COMPLICITATEA ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT

LEGEA ŞI VIAŢA Publicaţie ştiinţifico-practică 164 aprilie-iunie 2025 LAW AND LIFE Scientific-practical publication April-June 2025 CZU: 343.237 COMPLICITATEA ÎN DREPTUL PENAL COMPARAT Abstract: Cercetarea aspectului complicității penale examinează una dintre cele mai complexe instituții ale dreptului penal – participația infracțională, cu accentul pus pe formula complicității, analizată din perspectivă comparativă în diferite sisteme de drept. Scopul studiului constă în identificarea convergențelor și divergențelor conceptuale, terminologice și normative dintre legislațiile penale ale Republicii Moldova, României, Germaniei, Spaniei, Olandei, Federației Ruse și Statelor Unite ale Americii. Obiectivul principal este determinarea modului în care fiecare sistem definește, delimitează și sancționează contribuția persoanelor care, fără a fi autori direcți, facilitează comiterea unei infracțiuni. Metodologia cercetării s-a bazat pe metodele comparativă, istorică și analitică. Prin metoda comparativă s-au evidențiat asemănările și diferențele în definirea complicității, în timp ce metoda istorică a permis surprinderea evoluției reglementărilor și a influențelor doctrinare reciproce. Analiza s-a raportat și la jurisprudența națională și internațională, inclusiv la decizii relevante ale Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova și la referințe din Model Penal Code (SUA, 1962), care oferă o viziune modernă asupra răspunderii bazate pe cunoaștere („knowledge-based liability”). Rezultatele cercetării relevă că, deși principiile fundamentale privind complicitatea - precum cel al accesorietății și al intenționalității - se regăsesc în majoritatea legislațiilor analizate, aplicarea lor diferă semnificativ în practică. În unele sisteme, precum cel spaniol sau german, complicitatea este detaliat normată prin articole distincte, în timp ce în altele, cum ar fi cel american, abordarea este mai flexibilă și orientată spre circumstanțele faptice ale cauzei. Studiul concluzionează că armonizarea conceptelor și clarificarea limitelor între formele de participație penală contribuie la o aplicare mai echitabilă a legii și la o protejare mai eficientă a valorilor fundamentale ale statului de drept. Cuvinte-cheie: complicitate, autor, infracțiune, coautor, instigator, complice, participație, făptuitor, organizator. 1 Conferențiaruniversitar,doctorîndrept,Catedra„Procedurăpenală,criminalisticăşisecuritateinformațională”,Academia„ŞtefancelMare”aMAIalRepubliciiMoldova(ROR:https://ror.org/036kvxa54); e-mail:[email protected],ORCID:0000-0002-4865-421X,e-mail:[email protected] Andrei PÂNTEA 1 [email protected] DOI: https://doi.org/10.5281/zenodo.17627963 LEGEA ŞI VIAŢA Publicaţie ştiinţifico-practică165 aprilie-iunie 2025 LAW AND LIFE Scientific-practical publication April-June 2025 COMPLICITY IN COMPARATIVE CRIMINAL LAW Abstract: The research on the aspect of criminal complicity in law examines one of the most complex institutions of criminal law — criminal participation — with a particular focus on the figure of complicity, analyzed from a comparative perspective across different legal systems. The purpose of the study is to identify the conceptual, terminological, and normative convergences and divergences among the criminal legislations of the Republic of Moldova, Romania, Germany, Spain, the Netherlands, the Russian Federation, and the United States of America. The main objective is to determine how each system defines, distinguishes, and sanctions the contribution of persons who, without being direct perpetrators, facilitate the commission of an offense. The research methodology is based on comparative, historical, and analytical methods. The comparative method highlights the similarities and differences in the definition of complicity, while the historical method allows tracing the evolution of regulations and the reciprocal doctrinal influences. The analysis also refers to national and international jurisprudence, including relevant decisions of the Supreme Court of Justice of the Republic of Moldova and references from the Model Penal Code (USA, 1962), which provides a modern perspective on knowledge-based liability. The findings reveal that, although the fundamental principles governing complicity — such as the principles of accessory and intent — are present in most of the analyzed legislations, their practical application differs considerably. In some systems, such as the Spanish or German ones, complicity is detailed through specific legal provisions, whereas in others, like the American system, the approach is more flexible and fact-oriented. The study concludes that harmonizing the concepts and clarifying the boundaries between forms of criminal participation contribute to a fairer application of the law and to more effective protection of the fundamental values of the rule of law. Keywords: complicity, author, criminal offence, co-author, instigator, accomplice, participation, offender, organizer. INTRODUCERE Instituția complicității ocupă un loc central în teoria răspunderii penale, oferind un cadru juridic pentru sancționarea persoanelor care, fără a fi autori principali ai unei infracțiuni, contribuie în mod semnificativ la realizarea acesteia. De-a lungul timpului, diversitatea sistemelor de drept și a tradițiilor juridice a condus la dezvoltări conceptuale distincte în ceea ce privește condițiile, formele și limitele răspunderii pentru complicitate. În practica juridică, se observă frecvent dificultăți de calificare corectă a faptelor infracționale, atât în ceea ce privește identificarea elementelor constitutive ale laturii obiective și subiective, cât și în atribuirea adecvată a statutului juridic al făptuitorului pe parcursul urmăririi penale, în conformitate cu prevederile art. 42 Cod Penal al Republicii Moldova. De exemplu, în Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție nr. 14 din 21 decembrie 2009, s-a menționat că organele de urmărire penală confundă adesea coautoratul cu complicitatea, calificând drept coautori persoane care doar au oferit sprijin material sau moral autorului principal.1 Într-o altă cauză, examinată de Curtea de Apel Chișinău (dosar nr. 1-78/2021), instanța a reținut că inculpatul nu a participat direct la executarea infracțiunii, ci doar a asigurat transportul autorului la locul faptei, fapt ce constituie complicitate la furt, nu coautorat. Totodată, în Decizia Curții Supreme de Justiție nr. 46/2017, s-a subliniat necesitatea delimitării complicității de favorizarea infractorului, deoarece sprijinul acordat ulterior comiterii faptei nu mai are caracter de participație 1 Hotărârea Plenului Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova nr. 14 din 21 decembrie 2009 „Cu privire la aplicarea legislației ce reglementează participația la infracțiune”, Buletinul Curții Supreme de Justiție a Republicii Moldova, 2009. LEGEA ŞI VIAŢA Publicaţie ştiinţifico-practică 166 aprilie-iunie 2025 LAW AND LIFE Scientific-practical publication April-June 2025 penală. Aceste exemple confirmă că practica judiciară pune accent pe analiza detaliată a rolului concret al fiecărui participant, pentru a asigura o încadrare juridică exactă și o aplicare proporțională a răspunderii penale. Aceste deficiențe derivă din rolurile distincte ale participanților implicați în pregătirea, planificarea și săvârșirea unei infracțiuni, precum și din percepția subiectivă asupra situațiilor ce pot fi încadrate drept participație simplă, participație complexă sau forme de criminalitate organizată. Calitatea formulării unei acuzații, inclusiv atribuirea corectă a rolului fiecărui participant la săvârșirea unei infracțiuni, reprezintă una dintre principalele responsabilități ale organelor de urmărire penală, cum ar fi ofițerii de urmărire penală și procurorii. Această activitate este condiționată de nivelul de pregătire profesională a acestor practicieni și se concretizează, de regulă, prin emiterea actelor procedurale specifice, cum ar fi ordonanțele de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit sau învinuit. Pe lângă valoarea teoretică, o astfel de analiză are și o semnificație practică importantă, în special în contextul creșterii interacțiunilor juridice transnaționale, al cooperării judiciare internaționale și al necesității armonizării reglementărilor naționale cu standardele internaționale în materie penală. Prin evidențierea abordărilor doctrinare și jurisprudențiale din mai multe jurisdicții, studiul urmărește să contribuie la o înțelegere mai nuanțată și mai coerentă a complicității, ca formă distinctă de participare penală. Instituția complicității își menține o actualitate juridică și practică remarcabilă în contextul evoluțiilor recente din societate, criminalitate și jurisprudență. Departe de a fi o noțiune teoretică rigidă, complicitatea este din ce în ce mai frecvent invocată și analizată în cauze penale complexe, în special în domenii precum criminalitatea organizată, terorismul, corupția, infracțiunile economico-financiare și criminalitatea informatică. Această instituție reprezintă un element clasic al dreptului penal, dar în același timp păstrează o relevanță deosebită în contextul actual, caracterizat prin dinamism și diversitate a formelor de criminalitate. Ea urmărește ca răspunderea penală să nu vizeze exclusiv autorii direcți ai infracțiunilor, ci și persoanele care, prin sprijin, înlesnire sau printro atitudine pasivă dar conștientă, contribuie la realizarea faptelor penale. Prin urmare, instituția complicității rămâne un instrument esențial pentru protejarea valorilor fundamentale ale statului de drept și pentru asigurarea unei justiții penale echitabile. Relevanța unei asemenea calificări juridice derivă din influența sa directă asupra evoluției procesului penal și asupra soluției pronunțate de instanța de judecată. În același timp, întregul demers trebuie să se desfășoare cu respectarea principiului echității, consacrat de articolul 6 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care garantează dreptul fiecărei persoane la un proces echitabil. Conform legislației Republicii Moldova, „participația reprezintă cooperarea intenționată a două sau mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni intenționate.”2. METODEŞIMATERIALEAPLICATE Pentru realizarea acestui studiu comparativ privind instituția complicității în dreptul penal, au fost utilizate o serie de metode de cercetare specifice științelor juridice, cu scopul de a oferi o analiză riguroasă, contextualizată și relevantă din punct de vedere 2 Cod Penal al Republicii Moldova, Nr. 985 din 18-04-2002. LP220 din 31.07.23, MO318-321/18.08.23 art.560; în vigoare 18.08.23. Art. 41 Disponibilă: https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=121991&lang=ro [accesat: 21.06.2025]. LEGEA ŞI VIAŢA Publicaţie ştiinţifico-practică167 aprilie-iunie 2025 LAW AND LIFE Scientific-practical publication April-June 2025 teoretic și practic. Prin aplicarea metodei comparative s-a urmărit evidențierea elementelor esențiale și a diferențelor de concepție dintre aceste sisteme juridice, analizându-se atât cadrul normativ, cât și modul în care dispozițiile legale sunt interpretate în practica judiciară. De asemenea, a fost aplicată metoda interpretativă, având drept scop interpretarea dispozițiilor legale din Codurile penale selectate, în vederea clarificării conceptului de complicitate și a rolului său în teoria răspunderii penale. Materialele utilizate includ texte legislative, lucrări doctrinare de referință în domeniul dreptului penal național și internațional, precum și jurisprudența relevantă a instanțelor naționale și a celor internaționale, cum ar fi Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Metoda istorică este utilizată pentru a examina evoluția reglementărilor penale referitoare la complicitate, permițând evidențierea influențelor culturale și juridice care au modelat conceptul de participație penală în diverse sisteme de drept. Aplicarea combinată a metodelor de cercetare comparativă, doctrinară, normativă și jurisprudențială a permis realizarea unei analize riguroase și echilibrate a instituției complicității în dreptul penal. Metoda comparativă s-a dovedit esențială pentru înțelegerea diferențelor conceptuale și funcționale dintre sistemele de drept analizate, relevând atât divergențele de abordare, cât și tendințele de convergență în materia participației penale. Analiza normativă și doctrinară a permis identificarea fundamentelor teoretice ale complicității și clarificarea aspectelor controversate, în timp ce studiul jurisprudențial a oferit o imagine fidelă asupra aplicării concrete a acestor norme și asupra modului în care instanțele interpretează și nuanțează limitele răspunderii complicei. Selecția atentă a materialelor – legislație, doctrină de specialitate și hotărâri judecătorești – a asigurat o bază solidă pentru susținerea concluziilor formulate în cadrul lucrării. De asemenea, utilizarea unei metodologii variate a contribuit la evitarea unei abordări unilaterale, permițând integrarea diferitelor perspective asupra instituției analizate. În ansamblu, metodele și materialele utilizate au fost adecvate obiectivelor cercetării, contribuind la formularea unor concluzii relevante atât din punct de vedere teoretic, cât și practic. Ele fundamentează, totodată, recomandările ulterioare privind posibile direcții de armonizare legislativă și dezvoltare doctrinară în domeniul complicității în dreptul penal comparat. DISCUȚIIŞIREZULTATEOBȚINUTE Analiza comparativă a reglementărilor privind complicitatea în diferite sisteme de drept a evidențiat atât elemente comune, cât și diferențe semnificative în ceea ce privește condițiile de incriminare, formele de complicitate și modul de individualizare a răspunderii penale. Un rezultat notabil al studiului constă în observarea faptului că majoritatea sistemelor de drept recunosc o formă distinctă de participare penală denumită „complicitate”, însă înțelesul și tratamentul juridic al acesteia diferă considerabil. În dreptul penal continental, complicitatea este de regulă considerată o formă derivată de participare, presupunând existența unei fapte principale comise de un autor. Spre deosebire, în sistemul de common law, accentul se pune pe „aiding and abetting”, iar rolul complicelui poate fi echivalat uneori cu cel al coautorului, ceea ce reflectă o mai mică rigiditate în ierarhizarea formelor de participare. Un alt aspect relevant este legat de cerința elementului subiectiv. Dacă în dreptul LEGEA ŞI VIAŢA Publicaţie ştiinţifico-practică 168 aprilie-iunie 2025 LAW AND LIFE Scientific-practical publication April-June 2025 continental se insistă pe intenția directă a complicelui de a sprijini actul infracțional, în unele jurisdicții de common law (dreptul comun englez) este suficientă cunoașterea faptului că ajutorul acordat va contribui la săvârșirea unei infracțiuni, chiar fără o intenție specifică. Această diferență are implicații importante pentru stabilirea răspunderii penale, în special în cazurile de criminalitate organizată sau complicitate la infracțiuni economico-financiare. Totodată, în ceea ce privește delimitarea dintre complicitate și alte forme de participare, cum ar fi instigarea sau coautoratul, s-a constatat o tendință generală de flexibilizare doctrinară, dar și o lipsă de uniformitate terminologică. Aceasta poate genera dificultăți de cooperare judiciară internațională, unde definirea rolului fiecărui participant este esențială. Infracțiunile comise în participație se caracterizează prin faptul că criteriile care le reglementează sunt stabilite atât în dispozițiile normelor din Partea Specială a Codului penal, cât și în cele din Partea Generală a acestuia. Conform principiului accesorietății (de accesoriu), specific instituției participației penale, acțiunile tuturor participanților trebuie încadrate în conformitate cu norma din Partea Specială a Codului penal care incriminează fapta săvârșită de autor. Astfel, calificarea acțiunilor sau inacțiunilor organizatorului, instigatorului și complicelui depinde în mod direct de calificarea acțiunilor sau inacțiunilor autorului principal, fiind bazate explicit pe prevederile art. 83 Cod Penal al RM, care instituie un cadru normativ de egalizare a răspunderii penale între organizatori, instigatori și complici, asigurând o aplicare uniformă a pedepselor în funcție de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii. Conform Codului Penal, o faptă săvârșită cu intenție va avea ca rezultat pedepsirea făptuitorului potrivit legii.3 În cazul infracțiunilor săvârșite în participație, comportamentul organizatorului, instigatorului sau al complicelui trebuie încadrat potrivit normei incriminatoare, dar și în conformitate cu prevederile art.42 alin.(3), (4) și (5) CP RM, și anume: „Se consideră organizator persoana care a organizat săvârșirea unei infracțiuni sau a dirijat realizarea ei, precum și persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizație criminală ori a dirijat activitatea acestora. (4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârșească o infracțiune. (5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvârșirea infracțiunii prin sfaturi, indicații, prestare de informații, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum și persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârșire a infracțiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde atare obiecte”. În același timp, comportamentul autorului trebuie calificat doar potrivit normei concrete ce sancționează fapta prejudiciabilă comisă, fără a fi necesară trimiterea către norma de la alin.(2) art.42 CP RM. Dintr-o perspectivă comparativă cu prevederile legislative penale ale altor state, dreptul penal autohton nu include prevederi care să incrimineze în mod distinct organizarea, instigarea sau complicitatea la săvârșirea unei infracțiuni. Aceste forme de participație penală sunt subsumate normei juridice utilizate pentru calificarea acțiunilor autorului principal. În vederea evidențierii rolului specific al fiecărui participant la săvârșirea 3 Ibidem, art. 17. LEGEA ŞI VIAŢA Publicaţie ştiinţifico-practică169 aprilie-iunie 2025 LAW AND LIFE Scientific-practical publication April-June 2025 infracțiunii, este necesar ca, pe lângă standardul aplicabil autorului, să fie utilizată calificarea suplimentară prevăzută de Partea Generală a Codului penal, care definește tipologia participanților. În dreptul comun englez (common law), instituția complicității este una dintre cele mai vechi instituții juridice. Până la adoptarea Criminal Law Act din 1962, reglementările privind complicitatea erau consacrate exclusiv de normele dreptului comun. Participanții la infracțiune erau clasificați în autor și complice, autorul fiind împărțit în două categorii: autor de rangul I, adică persoana care execută direct fapta penală, și autor de rangul II, reprezentând persoanele care sprijină activitatea infracțională. În doctrina engleză prin complicitate se înțelege acțiunea a două sau mai multe persoane pentru realizarea intenției criminale. Termenul complice este utilizat și în prezent, dar unii autori îi atribuie la această categorie pe toți participanții la infracțiune, iar alții – numai pe complice și pe instigator. De asemenea, prin autor se înțelege persoana care înfăptuiește nemijlocit, total sau parțial, infracțiunea, prin folosirea diverselor mijloace.4 Potrivit științei contemporane engleze, complicitatea este posibilă până în momentul comiterii faptei, și nicidecum după aceasta. De asemenea, complicitatea este posibilă atât în prezența autorului, cât și în lipsa acestuia. Dreptul comun englez prevede că persoana implicată într-un act de complicitate poate fi exonerată de răspunderea penală în cazul unui renunțări voluntare la săvârșirea infracțiunii, cu condiția ca aceasta să intervină înainte de finalizarea faptei sau înainte de producerea consecințelor prejudiciabile. Totuși, renunțarea voluntară, deși recunoscută de doctrină, poate fi ineficientă în cazurile prevăzute expres de lege. Din punctul de vedere al laturii subiective, complicitatea în cazul infracțiunilor intenționate implică unitatea de voință a participanților la momentul săvârșirii infracțiunii, subliniind necesitatea unei intenții comune pentru realizarea acțiunii infracționale. În conformitate cu prevederile Model Penal Code din SUA (1962)5, codurile penale ale statelor federale dispun, în general, clasificarea participanților la infracțiuni în autori și complici. În dreptul penal american, similar sistemului juridic englez, complicitatea poate apărea atât în cazul infracțiunilor săvârșite cu intenție, cât și din imprudență. Autorul, în sensul legislației penale americane, nu este doar persoana care realizează în mod direct latura obiectivă a infracțiunii, ci și persoana care utilizează un „agent nevinovat” sau o altă persoană a cărei vinovăție lipsește. Cu referire la doctrina penală franceză, aceasta clasifică participația penală în trei forme, în funcție de gradul de organizare: participație prin juxtapunere, participație prin neglijență și participație prin înțelegere6. Un aspect specific reglementărilor americane este conceptul de participație prin juxtapunere, care se referă la situațiile în care mai multe persoane participă la aceeași acțiune infracțională fără o înțelegere prealabilă între acestea. Spre exemplu, în cazul unei încăierări colective în care victima suferă multiple leziuni, dar nu se poate identifica autorul fiecărei vătămări, răspunderea se analizează în mod colectiv. În dreptul penal francez, un concept similar este cel al „scenei unice a violențelor”, aplicabil în cazurile de infracțiuni 4 GIURGIU N. Drept penal general: doctrină, legislație, jurisprudență. Iași, Ed.: Cantes, 2000. ISBN 973817306X, 9789738173064. p.78. 5 American Law Institute. (1962). Model Penal Code: Official Draft and Explanatory Notes. Philadelphia: American Law Institute. https://www.ali.org/publications/show/model-penal-code/ 6 PRADEL J. Manuel de Droit penal general. 22e edition. Paris, Ed.: Cujas, 2019. EAN: 9782254194049, p. 366. LEGEA ŞI VIAŢA Publicaţie ştiinţifico-practică 170 aprilie-iunie 2025 LAW AND LIFE Scientific-practical publication April-June 2025 intenționate. Atunci când nu este posibilă determinarea precisă a numărului și intensității actelor de violență comise de fiecare făptuitor, răspunderea penală este extinsă asupra tuturor participanților. Argumentația juridică se bazează pe următoarele premise: (1) din punct de vedere tehnic, fiecare autor este simultan complice al celorlalți; (2) imposibilitatea practică de a stabili rolul exact al fiecărui participant; (3) pluralitatea participanților crește pericolul social al faptei, justificând astfel atribuirea răspunderii colective. Participația prin neglijență intervine în situațiile în care comportamentul unei persoane atrage răspunderea penală a altuia, deși principiul răspunderii personale rămâne esențial. Spre exemplu, răspunderea unui angajator pentru infracțiunile săvârșite de angajații săi poate fi justificată în anumite circumstanțe. Participația prin înțelegere presupune existența unui acord între făptuitori pentru comiterea uneia sau mai multor infracțiuni. Acest tip de participație este divizat în funcție de natura înțelegerii încheiate: acord simplu (participație) și acord consolidat (formă de crimă organizată). În unele coduri penale ale statelor federale, participanții sunt clasificați suplimentar în instigatori și complici, în timp ce alte state nu fac această distincție. Cu referire la obligativitatea săvârșirii unei infracțiuni, conform dreptului francez, trebuie ținut cont de distincția tripartită dintre crime, delicte și contravenții. Participarea la infracțiuni și încălcări este întotdeauna pedepsită, chiar și în cazul încălcărilor neintenționate7. Doctrina penală franceză identifică două forme principale de complicitate: instigarea și ajutorul (asistența). În trecut, legislația penală franceză recunoștea, pe lângă asistență și complicitate, oferirea de căi de atac drept o formă distinctă de contribuție la infracțiune. Motivația complicității poate îmbrăca două forme: provocarea sau darea de instrucțiuni, ambele condiționate de caracterul lor consumat, natura activă a actului și de faptul că ele sunt anterioare sau concomitente săvârșirii infracțiunii. Deși literatura juridică franceză afirmă că nu este posibilă complicitatea în cazul delictelor săvârșite prin imprudență, jurisprudența admite, în anumite cazuri, complicitatea la delicte neintenționate, spre exemplu: omorul prin imprudență sau publicitatea înșelătoare. Doctrina penală spaniolă nu oferă o definiție expresă a participației penale. Potrivit articolului 28 din Codul penal al Spaniei, autorul este persoana care comite fapta fie individual, fie împreună cu alte persoane, sau care acționează prin intermediul unei alte persoane folosite ca instrument. Textul legal prevede: „Sunt considerați autori aceia care săvârșesc fapta personal, împreună cu alții sau prin intermediul unei persoane pe care o utilizează ca instrument. De asemenea, sunt considerați autori: a) Persoanele care determină direct o altă persoană sau alte persoane să comită fapta; b) Persoanele care cooperează la realizarea faptei printr-o acțiune fără de care nu s-a putut realiza fapta”8. Astfel, este autor și cel care determină pe altul să execute fapta, dar și cel care cooperează la executarea faptei printr-un act fără de care fapta nu ar fi putut fi executată. Complicele este definit ca fiind persoana care contribuie la executarea faptei, prin acte anterioare sau simultane. În ce privește sancționarea participației, legiuitorul a optat pen7 Chambre Criminelle, 17 nov. 1887, Bulletin Criminelle nr. 392, 14 decembre 1934, citat de PELLETIER H., PERFETTI J. Code Penal 2006, Ed. Litec, Paris, pp.41-42. 8 Boletín Oficial del Estado (BOE) – Legea Organică nr. 10/1995 din 23 noiembrie, art.28. disponibilă: https:// www.boe.es/buscar/pdf/1995/BOE-A-1995-25444-consolidado.pdf [accesat: 18.06.2025]. LEGEA ŞI VIAŢA Publicaţie ştiinţifico-practică171 aprilie-iunie 2025 LAW AND LIFE Scientific-practical publication April-June 2025 tru sistemul diversificării pedepselor9. Doctrina penală japoneză diferențiază complicitatea în două tipuri: obligatorie, în situațiile în care infracțiunea nu poate fi săvârșită decât prin participarea mai multor persoane, și benevolă, atunci când infracțiunea poate fi comisă de un singur făptuitor. Codul penal japonez, în Partea Generală, reglementează preponderent varianta benevolă a complicității. Codul penal polonez introduce o distincție între autorul material, cel care săvârșește efectiv fapta infracțională, și autorul moral, care dirijează săvârșirea faptei prin intermediul unei alte persoane. De asemenea, legislația penală poloneză delimitează rolurile de instigator și complice prin oferirea de asistență. Doctrina penală olandeză prevede că participanții la o infracțiune pot fi trași la răspundere penală doar dacă actele de participație au fost săvârșite cu intenție. Actele considerate a constitui participație includ provocarea infracțiunii prin daruri, promisiuni, abuz de autoritate, violență, constrângere, inducere în eroare, crearea unor ocazii favorabile, precum și punerea la dispoziție a mijloacelor sau informațiilor necesare săvârșirii faptei. Reglementarea complicității în dreptul olandez este aliniată în mare parte cu cea din alte sisteme de drept continental (ex. Germania, Franța), punând accent pe intenție și pe caracterul indirect al contribuției. Totuși, prin delimitările clare și sancționarea diferențiată, Codul penal olandez oferă un cadru echilibrat și previzibil pentru tragerea la răspundere a participantului secundar.10 Sancționarea actelor de participație este guvernată de sistemul diversificării, prevăzând pentru participanții la delict o reducere cu o treime a maximului pedepselor de bază stabilite. În cazul delictelor sancționate cu detențiune pe viață, pedeapsa participanților va fi de 15 ani. Pedepsele complementare vor fi aceleași și pentru participare.11 Complicitatea în dreptul penal olandez este o instituție bine conturată, care reflectă o abordare moderată a participării penale: nici supraextensivă, dar nici limitativă în mod excesiv. Cerințele clare privind intenția și natura sprijinului acordat, precum și diferențierea pedepselor, contribuie la respectarea principiilor de legalitate, proporționalitate și individualizare a răspunderii penale. În Codul penal al României nu se definește participația, ci doar se arată ce se înțelege prin participanți12. Participația penală este definită, în general, ca o cooperare între mai multe persoane în vederea săvârșirii unei infracțiuni care, prin natura sa, ar fi putut fi comisă și de un singur făptuitor. Pentru existența participației penale este necesară îndeplinirea unor anumite condiții: realizarea unei infracțiuni comune, prezența unei pluralități de infractori, coeziunea psihică a acestora și intenția comună de a participa la săvârșirea infracțiunii. În doctrină se disting mai multe forme de participație: participația propriuzisă, improprie, simplă (omogenă) și complexă (eterogenă). Conform Codului penal al României (Legea nr. 286/2009, republicat, 2018), compli9 POCORA M. Participația penală în dreptul comparat. Acta Universitatis George Bacovia. Juridica - Volume 6. Issue 2/2017. Disponibilă: http://juridica.ugb.ro/ [accesat: 05.06.2025]. 10 Netherlands. Wetboek van Strafrecht [Dutch Penal Code]. Trad. Louise Rayar & Stafford Wadsworth (rev. Hans Lensing). Littleton, Colo.: F.B. Rothman, 1997, https://www.gbv.de/dms/spk/sbb/recht/ toc/273894366.pdf [accesat: 11.10.2025]. 11 Ibidem art. 49. 12 Codul penal al României, Legea nr. 286/2009, republicat 2018, Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2018, disponibil online: https://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocument/223635 [accesat: 21.06.2025]. LEGEA ŞI VIAŢA Publicaţie ştiinţifico-practică 172 aprilie-iunie 2025 LAW AND LIFE Scientific-practical publication April-June 2025 ce este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că îl va favoriza pe făptuitor, chiar dacă după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită13. Cu referire la pedeapsa în cazul participanților potrivit legislației române, coautorul, instigatorul și complicele la o infracțiune săvârșită cu intenție se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii14. În legislația penală germană nu vom găsi definiția complicității În știința dreptului penal german prin complicitate se înțelege „participarea mai multor persoane la săvârșirea unei infracțiuni intenționate”. Participanții la complicitate, conform Codului penal german, cap. III, sunt considerați autorul (executorul), instigatorul și complicele. În calitate de complice se pedepsește persoana care cu intenție a ajutat o altă persoană la săvârșirea cu intenție a unei fapte ilegale. Pedeapsa pentru complice se determină în funcție de pedeapsa prevăzută pentru autor15. Un punct critic identificat în analiză este tratamentul sancționator al complicelui. În România, pedepsele pentru complicitate se reduc, de regulă, față de cele aplicabile autorului, potrivit art. 75 lit. a) Cod penal. În Germania, sancționarea este de asemenea diferențiată, iar instanțele țin cont de gradul de implicare. În schimb, în SUA complicele poate primi aceeași pedeapsă ca autorul, ceea ce ridică probleme de echitate și proporționalitate, mai ales în cauzele cu participare marginală sau pasivă. Un alt rezultat semnificativ privește natura intenției cerute pentru atragerea răspunderii complicelui. Dreptul român și cel german impun o intenție clară și directă de a sprijini autorul, de regulă fără a accepta forme de culpă sau dol indirect. Astfel, lipsa intenției directe duce, în principiu, la neîntrunirea elementelor complicității. În dreptul penal american, unele instanțe au recunoscut conceptul de „knowledgebased liability”, conform căruia simpla conștientizare a faptului că propriile acțiuni contribuie la comiterea unei infracțiuni poate fi, în anumite circumstanțe, suficientă pentru atragerea răspunderii penale.16 Conform art. 32 din Codul penal al Federației Ruse, complicitatea este definită ca fiind cooperarea intenționată între două sau mai multe persoane în vederea comiterii unei infracțiuni. În doctrina dreptului penal rus, complicitatea reprezintă un subiect de dezbatere teoretică. O parte a doctrinarilor susțin că fundamentul complicității constă în caracterul său accesoriu, ceea ce implică faptul că autorul reprezintă figura centrală a complicității, în timp ce activitatea celorlalți participanți are un rol auxiliar, de ajutorare. Potrivit legislației Federației Ruse complicitatea penală poate fi: 1. Autorul, care poate fi o persoană ce săvârșește în mod direct o infracțiune, participă activ la aceasta împreună cu alți coautori sau comite infracțiunea prin intermediul unor persoane care nu pot fi trase la răspundere penală din cauza vârstei, incapacității mintale sau altor circumstanțe. 13 Ibidem Art. 48. 14 Ibidem Art. 46. 15 German Criminal Code (Strafgesetzbuch – StGB) Traducere realizată de Prof. Dr. Michael Bohlander Disponibilă pe portalul FAOLEX: https://www.gesetze-im-internet.de/englisch_stgb [accesat: 10.10.2025]. 16 American Law Institute, Model Penal Code: Official Draft and Explanatory Notes (Philadelphia: American Law Institute, 1962). Disponibil online: https://www.ali.org/publications/show/model-penal-code.