Onymische Ambiguität in der Literatur

VOLKER KOHLHEIM Bayreuth Direcții de cercetare științifică: teoria numelor, antroponomastică, hodonimie, onomastică literară. AMBIGUITATE ONIMICĂ ÎN LITERATURĂ Ambiguitatea numelor proprii în literatură REZUMAT Ambiguitatea este un concept-cheie al poeticii moderne. Deși există concepții diferite cu privire la noțiunea de ambiguitate literară, aș dori să ader la definiția clasică a lui William Empson, potrivit căreia ambiguitatea este prezentă ori de câte ori o nuanță verbală, oricât de subtilă ar fi, permite reacții alternative la unul și același fragment de limbaj. În cele ce urmează, se va arăta nu numai că ambiguitatea se poate extinde și asupra numelor literare, ci se vor distinge și diferite tipuri de ambiguitate onimică în textele literare. În final, se va pune întrebarea ce poate dezvălui analiza ambiguității poetonimice despre procesarea cognitivă a numelor proprii. CUVINTE-CHEIE: ambiguitate, ambiguitate onimică, nume literare (poetonime), științe cognitive. ADNOTARE Ambiguitatea este un concept-cheie în poetica modernă. Deși există concepții diferite despre ambiguitatea literară, prefer să ader la definiția clasică a lui William Empson, potrivit căreia orice nuanță verbală care permite reacții alternative la aceeași secvență lingvistică poate fi considerată ambiguă. Acest articol nu urmărește doar să arate că ambiguitatea se poate extinde și asupra numelor literare, ci încearcă să diferențieze diversele tipuri de ambiguitate onimică din textele literare și să afle ce putem învăța din ambiguitatea poetonimică despre procesarea mentală a numelor proprii. CUVINTE-CHEIE: Ambiguitate, ambiguitate onimică, nume literare, cognitivistică. Straipsniai / Articles 111 VOLKER KOHLHEIM În lingvistică există un consens larg cu privire la conceptul de ambiguitate: ambiguitatea este „polisemia unui cuvânt sau a unei unități lingvistice mai ample, descrisă în mod clar” (Bauer 2008: 17). Se face distincție între ambiguitatea lexicală și ambiguitatea structurală. Prima apare la nivelul cuvântului, unde se poate face distincție (nu întotdeauna foarte clară) între omonimie și polisemie. Ambiguitatea structurală apare atunci când o unitate lingvistică complexă, de regulă o propoziție, poate fi interpretată în moduri diferite. În timp ce, în comunicarea obișnuită de zi cu zi, ambiguitatea este rareori observată sau este imediat rezolvată (dezambiguizată), ea joacă un rol important în poetică, devenind chiar un concept-cheie al poeticii moderne; Roman Jakobson vede în ea esența poeticului (Jakobson 1960: 371; Nöth 2000: 451). După cum a constatat Jan Mukařovský (1989), ambiguitatea este atât de esențială pentru opera de artă literară deoarece, deși semnul lingvistic din literatură nu pierde cu totul legătura cu realitatea extraestetică, referința în opera de artă nu se realizează însă cu aceeași claritate ca de obicei în lumea reală (cf. și Kohlheim 2006a: 274–80). Cu toate acestea, conceptul de ambiguitate nu este nici pe departe definit la fel de clar în teoria literară ca în lingvistică. Astfel, în disertația sa dedicată temei ambiguității literare, Shlomith Rimmon dorește să vorbească despre ambiguity numai atunci când două lecturi posibile se exclud reciproc, ca în celebra nuvelă a lui Henry James The Turn of the Screw: fie există fantome la Bly, fie nu există, dar ambele lecturi sunt posibile (Rimmon 1977: 11). În schimb, Abraham Kaplan și Ernst Kris (1948: 417–421) constată cinci tipuri diferite de ambiguitate estetică: disjunctive ambiguity, additive ambiguity, conjunctive ambiguity, integrative ambiguity und projective ambiguity. Și William Empson, care definește ambiguitatea drept o trăsătură esențială a limbajului poetic în cartea sa Seven Types of Ambiguity, pornește de la o definiție largă a conceptului de ambiguitate. El propune să vorbim despre ambiguitate ori de câte ori „orice nuanță verbală, oricât de subtilă, lasă loc unor reacții alternative la una și aceeași secvență lingvistică.”1 Prin „secvență lingvistică”, piece of language, se pot înțelege și numele proprii; de fapt, acestea sunt deosebit de susceptibile la ambiguități și le produc în moduri foarte diferite. Unele dintre aceste moduri de creare a ambiguității nu se deosebesc în opera de artă literară 1 Empson (1966: 1): “I propose to use the word [ambiguity] in an extended sense, and shall think relevant to my subject any verbal nuance, however slight, which gives room for alternative reactions to the same piece of language.” 112 Acta Linguistica Lithuanica LXXII Onymische Ambiguität in der Literatur de modul în care funcționează și în viața reală, în timp ce altele sunt limitate la sfera estetică. În cele ce urmează, vom încerca să sistematizăm diversele tipuri de ambiguitate poetonimică, cu exemple din literatura de limbă germană și engleză. Primul exemplu este cazul în care există incertitudine cu privire la faptul dacă un lexem este folosit ca nume propriu sau (încă) ca substantiv comun. Titlul piesei de Oscar Wilde The Importance of Being Earnest (1893) poate servi drept exemplu în acest sens, însă nu vom continua să analizăm aici acest tip de ambiguitate. O cu totul altă formă de ambiguitate întâlnim în opera lui Richard Wagner Die Meistersinger von Nürnberg. Cavalerul francon Walther von Stolzing tocmai a reușit, după slujba religioasă, să schimbe câteva cuvinte cu Eva, frumoasa fiică a aurarului Pogner. Doica Evei, Magdalene, este extrem de uimită de înțelegerea care s-a înfiripat atât de repede între Eva și Walther, deși cei doi se întâlniseră pentru prima dată abia cu o zi înainte. Eva se justifică astfel (Wagner 1978 [1867]: 404): Tocmai asta mi-a pricinuit o tulburare atât de grabnică: de mult îl vedeam în imagine! Spune, nu s-a apropiat chiar ca David? Magdalene este uluită, căci și ea este îndrăgostită de un David, ucenicul David. „Ai înnebunit? Ca David?” exclamă ea, geloasă. Dar Eva o liniștește: „Ca David din tablou.” Acum Magdalene crede că Eva se referă prin numele David la psalmistul David, pe care maeștrii cântăreți îl venerează drept patron: „Ah! – te referi la regele cu harfa / și barba lungă de pe scutul meșterilor?” Dar Eva, desigur, nu se referă la acest rege David, ci se gândește la eroul tânăr și strălucitor: Nu! Acela care l-a doborât pe Goliat cu piatra, cu sabia la brâu și praștia în mână, cu capul înconjurat de bucle luminoase, așa cum ni l-a pictat maestrul Dürer! Atunci Magdalene, referindu-se din nou la David al ei, răsuflă ușurată: „Ah, David! David!” (Wagner 1978 [1867]: 404; cf. și Kohlheim, Kohlheim 2013). Este evident că avem aici o ambiguitate referențială, întemeiată pe faptul, mult discutat, că un nume ca semn lingvistic, ca „lemă proprială” în terminologia lui Willy Van Langendonck (2007), se poate referi la un număr nelimitat de referenți (cf. Windberger-Heidenkummer 2011). Straipsniai / Articles 113 VOLKER KOHLHEIM Pentru logicianul David Kaplan, numele propriu este, prin urmare, ambiguu în principiu.2 Totuși, iar acest lucru face ca exemplul să fie interesant și din perspectiva filosofiei limbajului, entitatea ficțională Eva se referă aici la o figură istorică din lumea reală, așa cum a fost reprezentată de Dürer, și anume la David biblic, cel care l-a învins pe Goliat. Entitatea ficțională Magdalene, în schimb, raportează inițial lema proprială David la o persoană din lumea ficțională căreia îi aparțin Eva și Magdalene înseși, ucenicul David, pentru ca apoi să constate cu ușurare că este vorba despre persoana istorică a regelui David. Așadar, atribuirea referințelor personajelor ficționale se desfășoară fără probleme atât în interiorul lumii ficționale, cât și dincolo de aceasta — un aspect menționat aici doar în treacăt, fără a putea fi aprofundat.3 Numele proprii pot fi însă ambigue în diverse privințe și prin ele însele, per se. Astfel, nu este întotdeauna clar de la bun început dacă un nume se referă la un purtător de nume de sex masculin sau feminin, dacă este vorba despre o persoană, un animal sau chiar un loc. Deși se discută dacă sensurile categoriale sau presupozițiile aparțin în mod necesar numelui propriu ori dacă sunt doar valori statistice bazate pe experiență, contingente numelui propriu.4 De asemenea, situația diferă aici de la o limbă la alta. Este însă un fapt că scriitorii recurg cu plăcere la ambivalențe de acest fel. Aș dori să vorbesc aici despre ambiguitatea onimică intrinsecă. Este evident că acest tip de ambiguitate nu se limitează la literatură. În literatura germană, prototipul fetei aflate între copilărie și maturitate este Mignon. Dar Mignon nu este, la origine, un nume; este un adjectiv francez substantivizat, care înseamnă aproximativ «dragă» sau «iubit(ă)».5 La fel ca termenul german, împrumutul Mignon putea fi folosit pe vremea lui Goethe pentru persoane de sex masculin și feminin: despre actrița Caroline Jagemann, o cronică din 1800 spunea: „În scurt timp, ea a devenit Mignon a publicului” (Kommentar zu Goethe 1977 [1795/96]: 719). Această denumire ambiguă în privința sexului corespunde pe deplin firii androgine a lui Mignon; când Wilhelm Meister o vede pentru prima dată, „nu se putea hotărî dacă să o ia drept băiat sau fată” (Goethe 1977 [1795/96]: 86). Și Mignon însă răspunde cu perseverență „încercărilor de a-i fixa feminitatea:” 2 Kaplan (1989: 563): „Unlike indexals like ‘I’ proper names really are ambiguous.“ 3 În cadrul teoriei lumilor posibile, „trans-world identity” este tratată, printre alții, de Doležel (1998: 17–18); Ronen (1994: 57–60); Kripke (2013: 81f.). 4 Vgl. hierzu Anderson (2007: 135f.); Van Langendonck (2007: 71f.); Coates (2012: 125–129). 5 Cf. Kommentar zu Goethe (1977 [1795/96]: 719); Schwanke (1992: 354–359). 114 Acta Linguistica Lithuanica LXXII Onymische Ambiguität in der Literatur „Sunt băiat: nu vreau să fiu fată!”” (Wetzel 1989: 329). Ambiguitatea lui Mignon nu privește însă doar sexul, ci și statutul lingvistic al semnului: introdus ca apelativ, Mignon ajunge totuși, pe parcursul acțiunii romanului, să fie ceva asemănător unui nume propriu pentru copil, mai ales că aceasta refuză cu încăpățânare să-și dezvăluie numele adevărat.6 Între timp, Mignon a devenit în germană chiar un prenume feminin consacrat (Seibicke 2000: 327); astfel, cuvântul francez masculin și-a schimbat genul. Și protagonista în vârstă de doisprezece ani din romanul lui Carson McCullers The Member of the Wedding, apărut pentru prima dată în 1946, se află în această fază de tranziție tulburătoare: are părul tuns ca al unui băiat (McCullers 2008: 8) și își dorește, de asemenea, să fie băiat și să poată pleca la război.7 Spre deosebire de Mignon, această „tomboy” are totuși un nume: la început, diminutivul ambiguu în privința sexului Frankie. Și este grăitor că, atunci când se satură uneori de starea ei de tranziție, se satură și de numele ei: „This was the summer when Frankie was sick and tired of being Frankie” (McCullers 2008: 29). În consecință, în partea a II-a a romanului, hotărăște să-și facă de acum înainte cărți de vizită cu numele pompos Miss F. Jasmine Addams, Esq. (McCullers 2008: 61), pentru ca în partea a III-a, la sfârșitul romanului, deziluzionată, dar și maturizată, să fie menționată doar cu prenumele categoric feminin Frances (McCullers 2008: 167 și în mai multe locuri). Numele ambigue în privința sexului sunt mult mai frecvente în engleză decât în germană, unde, în registrul informal, apar de fapt doar ca forme hipocoristice. Totuși, multe dintre aceste nume înclină spre un sex sau celălalt, de exemplu numele Robin, care este mai degrabă masculin. De aceea, industriașul Vic Wilcox din romanul Nice Work de David Lodge se așteaptă tot la un cadru universitar de sex masculin când i se anunță că Robyn Penrose îl va „umbri” în activitatea sa, în cadrul unui proiect academic. Prin urmare, uimirea lui când în fața sa apare o tânără este considerabilă (Lodge 1989: 106f.). Un dicționar de prenume i-a dat lui David Lodge ideea de a construi o scenă comică pornind de la ambiguitatea sexuală a numelui Robin/Robyn; totodată, i s-a părut că numele „androg yne” Robyn se potrivea foarte bine eroinei sale feministe și încrezătoare în sine (Lodge 2011: 38). 6 Goethe (1977 [1795/96]: 522): Mignon a „făcut un jurământ [...] de a nu dezvălui niciunui om viu locuința și obârșia sa.” 7 McCullers (2008: 30f). Der Roman spielt während des Zweiten Weltkriegs in einer Kleinstadt in Georgia/USA. Straipsniai / Articles 115 VOLKER KOHLHEIM Spre deosebire de viața reală, un nume a cărui semnificație lexicală originară este încă recognoscibilă devine automat „vorbitor” în opera literară. Aceasta se explică prin faptul că, în cazul numelui din opera de artă literară, trebuie să presupunem că autorul l-a ales intenționat; el nu îi este atribuit niciodată pur întâmplător purtătorului său. În consecință, întâlnim nume vorbitoare — expresia provine de la Lessing — încă din Antichitate (Birus 1987: 40). Deși numele vorbitor exprimă adesea ceea ce îl caracterizează într-adevăr pe purtătorul său, așa cum se întâmplă cu Squire Allworthy al lui John Fielding din Tom Jones (1749), numele vorbitoare sunt folosite încă de timpuriu și în mod ironic sau antitetic. Astfel, Angelo din Measure for Measure (1604; actul III, 2, 249–254) al lui Shakespeare este orice, numai angelic nu. Tocmai această posibilitate permanentă de utilizare ironică sau antitetică face ca numele vorbitoare să fie ambigue de la bun început, căci numai pe parcursul narațiunii putem afla, în general, dacă un nume transparent din punct de vedere semantic se ridică la înălțimea promisiunii sale. Un exemplu grăitor al acestei ambiguități este Mittler din Wahlverwandtschaften de Goethe: introdus inițial drept un mediator pe deplin reușit,8 el eșuează totuși în cazul lui Eduard și al Charlottei. Dacă aici ambiguitatea numelui vorbitor rămâne în mare măsură intactă, Theodor Fontane, maestru al atribuirii ironice a numelor, tinde să rezolve imediat această ambiguitate onimică sau, de fapt, să nu-i permită să apară deloc. Astfel, consilierul comercial Treibel face următoarea remarcă despre două doamne, la un dineu organizat de el: „Două doamne de la curte; cea corpolentă: doamna maior von Ziegenhals, cea necorpolentă [...]: domnișoara Edwine von Bomst” (Fontane 1969 [1892]: 23). Ironia, spune Roland Barthes (1974: 66), „pornește întotdeauna dintr-un loc sigur”. Aici, acesta este dat de afirmația categorică referitoare la corpolența celor două doamne. Și nu se oprește aici: Treibel stăruie asupra bustului considerabil al doamnei Ziegenhals și filozofează: „De altfel, acestea sunt jocurile de cuvinte glumețe care înseninează viața. Klopstock a fost poet, iar un altul, pe care l-am cunoscut personal, se numea Griepenkerl” (Fontane 1969 [1892]: 24). Ar trebui adăugat că von Bomst își produce efectul sugestiv nu ca nume propriu-zis vorbitor, ci ca nume cu simbolism fonic.9 Tot în Frau Jenny Treibel întâlnim guvernanta Fräulein Honig, despre care se spune imediat că 8 Goethe (1977 [1809]: 255): „Solange er im Dienste war, hatte sich kein Ehepaar scheiden lassen [...].“ 9 Man vergleiche hierzu auch Demetz (1964: 194). 116 Acta Linguistica Lithuanica LXXII Onymische Ambiguität in der Literatur „trăsăturile ei aspre păreau un protest împotriva numelui său.”10 De îndată ce intră în joc ironia, nu mai este loc pentru ambiguitate. Acest lucru este valabil și pentru numele din opera de artă literară. Dacă în aceste cazuri semantica lor prenominală este cea care face numele să „vorbească”, un nume poate atrage atenția și asupra unor trăsături ascunse sau contradictorii ale purtătorului său prin faptul că a fost purtat anterior de persoane cunoscute, fie că acestea sunt personalități din realitatea extratextuală, fie personaje literare.11 Aici, numele își dobândește semnificația prin referințele intertextuale care îi sunt inerente. Acest lucru nu se întâmplă întotdeauna într-un mod atât de evident ca în cazul maistrului mecanic social-democrat și sindicalizat Napoleon Fischer din romanul Der Untertan al lui Heinrich Mann, nume care îl face, desigur, pe cititor să se întrebe imediat dacă acesta se ridică la înălțimea pretențiilor sugerate de nume. Fontane procedează mult mai discret în Irrungen, Wirrungen, a cărui protagonistă poartă numele Lene, forma scurtă a numelui biblic Maria Magdalena, un nume care oscilează între păcat și sfințenie. În romanul Unruhige Gäste al lui Wilhelm Raabe, ambiguitatea intertextuală inerentă numelui Phöbe devine chiar relevantă pentru acțiune: când tânărul student Veit von Bielow aude pentru prima dată prenumele feminin Phöbe în mansarda unui coleg, acesta îi sună „doar a greacă luminoasă și încântătoare”, așa că îl strigă „cu veselie către semiluna de deasupra acoperișurilor, în noaptea de primăvară germană” (Raabe 1961 [1885]: 190). În contextul „elenic”, numele Phöbe trimite la Phoibos Apollon (Böschenstein 1986: 28, Anm. 55), dar și la zeița virgină a lunii Artemis, care poartă și supranumele Phöbe sau Cea strălucitoare (Lensing 1988: 162). Aluzia la „semilună” din textul lui Raabe nu poate trece neobservată. Însă când Veit von Bielow, ajuns în pragul morții la sfârșitul romanului, nu în ultimul rând din cauza legăturii sale cu Phöbe, o invocă pe neașteptate într-o scrisoare pe zeița „Persephoneia [...]” (Raabe 1961 [1885]: 333), „zeița lumii de dincolo, al cărei nume este readus etimologic la lună și care este adesea alăturată lui Artemis ca însoțitoare de joacă” (Lensing 1988:162), aceste trimiteri mitologice și onimice fac evidentă tema lui Eros și Thanatos, pe care autorul o relegase în subtext (Lensing 1988: 163). Tema este aici reprimată și tabuizată în măsura în care referința mitologică a numelui Phöbe este imediat înlocuită în textul manifest în favoarea unei alte referințe, și anume biblice 10 Fontane (1969 [1892]: 33). Terminologisch herrscht hinsichtlich derartiger Namen noch Unsicherheit. Hengst/Sobanski (2000) sprechen hier von „konträren Namen“, Hengst/Vasil’eva (2007: 151) vom lying name. Das Entstehen von Komik durch derartige Namen erklärt Pohl (2005) mittels kognitivistischer Konzepte. 11 Die literarische Onomastik spricht hier von „verkörperten Namen“; vgl. Birus (1987: 45). Straipsniai / Articles 117 VOLKER KOHLHEIM întrucât Phöbe este și numele acelei „slujitoare a comunității din Chencrea”, pe care apostolul Pavel o recomandă comunității romane drept „sora noastră”, probabil ca purtătoare a scrisorii sale (Rom 16.1; Raabe 1961 [1885]: 190). De aceea, unii interpreți o văd pe Phöbe cu totul ca „sora”: „Îndatoririle lui Phöbe în casa fratelui ei de sânge sunt îndatoriri de soră, iar «de soră» sunt și sarcinile sale în sat.”12 În cele din urmă însă, ambiguitatea numelui ei, între referințele greco-mitologice și cele creștine, reflectă contradicțiile interioare ale unui personaj care, după cum a spus unul dintre cei mai buni cunoscători contemporani ai operei lui Raabe, „is not an easy character to read” (Sammons 1987: 246). Începând aproximativ din secolele al XIV-lea/al XV-lea, în Germania, dar și în Anglia, prenumele și numele de familie alcătuiesc „numele complet” al unei persoane.13 Există numeroase nume de familie germane, dar și englezești, formate din prenume fără nicio modificare formală, precum Friedrich, Lukas, Werner.14 Ambiguitatea cauzată de lipsa unui marcaj care să indice numele de familie este exploatată, de exemplu, de scriitorul Bodo Kirchhoff la începutul romanului său Infanta, a cărui acțiune se petrece în Filipine: „Germanul [...] s-a prezentat brusc drept Lukas. «Mister Lukas Kurt?» — «Mister Kurt Lukas.» — «Atunci prenumele dumneavoastră era pe etichetă.» — «Cineva s-a înșelat. Ca și dumneavoastră»” (Kirchhoff 1990: 7). Însă, datorită celor două componente ale numelui complet, autorului i se oferă și alte posibilități de ambiguitate onimică, mai importante pentru text, care pot deveni productive din punct de vedere literar, de pildă atunci când prenumele și numele de familie contrastează într-un fel sau altul. Exemplul prin excelență al unui astfel de nume „frânt” (Presch 2002: 3f. und passim) sau „antitetic” (Demetz 1964: 197–201) este Tonio Kröger (1903) al lui Thomas Mann. Aici, antiteza dintre cele două componente ale numelui se bazează pe marcarea geografic-lingvistică a lui Tonio ca nume romanic, așadar „sudic”, și a lui Kröger ca nume german de jos, așadar „nordic”.15 Luate împreună, numele astfel marcate creează o ambiguitate constitutivă pentru caracterul conflictual al protagonistului nuvelei lui Mann. Dar Thomas Mann nu este nicidecum primul care folosește acest procedeu stilistic onimic; el îl urmează îndeaproape pe Theodor Fontane, care în Effi Briest descrie un „[...] micuț, cu umerii strâmbi și aproape deja 12 Höhler (1969: 131). Signifikanterweise tritt Phebe auch als Schwester Holden Caulfields in J. D. Salingers Roman The Catcher in the Rye (1951) auf. 13 Der Terminus nach Seibicke (2008: 10, 14f.). 14 Vgl. zur Entstehung dieser Familiennamen Kohlheim (2000). 15 Nach Birus (1987: 45) handelt es sich hierbei um „klassifizierende“ Namen. 118 Acta Linguistica Lithuanica LXXII Onymische Ambiguität in der Literatur un domn aproape contopit cu natura, care avea totodată ceva atât de distins […]», numele Alonzo Gieshübler. Fontane adoră, la fel ca, de altfel, Thomas Mann, să-și pună personajele să comenteze numele neobișnuite, iar Effi, când îi este prezentat farmacistul Alonzo Gieshübler, spune pe bună dreptate: „Și apoi văd de îndată și că sunteți altfel decât ceilalți. […] Poate că și numele contribuie în cazul dumneavoastră. Aceasta a fost întotdeauna una dintre afirmațiile preferate ale bătrânului nostru pastor Niemeyer; îi plăcea să spună că numele, mai ales numele de botez, are ceva misterios și determinant, iar Alonzo Gieshübler, după părerea mea, deschide în fața cuiva o lume cu totul nouă; da, aproape aș îndrăzni să spun că Alonzo este un nume romantic, un nume de prețioasă.” — „Da, prea grațioasă doamnă”, îi răspunde Gieshübler, „ați nimerit-o” (Fontane 1969 [1895]: 64f.). „Numele de prețioasă” Alonzo trimite la Spania, de unde provine într-adevăr mama lui Gieshübler, și, astfel, la caracterul de Don Quijote al acestui personaj, care ar prefera să „lupte și să moară” pentru Effi „ca Cidul sau ca un alt Campeador” (Fontane 1969 [1895]: 66), în timp ce numele de familie, care amintește de o apă minerală boemă (Demetz 1964: 199), reprezintă latura burgheză a acestui farmacist, mândru și de faptul că familia Gieshübler este de „patru generații, o sută de ani întregi” o familie de farmaciști stabilită în localitate (Fontane 1969 [1895]: 65; a se vedea și Demetz 1964: 199). Alonzo Gieshübler acceptă ambiguitatea numelui său și o valorifică în mod rodnic. Cu totul altfel stau lucrurile în cazul profesorului de muzică și compozitorului Niels Wrschowitz din ultimul roman al lui Fontane, Der Stechlin. Niels Wrschowitz suferă atât de mult din cauza numelui său antitetic, încât „a ajuns doctor dintr-un soi de disperare” (Fontane 1969 [1899]: 130). Căci nu este vorba în primul rând, așa cum ne-am putea aștepta, de opoziția lingvistică și geografică a numelui său complet, alcătuit dintr-un element danez și unul ceh,16 ci de o aversiune față de prenumele Niels, explicabilă numai prin biografia sa individuală; îl purta și compozitorul danez Niels Gade, pe care îl disprețuia. „Niels Gade”, spune Fontane, „era pentru el întruchiparea a tot ce este banal și lipsit de importanță […], așa că i-a venit ideea să-și camufleze prenumele de pe cartea de vizită printr-un titlu de doctor” (Fontane 1969 [1899]: 131f.). Și aici devine limpede că Fontane tinde să rezolve cât mai curând ambiguitățile onimice în favoarea unei univocități de un fel sau altul. Totuși, nici Fontane nu este primul care exploatează în mod productiv ambiguitatea numelui complet al unuia dintre personajele sale. Printre predecesori trebuie menționat mai ales Jean Paul, care, în romanul său din 1809 Des Feldpredigers 16 Demetz (1964: 200): „Wrschowitz war zur Zeit Fontanes das Wedding des tschechischen Prag“. Straipsniai / Articles 119 VOLKER KOHLHEIM Schmelzle Reise nach Flätz exprimă cu justețe conflictul interior al protagonistului prin ambiguitatea numelui său complet, și anume Attila Schmelzle. Spre deosebire de personajul istoric al conducătorului hunilor, pe care îl asociem inevitabil cu numele Attila, acest predicator militar se remarcă printr-o teamă exagerată, trăsătură de caracter exprimată și codificată în numele său de familie Schmelzle în mai multe feluri: dacă numele Schmelzle evocă, prin simbolismul său fonetic și prin asemănarea cu substantivul comun Schmalz, imaginea unei firi moi, această impresie este și mai puternică datorită terminației diminutivale -le, care, din punct de vedere al geografiei lingvistice, este caracteristică dialectului șvab și pare diminutivală cel puțin pentru cei care nu sunt șvabi. El însuși este, firește, de părere că „spiritul nașului numelui de botez Attila a intrat în el mai mult decât se cuvine” (Jean Paul 1987 [1809]:16). Această concepție este relativizată, la rândul ei, de tânăra și energica sa soție Teutoberga, „buna lui nevastă Bergelchen” (Jean Paul 1987 [1809]: 22), cum îi spune el însuși, în timp ce ea îl numește „dragul ei Attel” (Jean Paul 1987 [1809]: 24) sau „prea bunul ei Attelchen” (Jean Paul 1987 [1809]: 58). Aceste variații și jocuri de nume nu trebuie însă să ascundă faptul că, sub masca comicului, în persoana lui Attila Schmelzle se desfășoară un conflict interior, în ultimă instanță tragic, între aspirație și realitate, exprimat limpede încă de ambiguitatea numelui său (a se vedea și Kohlheim 2006b: 441–445). După ce s-a arătat că ambiguitatea poetonimică este un mijloc esențial de construcție literară, în încheiere trebuie să ne întrebăm ce dezvăluie posibilitatea de a recurge la ambiguitatea onimică despre natura numelui propriu și despre procesarea sa cognitivă. „Aliați prețioși”, explică Freud la un moment dat, „sunt însă poeții”, căci „în psihologie […] ei ne sunt cu mult înainte, nouă, oamenilor obișnuiți […]” (Freud 2010: 9). Se poate presupune că ei ne pot oferi lămuriri nu numai despre stări psihice, ci și despre cogniție. Mai întâi, exemple precum Frau Majorin von Ziegenhals și Fräulein Edwine von Bomst arată limpede cum personajul literar se constituie, de fapt, în creierul cititorului prin simpla menționare a numelor proprii (a se vedea Kohlheim 2007); nu trebuie să știm nimic altceva despre aceste două doamne și, cu toate acestea, ne formăm o imagine destul de concretă despre ele. Deși Fontane se străduiește să răstoarne conceptele despre slaba Majorin von Ziegenhals și corpolenta Fräulein von Bomst, concepte care se formează inițial, probabil, în creierul tuturor cititorilor, reușește acest lucru doar cu greu sau deloc; fiecare cititor al romanului poate face singur acest test. Faptul că imaginea unei Majorin von Ziegenhals slabe se fixează atât de repede și de ferm în creier, chiar împotriva textului lui Fontane, se datorează faptului că, după cum arată direcția de cercetare cognitivistă a embodied cognition 120 Acta Linguistica Lithuanica LXXII Onymische Ambiguität in der Literatur a descoperit că, în procesarea cognitivă a denumirilor de animale, se activează cu precădere ariile vizuale ale creierului și se simulează imagini prototipice ale animalelor menționate (Rickheit, Weiss, Eikmeyer 2010: 110). După cum a arătat Inge Pohl, comicul intenționat de Fontane ia naștere aici din opoziția dintre așteptarea receptorului, determinată cultural („lumea experienței 1”), potrivit căreia un nume grăitor este pe măsura promisiunii sale, și lumea textuală concepută în mod contrar („lumea experienței 2”): „Receptorul trebuie să infereze o lume a experienței 2 conflictuală și neașteptată” (Pohl 2005: 415). Autorii știu, de asemenea, că în creierul cititorilor lor, de îndată ce este menționat un nume, se formează o idee despre faptul că este vorba despre o persoană de sex feminin sau masculin. Oricum, urmându-l pe Van Langendonck (2013: 104f.), ei iau în calcul aceste semnificații categoriale ale numelor proprii, stocate în memoria semantică (după Tulving 2002) a cititorilor lor, și exploatează efectele de surpriză atunci când un nume nu corespunde tiparului prototipic, așa cum face David Lodge cu personajul său feminin Robyn. La menționarea unor nume precum Alonzo Gieshübler, Niels Wrschowitz sau Attila Schmelzle, sunt activate, la rândul lor, cunoștințe enciclopedice stocate în memoria semantică a cititorilor (Rickheit, Weiss, Eikmeyer 2010: 36f.), fie că sunt de natură tipologică și geografică, precum în cazul primelor două nume, fie de natură istorică, precum în cazul lui Attila Schmelzle. LITERATURĂ TEXTE LITERARE Fontane Theodor 1969 [1892]: Frau Jenny Treibel. – Nymphenburger Fontane-Ausgabe 11. München: Nymphenburger. Fontane Theodor 1969 [1895]: Effi Briest. – Nymphenburger Fontane-Ausgabe 12. München: Nymphenburger. Fontane Theodor 1969 [1899]: Der Stechlin. – Nymphenburger Fontane-Ausgabe 13. München: Nymphenburger. Goethe Johann Wolfgang von 1977 [1795/96]: Wilhelm Meisters Lehrjahre. – Goethes Werke VII. 9., Aufl., hrsg. von E. Trunz. München: C. H. Beck. Goethe Johann Wolfgang von 1977 [1809]: Die Wahlverwandtschaften. Ein Roman. – Goethes Werke VI. 9., Aufl., hrsg. von Erich Trunz. München: C. H. Beck. Jean Paul 1987 [1809]: Des Feldpredigers Schmelzle Reise nach Flätz. – Jean Paul, Sämtliche Werke, Abt. I, Bd. 6, 4., Aufl., hrsg. von Norbert Miller. München: Hanser. Kirchhoff Bodo 1990: Infanta. Frankfurt a. Main: Suhrkamp. Straipsniai / Articles 121 VOLKER KOHLHEIM Lodge David 1989: Nice Work. London: Penguin. McCullers Carson 2008 [1946]: The Member of the Wedding. London: Penguin. Raabe Wilhelm 1961 [1885]: Unruhige Gäste. Ein Roman aus dem Säkulum. – W. Raabe. Sämtliche Werke 16. Göttingen: Vandenhoeck & Ruprecht. Wagner Richard 1978 [1867]: Die Meistersinger von Nürnberg. – R. Wagner. Die Musikdramen. München: Deutscher Taschenbuchverlag, 399–503. LITERATURĂ SUPLIMENTARĂ Anderson John M. 2007: The Grammar of Names. Oxford: Oxford University Press. Barthes Roland 1974: Die Lust am Text. Aus dem Französischen von Traugott König. Frankfurt am Main: Suhrkamp. Bauer Matthias 2008: Ambiguität. – Metzler Lexikon Literatur- und Kulturtheorie. Ansätze – Personen – Grundbegriffe, hrsg. von A. Nünning. 4. Aufl. Stuttgart, Weimar: Metzler, 17. Birus Hendrik 1987: Vorschlag zu einer Typologie literarischer Namen. – LiLi. Zeitschrift für Literaturwissenschaft und Linguistik 17(67), 38–51. Böschenstein Renate 1986: Mythologie zur Bürgerzeit. Raabe – Wagner – Fontane. – Jahrbuch der Raabe-Gesellschaft, 7–34. Coates Richard 2012: Eight Issues in the Pragmatic Theory of Properhood. – Acta Linguistica Lithuanica 66, 119–140. Demetz Peter 1964: Formen des Realismus: Theodore Fontane. Kritische Untersuchungen. München: Hanser. Doležel Lubomír 1998: Heterocosmica. Fiction and Possible Worlds. Baltimore, London: John Hopkins University Press. Empson William 1966: Seven Types of Ambiguity. New York: New Directions. Freud Sigmund 2010: Der Wahn und die Träume in W. Jensens „Gradiva“. – Sigmund Freud: „Der Dichter und das Phantasieren“, hrsg. von O. Jahraus. Schriften zur Kunst und Kultur, Stuttgart: Reclam, 7–100. Hengst Karlheinz, Sobanski Ines 2000: Eigennamen als Strukturelemente im literarischen Text. – English in the Modern World. Festschrift for Hartmut Breitkreuz on the Occasion of his Sixtieth Birthday (= Foreign Language Studies 5). Frankfurt a. Main: Peter Lang, 79–101. 122 Acta Linguistica Lithuanica LXXII Onymische Ambiguität in der Literatur Hengst Karlheinz, Vasil’eva Natalia 2007: Naming in Texts. Literary Onomastics as Integration in Text Linguistics. – Nominalization, Nomination and Naming, ed. by Ch. Todenhagen, W. Thiele. Tübingen: Stauffenburg, 145–156. Höhler Gertrud 1969: Unruhige Gäste. Das Bibelzitat in Wilhelm Raabes Roman (= Abhandlungen zur Kunst-, Musik- und Literaturwissenschaft 85). Bonn: Bouvier u. Co. Jakobson Roman 1960: Linguistics and Poetics. – Style in Language, ed. by Th. A. Sebeok. Cambridge, Mass.: MIT Press, 350–377. Kaplan Abraham, Kris Ernst 1948: Esthetic Ambiguity. – Philosophy and Phenomenological Research 8, 415–435. Kaplan David 1989: Demonstratives. – Themes from Kaplan, ed. by J. Almog, J. Perry, H. Wettstein. Oxford: Oxford University Press, 481–563. Kohlheim Rosa, Kohlheim Volker 2013: Namen und Namengebung bei Richard Wagner. – Beiträge zur Namenforschung: Neue Folge 48, 445–462. Kohlheim Volker 2000: Ein Typ onomastischer Ambiguität: Familiennamen aus Rufnamen. – Onomastik. Akten des 18. Internationalen Kongresses für Namenforschung. Trier, 12.-17. April 1993, Bd. 2, hrsg. von D. Kremer, R. Šrámek. Tübingen: Max Niemeyer, 64–76. Kohlheim Volker 2006a: Jan Mukařovský und die literarische Onomastik. Versuch einer Grundlegung. – Acta onomastica 47, 274–280. Kohlheim Volker 2006b: Der Eigenname bei Jean Paul: Seine Funktion, seine Problematik. – Beiträge zur Namenforschung: Neue Folge 41, 439–466. Kohlheim Volker 2007: Die literarische Figur und ihr Name. – Namenkundliche Informationen 91/92, 97–127. Kripke Saul 2013: Reference and Existence. The John Locke Lectures. New York: Oxford University Press. Lensing Leo A. 1988: Naturalismus, Religion und Sexualität. Zur Frage der Auseinandersetzung mit Zola in Wilhelm Raabes „Unruhige Gäste“. – Jahrbuch der Raabe-Gesellschaft, 145–167. Lodge David 2011: The Art of Fiction. London: Vintage. Mukařovský Jan 1989: Die Bedeutung der Ästhetik. – Kunst, Poetik, Semiotik, übersetzt von E. e W. Annuß. Frankfurt a. Main: Suhrkamp, 59–75. Nöth Winfried 2000: Handbuch der Semiotik. Stuttgart, Weimar: Metzler. Straipsniai / Articles 123 VOLKER KOHLHEIM Pohl Inge 2005: Anthroponyme – Konstituenten der Literarizität poetischer Texte. – Texte. Spielräume interpretativer Näherung (= Landauer Schriften zur Kommunikations- und Kulturwissenschaft 5), hrsg. von S. Merten, I. Pohl. Landau: Knecht, 411–427. Presch Gunter 2002: Namen in Konfliktfeldern. Wie Widersprüche in Eigennamen einwandern (= Tübinger Beiträge zur Linguistik 460). Tübingen: G. Narr. Rickheit Gert, Weiss Sabine, Eikmeyer Hans-Jürgen 2010: Kognitive Linguistik. Theorien, Modelle, Methoden. Tübingen, Basel: A. Francke. Rimmon Shlomith 1977: The Concept of Ambiguity – the Example of James. Chicago, London: The University of Chicago Press. Ronen Ruth 1994: Possible Worlds in Literary Theory. Cambridge: Cambridge University Press. Sammons Jeffrey L. 1987: Wilhelm Raabe. The Fiction of the Alternative Community. Princeton, N. J.: Princeton University Press. Schwanke Martina 1992: Name und Namengebung bei Goethe. Computergestützte Studien zu epischen Werken (= Beiträge zur Namenforschung: Neue Folge, Beiheft 38). Heidelberg: C. Winter. Seibicke Wilfried 2000: Historisches Deutsches Vornamenbuch 3: L–Sa. Berlin, New York: de Gruyter. Seibicke Wilfried 2008: Die Personennamen im Deutschen. Berlin, New York: de Gruyter. Tulving Endel 2002: Episodic Memory: From Mind to Brain, – Annual Reviews in Psychology 53, 1–25. Van Langendonck Willy 2007: Theory and Typology of Proper Names. Berlin, New York: Mouton de Gruyter. Van Langendonck Willy 2013: A Semantic-Pragmatic Theory of Proper Names. – Acta Linguistica Lithuanica 69, 99–127. Wetzel Michael 1989: Le Nom/n de Mignon. – Der Schein des Schönen, hrsg. von D. Kamper, Ch. Wulf. Göttingen: Steidl, 380–410. Windberger-Heidenkummer Erika 2011: Onymische Monovalen z und Klassenbildung. Ein onomastisches Problem und seine methodischen Folgen. – Methoden der Namenforschung. Methodologie, Methodik und Praxis, hrsg. von A. Ziegler, E. Windberger-Heidenkummer. Berlin: Akademie-Verlag, 29–46. 124 Acta Linguistica Lithuanica LXXII Onymische Ambiguität in der Literatur Ambiguitatea onimică în literatură R E Z U M A T Ambiguitatea semantică este un concept esențial al poeticii moderne. Dintre numeroasele concepții diferite despre ambiguitatea semantică în literatură, acest articol se bazează pe definiția clasică a acestui fenomen formulată de William Empson. Potrivit acesteia, orice segment lingvistic care presupune o percepere diferită a informației exprimate trebuie considerat ambiguu. Scopul acestui articol este nu numai de a stabili legătura dintre ambiguitatea semantică și numele literare, ci și de a identifica diversele variații semantice ale onimelor întâlnite în operele de ficțiune. De asemenea, este analizată influența ambiguității semantice poetice asupra particularităților utilizării numelor proprii. Primit la 18 ianuarie 2015. V O L K E R K O H L H E I M Schlosshof Birken 11, D–95447 Bayreuth, Deutschland [email protected] Straipsniai / Articles 125