FEDERALIZATION AND SOVEREIGNTY IN THE CASE OF THE REPUBLIC OF MOLDOVA. IMPLICATIONS OF THE KOZAK MEMORANDUM

Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 97 Olga STATE Lucian Blaga University of Sibiu FEDERALIZARE ȘI SUVERANITATE ÎN CAZUL REPUBLICII MOLDOVA. IMPLICAȚIILE MEMORANDUMULUI KOZAK DOI: https://doi.org/10.5281/zenodo.17944118 Title: FEDERALIZATION AND SOVEREIGNTY IN THE CASE OF THE REPUBLIC OF MOLDOVA. IMPLICATIONS OF THE KOZAK MEMORANDUM Abstract: The article examines the process of federalization of the Republic of Moldova within the historical and political context that led to the drafting of the Kozak Memorandum in 2003. The analysis begins with the geopolitical circumstances preceding the Transnistrian conflict and the political realities of the early years of independence, obtained din 1991. The Transnistrian conflict reflects ethno-linguistic divisions, disputes over the country’s political orientation, the opposition of the Tiraspol authorities to integration into the new national structure, as well as the influence of external actors on internal affairs. The 1992 military intervention and the continued presence of Russian troops in the region consolidated the separatist regime, creating a persistent political deadlock in the Republic of Moldova’s development as an independent state. The Kozak Memorandum, proposed by the Russian Federation’s representative Dmitry Kozak, envisaged the political reorganization of the state into an asymmetric federation, in which Transnistria and Gagauzia would have benefited from extensive autonomy and the right to veto fundamental decisions, including those related to foreign policy and security. There provisions would have compromised the Republic of Moldova’s ability to pursue and independent foreign policy, increasing the Russian Federation’s influence over the decision-making process. Reactions ranged from viewing federalization as a potential solution for territorial reintegration to perceiving it as a threat to the sovereignty and independence of the state. The study concludes that the Kozak Memorandum constitutes a pivotal moment in the negotiation process of the Transnistrian conflict, illustrating the role of external actors in shaping internal policies and highlighting the geopolitical constraints on the exercise of sovereignty, as defined by the principles set out in the 1933 Montevideo Convention. Keywords: Republic of Moldova; Transnistria; Legal status; Sovereignty; Federalization; Post-soviet security; The Kozak Memorandum Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 98 Contact: E-mail: [email protected] Introducere Proclamarea independenței Republicii Moldova la 27 august 1991, a constituit un moment de referință în istoria contemporană a statului, marcând desprinderea definitivă de structurile sovietice. Declarația de Independență a invocat „trecutul milenar al poporului său și statalitatea neîntreruptă în spațiul istoric și etnic al dezvoltării sale naționale”, reafirmând aspirațiile politice și identitare ale populației. Evenimentul a fost precedat de două momente-cheie: Adoptarea Declarației de Suveranitate la 23 iunie 1990 și neparticiparea la referendumul din 17 martie 1991 privind menținerea Uniunii Sovietice232. Împreună, acestea au consacrat orientarea Republicii Moldova spre un parcurs independent. Din punct de vedere geopolitic, Republica Moldova este unul dintre cele mai mici state succesoare ale URSS, localizată în sud-estul Europei, având graniță la vest cu România și la Est cu Ucraina. Capitala este municipiul Chișinău. Statul are regim parlamentar, cu un președinte în calitate de șef al statului și un prim-ministru la conducerea executivului. Statul s-a angajat treptat într-un proces de integrare internațională, devenind membru al Organizației Națiunilor Unite (ONU), al Consiliului Europei, al Organizației Mondiale a Comerțului (OMC), al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), al GUAM și a Organizației de Cooperare Economică la Marea Neagră. În paralel, Chișinăul a inițiat și un parcurs european, consolidat prin recunoașterea oficială a perspectivei de aderare la Uniunea Europeană233. În ceea ce privește Comunitatea Statelor Independente (CSI), deși Republica Moldova este oficial membră, în ultimii ani autoritățile au inițiat un proces de retragere. În octombrie 2023 au fost denunțate peste 70 de acorduri încheiate sub egida CSI234, iar în decembrie același an, Chișinăul a anunțat intenția de a se retrage complet până la sfărșitul anului 2024. Totuși, anumite forme de cooperare economică, socială și sanitară sunt menținute. La ziua de azi, Moldova nu a încheiat procesul de retragere din Comunitate, însă a redus semnificativ participarea în cadrul organizației, având alte aspirații care sunt îndreptate către perspectiva de integrare în Uniunea Europeană235. Această evoluție reflectă dublul vector geopolitic al Republicii Moldova: desprinderea treptată de spațiul post-sovietic și apropierea de comunitatea euro-atlantică. 232 Moldova1, How Moldova Gained Independence from the Soviet Union, https://moldova1.md/p/15029/how-moldova-gained-independence-from-the-soviet-union, (20.04.2025). 233 Moldova.md, About Republic of Moldova, 2016, https://moldova.md/en/content/aboutrepublic-moldova (16.05.2025). 234 RadioRomânia, Republica Moldova denunță alte trei acorduri în cadrul CSI, 2023, https://www.rador.ro/2023/07/12/republica-moldova-denunta-alte-trei-acorduri-in-cadrul-csi/ (16.05.2025). 235 Paul Goble, Moscow Working to Block Moldova from Leaving the CIS, „Eurasia Daily Monitor Volume”, Vol.19, Nr. 168, 2022, https://jamestown.org/program/moscow-working-toblock-moldova-from-leaving-cis/?utm_source=chatgpt.com (16.05.2025). Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 99 Totuși, consolidarea statală a republicii Moldova a fost puternic afectată de conflictul transnistrean, izbucnit la începutul anilor 1990. Autoproclamata Republică Moldovenească Nistreană (RMN), susținută politic și militar din exterior, s-a menținut în afara controlului constituțional al Chișinăului, iar numeroasele inițiative de menținere internațională nu au condus la o soluționare definitivă236. Conflictul transnistrean a devenit una dintre cele mai persistente „crize înghețate” din spațiul post-sovietic, cu implicații directe asupra securității, identității și perspectivei de dezvoltare a Republicii Moldova. În acest cadru, federalizarea a fost avansată ca o posibilă soluție de compromis, menită să faciliteze reintegrarea regiunii separatiste prin oferirea unui statut special și a unui grad extins de autonomie. Ideea a fost susținută în mod repetat în discursurile politice și diplomatice, atât la nivel intern, cât și internațional. Problematica federalizării Republicii Moldova constituie un subiect de actualitate și de importanță în contextul proceselor de consolidare statală și de soluționare a conflictelor teritoriale înghețate. Totuși, propunerea federalizării a fost întâmpinată cu rezerve semnificative, atât la nivelul clasei politice, cât și în rândul societății, din cauza temerilor legate de pierderea suveranității, fragilizarea statului și influența factorilor geopolitici externi. Printre cele mai notabile tentative în acest sens se numără Memorandumul Kozak din 2003, propus de Federația Rusă, propunând transformarea Republicii Moldova într-o federație asimetrică, cu o repartizare inegală a puterii între centru și entitățile federale. Deși documentul nu a fost semnat, din cauza implicațiilor negative asupra suveranității și securității Republicii Moldova, ideea federalizării a continuat să fie evocată, devenind un reper central în dezbaterile privind soluționarea conflictului transnistrean. Percepțiile asupra federalizării rămân puternic divergente. Federalizarea este percepută de unii actori ca o posibilă cale de reconciliere și stabilitate. William Hill, fost șef de Misiune OSCE în Moldova, consideră că „Una din căile cele mai bune de a împărți puterea și de a asigura cetățenilor Moldovei drepturi egale, este de a oferi împărțirea puterii printr-un sistem teritorial federal”237, în timp ce pentru alții ca și Simion Ciochină, reprezintă un risc major de subminare a statului unitar și de consolidare a influenței geopolitice ruse: „în condițiile în care se află țara noastră, federalizarea este doar un tertip rusesc, de care Moscova poate profita, pe de o parte, de a autoproclamata Republică Nistreană, iar, pe de altă parte, de a distruge statul Republica Moldova și a-l controla”238. 236 RadioChișinău, Conflictul transnistrean: trecut, prezent, viitor. Comentariu de Octavian Țâcu, 2017, https://radiochisinau.md/conflictul-transnistrean-trecut-prezent-viitor-comentariude-octavian-tacu---46681.html (16.05.2025). 237 RadioEuropaLiberăMoldova, William Hill pledează pentru federalizarea Republicii Moldova, 2003, https://moldova.europalibera.org/a/1385700.html (16.05.2025). 238 Simion Ciochină, Federalizarea Republicii Moldova – un cuțit cu două tăișuri, 2016, https://www.dw.com/ro/federalizarea-republicii-moldova-un-cu%C8%9Bit-cu-dou%C4%83t%C4%83i%C8%99uri/a-19286872 (16.05.2025). Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 100 În acest context, articolul de față își propune să analizeze implicațiile federalizării asupra suveranității Republicii Moldova, având ca studiu de caz principal Memorandumul Kozak. Analiza va evidenția atât rațiunile care au condus la promovarea federalizării ca soluție, cât și riscurile pe care acesta le presupune pentru securitatea și viitorul statului moldovean. Statalitate, suveranitate și recunoaștere internațională – fundamente teoretice ale federalizării Problematica relației dintre Republica Moldova și regiunea transnistreană nu poate fi analizată fără clarificarea unor concepte fundamentale ale dreptului internațional: statalitate, suveranitate, recunoaștere internațională și federalizare. Aceste noțiuni constituie repere esențiale pentru înțelegerea statutului juridic și politic al Republicii Moldova și pentru evaluarea opțiunilor de soluționare a conflictului transnistrean. Statalitatea În dreptul internațional, statalitatea desemnează existența unui stat ca entitate juridică, dotată cu atributele necesare funcționării și recunoașterii sale. Nu toate entitățile politice pot fi considerate state, întru-cât pentru aceasta trebuie să fie îndeplinite anumite criterii obiective. Convenția de la Montevideo, sau Convenția privind Drepturile și Îndatoririle Statelor, semnată la Montevideo, Uruguay, la 26 decembrie 1933, stabilește definiția generală a unui stat din punct de vedere al dreptului internațional. Fiind semnată la cea de a VII-a Conferință Internațională a Statelor Americane, documentul avea o conotație specifică, și anume cea pentru ca să fie limitată intervenția Statelor Unite ale Americii în politica internă a statelor Sud-Americane239. Cu toate acestea, prevederile stabilite în 1933, rămân până astăzi unul dintre principalele repere normative. În aceste circumstanțe, au fost stabilite elementele constitutive ale statului ca și entitate juridică. În articolul I acestea sunt menționate: prezența unei populații permanente; a unui teritoriu definit; unui guvern; și capacitatea de a intra în relații cu alte state240. Existența politică a unui stat nu depinde de recunoaștere din partea altor state sau alte entități politice. Chiar dacă un stat nu dispune de recunoaștere internațională, acesta are dreptul de a-și apăra integritatea și independența, de a se organiza politic după propriile interese și să își adopte propria Constituție (Articolul III). Articolele VIII și IX, fac referire la principiul suveranității „nici un stat nu dispune de dreptul de a interveni în politica internă sau externă a altor state” și „jurisdicția unui stat, în limitele teritoriale ale acestuia, se aplică egal întregii populații; populația străină aflată pe teritoriul național nu li se atribuie drepturi extinse sau altele decât cele naționale”241. 239 Britannica, Montevideo Convention, 1933, https://www.britannica.com/event/MontevideoConvention, (05.08.2025). 240 Ilsa.org, Montevideo Convention on the Rights and Duties of States, 1933, https://www.ilsa.org/Jessup/Jessup15/Montevideo%20Convention.pdf, (05.08.2025). 241 Ilsa.org, Ibidem, https://www.ilsa.org/Jessup/Jessup15/Montevideo%20Convention.pdf, (05.08.2025). Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 101 Suveranitatea Principiul suveranității, fiind și principiul autorității supreme în cadrul unui teritoriu, este un principiu fundamental al dreptului internațional modern. Termenul de suveranitate se constituie pe baza naturii și structurii ordinii juridice internaționale, precum și în sens invers. În cadrul suveranității, statul dispune de dreptul de a-și alege propria Constituție, modelul de guvernare, sistemul economic; are dreptul de a înainta și de a adopta propriile legi, să exercite monopolul teritorial în privința utilizării forței polițienești sau armate; să stabilească taxele și să aloce cheltuielile din bugetul guvernamental, precum și să încheie acorduri cu alte state. Un stat care se bucură de aceste beneficii, se bucură de suveranitate deplină, iar unui stat care este lezat de unul dintre aceste aspecte menționate, nu este caracterizat ca și suveran242. Doctrina clasică a dreptului internațional, reprezentată de autori precum Lawrence Oppenheim, interpretează suveranitatea ca și independență deplină în limitele frontierelor unui stat, dar și înafara acestora, prin capacitatea de a dezvolta relații externe libere. Cu toate acestea, L. Oppenheim subliniază caracterul relativ al conceptului de suveranitate, întrucât nici o suveranitate nu poate fi absolută, relaționând-ul cu termenul de independență – expunând suveranitatea ca și concept în care este exclusă dependența de oricare aspect de influență al altui stat. În alți termeni, suveranitatea reprezintă independența externă, întrucât se referă la libertatea de acțiune a statului înafara granițelor sale, în vederea stabilirii relațiilor cu alte state. Totuși, independența nu presupune libertatea de acțiune totală a statului în politica sa externă. Pornind de la această regulă general valabilă, orice stat face parte din comunitatea națiunilor, respectiv, apartenența la comunitatea internațională presupune limitarea libertății de acțiune în raport cu ceilalți actori statali. Politica externă a unui stat nu trebui să interfereze cu politica internă a altuia243. Hans Kelsen, într-o perspectivă similară, pune accent pe faptul care susține că suveranitatea absolută a unui stat, inevitabil exclude suveranitatea statului vecin, ceea ce ar face imposibilă coexistența într-un sistem internațional stabil244. În acest fel, încă din secolul XX, în cadrul doctrinei suveranității de stat, principala direcție de activitate constituie rezolvarea problemelor legate de asocierea suveranității statelor naționale și ordinii mondiale, stabilite în cadrul noului sistem al dreptului internațional, încă în decurs de formare la acea perioadă. Teoria realistă a relațiilor internaționale propune o altă dimensiune a suveranității. Autori precum Hans Morgenthau sau John Mearsheimer interpretează conceptul în raport cu puterea militară și politică a statului. Morgenthau vine cu explicații în această privință, el susține că suveranitatea unui stat este valabilă și 242 Douglass Cassel, A Framework of Norms: International Human-Rights Law and Sovereignty, „Harvard lnternational Review” Vol.22, Nr. 4, 2001, pp. 60-63. 243 Lassa Francis Oppenheim, International Law, Gosudarstvennoe izdatel'stvo inostrannoj literatury, Moscova, 1948-1950, pp. 260-261. 244 Hans Kelsen, Das Problem der Souveränität und die Theorie des Völkerrechts, Scientia Verl., Stuttgart, 1928, pp. 187-190. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 102 incontestabilă atât timp cât este respectată de alte guvernări245. Cu toate acestea, tendința unei lumi realiste este ca statele să aibă tendințe expansioniste, demonstrânduși puterea prin forța armată și consolidând-o prin răspândirea influenței asupra teritoriilor anexate. Întru-cât nici un stat nu va putea să obțină hegemonia absolută, lumea este condamnată la competiția constantă pentru demonstrarea puterii, fapt susținut de alt autor realist246. Conform spuselor lui Morgenthau, un teritoriu nu poate fi suveran, având două autorități, întrucât suveranitatea este indivizibilă247. Recunoașterea internațională Recunoașterea internațională constituie un pas esențial în consolidarea statalității, fiind procesul prin care alte state acceptă existența și legitimitatea unei noi entități. Carta ONU și alte documente reafirmă principiul egalității suverane a statelor, indiferent de structura lor internă. Atât în textul Convenției de la Montevideo (1933), Articolul IV ce prevede faptul că „statele sunt din punct de vedere juridic egale, se bucură de aceleași drepturi și au libertatea egală în exercitarea lor”248, cât și în Carta Națiunilor Unite, Articolul II – mențiunea despre „egalitatea suverană a statelor”249, se face referire la aspectul că statele, indiferent de organizarea politică internă sunt egale în fața dreptului internațional. Chiar și statele federale sunt considerate drept o entitate unică în cadrul legislației internaționale250. O federație poate fi definită ca un sistem politic în care cel puțin 2 entități teritoriale împart autoritatea constituțională suverană asupra diviziunii puteri legislative. În cadrul federațiilor, suveranitatea este divizată constituțional și partajată între un guvern federal (care în mod normal are autoritate la nivelul întregii federații asupra anumitor aspecte), și ceea ce sunt cunoscute ca regiuni, provincii, state, landuri, cantoane, republici sau entități251. În cazul Republicii Moldova, însă, discuția despre federalizare capătă o dimensiune geopolitică aparte. Dintr-o perspectivă, federalizarea este prezentată ca un mecanism de reintegrare a Transnistriei, oferind-ui acesteia garanții instituționale și un statut special. Din alt punct de vedere, procesul de federalizare ar condiționa suveranitatea Republicii Moldova, raporturile dintre Chișinău și Tiraspol și riscul perpetuării influenței externe în structurile politice interne. 245 Hans Morgenthau, Politics Among Nations, Knopf, University of Michigan, 1949, pp. 249252. 246 John Mearsheimer, The Tragedy of Great Power Politics, Northon & Company, New York, 2001, p. 1, https://samuelbhfaure.com/wp-content/uploads/2015/10/s2-mearsheimer-2001.pdf, (05.08.2025). 247 Hans Morgenthau, Op. cit., 1949, p. 250. 248 Ilsa.org, Montevideo Convention on the Rights and Duties of States, 1933, https://www.ilsa.org/Jessup/Jessup15/Montevideo%20Convention.pdf, (05.08.2025). 249 United Nations, United Nations Charter, Chapter I, Purposes and Principles, https://www.un.org/en/about-us/un-charter/chapter-1 (05.08.2025). 250 Ilsa.org, Op. cit., 1933, https://www.ilsa.org/Jessup/Jessup15/Montevideo%20Convention.pdf, (05.08.2025). 251 Princeton University, Federalism and Federation, Introduction/Definition, https://pesd.princeton.edu/node/431, (05.08.2025). Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 103 Schimbările de politică internă în Republica Moldova, în anii 1990 În perioada imediat următoare proclamării independenței, afacerile interne ale statului au trecut printru-un proces de democratizare, acompaniat și de fenomenul renașterii naționale. Totuși, merită menționat și un aspect privind impactul ideologiei sovietice. Ideile promovate pe parcursul perioadei în care Republica Moldova s-a aflat în componența imperiului sovietic, au alterat într-o anumită măsură identitatea moldovenească, populația având ferma convingere că teritoriul Transnistriei de astăzi a fost parte componentă a statului de până la 19401. Acest lucru, precum și alte aspecte noi cultivate au modificat traiectoria pe care noul stat avea să o urmeze. În această perioadă, autoritățile de la Chișinău au adoptat o serie de măsuri legislative menite să reafirme caracterul național al statului. La 31 august 1989, Sovietul Suprem al Republicii Sovietice Socialiste Moldovenești a adoptat trei legi noi care vizau „limba de stat” a Republicii. Actele normative prevedeau revenirea la grafia latină și recunoșteau unitatea lingvistică a limbii moldovenești și a celei române2. „Atribuind limbii moldovenești statutul de limbă de stat, RSS Moldovenească asigură ocrotirea drepturilor și libertăților constituționale ale cetățenilor de orice naționalitate, care locuiesc pe teritoriul RSS Moldovenești, indiferent de limba pe care o vorbesc, [...]”3. Cu toate acestea, limba rusă nu a fost exclusă din viața publică, aceasta a primit statut de limbă folosită pentru comunicarea intra-statală. Extras din Legea cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești: „RSS Moldovenească asigură pe teritoriul său condițiile necesare pentru folosirea și dezvoltarea limbii ruse ca limbă de comunicare între națiunile din Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste, precum și a limbilor populațiilor de alte naționalități care locuiesc în republică”. Adoptarea unei legi cu astfel de caracter a fost posibilă datorită majorității de etnie moldovenească a elitei în Sovietul Suprem al statului. În legea Nr. 3465/1989 mai era menționată o clauză care prevedea următoarele: „în scopul ocrotirii și asigurării de către stat a dezvoltării limbii găgăuze, RSS Moldovenească creează garanțiile necesare pentru extinderea consecventă a funcțiilor ei sociale”4. Totuși, schimbările prevăzute în raport cu statutul limbii moldovenești au creat nemulțumiri în rândurile minorităților slavice și turcești. Exista opinia la nivel local precum că problematica lingvistică ar fi primul pas în procesul de integrare a națiunii române și de a respinge dominația rusă5. 1 Valeriu Mija, A Solution to Moldova's Transdniestrian Conflict: Regional Complex Interdependence., Naval Postgraduate School, Monterey, California, 2003, p. 29. 2 Charles King, The Moldovans: Romania, Russia and the Politics of Culture, Hoover Institutions Press, Stanford, 2000, p. 120. 3 Legis.md, Legea Nr.3465 din 01-09-1989 cu privire la funcționarea limbilor vorbite pe teritoriul RSS Moldovenești, https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=85723&lang=ro#, (03.05.2025). 4 Ibidem, (03.05.2025). 5 Helen Fedor, Belarus and Moldova: Country Studies, Federal Research Division, Library of Congress, Washington, 1995, pp. 109-110. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 104 Ca și răspuns la evenimente ce aveau loc la Chișinău, la 12 noiembrie 1989, la Comrat, a avut loc primul „Congres al Poporului Găgăuz”, iar la 19 august 1990 a fost proclamată Republica Socialistă Sovietică Autonomă Găgăuză în componența RSS Moldovenești. Precum o asigurare față de procesele considerate „integraționiste” ale Chișinăului, găgăuzii au recurs la proclamarea unei noi republici, care era deja în componența URSS1. Elita politică transnistreană, urmărind evenimentele ce se desfășurau la Chișinău și pe fondul acestor tensiuni interne, au început pregătirile pentru o eventuală secesiune încă de la sfârșitul anilor 1980. În ianuarie 1990, a fost organizat un referendum în Transnistria, încheiat cu rezultatul de 96% din populație susținând instaurarea unui regim de auto-guvernare. La momentul desfășurării referendumului, populația moldovenească din teritoriu constituia circa 39%, în comparație cu procentajul rușilor și ucrainenilor precum și a altor etnii rusofone care constituiau mai mult de 50 la sută2. După adoptarea Declarației de Suveranitate de către Parlamentul de la Chișinău la 23 iunie 1990, autoritățile de la Tiraspol decid să vină cu un răspuns la acest eveniment. La 2 septembrie 1990, la Tiraspol este proclamată Republica Sovietică Socialistă Moldovenească Nistreană, aceasta fiind republică unională, egală în drepturi cu celelalte republici unionale. Cu atât mai mult, au fost create formațiuni paramilitare pentru a apăra noua republică declarată, iar pentru înarmarea acestor formațiuni, au fost folosite arsenalele Armatei a 14-a ruse. În contextul în care Moscova încerca încă salvarea imperiului sovietic prin înaintarea unui nou tratat unional după cel din 1922, în care autoritatea centrală își avea prerogativele scăzute considerabil, iar autoritatea guvernelor locale era în plin proces de creștere, Moldova ulterior, respinge noul tratat. Din acest motiv, la 26 aprilie 1991, Consiliul Naționalităților al Sovietului Suprem al URSS critică guvernul de la Chișinău, amintind faptul că „găgăuzii și nistrenii nu-și văd viitorul înafara Uniunii Sovietice”, iar dacă Chișinăul nu poate respecta declarațiile lor de suveranitate, atunci Moscova va susține mișcările de separatism ale acestora3. Datorită faptului că pe parcursul anilor 1991-1992 persista teama că Republica Moldova va desfășura unirea cu România, autoritatea transnistreană a decis înarmarea cu arsenal sovietic și mobilizarea populației pentru a-și apăra drepturile și viziunile politice4. Aceste evoluții evidențiază cum procesul de consolidare a statalității și de afirmare a identității naționale s-a intersectat cu tensiunile teritoriale și etnice. Rezultatul a fost crearea unui climat de insecuritate și de polarizare între Chișinău și 1 Anatol Măcriș, Găgăuzii cred în ziua de mâine, Agresprese Turo, București, 2004, p.47. 2 Valeriu Mija, Op. cit., 2003, p. 32. 3 Historia, Cum s-a format Republica Moldovenească Nistreană, https://historia.ro/sectiune/general/cum-s-a-format-republica-moldoveneasca-nistreana584423.html (03.05.2025). 4 Charles King, Op. cit., 2000, p.189. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 105 regiunea transnistreană, care a pregătit terenul pentru izbucnirea conflictului armat de pe Nistru în primii ani ai independenței. Desfășurarea fazei militare a conflictului transnistrean Războiul transnistrean reprezintă un conflict regional declanșat în noiembrie 1990 la Dubăsari între forțele pro-transnistrene și cele guvernamentale. Ca și răspuns la creșterea mișcării naționaliste moldovenești, la 2 septembrie 1990, autoritățile proruse, care mai devreme au declarat instituirea Republicii Moldovenești Nistrene (RMN), urma să ocupe o fâșie de pământ între granițele Ucrainei recunoscute la nivel internațional și malul râului Nistru1. Conflictele între poliția moldovenească și milițiile transnistrene au început de fapt în vara anului 1990, dar tensiunile au crescut semnificativ după lovitura de stat eșuată împotriva lui Gorbaciov din august 1991, și reluate după dizolvarea Uniunii Sovietice la 25 decembrie 1991. Poliția și voluntarii moldoveni s-au confruntat cu milițiile transnistrene susținute de Armata a 14-a rusă, succesoarea Armatei a 14-a sovietice2. În următoarele luni de la declanșarea conflictului, autoritățile transnistrene au creat unități paramilitare numite „detașamente de muncitori”, în baza cărora a fost formată în 1991 „Garda Republicană” profesionistă și complet echipată3. Forțele armate guvernamentale au fost constituite din trupe de voluntari și câteva mii de polițiști. La 19 mai 1991, ministrul apărării al Uniunii Sovietice a ordonat comandantului Armatei a 14-a Iurie Netkaciov, chemarea rezerviștilor pentru completarea efectivului trupelor Armatei a 14-a stabilite în Transnistria și să pună la dispoziția acestora echipamentul lor militar, justificând prin: „având în vedere că Transnistria este teritoriu rusesc, și din cauză că situația acolo s-a deteriorat, trebuie să o apărăm prin toate mijloacele posibile”4. După mai multe săptămâni de liniște relativă, a avut loc un atac din partea gardiștilor în noaptea de 1 spre 2 martie 1992 asupra sediului comisariatului de poliție din Dubăsari, acesta fiind aflat în subordinea Chișinăului5. Între ambele părți au fost semnate numeroase armistiții. Cu toate acestea, toate aceste acorduri nu au fost 1 Public International Law & Policy Group and White & Case LLP, Moldova’s EU Accession: Navigating the Transnistrian Conflict, 2024, p. 5, https://static1.squarespace.com/static/645417eccab89a77aae9c71c/t/66e9a533d2936000e46bb2 1f/1726588212328/Transnistrian+Conflict+Memo+September+2024+Final.pdf, (10.05.2025). 2 Charles King, Op. cit., 2000, pp. 100-101. 3 UTRIKESPOLITISKA INSTITUTET, The Transnistrian Conflict: 30 Years Searching for a Settlement, https://www.ui.se/forskning/centrum-for-osteuropastudier/sceeus-report/sceeusreport-no-4/#_ftn10 (10.05.2025). 4 Council of Europe, European Court of Human Rights, Case of Ilascu and others v. Moldova and Russia, Strasbourg, 2004, p.11, https://www.rulac.org/assets/downloads/Ilascu_v_Moldova_and_Russia.pdf, (10.05.2025). 5 Corneliu Rusnac, 30 de ani de la Războiul din Transnistria. O cronologie a luptelor și armistițiilor, 2022, https://www.veridica.ro/opinii/30-de-ani-de-la-razboiul-din-transnistria-ocronologie-a-luptelor-si-armistitiilor (10.05.2025). Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 112 suveranității și integrității teritoriale a Moldovei. Rusia, de nenumărate ori, a declarat faptul că susține ideea de soluționare a conflictului, care a evoluat într-o criză ce se desfășoară timp de mai mulți ani, doar prin mijloace politice. În declarațiile sale, statul rus, de multe ori evidențiază importanța formatului 5+2, din care face parte1. Cu toate acestea, Rusia nu a îndeplinit angajamentele asumate în Declarația de la Istanbul din 1999, și anume de a retrage trupele și munițiile din Transnistria, ceea ce a afectat procesul de ratificare a Tratatului revizuit privind Forțele Armate Convenționale (CFE)2. Rolul Federației Ruse în menținerea status quo-ului este într-adevăr foarte important, atât în ceea ce se referă la aspectul diplomatic, cât și la forța militară. Influența diplomatică a Rusei s-a bazat extrem de mult pe faptul că, pentru soluționarea conflictului este stabilit un format compus din mai mulți actori politici internaționali: elita politică de la Chișinău-președintele statului, elita politică de la Tiraspol, Ucraina, Federația Rusă și OSCE ca și intermediari și garanți ai ulteriorului acord de pace (formatul 5+2, unde UE și SUA au adoptat poziția de observatori). Rusia are ocazia să își implementeze punctul de vedere prin intermediul a mai multor căi, mai ales prin faptul că este membru al OSCE, membru oficial al întrevederilor pentru negocierea condițiilor de pace dar și datorită aspectului că Rusia este un hegemon în zona ex-comunistă. Rusiei îi stă în putere ca să consolideze sau să întrerupă regimul oricărui lider de la Tiraspol. Rolul Moscovei se manifestă și prin acordul de încetare a focului din 1992, unde a fost stabilită introducerea forțelor comune de menținere a păcii. Trupele moldovenești și transnistrene stau în umbra celor ruse, care sunt instalate pe întreg teritoriul zonei de securitate3. Cooperarea dintre Federația Rusă și Transnistria este multilaterală. Consolidarea relațiilor bilaterale este un obiectiv strategic al autorităților de la Tiraspol. Opinia publică locală dar și elita politică consideră că factorul cheie pentru bunăstarea prezentă dar și de perspectivă a regiunii sunt menținerea relațiilor bune cu Rusia. Astfel Transnistria primește o garanție a existenței statului în forma sa actuală. Relațiile bilaterale desfășurate se referă în esență la cooperarea economică, socială dar și militară și nu în ultimul rând la cooperarea politică și diplomatică4. Întrucât relațiile dintre Rusia și Transnistria sunt asimetrice (acestea desfășurându-se în favoarea Rusiei), Transnistria nu este o entitate complet independentă în ceea ce privește crearea liniilor politice. Cu instrumentele sale economice, Moscova creează elite politice transnistrene, deoarece sprijinul factorilor 1 Anatolii Tcaci, 25 Let Moldo-Rossijskih Diplomaticheskih Otnoshenij: V Poiskah Prioritetov Strategicheskogo Partnerstva, „Revista militară. Studii de securitate și apărare”, Vol. 17, Nr. 1, 2017, Chișinău, p. 44. 2 SCEEUS, The Transnistrian Conflict: 30 Years Searching for a Settlement, https://sceeus.se/publikationer/the-transnistrian-conflict-30-years-searching-for-a-settlement/ (09.05.2024). 3 John Lowenhardt, The OSCE, Moldova and Russian diplomacy in 2003, „Journal of Communist Studies and Transition Politics”, Vol. 20, Nr. 4, 2004, pp.104-105. 4 Agnieszka Aleksandra Miarka, Para-States as an Instrument for Strengthening Russia’s Position-the Case of Transnistria, „Journal of Strategic Security”, Vol.13, Nr. 2, 2019, p. 4. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 113 de decizie ruși, care construiesc prosperitatea RMN este o componentă importantă în timpul alegerilor din teritoriu separatist. Un aspect important al vieții politice ale regiunii este omogenitatea ideologică, în care întregul sistem al partidelor este condus de viziunea pro-rusă1. Un exemplu evident a fost alegerea „președintelui statului” din 2016, a lui Vadim Krasnoselski. Acesta a lucrat pentru una dintre cele mai mare companii din Transnistria, care aparține unor doi mari miliardari post-sovietici, cu active în Rusia și Ucraina. Atitudinea lui Krasnoselski a fost una evident pro-rusă, care în percepția societății transnistrene, urma să garanteze o cooperare benefică cu Moscova sau implementare rapidă a planului de aderare a Transnistriei la Federația Rusă2. Federația Rusă s-a manifestat într-un mod amplu atât în desfășurarea războiului de pe Nistru, cât și în perioada post-război propriu-zis. După semnarea acordului de oprire a focului, s-a început procesul de negocieri privind semnarea acordului de pace. Rusia, pe lângă faptul că este un actor esențial, de multe ori i s-a dovedit imparțialitatea. Factorii de decizie de la Moscova pun accent pe elaborarea planurilor strategice, care să faciliteze menținerea poziției de hegemon în zonă, și de multe ori, aceste planuri implicau și adoptarea rolului de mediator. Comportamentul Rusiei a fost deseori interpretat ca favorizând partea transnistreană. În acest context, în 2003 a fost prezentată una dintre cele mai de amploare inițiative, și anume sub forma Memorandumului Kozak. Memorandumul Kozak sau Planul Kozak a reprezentat o încercare de formalizare a unei soluții politice, care eventual, să poată reflecta interesele strategice ale Moscovei în regiune, soarta Moldovei fiind să adopte un model federal asimetric. Contextul politic pentru federalizare După acordul din 1992, riscul de izbucnire a unor noi confruntări era scăzut. Cu toate acestea, situația din regiune a rămas blocată, Transnistria continuând să funcționeze ca un regim separatism autoproclamat, cu sprijin direct din partea Federației Ruse3. În februarie 2001, în Republica Moldova au avut loc alegeri parlamentare, la care Partidul Comuniștilor a obținut majoritate electorală. În urma alegerilor, Partidul Comuniștilor ocupa 71 de scaune din totalitatea de 101 în Parlament. La 4 aprilie 2001, Vladimir Voronin a fost ales drept președinte al Republicii Moldova. Datorită faptului că V. Voronin ducea relații strânse cu Președintele de atunci al Federației Ruse, Vladimir Putin, se și aștepta ca problema transnistreană să fie rezolvată în cel mai scurt timp, prin deschiderea spre reapropierea relațiilor cu Moscova. Cu toate acestea, nu au fost înregistrate progrese prea mari4. Inițial, guvernarea de la Chișinău era dispusă 1 Agnieszka Aleksandra Miarka, Op. cit., p. 7. 2 Ibidem. 3 C.T.H. Niels van der Togt, Approaching Endgame? The Changing Economic Viability of the Post-Soviet de Facto State of Transnistria in the Context of Russia’s War Against Ukraine, 2024, p. 27, https://studenttheses.universiteitleiden.nl/access/item:3766263/view, (12.05.2024). 4 John Lowenhardt, Op. cit., p. 105. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 114 pentru organizarea întrevederilor pentru continuarea negocierilor pentru reintegrarea Transnistriei, inclusiv pentru oferirea unui statut special regiunii. Președintele Voronin a insistat în mod persistent pentru găsirea unor soluții, punând accent inclusiv pe retragerea trupelor și munițiilor ruse de pe teritoriul republici Moldova dar și pentru ridicarea blocajului din procesul de soluționare politică1. Documentul de la Kiev Au existat mai multe propuneri care subînțelegeau restructurarea politicadministrativă a Moldovei, și anume prin federalizarea statului. În vara anului 2002, OSCE a prezentat „Documentul de la Kiev”, care propunea o soluție de federalizare, inițial aprobată de Rusia și Ucraina, susținută și de Statele Unite ale Americii2. Deși acest proiect conține aspecte din documentele înaintate anterior pe parcursul procesului de negocieri, poate fi considerat autentic pentru că acest acesta nu se referă doar la stabilirea și definirea unui statut al Transnistriei, ci se ocupă de remodelarea întregului stat. Documentul descrie Republica Moldova ca stat federal și prevede crearea de entități statal-teritoriale în cadrul granițelor oficiale, fiecare având dreptul la propriile constituții și legislații. Cu toate acestea, Documentul de la Kiev nu preciza câte entități ar trebui să cuprindă statul federal și nici cine este responsabil pentru crearea acestora. Reprezentații Găgăuziei și-au exprimat clar cererea ca regiunea autonomă existentă Gagauz-Yeri să fie transformată într-o entitate egală în noul stat federal. Dacă ulterior, Moldova va fi alcătuită din două (Basarabia și Transnistria), trei (Basarabia Transnistria și Găgăuzia) sau mai multe entități (în corespundere cu districtele administrative existente între 1998-2001), este important ca toate părțile să se bucure de drepturi egale și să aibă permisiunea de a trimite un număr egal de reprezentanți în cea de-a doua cameră parlamentară propusă. Documentul prevede și formarea unei a doua camere în legislativ. A doua cameră, cea a reprezentanților, trebuia să aibă 30 de locuri. Prima cameră, camera deputaților trebuia să aibă 71 de locuri. În acest caz, nu există un număr egal de reprezentanți, în scopul ca acesta să fie egal cu mărimea electoratului lor, 57 persoane pentru Basarabia, 11 pentru Transnistria și 3 pentru Găgăuzia, în cazul în care Găgăuzia va fi inclusă ca entitate egală în statul federal. Era puțin probabil ca Chișinăul să fi acceptat o astfel de propunere pentru că ar fi riscat ca întotdeauna să se afle în minoritate de vot. Iar în cazul unui stat federal format din 2 entități, Transnistria ar avea o putere de veto limitată, în ciuda egalității sale formale cu Basarabia și s-ar afla de facto într-o poziție mult mai slabă. Delimitarea competențelor între statul federal și entitățile sale era o problemă extrem de importantă pentru transnistreni3. 1 Atlantic Council, Pamela Hyde Smith, The ”Black Hole” of Transnistria, Moldova matters: Why Progress is Still Possible on Ukraine’s Southwestern Flank, 2005, https://www.atlanticcouncil.org/in-depth-research-reports/report/moldova-matters-whyprogress-is-still-possible-on-ukraines-southwestern-flank/ (12.05.2025). 2 Ibidem. 3 Claus Neukirch, The OSCE Mission to Moldova, „IFSH, OSCE Yearbook 2003”, BadenBaden, 2004, p. 151. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 115 Voronin era pe punctul de a accepta propunerea, chiar dacă o mare parte a electoratului moldovean optau pentru un stat unitar, decât unul federal care i-ar oferi Transnistriei o oarecare autonomie. Liderii de la Tiraspol nu au aprobat documentul și nici cei de la Moscova nu l-au promovat foarte mult, iar pentru opinia publică, un proiect de federalizare ar fi însemnat acordarea Transnistriei mai multă putere într-o republică federală, mai mult decât ar fi prevăzut „Documentul de la Kiev”1. Partea moldovenească a refuzat să semneze protocolul prin care se propunea ca Republica Moldova și Transnistria să înființeze un stat federal integral. Memorandumul Kozak La începutul anului 2003, Voronin a propus elaborarea unei noi constituții în conlucrare cu regimul de la Tiraspol. La 1 februarie 2004, ar fi trebuit să se organizeze un referendum pentru implementarea noii constituții, urmate de noi alegeri în decurs de 1 an, pentru formarea parlamentului federal. Președintele Smirnov a insistat pentru o confederație, în locul unei federații. Cererea principală era ca noul stat să fie bazat pe un acord între 2 state egale, în timp ce opțiunea Chișinăului și a OSCE era pentru o federație asimetrică2. Inițiativa lui Voronin se bazează pe Documentul de la Kiev și pe discuțiile ulterioare, în special în care era menționat că unificarea țării trebuie realizată conform principiilor integrității teritoriale și unității autorității de stat, pe baza unui sistem politic democratic republicat și a principiilor federale3. Proiectul lui Voronin se baza pe următoarele prevederi: organele de stat, legislația și aranjamentele fiscale și bugetare să fie stabilite pe 2 niveluri, repartizarea corespunzătoare a competențelor între autoritățile centrale și cele transnistrene; mecanisme care să asigure că legile și alte acte normative sunt implementate în toată țara; o cetățenie unică, un sistem monetar unificat și un spațiu unic vamal și de apărare; dreptul Transnistriei de a-și determina propria politică în privința limbii, însă pe întreg teritoriul republicii, limba moldovenească ar fi „limba de stat”, iar limba rusă sa devină „limbă oficială”; și acordarea dreptului Transnistriei la autodeterminare în cazul în care statutul internațional al Republicii Moldova s-ar schimba4. Inițiativa lui Voronin a oferit opțiunea de a dezvolta o nouă Constituție comună, în locul modificării celei adoptate în 1994 care prevedea că Republica Moldova este un stat unitar, proiectul căreia fusese elaborat și aprobat de un parlament la care Transnistria nu a avut nici un cuvânt de spus. Noul proiect a fost salutat de mai mulți actori internaționali, inclusiv OSCE, Ucraina și Federația Rusă. Cu toate acestea, Transnistria încă insista asupra stabilirii unor relații egale cu Moldova pe bază contractuală. Totuși, aceasta nu a respins propunerea și a fost de acord la 28 februarie 1 Pamela Hyde Smith, Op. cit., p. 6. 2 John Lowenhardt, Op. cit., 2004, p. 105. 3 International Crisis Group, ICG Europe Report Nr. 147, Moldova: No Quick Fix; Executive Summary and Recommendations, p. 10, 2003, https://www.crisisgroup.org/sites/default/files/147-moldova-no-quick-fix.pdf, (15.05.2025). 4 Ibidem. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 116 2003 cu un proiect: „Protocolul privind stabilirea unui mecanism pentru elaborarea și aprobarea Constituției statului federal”1. Această situație a creat premisele elaborării unui plan de reglementare propus de Moscova. Documentul cu denumirea de Planul Kozak urma să ofere oportunitatea de federalizare a Republicii Moldova, având ca cop final reintegrarea regiunii Transnistrene dar și menținerea intereselor ruse pe termen lung în zonă. Pe parcursul anului 2003, în condițiile în care eforturile elitei politice de la Chișinău nu aveau rezultate, la o întâlnire cu președintele Putin, Voronin a cerut o nouă sesiune de mediere din parte Rusiei și numirea unui trimis special rus, versat în problemele constituționale federale. Putin și-a numit adjunctul șefului administrației prezidențiale, Dmitri Kozak, pentru a consulta partea moldovenească și transnistreană și să pregătească un memorandum cu privire la principiile de bază care vor fi folosite pentru ghidare în procesul de elaborare a ulteriorului document2. După mai multe vizite în și analize ale cererilor ambelor părți, la începutul lunii septembrie 2003, Kozak se reîntoarce în Moldova pentru consultări ulterioare, care au rezultat în noi amendamente. Poziția Federației Ruse și cea a Republicii Moldova erau apropiate, întrucât ambele țări au considerat inacceptabile o serie de cereri transnistrene. Proiectul din septembrie contura o federație asimetrică a Republicii Moldova și un subiect federal, Republica Moldovenească Transnistreană (RMN). RMN ar avea propria constituție și organe administrative, legislative și judiciare, propriul buget, impozite, și proprietate de stat. În privința Găgăuziei, acest teritoriu ar primi statut garantat constituțional de regiune autonomă. Limba moldovenească ar fi singura limbă de stat, iar limba rusă ar funcționa ca limbă oficială în întreaga țară. Transnistria și Găgăuzia ar dispune de dreptul de a-și declara propria limbă oficială. Acordurile internaționale care prevăd unele aspecte în competența RMN vor intra în vigoare doar după ratificarea acestora de către puterea executivă de la Tiraspol. De asemenea, în cadrul proiectului, erau enumerate competențele statului care urmau să fie repartizare între Chișinău și RMN. Divizarea generală a competențelor între părțile federale părea să ofere Transnistriei participarea echitabilă la elaborarea și aplicarea politicilor federale care se referă la regiune3. Statul federal ar dispune de o măsură de influență în Transnistria pentru a asigura conformitatea cu constituția și legislația statului. Ar exista un președinte, un guvern și un parlament bicameral. Camera superioară ar fi formată de 26 de senatori: 13 aleși de camera inferioară federală, 8 de Sovietul Suprem al RMN și 5 de Adunarea Populară Găgăuză. Camera inferioară presupunea 71 de deputați aleși prin reprezentare proporțională pe caza circumscripției naționale. Camera superioară și președintele 1 OSCE, Annual Report on OSCE Activities 2003, OSCE Mission to Moldova, p. 72, https://www.osce.org/files/f/documents/1/0/13580.pdf, (15.05.2025). 2 International Crisis Group, ICG Europe Report Nr. 157, Moldova: Regional Tensions Over Transdniestria, The Kozak Memorandum and Its Aftermath, 2004, p. 22, chromeextension://efaidnbmnnnibpcajpcglclefindmkaj/https://www.files.ethz.ch/isn/28085/157_moldo va_regional_tensions_over_transdniestria.pdf, (15.05.2025). 3 International Crisis Group, Op. cit., p. 23. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 117 federal ar avea drept de veto asupra tuturor legilor federale care ar putea fi anulate de o majoritate de două treimi în camera inferioară, cu excepția faptului că un veto al Senatului în privința unei legi organice federale ar fi definitiv. RMN și Găgăuzia ar fi astfel puternic suprareprezentate în camera superioară, iar senatorii din RMN ar putea avea nevoie de susținerea a câțiva deputați din Găgăuzia sau din Moldova pentru a se opune legilor federale. Transnistria și Găgăuzia ar avea o influență semnificativă în componența guvernului federal, pentru că prim-ministrul ar avea nevoie de confirmarea camerei superioare, iar cei doi primi deputați urmau să fie numiți cu acordul celor două parlamente regionale1. Această propunere de proiect nu a fost adusă la cunoștința Ucrainei sau a OSCE, desfășurându-se în principal într-un format trilateral. Datorită faptului că Transnistria nu era de acord cu unele din prevederile menționate mai devreme, liderii transnistreni au înștiințat personalului OSCE și celui ucrainean despre detaliile proiectului și au refuzat desfășurarea mai departe a negocierilor în format trilateral și au insistat asupra celui compus din cinci membri. La mijlocul lunii octombrie, la Kiev au fost desfășurate discuții între cei cinci co-mediatori privind propunerea unui proiect similar. În esență, noul document propus nu diferă foarte mult de memorandumul din septembrie. Și acest document prevedea o federație asimetrică. Cu toate acestea, în conformitate cu prevederile Comisiei de la Veneția (Comisia Europeană pentru Democrație prin Drept)2 în timpul lucrărilor Comisiei Instituționale Mixte, memorandumul delimita împărțirea puterilor pe principiul competențelor la nivel federal și al RMN. În comparație cu proiectul din septembrie, împărțirea competențelor a fost mai bine delimitată, în concordanță cu alte modele federale internaționale. În plus, era menționat de asemenea și un președinte federal, un guvern și un parlament bicameral. Numărul deputaților era lăsat la discreția deciziei ambelor părți. Proiectul propunea și demilitarizarea țării3. Însă, spre deosebire de proiectul memorandumului din luna septembrie, propunerea mediatorilor era și de a asigura garanție sub forma unei operațiuni internaționale de menținere a păcii. Detaliile urmau să fie definiți prin negocierile celor cinci părți, însă candidatura avea să îi aparțină OSCE-ului. OSCE a continuat să sugereze ca partea rusă și moldovenească să își fuzioneze prevederile și cererile într-un singur document, însă reprezentanții acestora au considerat că în următoarea perioadă ar putea apărea un nou proiect și că sunt necesare mecanisme și intervale de timp mai concrete pentru a evita discuțiile fără sfârșit. Într-adevăr, în noiembrie 2003, mediatorii ruși au propus proiectul final, modificat în mod substanțial din septembrie: „Memorandumul privind principiile de bază ale structurii de stat a Statului unificat”, aprobat de Guvernul Moldovei4. Varianta finală a proiectului din noiembrie a partajat competențele federale în regionale. În acest context, Găgăuzia devine subiect federal. Componența senatului, 1 Ibidem. 2 Council for Europe, Venice Commission of the Council of Europe, https://www.coe.int/en/web/venice-commission (15.05.2025). 3 International Crisis Group, Op. cit., p. 24. 4 Ibidem. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 118 într-un parlament bicameral, prevedea încă un senator transnistrean, dar scădea unul din grupul parlamentarilor găgăuzi. A fost introdusă reprezentarea proporțională a Transnistriei și Găgăuziei în guvernul federal. Au fost introduse legi tranzitorii care cer 3 circumscripții electorale regionale separate pentru parlamentul federal până în 2020; o majoritate de 9 din 11 judecători pentru deciziile Curții Constituționale până în 2015; și necesitatea ca camera superioară să confirme legile organice federale cu o majoritate de 3 sferturi până în 2015. Majoritatea acestor amendamente presupuneau concesii importante pentru RMN. A fost redusă capacitatea Republicii Moldova de a-și urmări interesele în teritoriile alăturate, în timp ce a crescut semnificativ posibilitatea ca Transnistria să se opună în procesul de aprobare a unor legi federale sau chiar a unor acorduri internaționale. În aceste circumstanțe, RMN și Găgăuzia ar fi exercitat o putere considerabilă asupra politicilor federale. Astfel de reglementare ar fi permis ca Transnistria să-și mențină status-quo-ul cel puțin până în 2015, și respectiv, ar fi păstrat la un nivel înalt influența Rusiei în Moldova1. Opinia lui Voronin în privința memorandumului era una pozitivă, considerând documentul un compromis realistic, chiar dacă încă considera ca mai există loc pentru a mai revizui unele clauze. Cu toate acestea, părerea generală se înclina asupra faptului că beneficiile acordului depășesc cu mult probleme cauzate de conflictul în continuă desfășurare. Factorii de decizie ruși pledau pentru o semnare rapidă a acordului. Odată făcut public, oficialii ruși susțineau că OSCE sprijină proiectul. Mai mult decât atât, Ambasadorul Federației Ruse la Chișinău s-a exprimat că OSCE a avut o mare pondere în procesul de elaborare a documentului. Aceste declarații aveau ca scop crearea unei iluzii atât pentru comunitatea moldovenească, cât și pentru cea internațională. Liderul RMN de atunci, Smirnov, a căutat să își extindă câștigurile considerabile, insistând ca limba rusă să fie a doua limbă de stat și să fie incluse garanții militare-contingent militar rus de menținere a păcii, să fie instalat pe teritoriul Republicii Moldova timp de 30 de ani. Ca și răspuns, conducerea moldovenească a insistat ca în cazul introducerii unor trupe de menținere a păcii, misiunea să cuprindă un contingent state mai diversificat. Pe post de compromis, Moscova a sugerat ca ulterioara misiune de menținere a păcii ce va fi introdusă pe teritoriu să includă 2000 de soldați ruși (mult mai mare decât dimensiunea actuală a Grupului Operativ al Forțelor Ruse aflat în prezent pe teritoriul Transnistriei) până în 2020, cu o posibilă participare a trupelor ucrainene sau a observatorilor internaționali. Această idee urmărește să mențină evident o prezență militară rusă, în ciuda promisiunii de retragere a trupelor ruse către OSCE2. Chiar dacă președintele Republicii Moldova a fost de acord cu semnarea acestui acord la 25 noiembrie 2003 cu prezența fizică a lui Putin, în dimineața acelei zile, Voronin a anulat întâlnirea, respectiv refuzând să mai semneze documentul, acest lucru datorându-se discuțiilor cu reprezentanții misiunii OSCE în Moldova, cu conducerea olandeză a OSCE, SUA și UE, mai bine de 10 zile, care făceau trimiteri 1 International Crisis Group, Op. cit., p. 25. 2 Igor Botan, „Kozak Plan” Implications, 2003, http://www.edemocracy.md/en/monitoring/politics/comments/200312031/, (15.05.2025). Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 119 către aspectele problematice ale textului proiectului1. Alte motive în argumentarea refuzului semnării memorandumului au fost făcute public ulterior. Autorul memorandumului, Dmitri Kozak, a făcut trimiteri către Voronin, învinuind-ul de „iresponsabilitate politică”. Voronin a mai susținut că „Planul Kozak” era „planul Chișinăului”, iar responsabilitatea părții ruse era în acest caz minimală. Cu atât mai mult, semnarea memorandumului a fost amânată, deoarece Transnistria a refuzat ca documentul să fie semnat și de guvernatorul Gagauz-Yeri, pentru că în primul paragraf al articolului se menționează că părțile angajate în conflict, Transnistria și Republica Moldova au ajuns la un acord privind soluționarea conflictului, iar Gagauz-Yeri nu este participant la diferend. Un alt motiv la care face referire Voronin este declarația lui Smirnov privind prezența militară rusă pe teritoriul Moldovei pentru încă 30 de ani, chiar dacă în textul memorandumului nu se găsește menționat acest fapt. Totodată, refuzul de a semna memorandumul s-a datorat și aspectului unor concepte din textul documentului, unul din ele fiind „Republica Moldovenească Transnistreană”. Voronin a considerat că o astfel de formulare ar fi însemnat recunoașterea independenței Transnistriei, chiar dacă memorandumul nu ar fi intrat în vigoare după semnarea acestuia. Iar un ultim motiv ar fi „întregul proces de elaborare a memorandumului ar fi trebuit să se desfășoare cu eforturi mai intense din partea instituțiilor europene, implicând mai mult OSCE, UE, Consiliul Europei, NATO și alte structuri, întrucât ar fi incorect ca soluționarea conflictului să se desfășoare fără cunoștința Europei”. Președintele Voronin a recunoscut că a ignorat opinia statelor și instituțiilor europene în procesul elaborării Memorandumului. În altă ordine de idei, un alt motiv real pentru amânarea semnării documentului se argumentează în declarația Ministrului de Afaceri Externe al Federației Ruse, Igor Ivanov, care a acuzat instituțiile europene de „intervenție în problemele interne ale CSI”2. În principiu, documentul conținea prevederi care erau în mare parte în favoarea Transnistriei. Acesta a conturat o structură federală care a păstrat aproape în totalitate independența Transnistriei, și și-a sporit influența în Moldova prin structura sa legislativă. Transnistrenii obțineau drept de veto asupra deciziilor de majoră importanță politică pentru Republica Moldova, inclusiv în chestiuni de politică externă. Faptul că exista și ideea prezenței pe teritoriul suveran a trupelor rus pentru mai mult de 20 de ani, ar fi făcut din Moldova un suspus al transnistrenilor. Rușii au dorit semnarea documentului înainte de reuniunea ministerială de la Maastricht al OSCE, pentru a expune autoritățile europene asupra faptului împlinit3. La sfârșitul anului 2003, Moscova nu a respectat termenul limită pentru retragerea trupelor din teritoriul Moldovei. La întrunirea miniștrilor din cadrul OSCE din decembrie 2003 de la Maastricht, nu a fost făcută nici o declarație referitor la situația Republicii Moldova, din cauza disensiunilor în opinii a reprezentanților Federației Ruse și majoritatea celorlalți participanți. UE și SUA au criticat atitudinea 1 ADST, Transnistria-Moldovan Land Under Russian Control, https://adst.org/2014/02/transnistria-moldovan-land-under-russian-control/ (15.05.2025). 2 Igor Botan, Op. cit. 3 ADST, Op. cit. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 120 Rusiei și au insistat asupra introducerii unei misiuni de menținere a păcii, inclusiv observatori civili, în cadrul OSCE, pentru a putea supraveghea punerea în aplicare a ulterioarelor acorduri. A mai fost subliniat și momentul necesității iminentei retrageri a trupelor ruse, fără alte întârzieri. Membrii NATO de la Maastricht au insistat asupra îndeplinirii rapide a angajamentelor Rusiei de retragere ca o condiție prealabilă în vederea ratificării Tratatului revizuit cu privire la Forțele Armate Convenționale în Europa1(CFE). Delegația de la Moscova a răspuns la această declarație prin faptul că, dacă ratificarea CFE va continua să fie amânată, aceasta va fi nevoită să caute alte mijloace alternative de asigurare a securității naționale2. În aceste circumstanțe, era necesar ca Parlamentul Republicii Moldova să adopte o lege care să stabilească caracteristicile principale ale statutului Transnistriei în componența Moldovei. Respectiv, la 22 iulie 2005, a fost adoptată Legea nr 173/2005 „cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria)”3. Transnistriei urma să i se fie acordată un statut de autonomie, cu legi proprii, dar care „să nu contravină Constituției Republicii Moldova”. Prevederile sovietului Suprem al Transnistriei, precum și funcțiile organului executiv al regiunii urmau să fie stabilite în baza proceselor de negocieri. Un aspect ce merită subliniat e că în cadrul Legii 173/2005, Transnistriei i se acorda dreptul de a „stabili și menține contacte externe în domeniile economic, științific, militar, tehnic și umanitar”4. Concluzii Rolul Rusiei rămâne dominant în relațiile externe ale RMN. „Marginea” pământului rusesc – astfel este percepută Transnistria în discursurile ruse. Această sintagmă este întipărită atât în conștiința publică rusă, dar și pentru populația transnistreană. Transnistria este percepută practic ca parte a Federației Ruse, similar cu Kaliningradul. Nici una nu este învecinată cu Rusia, însă RMN reprezintă parte componentă a altui stat. Transnistria, această republică, nerecunoscută, ar continua să existe doar datorită sprijinului militar, economic, financiar, informațional și politic al Rusiei, care deține influență decisivă asupra acestei regiuni a Moldovei. De jure, pentru monopolul rusesc, nu există Moldova și Transnistria separate – ambele sunt aceeași țară: Republica Moldova, a cărei integritate teritorială este recunoscută de Rusia. Cu toate acestea, Moscova nu a abandonat ideea unificării Moldovei. O altă tentativă de integrare a fost desfășurată la fel de D. Kozak, în 2021, în ajunul invaziei rusești în Ucraina. La inițiativa sa, Liderul Transnistriei, Vadim Krasnoselski, s-a 1 OSCE, Treaty on Conventional Armed Forces in Europe, https://www.osce.org/files/f/documents/4/9/14087.pdf, (15.05.2025). 2 International Crisis Group, Op. cit., p. 27. 3 Legis.md, Legea Nr. 173 din 22.07.2005 cu privire la prevederile de bază ale statutului juridic special al localităților din stânga Nistrului (Transnistria), https://www.legis.md/cautare/getResults?doc_id=142463&lang=ro, (07.08.2025) 4 Vladimir Egorov, Federalizm v politicheskom processe postsovetskih nezavisimyh gosudarstv, „Vestnik Rossijskoj nacii”, Nr. 3-4, 2012, p. 212. Anuarul Laboratorului pentru Analiza Conflictului Transnistrean / The Yearbook of the Laboratory for the Transnistrian Conflict Analysis Vol. VIII, No. 1, 2025 121 adresat către președintele Republicii Moldova, Maia Sandu, cu propunerea de a relua negocierile privind soluționarea definitivă a conflictului. Kremlinul urma să contribuie ca Transnistriei să i se acorde un statut similar ca și Găgăuziei, într-un stat unificat. Chișinăul nu a reacționat cu nici un răspuns la această inițiativă1. Potrivit lui Dmitri Kozak, principala cauză, datorită căreia nu a fost semnat încă nici un act pentru rezolvarea definitivă a conflictului a fost faptul că în timpul negocierilor, partea moldovenească nu s-a bazat pe propria opinie, ci pe interesele actorilor externi care nu doreau prezența misiunii de menținere a păcii în regiune2. La fel, potrivit altor păreri din Federația Rusă, există și alte versiuni ale „refuzului semnării Memorandumului”. Se pune accent pe puterea de veto acordată conducerii transnistrene, care ar fi putut dicta voința sa la nivel federal, în contextul în care se cunoștea că puterile de decizie ale Transnistriei ca subiect erau mult mai slabe decât cele centrale, iar puterile Găgăuziei și mai limitate. Cu atât mai mult, se considera că singurul motiv pentru care Occidentul a blocat Memorandumul au fost punctele referitoare la prezența militară rusă. În viziunea rusă, Occidentul vedea „contingentul de menținere a păcii” rus drept un factor periculos pentru soluționarea unui conflict teritorial-politic, în care Rusia ar juca un rol principal. Și nu în ultimul rând, Occidentul doar în teorie ar fi preocupat de interesele strategice ale Moldovei, și din această cauză, partea vestică pledează pentru neviabilitatea Memorandumului Kozak3. În prezent, subiectul federalizării și al suveranității Republicii Moldova rămâne unul de maximă relevanță, fiind influențat de evoluțiile geopolitice regionale și tensiunile persistente în regiunea transnistreană. Deși, conflictul armat de pe Nistru s-a încheiat formal în 1992, problema statutului Transnistriei și a Găgăuziei continuă să afecteze integritatea teritorială a statului moldovean și procesul de consolidare a instituțiilor democratice. Influența externă rămâne un factor determinant. Sprijinul economic, militar și politic oferit Transnistriei de către Rusia menține un dezechilibru în procesul decizional și limitează capacitatea Chișinăului de a exercita controlul efectiv asupra întregului teritoriu. Actualitatea subiectului federalizării Republicii Moldova se manifestă printr-un echilibru între necesitatea integrității teritoriale și importanța negocierii unei soluții politice durabile, capabile să asigure coexistența pașnică a diverselor comunități etnice și politice în cadrul statului. Transnistria este singura republică separatistă pro-rusă din spațiul postsovietic pe care Moscova nu a anexat-o și nici nu a recunoscut-o. De altfel, Rusia insistă asupra reintegrării Transnistriei în Moldova, intenționând să folosească regiunea că pârghie pentru a interveni în politica internă a întregii țări. Acest obiectiv își are rădăcinile încă de la propunerea implementării „Memorandumului Kozak” din 2003, care ar fi reintegrat Transnistria în schimbul drepturilor de a instala baze militare 1 CarnegiePolitika, Prinuzhdenie k objedineniju. chego dobivaetsja Rossija v gazovom krizise v Pridnestrov'e, https://carnegieendowment.org/russia-eurasia/politika/2025/01/moldova-crisistransnistria-politics?lang=ru (08.08.2025). 2 Sergey Lavrenov, V shage ot sozdanija obshhego gosudarstva, „Observer”, Nr. 6, 2023, p. 120. 3 Ibidem, p. 121.