu pentru că „întreaga construcție ar putea fi descrisă ca intermediară între construcțiile de posesie și cele de apartenență” (ibid., 158), ci pentru că forma moștenită a acestor propoziții nu corespunde noilor tendințe de conceptualizare a lor. LITERATŪRA BOGUSŁAWSKI, A. 1977: Problems of the Thematic-Rhematic Structure of Sentences. Warszawa: Państwowe Wydawnictwo Naukowe. DOWNING, P., NOONAN, M., eds., 1995: Word Order in Discourse. Amsterdam: John Benjamins. GIVÓN, T. 1984: Syntax: A Functional-Typological Introduction. Vol. 1. Amsterdam: John Benjamins. GOLDBERG, A. E., ed., 1996: Conceptual Structure, Discourse and Language. Stanford, CA: Center for the Study of Language and Information. 50 Del sintaksinio dviprasmiškumo Forrest, L.B. 1996: Discourse Goals and Attentional Process in Sentence Production: The Dynamic Construal of Events. In: Goldberg, ed., 1996, 149–161. Holvoet, A. 2003: Aktualiosios skaidós problemos. In: Holvoet & Judžentis, red., 2003, 79–98. Holvoet, A. 2005: Intranzityvinių sakinių tipai: egzistenciniai, lokatyviniai ir posesyviniai sakiniai. In: Holvoet & Mikulskas, red., 2005, 139–160. Holvoet, A., Čižik-Prokaševa, V. 2005: Papildiniai ir aplinkybės. In: Holvoet & Mikulskas, red., 2005, 65–92. Holvoet, A., Judžentis, A., red., 2003: Sintaksinių ryšių tyrimai. Vilnius: Lietuvių kalbos institutas. (Lietuvių kalbos gramatikos darbai, 1.) Holvoet, A., Mikulskas, R., red., 2005: Gramatinių funkcijų tyrimai. Vilnius: Lietuvių kalbos institutas. (Lietuvių kalbos gramatikos darbai, 3.) Holvoet, A., Mikulskas, R., red., 2006: Daiktavardinio junginio tyrimai. Vilnius: Lietuvių kalbos institutas. (Lietuvių kalbos gramatikos darbai, 4.) Holvoet, A., Tamulioniene, A. 2006: Apibrėžtumo kategorija. In: Holvoet & Mikulskas, red., 2006, 11–32. Hudson, R. A. 1984: Word Grammar. Oxford: Basil Blackwell. Jackendoff, R. 1977: X-Bar Syntax: A Study of Phrase Structure. Cambridge, MA / London: MIT Press. Lakoff, G. 1969: On Derivational Constraints. Papers from the Fifth Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society. Chicago: Chicago Linguistic Society, 117–139. Lakoff, G. 1970: Repartee, or a reply to “Negation, conjunction and quantifiers”. Foundations of Language 6, 389–422. Lakoff, G. 1987: Women, Fire, and Dangerous Things: What Categories Reveal about the Mind. Chicago / London: University of Chicago Press. Langacker, R. W. 1991: Foundations of Cognitive Grammar. Vol. 2, Descriptive Application. Stanford, CA: Stanford University Press. 51 Rolandas Mikulskas Langacker, R. W. 2000: Grammar and Conceptualization. Berlin / New York: Mouton de Gruyter. Langacker, R. W. 2001: Topic, Subject, and Possessor. In: Simonsen & Endresen, eds., 2001, 11–48. Langacker, R. W. 2002: Concept, Image, and Symbol: The Cognitive Basis of Grammar. Berlin / New York: Mouton de Gruyter. Li, Ch. N., ed., 1976: Subject and Topic. New York: Academic Press. Li, Ch. N., Thomson, S. A. 1976: Subject and Topic: A New Typology of Language. In: Li, ed., 1976, 457–489. Lyons, Chr. 1999: Definiteness. Cambridge: Cambridge University Press. Keenan, E. L., Comrie, B. 1977: Noun phrase accessibility and Universal Grammar. Linguistic Inquiry 8 (1), 63–99. Mikuls kas, R. 2006: Apibrėžiamųjų būdvardžių aprašo perspektyva. In: Holvoet & Mikulskas, red., 2006, 33–65. Nuyts, J., Pederson, E., eds., 1997: Language and Conceptualization. Cambridge; Cambridge University Press. Simonsen, H. G., Endresen, R. Th., eds., 2001: A Cognitive Approach to the Verb: Morphological and Constructional Perspectives. Berlin / New York: Mouton de Gruyter. Šukys, J. 1998: Lietuvių kalbos linksniai ir prielinksniai: vartosena ir norma. Kaunas: Šviesa. Taylor, J. R. 2002: Cognitive Grammar. Oxford: Oxford University Press. Tomlin, R. S. 1995: Focal Attention, Voice, and Word Order. In: Downing & Noonan, eds., 1995, 517–554. Tomlin, R. S. 1997: Mapping Conceptual Representations into Linguistic Representations: The Role of Attention in Grammar. In: Nuyts & Pederson, eds., 1997, 162–189. 52 Del sintaksinio dviprasmiškumo VAN HOEK, K. 1995: Conceptual Reference Points: A Cognitive Grammar Account of Pronominal Anaphora Constraints. Language 7 (2), 310–340. VAN HOEK, K. 1997: Anaphora and Conceptual Structure, Chicago: University of Chicago Press. Rolandas Mikulskas Lietuvių kalbos institutas P. Vileišio 5, 10308 Vilnius, Lietuva [email protected] 53